Grajdul Armatei*

Nu ştiu dacă Armata mai avea cavalerie, dar cu siguranţă încă mai avea cai, atunci, prin ’50. În fundul curţii învecinate, unde mai târziu avea să se mute familia Moldoveanu, exista un grajd părăsit. Armata l-a rechiziţionat, l-a renovat şi a adus cai. Şi uite-aşa ne-am pomenit peste noapte c-un grajd al Armatei alături de casa noastră. Se înălţa impunător, la doi paşi de casă, cu o şură pentru fân deasupra, înaltă cât un etaj, astfel că întreaga noastră casă, cu curticica de păsări cu tot, şi cu ieşirea spre linii, stătea, modestă, în umbra peretelui de scândură al grajdului.

Era de la sine înţeles că mult timp nu puteam să stau de-o parte şi să privesc cu jind peste gard, la acel minunat loc cu cai şi cu soldaţi în uniformă kaki, dar în rest cu aspect câtuşi de puţin cazon. Aşa că într-o bună zi am slăbit două uluci din gard, le-am dat la o parte şi iată-mă, din acel moment, timp de o vară întreagă, oaspetele nelipsit al soldaţilor-îngrijitori-de-cai. Îmi petreceam acolo, zilnic, ore întregi, încât când mă întorceam în casă mama strâmba din nas că hainele mele luaseră miros de grajd. Pentru mine însă nu exista nicăieri în împrejurimi şi nici în tot oraşul miros mai plăcut şi nici atracţie mai mare decât grajdul acela al Armatei...

Nu cred c-au fost vreodată înăuntru mai mult de patru cai, deşi ar fi încăput în el, cu siguranţă, cel puţin încă pe-atâţia. De ei îngrijeau doi soldaţi, care acolo dormeau, acolo mâncau, acolo îşi duceau traiul.

Cel de care m-am ataşat cel mai tare încă de la început a fost Ciufudean, un ardelean înalt, blond, blajin, cu ochi albaştri. Nu fuma, şi pentru că era nefumător, căpăta de la Armată câte trei bomboane pe zi în locul celor trei ţigări pe care le-ar fi căpătat dacă ar fi fost fumător. Dar Ciufudean nu sugea bomboanele primite; le aduna într-un borcan ca să le ducă celor de-acasă după liberare. Borcanul era mare, de un kilogram, şi aproape se umpluse cu drobsuri de toate culorile. Ciufudean mai avea doar câteva săptămâni până la liberare şi număra zilele rămase până atunci, ştergând în fiecare dimineaţă câte o liniuţă trasă cu creta pe un răboj prins de unul din stâlpi. El nu mai putea de nerăbdare să le vadă pe toate şterse, iar eu priveam cu inima strânsă fiecare linie ştearsă, care mă apropia de momentul despărţirii de el, undeva prin toamnă, din câte îmi făcusem socoteala, după ce avea să înceapă şcoala.

...Dar vacanţele erau lungi pe-atunci.

Nimic nu mă împiedica să mă bucur de fiece zi petrecută în grajd, împreună cu Ciufudean, cu colegul său şi cu caii. Când ajungeam la ei strecurându-mă prin spărtura din gard, dimineaţa nu prea devreme, caii erau deja ţesălaţi, ferchezuiţi, hrăniţi, şi inspecţia trecută cu bine. Colonelul, cică, scotea din buzunar o batistă albă, o trecea uite-aşa, apăsând-o cu palma, peste grumazul cailor, şi pe batistă nu trebuia să rămână nici urmă de negreală. Altminteri, era jale. Nu-mi amintesc însă de vreo muştruluială pe care s-o fi primit soldaţii de la severul colonel, de unde deduc că îşi făceau treaba cu conştiinciozitate. Caii erau scoşi zilnic la păscut pe izlazuri de care eu n-avea cunoştinţă, uneori erau duşi la spălat în Doftana; între grajd şi o magazioară de zid din apropiere (cu uşa încuiată cu lacăt) creştea şi se tot înălţa, cu fiecare zi, o moviliţă de bălegar care degaja căldură; caii erau hrăniţi cu fân atunci când nu-i scoteau la păscut, iar din când în când aveau loc evenimente de tot soiul; de pildă, iapa şargă Roza trebuia unsă cu o alifie antiinflamatoare pe un loc vizibil de pe crupă, care arăta urât în urma unei lovituri de copită, primită de la armăsarul nu ştiu care; locul chiar arăta rău, umflat şi înnegrit, şi iapa trebuia priponită cu o funie legată sus de o grindă, care s-o împiedice să se trântească pe ciment pe partea unde avea umflătura; şi se vedea foarte bine că umflătura o durea, ochii îngroziţi îi ieşeau din orbite, mai că nu necheza de durere, biata de ea. Iar Ciufudean se purta cu Roza ca un flăcău tandru cu iubita sa în suferinţă... Apoi unul din cai observaseră ei că nu urinase toată ziua, iar remediul era să fie fugărit pe străzi. Drept care unul din soldaţi îl încăleca pe deşelate, ieşea cu el în stradă şi Dumnezeu ştie pe unde îl călărea... Apoi o iapă gestantă lepăda un mânz, iar la întrebare mea Unde-i mânzul, Ciufudean răspundea:

— Nu cred că vrei să-l vezi.

— Ba da, spuneam eu, unde e?

Şi atunci mă ducea la moviliţa de bălegar, îndepărta cu furca ultimul strat aruncat de dimineaţă şi ieşea la iveală un trupşor roz de mânz, aproape fără păr, măricel totuşi, dar cumva plat, fără grosime, ca un decupaj dintr-o coală de hârtie, pe care eu îl priveam lung, fără să-mi facă silă, dar nici plăcere. În timp ce Ciufudean mă iscodea cu privirea studiindu-mi reacţia. Nu vedea, desigur, la mine nimic care să-l alarmeze, că m-ar lua cu ameţeală sau mai ştiu eu ce. Lăsa să cadă la loc stratul de bălegar ridicat pentru câteva momente şi cu asta evenimentul devenea trecut.

O dată m-au întrebat dacă nu vreau să-ncerc să călăresc. Nu mult, doar aşa, un pic, prin curte, până la poartă şi înapoi. Păi, sigur, nu puteam să refuz deşi, sincer, mi-era cam teamă. Sus pe spinarea calului, pe deşelate, mi s-a părut că trebuie să-mi răşchirez din cale-afară picioarele, atât de neaşteptat de lată era spinarea lui, cu toate că, privindu-l de jos, n-aş fi zis. Dar la primii paşi de trap, am început să alunec dintr-o parte într-alta, încât Ciufudean a trebuit să mă ţină de braţ ca să nu cad. Aşa i la trap, m a consolat el, zgâlţâie. Când alergi în galop e mult mai bine.

Asta, fireşte, n am mai apucat s o verific: de atunci nici că m am mai urcat pe cal.

Într-o zi Ciufudean mi-a amărât sufletul; dar nu fiindcă el n-ar fi ştiut să se poarte cu unul ca mine, ci fiindcă — asta o spus astăzi — îmi era practic imposibil să mă dezbar de tiparele în care îi încadram pe oamenii din jurul meu, şi sufletul meu era excesiv de sensibil la reproşurile venite din partea celor faţă de care nutream o simpatie înrudită cu iubirea. Aveam în mână o nuia şi, stând în despărţitura lui Olt, un cal din cale-afară de blând, îi mângâiam (ziceam eu) de la distanţă picioarele din spate, deasupra copitelor.

— Măi băiete, m-a certat Ciufudean, ce faci acolo? Ţi s-a urât cu binele? Păi oricât ar fi calul de blând, chiar de se culcă la pământ ca să-l încaleci, şi tot zvârle din picioare dacă i le atingi aşa, pe la spate, cum faci tu.

Mi se păruse că percep în glasul lui o nestăpânire, o nervozitate, ceea ce era o noutate în relaţia dintre noi doi. Oricare altul să fi spus asta, şi poate oricât de nervos, n-aş fi pus la inimă. Dar de la Ciufudean aşteptam numai zâmbete şi vorbă mieroasă, nicio jignire, niciun reproş. Dar el îmi voise binele. Aşa că, plin de ciudă mai mult la adresa mea însumi, mi-aş fi dorit să nu fi intrat cu nuiaua în despărţitura lui Olt, să nu-i fi atins picioarele de la spate cu ea, să nu fi intrat în grajd astăzi, ziua de astăzi să nu fi existat.

Ciufudean a plecat până la urmă, toamna, aşa cum socotisem. Şi cerul, pentru mine, s-a acoperit de nori. Au fost multe zile înnorate. Am tot sperat, zile în şir, să se întoarcă, să fi uitat ceva, borcanul cu drobsuri sau altceva dintre lucrurile lui, ceva ce nu ţinea, la fel ca toţi ceilalţi soldaţi, în lada de lemn cu încuietoare şi lacăt, un lucru care să-l fi ţinut la capul patului sau oriunde altundeva. Dar Ciufudean nu-şi uitase nimic... M-am tot uitat după toţi soldaţii care treceau pe stradă... Pe unul din ei l-am văzut de la spate: statura lui Ciufudean, părul blond ieşind de sub bonetă, mersul lui, tot aerul lui... Am alergat după el, l-am prins din urmă, am trecut pe trotuarul celălalt ca să-l privesc fără să mă vadă, dar nu era Ciufudean...

Apoi a venit în locul lui un alt soldat, îl chema Roşca şi era din Brăila.

— Chiar din Brăila? l-am întrebat, ştiind care era obiceiul oamenilor de la ţară: dacă nu le cereai precizări te lăsau să crezi că provin dintr-un oraş, de preferinţă mare. Dar nu, Roşca nu era chiar din Brăila ci dintr-un sat apropiat.

Era exact opusul lui Ciufudean. Nu că ar fi fost repezit şi plin de năbădăi — nu, era şi el un flăcău cu bun-simţ, dar nestăpânit la vorbă, la fel ca toţi regăţenii, cu o lucire de şiretenie în ochi. Nu ierta nimic, nu lăsa nimic să treacă de la el. Într-o zi i-am arătat ierbarul făcut peste vară. Învăţasem la botanică despre licheni şi anume că unii dintre ei cresc pe ramuri de brad. Personal, nu văzusem niciodată în pădure licheni crescând pe ramuri de brad, dar dacă aşa scria în manualul de botanică însemna că asta era realitatea. Drept care, pe o rămurică de brad am lipit cu pelicanol un mic smoc de licheni dându-mi silinţa să nu se vadă locul lipiturii. Roşca a privit pagina de ierbar şi a rânjit:

— Chestia asta ai lipit-o tu.

— Nu, n-am lipit-o, zău!

— Mă, nu-l păcăleşti tu pe Roşca!

Am insistat, am persistat în minciuna mea dar a fost imposibil să-l conving că lichenii crescuseră de la sine.

În rest, Roşca era priceput nu numai la cai ci şi la împletituri din răchită. La Doftana, jos în vale, dăduse peste un loc unde creşteau multe tufe de răchită şi când se ducea acolo cu caii se întorcea la grajd aducând cu el legături întregi de ramuri, pe care apoi le lăsa să se învechească, în coajă, pe o băncuţă de lângă poarta grajdului, înainte să se apuce să împletească. Toţi puştii de prin vecini veneau la grajd şi plecau de-acolo cu câte un coş de pâine împletit din răchită. Asta făcea Roşca: coşuri de pâine. Roşca dădea din coşurile împletite de el peste gard, vecinilor; am căpătat şi eu unul, bineînţeles.

Coşul a rămas pe masa părinţilor mei încă vreo trei decenii şi mai bine, cât au trăit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pământul de sub vârful bastonului*

Într-o zi pe când stăteam pe băncuţa din curte, tata mi-a spus o snoavă... E ciudat că n-am mai uitat-o după atâtea decenii, cu toate că nu era nimic deosebit în ea. Era vorba de doi tipi — povestea tata. Unul îi spune celuilalt: — Uite, mă, ce-am observat. Uneori mă plimb pe alee, mă opresc şi mă reazem în baston. Observ că în urma bastonului rămâne gaură în pământ. Unde crezi că se duce pământul ăla din gaură?... Celălalt ridică din umeri şi se uită tâmp la amicul său... — Habar n-am, zice... — Tu, se-ntoarce tata către mine, tu unde crezi că se duce pământul din gaură?... Am stat şi am chibzuit. Auzisem nu de mult nişte discuţii cum că în pământ ar fi tot felul de goluri, mai mari sau mai mici, cum ar fi cele rămase de pe urma extragerii ţiţeiului. Drept care, contrariat că nu-mi pusesem înainte, din proprie iniţiativă, această problemă, i-am răspuns tatei, cu titlul de încercarea numărul unu: — Păi, cred că se duce în golurile din pământ. Deşi mi se părea chiar şi mie neverosimil ca apăsarea vârfului bastonului să se transmită până la adâncimi atât de mari.

Încercarea numărul doi n-a mai avut loc.

N-am uitat nici până azi expresia de pe faţa tatei, un pic amuzată, un pic jenată, un pic decepţionată — din fiecare câte puţin. Apoi a dat uşor din cap a resemnare, s-a uitat într-o parte şi n-a spus decât

— Mda...

Am avut încă din acea clipă bănuiala că spusesem o prostie. Dar mai mult decât asta, mi-a rămas întipărit în minte gândul că tata n-a dorit să-l contrazică pe fiul lui; dar nici nu i-a picat bine să constate că era cam nătâng.

La fel de bine însă, poate s-o fi gândit: Ei, las’ că are destul timp să-i vină mintea la cap.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Viaţa dublă a lui Pichineaţă*

A început să ne viziteze acum câteva luni la casa de vacanţă. La început reticent cu noi oamenii, acum se lasă mângâiat, ba chiar cere să fie mângâiat. Face uz de toate tertipurile. Îţi iese în cale, se răstoarnă pe-o rână, după care se rostogoleşte pe spate, cu toate cele patru labe în sus, priveşte insistent ridicându-şi capul, să vadă dacă tertipul lui prinde, toarce şi abia aşteaptă să înhaţe cu lăbuţele mâna care se întinde spre el să-i mângâie blăniţa albă de pe burtă sau subţiorile călduţe. Noi ştim însă că nu-i prudent să-i laşi mâna fiindcă n-a prea învăţat să-şi ţină ghearele în perniţe şi te poţi alege c-o zgârietură dacă nu-ţi retragi iute mâna.

Îi place să intre în casă, pe care o cutreieră scotocind şi mirosind fiecare colţişor, se freacă drăgăstos şi prefăcut de picioarele noastre, de încălţările lăsate lângă uşă, de picioarele mesei, de orice lucru însufleţit sau neînsufleţit care îi iese în cale. Şi toarce întruna.

A fost de-ajuns un minut de nesupraveghere şi l-am găsit tolănit în vârful patului, pe cearşaf, între cele două perne. Ei, nici chiar aşa! L-am dat afară cu indignare.

Are afară la uşă două străchioare, una mereu reumplută cu friskies, pentru hrănire nonstop, cealaltă cu apă. Sau cu lapte. Mănâncă pe săturate, apoi se îndepărtează câţiva paşi de casă şi se întinde pe-o rână la soare, în iarba mătăsoasă. Plecăm la cumpărături, când ne întoarcem motanul e tot acolo; doarme; apoi plecăm într-o mică excursie, ne întoarcem; el doarme în continuare în acelaşi loc. Când, în sfârşit, după câteva ore bune de somn, catadicseşte să se scoale, în urma lui rămâne o gropiţă de iarbă turtită.

De obicei, noaptea motanul pleacă. În noaptea de Înviere însă, iată-l, la întoarcerea noastră acasă, că se înfiripează, pe la trei dimineaţa, alb, din întunericul din fundul curţii. Păşeşte, ridicându-şi sus fiecare lăbuţă, prin iarba încă necosită, înaltă, şi vine în lumina felinarului de sub streaşină. Străchioara lui de mâncare e goală, nu e el singurul client, aşa că i se cere îngăduinţă, i se umple străchioara cu friskies, motanul mănâncă cu poftă şi nu ne mai dă nicio atenţie... Într-altă zi, la ora culcării, se porneşte să miaune jos la fereastră de îţi sfâşie inima. Miaună cu jale în glas privindu-ne rugător cu ochii-i oblici. Nu vrea mâncare — sau nu numai mâncare —, vrea să i se dea drumul în casă, vrea să fie iubit, vrea să fie mângâiat. Dintre toate, are parte doar de iubire.

L-am botezat Pichi, apoi i-am zis Pichineaţă. Deşi ştim prea bine că n-a venit la noi de pe câmp ci din casa unui vecin, o casă mare şi de bună seamă îmbelşugată, unde are fără doar şi poate un nume. Pisicilor însă se vede treaba că nu le e de-ajuns o casă mare şi îmbelşugată. Vor schimbare, mereu schimbare — asta e concluzia pe care o trag. În casa aceea probabil că nu s-a prea bucurat de mângâieri; dovadă, teama lui de om la prima noastră întâlnire. A avut însă înainte de noi o altă existenţă şi de bună seamă continuă s-o aibă şi acum. În paralel. La noi e Pichineaţă, dincolo, la adevăraţii stăpâni (dar au oare pisicile vreodată, cu adevărat, stăpâni?), nu ştim cine e.

Pichineaţă are o existenţă dublă; ceea ce nu-i provoacă mustrări de conştiinţă. El e motan şi nu are de dat socoteală nimănui pentru existenţa sa dublă. Dar măcar să nu i se şteargă din memorie existenţa lui de dincolo atunci când vine la noi, şi nici existenţa de la noi atunci când se întoarce în casa cea mare şi îmbelşugată. Altfel, n-ar putea savura deliciile unei existenţe duble.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Durerile mamei*

Pe mama o durea des stomacul şi o vedem mereu umplându-şi o linguriţă cu bicarbonat şi înghiţind cu un pahar de apă. Alteori, când stătea rezemată de perne sau culcată, îşi masa încet stomacul cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă, o mişcare abia vizibilă, în timp ce palma ei stătea practic nemişcată în dreptul stomacului şi doar degetele i se mişcau uşor în cerc.

Dar avea şi dese dureri de cap. La fel ca majoritatea femeilor, nu se plângea însă niciodată. Sau, mai bine zis, ascundea atât cât se putea ascunde. Lua în schimb, destul de des, antinevralgice. Foarte rar i s-a întâmplat să abandoneze totuşi, din pricina durerii de cap, orice activitate şi să se refugieze în pat, cu o compresă cu apă rece ţinută apăsat pe frunte. De câteva ori m-am oferit să-i schimb compresa şi ea a acceptat dar cu o oarecare stânjeneală, obişnuită fiind, pesemne, să fie ea cea care să le poarte de grijă altora... Apoi a fost o vreme când durerile de cap i s-au înteţit şi au devenit încă şi mai dese, deplasându-se, cumva, spre ceafă. Tocmai auzisem de encefalită, aşa că, în închipuirea mea, i-am pus neîntârziat diagnosticul: encefalită. Îmi amintesc că umblam pe străzi cu spaima în suflet şi c-un nod în stomac, neîncetând să mă gândesc la soarta ei: mama are encefalită şi o să moară.

Apoi, începând de pe la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, a început să sufere de hipertensiune arterială. Hipertensiunea nu durea, dar mama avea o problemă (şi eu odată cu ea): neglija să ţină regim şi nu voia să se ducă la doctor. Până într-o zi, când — mi-a povestit după ceva timp — şi-a pierdut cunoştinţa în timp ce se afla singură acasă, şi a căzut în pragul uşii dintre cele două camere. Abia asta a alarmat-o şi o decis-o în sfârşit să se ducă la doctor... Căderea însă a obsedat-o, se pare, o bucată de vreme. Din spusele ei, puţin îi lipsise să se lovească, în cădere, cu tâmpla de clanţă. La următoarea noastră revedere, m-a fixat c-o privire în care scepticismul îi răzbătea prin zâmbet şi mi-a spus:

— Dacă m-aş fi lovit la tâmplă, aş fi fost moartă acuma. Ce-ai fi zis dacă mama ta ar fi murit lovindu-se la tâmplă?

Ce-aş fi putut să-i răspund? Am ridicat din umeri. Ca să fiu sincer, n-am prea apreciat gestul ei de a pune la încercare iubirea fiului. Orice aş fi răspuns ar fi sunat în gura mea la fel de ipocrit fiindcă n-aş fi putut, răspunzându-i, să alung gândul că dădeam răspunsul care se cuvenea, pe care ea se aştepta să-l audă.

La fel se întâmplase şi altă dată, cu câţiva ani înainte, când, întorcându-se acasă pe linii, mama observase în ultimul moment o locomotivă care se apropia şi reuşise să se ferească din calea ei.

— Ce-ai fi zis, m-a întrebat apoi, dacă mama ta ar fi murit călcată de tren?

Păi da, ce să spun, Anna Karenina fără voie...

Poate că, după numeroasele noastre dispute, avea motive să se îndoiască de iubirea fiului ei. Cine ştie.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Accidentul de pe Strada Principală*

Eram în clasa a doua, când s-a întâmplat: unul din colegii noştri de clasa întâi a căzut victimă unui accident de maşină chiar la doi paşi de şcoală, în faţa primăriei. Nu-l văzusem niciodată, nu-i cunoşteam numele, nici ceilalţi din clasă n-auziseră de el, şi iată că deodată ne-a înfiorat existenţa cu moartea lui neaşteptată. Într-un freamăt neliniştit am fost cu toţii scoşi afară din clase, aliniaţi cu sumbră înfrigurare într-un careu, în curte, cu feţe de înmormântare şi cu spaima nerostită în suflet că fiecăruia i se poate întâmpla. Şi MIE mi se poate întâmpla. Ăsta era lucrul cel mai îngrozitor... Directorul a ieşit în faţa noastră şi, c-o figură severă şi preocupată, ne-a cerut să fim atenţi cu maşinile, să ne uităm de zece ori în stânga şi-n dreapta înainte de a traversa Strada Principală şi oricare altă stradă, chiar dacă ni se pare că nu se vede nicio maşină apropiindu-se, şi să nu traversăm strada în fugă ca să nu-i derutăm pe şoferi şi s-avem timp noi înşine să... Bla–bla–bla... Tot ceea ce ni se spusese de o sută de ori înainte... Dar de astă dată Moartea ieşise pe Strada Principală şi izbise cu roţile... Directorul a plecat, a intrat în şcoală, fiindcă mai mult n-avea ce să facă, iar noi am stricat alinierea dar n-am mai zbughit-o la joacă ca altă dată, umbra Morţii a rămas întinsă deasupra curţii întunecând soarele de toamnă, am vorbit între noi în şoaptă, au început zvonurile — Bă, a avut ghinion! că maşina a frânat exact când nu trebuia, şi a rămas oprită c-o roată chiar pe el... Că dacă nu rămânea, poate scăpa cu viaţă...

N-am ştiut niciodată numele colegului nostru mai mic care a murit în accidentul de maşină de pe Strada Principală. Şi dacă i l-aş fi ştiut mă întreb ce s-ar fi schimbat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Briciul tatei*

Pentru bărbierit tata folosea briciul. Înainte de a începe să se radă parcurgea un întreg ritual: cel al ascuţirii briciului. Pentru asta avea la dispoziţie o bucată dintr-un vechi centiron militar, perforat la un capăt şi legat cu o bucată de sfoară cu un ochi, pe care o agăţa de un cui bătut în tocul uşii şi îndoit. Se aşeza pe un taburet, apuca bucata de centiron de capătul liber şi, metodic, fără grabă, începea să treacă lama briciului peste bucata de centiron, plesnind-o uşor, cu mişcări de pendul — plici–plici, plici–plici —, răsucind lama de pe-o parte pe cealaltă. Totdeauna m-am minunat cum de putea să folosească tata un instrument atât de înspăimântător, cu nimic mai puţin fioros decât un tigru — asta era comparaţia care îmi venea în minte. Şi mă mira de asemenea stăpânirea mâinii sale, pe care n-o tenta niciodată, aşa cum îmi închipuiam că mi s-ar fi putut întâmpla mie dacă aş fi fost în locul lui, să comită un gest sinucigaş. De ce să comiţi un gest sinucigaş? Pur şi simplu pentru că acesta era posibil. (De unde am dedus că rezervele mele de stăpânire de sine erau mult reduse faţă de ale lui.)

A renunţat la bărbieritul cu briciul abia pe la vârsta de şaptezeci de ani, după ce, auzindu-l plângându-se că mâna i-a devenit mai puţin sigură şi că a început să se taie mult mai des, i-am cumpărat un aparat de ras.

Când se rădea cu briciul trebuia, fireşte, să se concentreze foarte tare. Ceea ce nu-l împiedica totuşi să fredoneze deseori, în scurtele pauze dintre două trăsături de brici, Dunărea albastră. Era valsul lui preferat. Obrajii i se umflau ritmic când imita orchestra — pom–pom–pom–pom, pom–pom, pom–pom; încheia secvenţa şi îşi vedea de bărbierit. Şi aşa mai departe... Iar după ce termina cu rasul îşi dădea pe faţă cu apă de colonie plesnindu-şi obrajii. Iar când mă săruta, proaspăt ras fiind, avea obrazul fin, călduţ şi plăcut mirositor. Îmi amintesc cum venea să ne ureze, mamei şi mie, sărbători fericite de Paşti şi de Crăciun. Deşi nu era credincios, se apleca peste patul meu dimineaţa devreme, când eram abia trezit din somn, mă săruta şi îmi spunea Hristos a înviat. Iar eu, care de copil devenisem ateu, nu catadicseam să trec peste necredinţa mea şi să-i răspund cu bunăvoinţă. Nu înţelegeam la vremea aceea (şi nici mai târziu nu sunt sigur c-am înţeles) că în legătură cu acele sărbători, şi nu numai cu ele, nu era vorba neapărat de credinţă în Dumnezeu ci pur şi simplu de o alternativă la răutatea cotidiană întâlnită la tot pasul, pe care el probabil că o resimţea cu mult mai multă acuitate decât copilul care eram, cufundat, ca orice copil, în lumea lui de plăsmuiri. Aşa că adaptarea la un ritual creştin, doar cu câteva ocazii pe ani, foarte puţine la număr, tata trebuie să o fi resimţit ca pe o revenire în rând cu oamenii; căci cei mulţi sunt — îţi trece prin minte uneori — prea mulţi ca să poată greşi cu toţii. (Nu-i cazul meu, fireşte!)

Foarte timpuriu faţă de ceilalţi colegi de şcoală, am început şi eu să mă rad. S-a întâmplat pentru prima oară în vacanţa dintre clasele a noua şi a zecea. Era deja mult timp de când începuse să-mi crească puf negru deasupra buzei, mai ales deasupra colţurilor gurii, şi perciuni care tindeau să-mi invadeze obrazul, încă de pe la vârsta de doisprezece ani. Ceea ce mă necăjise nespus vreme de câţiva ani... Cel care m-a bărbierit pentru prima oară a fost tata. A făcut-o cu briciul lui cel fioros ca un tigru — încă un motiv să-i apreciez stăpânirea de sine; căci o dovedea, iată, chiar şi atunci când apropia acel instrument ucigaş de faţa altuia, în speţă a odorului său... A fost o mare uşurare să pot să nu mă mai înfăţişez altora cu acel puf blestemat, care în ultima vreme nici nu mai era de fapt simplu puf: fire din ce în ce mai groase începuseră să-mi crească la o vârstă când majoritatea colegilor mei erau încă imberbi şi curaţi la faţă.

Îmi amintesc de frizeri — pe care îi consideram printre oamenii cei mai neciopliţi cu care eram nevoit să am de-a face — cum îmi atrăgeau deseori atenţia, când mă duceam să mă tund, asupra tuleielor mele negre. Unii mă întrebau cu ironie în glas: Ce avem aici, un tuns, sau şi un ras? Un altul, aplecându-se să privească de foarte aproape obrazul meu care încă nu fusese atins de vreun instrument de ras, mi-a spus, sarcastic: Te-ai ras cu un brici bont pesemne, că uite, văd aicea unele fire mai lungi şi altele mai scurte. (Realitatea era că încercasem să-mi tai singur, folosindu-mă de foarfece, firele de păr de sub perciuni care ieşeau mai mult în evidenţă.) Un alt frizer, mai puţin mitocan decât ceilalţi confraţi ai săi, mi-a dat un sfat prietenesc: Dacă vrei să-ţi laşi mustaţă, să nu ţi-o razi niciodată. Fiindcă aia e mustaţa cea mai frumoasă, care n-a fost niciodată rasă. M-ai înţeles?

Au fost, poate, toate acele mitocănii luate laolaltă, prima mea lecţie de intruziune în viaţa privată a unei persoane, chiar dacă acea persoană nu era pe-atunci decât un adolescent.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Proiectoarele militare*

După ce, în primii câţiva ani petrecuţi la Câmpina, ieşirile familiilor noastre de basarabeni la iarbă verde, pe Muscel, şi în pădurile de pe dealurile Voilei, duminica şi de sărbători, mă încântaseră în zilele de vară, deodată n-a mai fost voie să urci pe Muscel. Sus pe deal a fost instalat un obiectiv militar: o baterie antiaeriană. Şi anume exact în acelaşi loc unde cu puţin timp în urmă, în timpul războiului — o ştiam din povestirile localnicilor —, funcţionase o baterie antiaeriană germană. Bateria germană avea misiunea să nimicească bombardierele americane venite să bombardeze Rafinăria, care alimenta cu carburanţi trupele Axei. Bateria românească era menită să nimicească tot avioane americane (sau poate anglo-americane), de astă dată suspectate că ar putea încerca să distrugă realizările regimului comunist; de exemplu Rafinăria, care între timp fusese reconstruită cu o remarcabilă promptitudine. Prezenţa noii baterii s-a făcut simţită în tot oraşul atunci când fasciculele de lumină ale proiectoarelor instalate acolo sus au început să brăzdeze noapte de noapte cerul întunecat al Câmpinei. Erau două sau trei — nu-mi mai amintesc exact. În nopţile senine fasciculele împungeau cerul negru, intersectându-se, aplecându-se până către orizont — stâlpi de lumină instabili, riscând să se prăbuşească cu avioane cu tot peste neliniştile oraşului.

Dar nu se întâmpla nimic. Nicio escadrilă americană nu venea să bombardeze din nou oraşul, niciun avion inamic nu se prindea în luminoasa pânză de păianjen ţesută de proiectoare. Încetul cu încetul dansul tăcut al razelor de lumină devenea joc nocturn de lumini, pe care începusem să-l aştept cu interes după căderea nopţii. Ieşeam pe terasă şi îmi îndreptam privirile spre miază-noapte, unde, deasupra acoperişurilor fabricilor, deasupra nesfârşitului parc de rezervoare goale şi abandonate de dincolo de liniile ferate, deasupra oraşului, se aprindeau reflectoarele tristei scene de dincoace de Cortina de Fier.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sulurile de stofă*

Uneori colindam împreună cu mama magazinele de textile de Strada Principală, unde mama căuta materiale pentru lucrurile de îmbrăcat pe care le cosea singură la maşina noastră de cusut manuală, marca Singer, una din puţinele comori casnice aduse de acasă în Refugiu. Cele mai simple dintre lucrurile confecţionate de ea erau cearşafurile, pentru care nu avea altceva de făcut decât să înnoade două fâşii de pânză — pentru că de cele mai multe ori erau prea înguste — şi să le facă după aceea tiv pe margine. Mi-aduc aminte de cearşafurile din americă, o pânză insuportabil de aspră, mai mult gălbuie decât albă, cu fel de fel de scame rămase din fabricaţie în ţesătură, unele care pur şi simplu zgâriau; după câteva spălări însă, america se înălbea şi devenea ceva mai suportabilă la atingere. Iar cearşaful devenea familiar — culcuşul pentru noapte.

Fără să fie un talent într-ale croitoriei, mama se pricepea să coasă şi alte lucruri: chiloţi pentru tata şi pentru mine (desigur, nu din americă — ar fi fost imposibil de purtat), din aceia cu crac, de fotbalist. Dar şi rochii pentru ea, simple, fără pretenţii, şorţuleţul meu de clasa întâi, dintr-un material vechi, pepit, de care am fost foarte mândru deşi arăta ca o rochiţă — dar pe vremea aceea, când uniforma şcolară nu era obligatorie, toate şorţuleţele colegilor mei de clasa întâi arătau ca nişte rochiţe şi nu erau în toată clasa două la fel. Apoi mama se mai ocupa, sau, mai precis, avea să se ocupe peste ceva ani, şi de milieuri, iar câteva dintre ele a reuşit chiar să le vândă, la un preţ atât de scăzut încât roşea de ruşine când povestea despre asta.

Dar, independent de lucrarea de croitorie mai apropiată sau mai îndepărtată pe care o avea în vedere, atracţia ei de femeie între două vârste pentru textile de toate felurile trebuie să fi fost mai presus de utilitatea imediată a vizitării magazinelor. În timp ce pentru mine sulurile de materiale erau pură abstracţiune, iar incursiunile în magazine, împreună cu mama (sau, alteori, singur), erau, cred, opusul comuniunii cu natura — o iniţiere în lumea materialelor fabricate de om. La modul filozofic, cum spuneam. Priveam cu un oarecare dispreţ imprimeurile, mai ales pe cele de vară, cu flori viu colorate, stambele, barcheturile cu culori închise, pentru babe, taftalele ţipătoare, pentru ţoape, şi mă opream, în schimb, să admir ţesăturile rezistente de in, cu dungi cu culori pastelate, pentru şezlonguri sau pentru transperante (deşi n-aveam în casă nici şezlong, nici transperante, şi nicio perspectivă pentru viitorul apropiat), şi, bineînţeles, stofele de lână, gabardinele, distinsele camgarnuri, care se mai fabricau chiar şi atunci, sub regimul comunist care îi făcea egali pe toţi, şi pe care le găseam de obicei la capătul mai greu accesibil, dinspre vânzător, al tejghelei rezervate pentru stofe... Mă uitam cu admiraţie şi respect la marginea tivită cu roşu a sulurilor, la etichetele fabricii, brodate discret, de maşină. Stofele urmau să încapă pe mâna croitorilor, elita meşteşugarilor — etichetele le regăseai apoi, peste ani, ascunse în tiv atunci când hainele erau date la întors sau când li se schimba căptuşeala, şi interiorul acela al materialelor, ieşit la iveală pentru prima oară de la confecţionarea lor, ascundea deja un trecut... Mă fascina mirosul specific al acelor stofe, miros de fabrică — mirosul fabricilor neştiute unde acele materiale sufereau miracolul creaţiei... Vânzătorii de textile mi se păreau altfel decât ceilalţi vânzători, mai plini de importanţă, mai competenţi, mai siguri pe ei, uneori chiar prea siguri, încât pe unii ca mine îi intimidau. Nicio întrebare nu-i punea în dificultate, cunoşteau fără greş metrajul necesar pentru un anumit fel de îmbrăcăminte, de fapt pentru orice fel de îmbrăcăminte. Era de-ajuns să spui: — Vreau să-mi fac o pereche de pantaloni. Sau: — Aş vrea material pentru un pardesiu. — Pentru dumneavoastră? întreba vânzătorul cu o deferentă înclinare a trunchiului? Atunci vă trebuie... atâta.

Mda. Făceam cunoştinţă cu lumea. Continuam s-o fac.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Ajutoarele americane şi maşinuţa Marianei*

La şcoala primară, învăţătoare ne-a fost doamna Crăciun. Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că în clasa a doua, timp de un an, a înlocuit-o doamna Grecu – o doamnă blajină, slabă şi infirmă — şchioapă de un picior. (Umbla zvonul printre colegi că în copilărie fusese lovită în picior de copita unui cal.) Doamna Grecu avea o fată cam de aceeaşi vârstă cu noi, dar pe care nimeni n-o văzuse la faţă. În schimb cu toţii ştiam de existenţa ei: Mariana.

A fost anul când la şcoală se distribuiseră ajutoarele americane pentru copii — tot felul de flecuşteţe: biluţe de sticlă, de mărimea unei cireşe, cu efluvii de culoare în miezul lor transparent — să te tot uiţi la ele, şi să le ţii în palmă; dar de fapt rostul lor era să le izbeşti de podeaua de mozaic a sălii celei mari, şi să le vezi cum sar cât colo — mai c-aş zice până-n tavan —, fără să se spargă, de parc-ar fi avut viaţă în ele; până la urmă tot se spărgeau, şi cu asta viaţa lor se termina, deveneau numai bune de aruncat; dar trecea ceva timp până în acel moment. Şi mai erau creioanele de ceară, mititele, câte cinci într-o cutiuţă de tinichea ca o tabacheră în miniatură, pe capacul căreia scria — aş da orice să-mi fi trecut prin cap s-o păstrez pe-a mea — ...scria ceva cu galben pe un fond gri închis; creioane de ceară, am zis; dar naiba ştie dacă era cu adevărat ceară; un lucru pot să spun: era inutil să le ascuţi (cu briceagul sau cu o lamă) pentru că se consumau al naibii de repede, şi vârful devenea bont şi rotunjit după doar două trăsături de creion. Lăsau în urma lor o dâră grasă pe hârtie, care nu se putea şterge cu nimic... Dar, în afară de biluţele de sticlă şi de creioanele de ceară, mai era cazanul cu untură de peşte americană, pe la care treceam, în recreaţia mare, unul câte unul, fiecare cu linguriţa lui, după ce stăteam la coadă, mai mult siliţi decât de bună voie; fiecare îşi primea porţia şi o înghiţea, cu strâmbătura de rigoare. Apoi, mai era cana de lapte, pe care de asemenea o primea fiecare, o dată de zi, tot cadou din partea americanilor; un lapte cu un gust nu prea grozav dar care mergea foarte bine cu felia de pâine cu magiun, gustarea noastră comună în acea vreme când aproape că nu exista gospodărie unde să nu se fiarbă toamna magiun de prune cât să se umple câteva borcane pentru la iarnă...

Dar s-a mai ivit la un moment dat, printre ajutoarele de la americani, un dar cu totul deosebit: o maşinuţă de toată frumuseţea, roşie şi strălucitoare, mare cât s-o cuprindă palmele alăturate ale unui copil de clasa a doua. Într-o zi doamna Grecu a pus o întrebare în clasă, în timp ce maşinuţa stătea la vedere, pe catedră:

— Şi cu maşinuţa ce facem? Cui i-o dăm?

Fără nicio ezitare s-a ridicat un singur glas din toată clasa: LU’ MARIANA!

Doamna Grecu a râs fericită, îmbrăţişându-ne pe toţi cu o privire recunoscătoare. N-am fost părtaş la momentul când maşinuţa i-a fost dată Marianei. Şi probabil că niciunul din colegii mei n-a fost. Sigur este un singur lucru: că jucăria a ajuns la Mariana... Ceea ce nu înţeleg nici până în ziua de azi este cum de toată clasa a fost atât de unanimă şi atât de promptă în a-i oferi Marianei maşinuţa americană, cu toate că mulţi dintre noi au jinduit-o fără doar şi poate. Căci, oricât de promptă ar fi fost reacţia clasei, au existat totuşi două sau trei momente de la întrebarea pusă de doamna Grecu şi răspunsul clasei, momente în care multora dintre noi le-a stat inima în loc aşteptându-se să-şi audă strigat numele. Cel puţin, inima mea ştiu că asta a aşteptat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Murăturile mamei*

Mama le făcea ca nimeni altcineva, nu numai foarte gustoase, dar şi artistic, cu steluţe de morcov licărind portocaliu prin sticla borcanelor înalte, legate la gură cu celofan, în mijlocul verdelui-cenuşiu al ardeilor, gogonelelor şi al rămurelelor de ţelină... Exasperată de sărăcie, mama se plângea de fiecare dată că nu ştie ce să mai gătească. I-am spus că n-am nevoie de altceva decât de cartofi prăjiţi, cu murături, zi de zi. Şi timp de o săptămână ăsta a fost unicul fel de mâncare la masa mea de prânz — ce mi-aş fi putut dori mai mult? Salivez şi astăzi când îmi aduc aminte... Apoi a venit întoarcerea acasă după patru săptămâni petrecute la spital, cu scarlatină — patru săptămâni lungi cât o veşnicie. S-a întâmplat toamna târziu, poate chiar în preajma sărbătorilor, nu-mi amintesc exact. Ştiu doar că borcanele cu murături mă aşteptau, dar o bucată de timp n-aveam voie să mănânc sărat, aşa că am rezistat cu stoicism ispitei, în ciuda îmbierilor mamei, care nu era convinsă că o gogonea sau o jumătate de ardei umplut, de gust, poate să-mi facă rău.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Voluptăţi stranii*

Uneori, în reveriile mele dinainte de a adormi, mă vedeam păşind singur pe o potecă îngustă din pădure (sau din junglă). Astfel că la ivirea leului în faţa mea, aţintindu-mă cu ochii săi fosforescenţi, n-aveam nicio posibilitate să mă salvez fugind. Dar de fapt nici nu încercam să mă salvez. Resemnat, mă lăsam prins de leu — eram în gura leului, strâns între fălcile lui ca într-o îmbrăţişare: ucigaşă şi nu tocmai. Verbul a sfârteca nu exista pentru mine. Fălcile Regelui Animalelor îmi striveau trupul în întregul său. Senzaţia de strânsoare era aproape erotică — îmi zic eu astăzi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cărţile*

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!... Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic altceva. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi, bineînţeles, mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva... Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost... Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

Toate cărţile pe care le aveam erau nişte terfeloage fiindcă ai mei nu-şi puteau permite să-mi cumpere cărţi noi. Şi chiar dacă şi-ar fi putut permite, erau vremuri când n-ar fi găsit mare lucru de cumpărat în librării. Cu toate acestea, îmi iubeam nespus terfeloagele. Îmi amintesc de o carte cu povestiri pentru copii. Nu zic poveşti. Erau povestiri, dar cam ciudate. Una din ele se chema „Feerie”. Era vorba acolo de un copil care aude pentru prima oară cuvântul feerie şi, plin de curiozitate, o întreabă pe mama sa ce înseamnă. Nu-mi aduc aminte exact ce explicaţie i s-a dat. Nu cred că i-a fost uşor mamei sale să-l facă să înţeleagă sensul acelui cuvânt, bizar dacă stăm să ne gândim. Îmi amintesc doar că într-o seară părinţii îl lasă singur acasă, fiind invitaţi la o petrecere care urma să dureze toată noaptea. Dar chiar în clipa despărţirii copilul era deja bolnav, se pare de meningită, sau aşa ceva, fără ca ei să bănuiască ceva. O situaţie dramatică, aş putea zice. Scurtă vreme după plecarea părinţilor băiatul este cuprins de febră. Şi febra creşte şi creşte neîncetat. Lumea unui copil este, oricum, o plăsmuire, având prea puţin de-a face cu realitatea. Dar în dogoarea febrei, lumea acelui copil bolnav devine un carusel ameţitor de plăsmuiri înfierbântate. Capătă suflare şi vin în preajma sa rând pe rând, intrând în vorbă cu el, toate vechile sale jucării... Şi poate, la fel, vin la el şi vechii săi prieteni, nu-mi mai amintesc, cu toţii arătându-se ataşaţi de el cum n-ar fi putut bănui vreodată, doritori să-l încurajeze şi să-l distreze care mai de care. Şi totul devine o feerie. Copilului cu sufletul prea plin de frumuseţea neaşteptată a vieţii sale îi este dat să pătrundă miezul acelui cuvânt necunoscut. Feerie. O frumuseţe insuportabilă care sfârşeşte în comuniune cu nefiinţa...

Aveam totuşi o carte care nu intra în categoria terfeloage. Era Călătorie în Lumea Basmelor, pe care mi-o cumpărase verişoara mea, Valea, într-una din minunatele şi atât de rarele mele călătorii la Bucureşti. Era scrisă de o bunicuţă al cărei portret desenat în tuş, cu o privire niţel cam severă, pe un fundal negru (dar nu conta), te întâmpina încă de pe fila a doua: Selma Lagerlöf, o suedeză născută în comitatul Värmland. Era povestea unui băiat răsfăţat, pe nume Nils Holgersson, mai mare decât mine la vremea aceea,

„în vârstă de vreo paisprezece ani, înalt şi voinic, cu părul cânepiu. Mare lucru nu era de capul lui, îi plăcea mai mult să doarmă, sau să mănânce şi cea mai mare desfătare a lui era să facă pozne.”

Dar destinul acelui băiat era să străbată Suedia natală în zbor, călare pe Martin, gâscanul din gospodăria familiei, după ce un pitic, cu care se purtase urât, îl preface la rândul lui într-un prichindel de-o şchioapă. Şi tot destinul îl face să se întoarcă în final acasă la ai lui după o iniţiere anevoioasă în magia faptelor bune.

Iată, e primăvară, gâştele sălbatice se întorc din sud, din ţările calde, şi, după ce au trecut peste Marea Baltică, se îndreaptă spre Smygehuk, în drum către nord. Gâştele zburătoare încearcă să le ademenească pe cele domestice îndemnându-le să li se alăture, dar acestea preferă siguranţa şi îndestularea de casă. Numai tânărul gâscan Martin e cuprins de avântul de a le urma chemarea. Iar Nils, în încercarea-i disperată de a-l reţine, se agaţă de gâtul lui şi se pomeneşte, mititel cum devenise, înălţat în aer...

Împreună cu Nils am trăit aventura zborului şi am iubit Suedia, cu stâncile ei reci şi cu pădurile străluminate de umbra rară a mestecenilor...

„Atunci băiatul înţelese că pânza cea mare, cadrilată, peste care zbura, era câmpia provinciei Schonen, şi începu să înţeleagă de ce era aşa de peticită şi decolorată. Întâi recunoscu pătratele verzui: erau câmpurile de secară, semănate toamna trecută şi rămase verzi sub zăpadă. Cele galben-cenuşii erau miriştile unde crescuse grâul din vara trecută, cele cafenii erau lanuri de trifoi, iar cele negre — păşuni sau pârloage...”

Akka de Kebnekajse, gâsca-şefă, vulpoiul Smirre, marea petrecere a cocorilor de pe muntele Kulla, şi toate acele denumiri suedeze, cele mai multe dintre ele terminate în ...land, Öland, Smäland, Huskvarna, Värmland, unde se născuse Selma Lagerlöf, şi care — cum altfel? — era cea mai minunată dintre toate, au devenit pentru totdeauna parte din lumea mea. Suedia Selmei Lagerlöf era o plăsmuire a imaginaţiei mele.

„El află îndată că oamenii erau din Värmland şi că mergeam spre Norrland, să caute de lucru. Erau oameni veseli şi ştiau să povestească multe, căci lucraseră în diferite localităţi. Pe când discutau aşa de înflăcăraţi, unul din ei spuse întâmplător că umblase prin toate părţile Suediei, dar niciuna nu-i plăcuse atât de mult ca Nordmark-ul din Värmland-ul de vest, de unde era el.”

Apoi, după ceva ani, o altă călătorie prin ţări exotice, mediteraneene de astă dată, mi-a fermecat copilăria: Corabia feniciană. După ce a apărut în foileton în revista pentru copii Licurici, publicarea în volum a cărţii lui V. Ian — un autor de care nici n-auzisem; dar ce nu era pe-atunci nou pentru mine? — m-a delectat vreme de câteva luni. (Cartea avea să dispară în rugul stupid pe care l-am ridicat în curte, în semn de protest în ziua când sovieticii au invadat Cehoslovacia, în august 1968, fără să fac vreo diferenţă între cărţile care slujeau regimul sovietic şi cele care n-aveau nicio legătură cu el; furia mea era în devălmăşie.) Am găsit însă cartea, recent, pe Internet, în limba rusă, şi am putut să-mi reamintesc începutul:

„De dimineaţă, Am–Laili [Am, în feniciană înseamnă «mamă», iar Laili este un nume feminin], m-a sculat ca întotdeauna în zori. — «Trezeşte-te, Eli, mi-a şoptit ea la ureche, ai dormit destul. Stăpânul tău o să te dojenească dacă n-ajungi înaintea lui. Ţi-am făcut o fiertură de linte. Auzi ce plăcut clocoteşte?»”...

Dar cât de mult m-am identificat cu acel băiat fenician, pe care mi-l închipuiam de vârsta mea — şi probabil că aşa şi era —, în peregrinările lui prin antica Fenicie!... Eram bolnav de una din bolile molipsitoare ale copilăriei, când zăceam în pat dormitând şi, ca într-o feerie mai degrabă sumbră, îmi lăsam închipuirea în voia peregrinărilor lâncede prin lumi dispărute sau inexistente, precum antica Fenicie. În răstimpuri citeam din Corabia feniciană, apoi mă întorceam pe-o rână, întindeam mâna şi strecuram cartea sub pat, şi adormeam, urmând să reiau lectura odată cu următoarea revenire a lucidităţii somnoroase şi maladive...

Eu, atât de strângător, nu ştiu cum de am putut să pierd cele trei cărticele cu Toto: Toto la Polul Nord, Toto la vânătoare de lei şi Toto pe Lună. Un singur semn mi-a rămas de la cea din urmă: ştrengarul Toto ajuns pe Lună, surâzând triumfător, cu mâinile în şolduri, c-un picior pe partea vizibilă a Lunii şi cu celălalt pe partea invizibilă. Bineînţeles, Luna zâmbeşte şi ea, larg, încântată de-o asemenea întâlnire. Ăsta era desenul făcut de mine cu creioane colorate după coperta cărţii. În rest, numai desene — erau trei cărticele cu desene şi doar câteva rânduri scrise sub fiecare desen. Cheia era că Toto adormea, visa şi îl trezea cineva sau ceva care se potrivea de minune cu firul visului său. De exemplu, în Sahara, unde plecase la vânătoare, Toto trage cu puşca într-un leu, nu-l nimereşte, leul se apropie de el şi rage ameninţător. Hârr! Hârr! Hârr! — interjecţii — iată-le, negru pe alb, fiecare însoţind o linie, şi toate răsfirate ca un evantai ieşind din gura fioroasă a leului. În clipa aceea Toto se trezeşte şi îşi dă seama că răgetul leului era de fapt hârâitul radioului de lângă el, care între timp se dereglase... La Polul Nord, Toto se adăposteşte în finalul peripeţiilor sale într-un cort, pe care crivăţul năprasnic îl smulge cu furie de deasupra sa, şi Toto se trezeşte tremurând de frig fiindcă maică-sa îi ridicase plapuma dojenindu-l în acelaşi timp că doarme, ca un leneş, până la ore târzii.

E de-ajuns să-l revăd pe Toto pe Lună, în caietul meu de desen, şi îmi aduc aminte că mama n-a luat niciodată plapuma de pe mine când mi se întâmpla să lenevesc în pat dimineaţa. Dar nici lui Toto nu cred să-i fi fost rău.

Au fost însă şi cărţi nerecomandate, ca să zic aşa, pentru vârsta mea. De una îmi amintesc cu deosebire, poate pentru că eram deja măricel, de vreo treisprezece ani, cred, şi pentru că în ea exista o oarecare preocupare pentru sex, nu cine ştie ce, dar pentru mine era o noutate şi, oricum, sexul, misterul feminin, începuseră să mă preocupe. Cartea se numea Disperaţii şi era scrisă de un scriitor de care nu mai auzisem până atunci şi de care n-aveam să mai aud nici mai târziu: Dragomir şi nu ştiu mai cum... Nu sunt convins că cineva dintre ai mei chiar mi-ar fi interzis-o dacă i-ar fi cunoscut conţinutul. Cred mai degrabă că mama mi-ar fi atras atenţia, c-un zâmbet jenat, că nu-i pentru vârsta mea şi mi-ar fi reamintit încă o dată că ei i se întâmplase de câteva ori în viaţă să citească o aceeaşi carte de mai multe ori, la vârste diferite, şi că de fiecare dată o înţelesese altfel. Ceea ce ar fi avut poate, cel mult, darul să mă descurajeze, pe moment, să o citesc la vârsta aceea încă fragedă, atâta vreme cât o înţelegere cu totul diferită la o vârstă matură ar fi însemnat că lectura la vârsta mea de atunci nu era decât pierdere de vreme. Dar, cum spuneam, nimeni nu s-a sesizat că o bucată de timp am stat cu nasul în carte, absorbit de o lectură nepotrivită. În chip straniu, crâmpeie foarte limpezi mi-au rămas în amintire, fără să am nici acum o înţelegere clară a motivului pentru care am reţinut acele pasaje şi nu altele. De pildă, chiar la început o nefericită căzătură pe o coajă de banană, aruncată neglijent pe trotuar, soldată, evident, cu o fractură de picior, îi schimbă viaţa eroului principal (al cărui nume nu l-am reţinut) îndreptându-i paşii către Legiunea străină franceză (cu toată înlănţuirea ulterioară de evenimente pe care, după atâţia ani, nu mi le amintesc).

Apoi, în cuprinsul cărţii, o altă secvenţă care mi-a rămas în amintire este legată de şederea eroului într-o staţiune balneară, la mare — să fi fost Eforie? Să fi fost Balcic? — împreună cu soţia, pe care o suspecta că îl înşeală. De bună seamă, a înşela, în relaţia dintre un bărbat şi o femeie, era pentru mine, la vârsta aceea, ceva destul de greu de pătruns... La un moment dat, de la fereastra camerei sale de hotel, eroul o zăreşte pe soţia sa într-o barcă, departe în larg, împreună cu un bărbat, fără doar şi poate amantul, ale cărui trăsături nu reuşeşte să le distingă datorită depărtării... Vine apoi o altă secvenţă, în care soţia sa, în aceeaşi cameră de hotel, apare în faţa soţului, venind de la baie, cu sânii goi; ceea ce se pare că nu era tocmai obişnuit în relaţiile, probabil deteriorate, dintre cei doi. Şi eroul-narator se întreabă de ce o face. Sau de ce o face exact acum. Când era foarte limpede, chiar şi pentru băiatul de treisprezece ani care eram, că o face pentru a-l ameţi cu nurii ei. Împrospătaţi — chiar simţeam că aşa ceva e posibil — prin relaţia cu bărbatul acela străin, amantul... Am citit şi recitit de nu ştiu câte ori scena erotică cu sânii goi, care corespundea năzuinţelor mele cele mai înaripate...

A mai fost Albina Maia, de W. Bonsels, un autor devenit pentru mine, instantaneu, celebru, care îmi amintesc că m-a încântat atât de tare încât am scris pe ultima filă, entuziasmat la culme: „Mi-a plăcut f.f.f. mult! Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată!!!”... Apoi am rătăcit cartea, la fel ca pe altele câteva... Iar când am reuşit să găsesc acum câţiva ani, la un fel de talcioc de cărţi din Piaţa Obor, un exemplar dintr-o ediţie mai nouă, bineînţeles că n-a mai avut farmecul celei vechi şi, spre ruşinea mea (totuşi) nici nu m-am mai învrednicit s-o recitesc. Măcar aşa, din curiozitate, ca să văd ce fel de lectură mă încântase atât de tare cu ani în urmă.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sania cu elice*

Ideea am găsit-o într-o revistă pentru copii. Nu mai trebuia decât pusă în aplicare. Or, aplicarea unei idei era floare la ureche în comparaţie cu găsirea ideii în sine. Aşa că nu mai trebuia decât să facem rost de un motor electric pentru punerea în mişcare a săniei cu care urma să cutreierăm Câmpina în lung şi în lat, pe toate străzile, în timpul iernii. Mă şi gândeam: ce senzaţie! O sanie cu elice în Câmpina! Şi încă condusă de un copil!... Sigur, sania electrică nu putea fi una ordinară: cea pe care o văzusem în poză avea un profil super-aerodinamic, cu o carcasă la fel de super-aerodinamică a motorului electric, cocoţat pe un montant, în spatele săniei, la pupa. Dar toate acestea nu erau decât detalii... Motorul electric?... Ei bine, singur era mai greu să găsesc motorul electric potrivit, aşa că ne-am asociat doi: colegul şi prietenul meu Puiu Ghibănescu, care locuia peste drum, în colonia elitei fostei societăţi Steaua Română, şi cu mine. Ideea banilor era şi ea cu totul secundară... De unde aveam să procurăm motorul? Magazinele erau excluse pentru că acolo chiar se vindea pe bani. În plus, niciunul dintre noi nu cunoştea vreun magazin unde să se vândă motoare electrice. Soluţia era să căutăm din cunoştinţă în cunoştinţă... Cineva ne-a îndrumat către un tip care cică ar fi avut un motor electric de vânzare. Tipul, ceva mai mare decât noi, dar nu cu mult, a ieşit în poartă cu un motoraş care, dacă ar fi fost în stare bună, probabil că ar fi putut să pună în mişcare un ventilator, poate chiar măricel. Am luat motorul în mână, l-am cumpănit în palmă cu gravitate, ne-am uitat unul la celălalt şi am ajuns la concluzia că nu era ceea ce căutam... Tipul însă ne-a trimis la un alt tip, care sigur avea un motor electric de putere mult mai mare. Aşa că peste puţin timp, în faţa unei alte porţi, ne-am pomenit cu un motor destul de mare de astă dată, pe care tipul recomandat de celălalt îşi încorda oarecum muşchii să ni-l ţină în faţa ochilor. Şi nu că ni s-ar fi adresat zeflemitor dar a fost doar curios să ştie cum aveam de gând să-l alimentăm. Cu un acumulator de maşină? Să fim serioşi! Eu vi-l vând, dar motorul ăsta are nevoie de o baterie întreagă de acumulatori. Aveţi idee cât cântăreşte un acumulator? V-aţi gândit la ce greutate o s-ajungă sania aia pe care vreţi voi s-o construiţi? Şi să vă mai spun ceva: motorul ăsta merge cu curent alternativ. Aşa că aveţi nevoie şi de un invertor. — Ce-i aia? l-am întrebat. — O chestie care transformă curentul continuu în curent alternativ. Plus un transformator... Apoi cineva ne-a spus că n-avem nicio şansă cu motorul electric şi că ar fi bine să încercăm cu un motor de motoretă... Cum adică? Sania noastră care urma să lunece pe străzi în vuiet de elice de avion să se târâie acum — târ-târ-târ — c-un motor de motoretă?... Am mai încercat apoi pe la încă vreo câţiva tipi, dar niciunul n-a fost în stare să ne ajute să ne construim sania cu elice, cu profil super-aerodinamic...

Culmea e că prietenul meu a ajuns în cele din urmă inginer, şi, se pare, unul foarte bun. Pe atunci însă, când eram copii...

Încă o dată spun: copilăria nu are nicio legătură cu realitatea.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat