A început să ne viziteze acum câteva luni la casa de vacanţă. La început reticent cu noi oamenii, acum se lasă mângâiat, ba chiar cere să fie mângâiat. Face uz de toate tertipurile. Îţi iese în cale, se răstoarnă pe-o rână, după care se rostogoleşte pe spate, cu toate cele patru labe în sus, priveşte insistent ridicându-şi capul, să vadă dacă tertipul lui prinde, toarce şi abia aşteaptă să înhaţe cu lăbuţele mâna care se întinde spre el să-i mângâie blăniţa albă de pe burtă sau subţiorile călduţe. Noi ştim însă că nu-i prudent să-i laşi mâna fiindcă n-a prea învăţat să-şi ţină ghearele în perniţe şi te poţi alege c-o zgârietură dacă nu-ţi retragi iute mâna.
Îi place să intre în casă, pe care o cutreieră scotocind şi mirosind fiecare colţişor, se freacă drăgăstos şi prefăcut de picioarele noastre, de încălţările lăsate lângă uşă, de picioarele mesei, de orice lucru însufleţit sau neînsufleţit care îi iese în cale. Şi toarce întruna.
A fost de-ajuns un minut de nesupraveghere şi l-am găsit tolănit în vârful patului, pe cearşaf, între cele două perne. Ei, nici chiar aşa! L-am dat afară cu indignare.
Are afară la uşă două străchioare, una mereu reumplută cu friskies, pentru hrănire nonstop, cealaltă cu apă. Sau cu lapte. Mănâncă pe săturate, apoi se îndepărtează câţiva paşi de casă şi se întinde pe-o rână la soare, în iarba mătăsoasă. Plecăm la cumpărături, când ne întoarcem motanul e tot acolo; doarme; apoi plecăm într-o mică excursie, ne întoarcem; el doarme în continuare în acelaşi loc. Când, în sfârşit, după câteva ore bune de somn, catadicseşte să se scoale, în urma lui rămâne o gropiţă de iarbă turtită.
De obicei, noaptea motanul pleacă. În noaptea de Înviere însă, iată-l, la întoarcerea noastră acasă, că se înfiripează, pe la trei dimineaţa, alb, din întunericul din fundul curţii. Păşeşte, ridicându-şi sus fiecare lăbuţă, prin iarba încă necosită, înaltă, şi vine în lumina felinarului de sub streaşină. Străchioara lui de mâncare e goală, nu e el singurul client, aşa că i se cere îngăduinţă, i se umple străchioara cu friskies, motanul mănâncă cu poftă şi nu ne mai dă nicio atenţie... Într-altă zi, la ora culcării, se porneşte să miaune jos la fereastră de îţi sfâşie inima. Miaună cu jale în glas privindu-ne rugător cu ochii-i oblici. Nu vrea mâncare — sau nu numai mâncare —, vrea să i se dea drumul în casă, vrea să fie iubit, vrea să fie mângâiat. Dintre toate, are parte doar de iubire.
L-am botezat Pichi, apoi i-am zis Pichineaţă. Deşi ştim prea bine că n-a venit la noi de pe câmp ci din casa unui vecin, o casă mare şi de bună seamă îmbelşugată, unde are fără doar şi poate un nume. Pisicilor însă se vede treaba că nu le e de-ajuns o casă mare şi îmbelşugată. Vor schimbare, mereu schimbare — asta e concluzia pe care o trag. În casa aceea probabil că nu s-a prea bucurat de mângâieri; dovadă, teama lui de om la prima noastră întâlnire. A avut însă înainte de noi o altă existenţă şi de bună seamă continuă s-o aibă şi acum. În paralel. La noi e Pichineaţă, dincolo, la adevăraţii stăpâni (dar au oare pisicile vreodată, cu adevărat, stăpâni?), nu ştim cine e.
Pichineaţă are o existenţă dublă; ceea ce nu-i provoacă mustrări de conştiinţă. El e motan şi nu are de dat socoteală nimănui pentru existenţa sa dublă. Dar măcar să nu i se şteargă din memorie existenţa lui de dincolo atunci când vine la noi, şi nici existenţa de la noi atunci când se întoarce în casa cea mare şi îmbelşugată. Altfel, n-ar putea savura deliciile unei existenţe duble. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu