Pe mama o durea des stomacul şi o vedem mereu umplându-şi o linguriţă cu bicarbonat şi înghiţind cu un pahar de apă. Alteori, când stătea rezemată de perne sau culcată, îşi masa încet stomacul cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă, o mişcare abia vizibilă, în timp ce palma ei stătea practic nemişcată în dreptul stomacului şi doar degetele i se mişcau uşor în cerc.
Dar avea şi dese dureri de cap. La fel ca majoritatea femeilor, nu se plângea însă niciodată. Sau, mai bine zis, ascundea atât cât se putea ascunde. Lua în schimb, destul de des, antinevralgice. Foarte rar i s-a întâmplat să abandoneze totuşi, din pricina durerii de cap, orice activitate şi să se refugieze în pat, cu o compresă cu apă rece ţinută apăsat pe frunte. De câteva ori m-am oferit să-i schimb compresa şi ea a acceptat dar cu o oarecare stânjeneală, obişnuită fiind, pesemne, să fie ea cea care să le poarte de grijă altora... Apoi a fost o vreme când durerile de cap i s-au înteţit şi au devenit încă şi mai dese, deplasându-se, cumva, spre ceafă. Tocmai auzisem de encefalită, aşa că, în închipuirea mea, i-am pus neîntârziat diagnosticul: encefalită. Îmi amintesc că umblam pe străzi cu spaima în suflet şi c-un nod în stomac, neîncetând să mă gândesc la soarta ei: mama are encefalită şi o să moară.
Apoi, începând de pe la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, a început să sufere de hipertensiune arterială. Hipertensiunea nu durea, dar mama avea o problemă (şi eu odată cu ea): neglija să ţină regim şi nu voia să se ducă la doctor. Până într-o zi, când — mi-a povestit după ceva timp — şi-a pierdut cunoştinţa în timp ce se afla singură acasă, şi a căzut în pragul uşii dintre cele două camere. Abia asta a alarmat-o şi o decis-o în sfârşit să se ducă la doctor... Căderea însă a obsedat-o, se pare, o bucată de vreme. Din spusele ei, puţin îi lipsise să se lovească, în cădere, cu tâmpla de clanţă. La următoarea noastră revedere, m-a fixat c-o privire în care scepticismul îi răzbătea prin zâmbet şi mi-a spus:
— Dacă m-aş fi lovit la tâmplă, aş fi fost moartă acuma. Ce-ai fi zis dacă mama ta ar fi murit lovindu-se la tâmplă?
Ce-aş fi putut să-i răspund? Am ridicat din umeri. Ca să fiu sincer, n-am prea apreciat gestul ei de a pune la încercare iubirea fiului. Orice aş fi răspuns ar fi sunat în gura mea la fel de ipocrit fiindcă n-aş fi putut, răspunzându-i, să alung gândul că dădeam răspunsul care se cuvenea, pe care ea se aştepta să-l audă.
La fel se întâmplase şi altă dată, cu câţiva ani înainte, când, întorcându-se acasă pe linii, mama observase în ultimul moment o locomotivă care se apropia şi reuşise să se ferească din calea ei.
— Ce-ai fi zis, m-a întrebat apoi, dacă mama ta ar fi murit călcată de tren?
Păi da, ce să spun, Anna Karenina fără voie...
Poate că, după numeroasele noastre dispute, avea motive să se îndoiască de iubirea fiului ei. Cine ştie. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu