Burloiu, nebunul cartierului*

Ca înfăţişare, aducea — aş zice astăzi — cu Toulouse–Lautrec. Doar că arăta mult mai fioros. Dacă era zgândărit, ceea ce se întâmpla de fiecare dacă când un grup de copii întorcându-se de la şcoală se nimerea să treacă pe lângă el atunci când Burloiu ieşea la miez de zi din bârlogul lui din capul unei fundături şi se ivea şontâcăind greoi pe stradă, ajutându-se de un baston noduros — dacă era zgândărit, spuneam, invariabil îl apucau furiile. Făceam cerc în jurul lui şi strigam „Burloiu nebunu’! Burloiu nebunu’!” (Nici nu ştiu cine era mai nebun.) El începea să se învârtă, furios, pe un picior, pe cel şchiop, cu o sprinteneală surprinzătoare vecină cu dezechilibrul, şi încerca să prindă pe careva dintre noi, deşi n-avea nicio şansă, în timp ce noi ţopăiam în jurul lui ca bezmeticii scoţând strigăte ascuţite, sau imitându-l cu cruzime. Uneori, dacă avea în mână un obiect de spart, spărgea cu furie acel obiect izbindu-l de caldarâm, fie că era o cană, un pahar, o sticlă sau orice altceva care se putea face ţăndări... Când se întâmpla să trec singur pe lângă el, furia mocnită din ochii lui negri, arzători, înconjuraţi de încâlceala neagră a părului şi a bărbii îmi cerea parcă o provocare, pe care mă abţineam să i-o ofer. Atunci când, odată trecut de el, aveam curiozitatea să mă întorc în urmă, îl surprindeam uneori întorcând la rândul lui capul după mine şi mormăind ceva nedesluşit, ca şi cum şi-ar fi arătat nemulţumirea că nu-i dădeam motive să se dezlănţuie. Niciodată nu ţinea minte că cineva, vreun copil anume, l-a întărâtat cândva, chiar şi cu foarte puţin timp în urmă, alături de alţii. Sau poate că se abţinea la rândul lui să-şi descarce furiile deşi vedea în toţi posibili neprieteni. Întorceam de mai multe ori capul după el în timp ce se îndepărta pe sub şirul de salcâmi de la marginea trotuarului şi îl vedeam şontâcăind, scund şi bondoc, întorcându-se ostil după fiecare trecător şi mormăind aceleaşi cuvinte nedesluşite, ascunzând parcă în el o rezervă uriaşă de energie, o forţă uriaşă şi inutilă. Mă gândeam la obiectele acelea cu care Burloiu dădea de pământ făcându-le ţăndări şi mă întrebam de ce oare nu încerca niciodată să le arunce spre noi, cei ce tulburam viaţa lui şi aşa tulbure.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat