Pe ploaie*

A plouat îndelung peste oraş — ploaie de vară —, apoi a stat, şi Marcela a considerat că acum e momentul să iasă după mici cumpărături pe la dughenele din apropierea casei. Şi-a pus pantofii de vară, cu feţe de pânză, umbrela şi-a lăsat-o acasă, iar Dan n-a obiectat; ca de obicei, a rămas în casă cu cărţile lui. Dar la scurtă vreme după ce Marcela ieşit, ploaia s-a pornit din nou, încă înainte ca ea să încheie plăcutul tur al dughenelor. Pe aleea Răşinari, unde din cauza ploii nu mai era nimeni, s-a adăpostit sub un copac apreciind că ploaia n-o să stea prea curând, a strâns din umeri înfrigurată şi s-a uitat cu îngrijorare în sus, la picăturile mari şi reci care cădeau şi tot cădeau de pe crengi. Apoi a devenit melancolică, a oftat şi s-a gândit: O! de i-ar da lui Dan prin cap să-mi iasă în întâmpinare cu umbrela! Nu că mi-ar păsa că am s-ajung acasă udă toată, dar ce frumos ar fi din partea lui un asemenea gest!

Figura lui Dan nu s-a ivit însă în ploaia din capul aleii.

Realitatea este însă că la fel s-a gândit şi Dan: că ar fi din partea lui un gest frumos să-i iasă în întâmpinare Marcelei, cu umbrela. Dar nu s-a clintit din casă.

Iar ca să spunem adevărul: Marcela nu s-a gândit nicio clipă că Dan ar fi trebuit să-i iasă în întâmpinare cu umbrela. Îi era de-ajuns că îşi satisfăcuse plăcerea de a face cumpărături singură.

Iar ca să spunem adevărul până la capăt: Marcela nu-şi luase pantofii cu feţe de pânză ci pe cei cu feţe de piele, şi nici umbrela n-o uitase acasă. Şi de ce să-l scoată pe Dan afară din casă pentru o toană de-a ei?

Şi ca să restabilim adevărul gol-goluţ: nimic din toate astea nu s-a întâmplat cu adevărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

50 de ani*

A fost o zi superbă când ne-am întâlnit de 50 de ani de la absolvirea facultăţii. Temperatură ideală, cer albastru, soare, umbră şi răcoare în amfiteatrul Spiru Haret. O colegă i-a mulţumit decanatului că a lăsat sala neschimbată vreme de atâţia ani. Mai puţin ceasul electric de pe peretele dinspre strada Doamnei. Ceasul nu mai era.

Apoi am ieşit cu toţii afară în stradă, din nou în soare. Un autobuz închiriat ne aştepta pe bulevardul Regina Elisabeta.

Autobuzul ne-a lăsat la un restaurant de pe strada Aviator Mircea Zorileanu, undeva lângă Arcul de Triumf.

În urma mea a coborât Augustin Săndulescu, elegant, zvelt încă, tipul studios sportiv. L-am văzut ţinându-se de bară o secundă în plus în timp ce punea piciorul jos pe asfalt. Piciorul i s-a îndoit un pic sub greutatea trupului, o secundă în plus.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Amintiri fulgurante (III)*

Mama m-a învăţat o rugăciune inventată de ea, care sună cam aşa: „Doamne,

iartă-mă pentru ceea ce am făcut rău şi n-am să mai fac. Şi te rog să ai grijă de mama şi de tata. Amin.” Aşa că în fiecare seară, în pătuţul meu, înainte de culcare, stau în picioare îndărătul grilajului, cu ochii ridicaţi spre icoana cu Fecioara şi cu Pruncul, şi rostesc rugăciunea improvizată de mama... Cam interesată, mama. Are convingerea că norocul şi puterea de convingere sălăşluiesc în sufletul meu neîntinat de copil, şi că de aceea ruga mea pentru integritatea ei şi a tatei are mai multe şanse să fie ascultată.

Mai târziu avea să încerce să câştige la loto jucând cu datele zilei mele de naştere — 3,11,38. Dar n-a fost să fie.

●

Iepurii angora ai domnului Hoepfner au dispărut. Coteţul, lipit de peretele de lemn al bucătărioarei de vară, la piciorul trunchiului retezat al caisului uscat, a rămas gol. Într-o zi de vară cu cer furtunos mă strecor în el. Abia încap. Stau ghemuit, dincolo de uşiţa cu plasă de sârmă, pe paiele vechi, simţindu-mă la adăpost, ca în multe alte locuri strâmte şi ferite pe care le-am găsit sau mi le-am creat. Şi atunci, deodată, cerul crapă chiar deasupra capului într-un tunet sălbatic împroşcând cu mii de ace asurzitoare. Mă zbat înnebunit să ies, zgâriindu-mi spinarea de rama uşiţei.

●

Domnul Hoepfner are din nou iepuri. Iată-i în coteţ, bulucindu-se prietenoşi la uşiţă, claie peste grămadă, cu nările fremătând, sperând să capete de la mine frunze de salată. Observ că unul dintre ei nu dă niciun semn de nerăbdare; de fapt, ceilalţi calcă peste el cu nepăsare. Mă uit mai atent: zace nemişcat şi ochii îi sunt tulburi. Toată acea vânzoleală peste cadavrul semenului lor mă indignează.

●

Ca să ieşim în stradă, totdeauna trecem prin faţa casei familiei Peiu de la mijlocul curţii. De data asta uşa lor e deschisă şi dinăuntru vine întrebarea domnului Peiu: Hei! încotro aţi pornit-o?... Tata, într-o dispoziţie minunată de miez de vară la lăsarea serii, se opreşte în dreptul uşii, îşi ia o poză marţială, îşi scoate în faţă piciorul drept proptindu-l ţeapăn în pământ cu muchia tocului şi, ducându-şi mâinile la spate, uşor aplecat în faţă, îi răspunde teatral: La cinematograf!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Asfalt al copilăriei*

Avantajul era că existau pe strada mea, din loc în loc, de-a lungul trotuarului, guri de gaz metan, probabil la fel ca în oricare alt oraş dedicat petrolului. Altminteri, treceai pe lângă acele guri fără să le observi, ascunse cum erau sub mici capace de fontă pe jumătate acoperite de pământ şi de iarbă. Nu ştiu pentru ce fuseseră prevăzute, dar ştiu că am prins prima asfaltare a străzii din toată istoria ei începând de la înfiinţarea primei vămi şi până în zilele noastre. Şi gurile de gaz metan şi-au arătat utilitatea din plin.

Pregătirile pentru asfaltare au început cu aducerea unui cuptor rudimentar, de fier, vechi, ruginit şi probabil foarte greu. Cu ce să-l asemuiesc? Să zicem cu un dulap masiv, lătăreţ, înalt cam de un stat de om (sau poate de un stat de copil?); un focar dedesubt, care se racorda la gura de gaz, o gură de alimentare, deasupra, asemănătoare pâlniei unei uriaşe maşini de tocat, iar între cele două un cilindru rotitor, culcat, unde se fabrica, la căldura focului, asfaltul. Unul din capete se termina cu o roată dinţată, mare cât însuşi cilindrul, care ieşea un pic în afara carcasei. Iar lateral, o altă roată dinţată, mult mai mică, cu manivelă, angrena cilindrul. O fantă în interiorul circumferinţei dinţate, închisă cu o uşiţă glisantă, se învârtea odată cu cilindrul. Câţiva lucrători se ocupau de asfaltarea străzii. Cu salopetele lor vechi, zdrenţuite şi murdare, înnegrite de bitum, devenite de-a dreptul scorţoase, arătau ca ieşiţi din iad. Aprindeau gazul metan în focar, focul începea să duduie cu vigoare; un altul venea cu materialele — bucăţi bitum, pietriş, nisip şi ce-o mai fi fost —, le vărsa prin pâlnia de deasupra în cilindru, folosindu-se de lopată, apoi trecea la învârtitul manivelei, antrenând cilindrul. Toată strada se umplea de fuioare de fum albicios şi de miros înţepător de bitum topit. Apoi, după un număr de rotaţii ale cilindrului, când asfaltul se considera că-i gata, un lucrător venea cu o roabă pe care o aşeza sub jgheabul cuptorului, cilindrul rămânea nemişcat, oprit cu deschizătura în jos, ridica uşiţa glisantă şi un puhoi de asfalt fierbinte se revărsa pe jgheab în roabă, fumegând. Roaba era dusă la „frontul de lucru” şi răsturnată acolo. Grămada de asfalt fierbinte o lua în primire meşterul, cel care întindea asfaltul. Pe lângă meşter toţi ceilalţi lucrători păreau ucenici — ucenicii lui, cu toţii animaţi de dorinţa de a-l servi, fiecare cum putea mai bine. Meşterul, în salopetă şi el dar încins pe deasupra c-un şorţ de pânză cauciucată, se lăsa pe brânci şi întindea asfaltul descărcat din roabă. Pentru asta se folosea de o unealtă specială de lemn, asemănătoare rindelei, doar că ceva mai mare. Peste genunchi avea nişte legături groase de piele umplute cu câlţi, iar mâna stângă şi-o sprijinea pe un suport de lemn ca să nu vină în atingere cu asfaltul fierbinte. De el depindea netezimea asfaltului. Şi numai de el. La sfârşit venea un alt lucrător şi executa ultima operaţie: peste asfaltul cald încă arunca nisip cu mişcări rotunde din braţ, precum semănătorul primitiv de odinioară... Apoi, după ce o bucată de drum era gata, cuptorul era mutat la următoarea gură de gaz metan.

Pe vremea aceea eram pasionat de fotbal. Împreună cu băieţii de prin vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, mai mici sau mai mari, mă duceam la stadionul Ileana, de la barieră, acum păşind pe drumul proaspăt asfaltat. Ziceam: haut şi ofţai. Şi credeam că un şut respins de portar în afara terenului de joc nu-i corner ci haut de poartă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine