Notaţii literare (XIII)

Scrisul ca mod de existenţă

Au existat vreo două persoane în viaţa mea, prieteni şi cunoştinţe, pe care, judecându-le după unele semne, le-am dat credit că ar fi capabile să producă literatură. Şi anume ficţiune. Le-am încurajat pe cât mi-a stat în putinţă dar rezultatul, din păcate, a fost nul.

În realitate — m-am convins cu timpul —, scriitor nu ajungi doar fiindcă cineva, într-un moment de entuziasm, îţi dă un imbold. Sau fiindcă ţi se pare, când şi când, că o povestioară se încheagă apropiindu-se oarecum de „literatura de pe piaţă”. Scriitor nu devii decât dacă nu întrevezi altă cale de a exista. Nu vreau să descurajez pe nimeni să încerce. În definitiv, orice întreprindere care se dovedeşte într-un final a fi de succes a avut un început. Îmi permit doar să mă amuz un pic, retrospectiv.

Iată, te uiţi la filme şi te întrebi: eu ce replică i-aş fi dat personajului X?

Auzi un comentariu, indiferent în ce domeniu, şi te gândeşti dacă cuvântul cutare a fost cel mai potrivit; nu cumva tu ai fi folosit altul?

Urmăreşti dialogurile din filme cu un ochi avid şi ghiceşti indicaţiile scenaristului sau indicaţiile regizorului. În minte, refaci filmul secvenţă cu secvenţă. Şi îţi spui: secvenţa asta eu aş fi făcut-o poate altfel. Sau: secvenţa asta nu mi-ar fi trecut prin cap s-o fac atât de bine, bravo lui, regizorului; sau bravo lui, scenaristului.

În timpul lecturilor îţi fuge gândul la propriile tale proiecte literare, şi asupra cititului în sine sunt momente (multe la număr) când cu greu te poţi concentra. „Vezi” fraze şi îţi scapă cursul naraţiunii, reciteşti pasaje, uneori o carte întreagă, pare timp irosit, dar rămâi cu satisfacţia că ai reuşit să „demontezi” mecanismul creaţiei. Şi ţi-ai îmbogăţit propria capacitate de exprimare.

Ce este metafora?

De ce plac metaforele? Pentru că umanizează neviul? Pentru că pun în legătură entităţi care păreau să nu aibă nicio legătură şi deci pariază pe surpriză? Pentru că pun în mişcare spiritul scoţându-l din amorţeală şi revitalizează simţirea?

Poate că cea mai sugestivă definiţie a metaforei am întâlnit-o la Herta Müller: „Pentru a deveni cât mai precisă, ea [limba] trebuie tot mereu să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine. Nu ştiu de ce imaginile limbii sunt atât de puse pe hoţii, şi de ce comparaţia cea mai legitimă fură din însuşirile ce nu i se cuvin. Abia din invenţie se naşte surpriza, şi mereu se dovedeşte că abia odată cu surpriza inventată începe în propoziţie apropierea de realitate. Abia când o percepţie pradă o alta, când un obiect jefuieşte materialul altuia, folosindu-se de el — abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziţie, propoziţia reuşeşte să se afirme în faţa realităţii ca realitate proprie, ajunsă în cuvânt oarecum pe brodite — dar legitimată de cuvânt.” [Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, ed. Humanitas, 2011, pp. 104–105]

Multi-personalitate

„Cu cât un poet este mai bun [la fel şi un prozator — aş zice], cu atât va avea mai multe personalităţi (...). Un poet adevărat poate scrie cu toată convingerea «despre cariera lui» de criminal, după care, în poezia următoare, poate la fel de bine să scrie despre tandreţe, copii şi sacrificiu de sine... Poezia [la fel şi proza, de ce nu?] este o fereastră deschisă nu spre adevăr, ci spre posibilitate. (subl. mea)” [James Dickey, citat de Ernest Suarez, în „Către o nouă poezie a Sudului”, Secolul 20, 7–8–9, 1999 (412–414), „America”, p. 103]

Autonomia personajului

Să recunoaştem, personajul nu-i o marcă de autor sută la sută. El îşi are propria existenţă, independent (pe jumătate... dacă nu chiar şi mai mult!) de voinţa creatorului său. Autorul trebuie nu atât să construiască personajul, cât mai degrabă să-l descopere.

Poate că asta a vrut Hemingway să spună atunci când a făcut îndemn la adevăr: „All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know.”

Saul Bellow — marcă înregistrată

În proza sa, Saul Bellow aruncă cu lopata, fapte, personaje, dialoguri. Şi relaţii. Şi lucrează cu zel inegalabil. Simţiri şi reflecţii pune cu pipeta. Totul stă sub zodia realului atotputernic.

Un personaj poate să fie copil la începutul frazei, să aibă patruzeci de ani pe la mijlocul ei şi optzeci la sfârşit. Şi cu toate acestea timpul nu curge în proza lui Bellow. Decât dacă autorul o afirmă. Ceea ce e prea puţin, din păcate. Personajele, indiferent de vârstă, se ocupă preponderent de... tranzacţii. De toate felurile. Cum altfel?

La fiecare reluare a lecturii încerc cu o nouă ambiţie să prind un fir narativ, să identific personaje, să depistez ramificaţii trecute şi prezente, rudenii, clanuri, legături. După cel mult o pagină şi jumătate însă trebuie să mă dau bătut: puzzle-ul prozei lui Bellow este peste puterea mea de reconstituire. Semnificaţii am încetat de mult să mai caut.

În proza sa „is no time for siesta”. Unii zic că, în schimb, ar fi „time for fun”... De gustibus.

Biografie şi operă

Înainte de a începe să citeşti o carte este oare de dorit să te informezi despre biografia autorului? Cei ce „se respectă”, adepţii ideii că biografia autorului poate distorsiona înţelegerea/savurarea operei, spun că nu. În acest caz s-ar putea să aibă totuşi de pierdut. Iată, am citit în Albine de sticlă despre un personaj care vorbeşte cu ironie despre un anume scriitor. „Un scriitor — zice respectivul personaj — ale cărei opere le puteţi găsi în mormanele de maculatură de pe chei [pentru reciclare, presupun]. De curând a publicat o colecţie de fotografii — fără îndoială, cea mai bună carte pe care a scris-o.”

Dacă n-aş fi citit despre Ernst Jünger că a publicat el însuşi câteva „colecţii de fotografii”, n-aş fi avut de unde să ştiu că spusele personajului sunt de fapt o autoironie a autorului.

Marocco sau Ziua Deşertului (1)*

Luam în pumn mănunchiul de beţişoare subţiri, marocco, le ţineam în picioare cu vârfurile sprijinite pe masa goală, desfăceam brusc pumnul şi le lăsam să se răsfire în cădere. Erau de lemn şi sunau subţire, multiplicând în diverse variante sunetul ţi. Nu mă luam la întrecere cu nimeni, doar cu mine însumi. Şi nu trişam. Adică nici nu-mi dădeam silinţa să le fac să cadă într-o configuraţie lesne de rezolvat, atribuind în acelaşi timp totul, în mod ipocrit, întâmplării; şi nici nu negam, în gând, dacă acest lucru se întâmplase, că beţişorul de care mă ocupam, în încercarea de a-l ridica, provocase, din neîndemânarea mea, clintirea beţişoarelor cu care se aflase în contact. Stăteam ore întregi singur cu mine însumi, aplecat deasupra jocului cu beţişoare marocco, cu o atenţie de ceasornicar. Mama se minuna că nu obosesc şi că nu mă plictisesc. Dar pe mine pasiunea mă ţinea lipit de joc. Atât timp cât jucam marocco şi îl luam foarte în serios, eram aproape sigur că nimic rău nu mi se putea întâmpla. Nici mie şi nici altora. Beţişoarele subţiri de marocco aveau fiecare rangul lui, marcat prin impresionante inele colorate: roşii, albastre, verzi pe fondul de culoarea mierii, care lăsa să transpară prin lac fibra lemnului de esenţă tare. Nu puteam să nu ţin seamă de câte puncte putea să-mi aducă fiecare rang, dar nici nu neglijam aglomerările de beţişoare de rang inferior dar care îmi puneau perspicacitatea, răbdarea şi atenţia la încercare, nu-mi aduceau prea multe puncte. Şi la drept vorbind nu mă prea sinchiseam de puncte. Mama era îngrijorată că petrecându-mi atâtea ore în casă, singur, am să mă dezobişnuiesc de prezenţa celorlalţi copii şi am să devin un singuratic... Mă rog, poate că avea dreptate. Dar pentru mine singurătatea era o aventură la fel de pasionantă ca şi jocul de marocco. La fel ca şi jocul cu plastilină, care, neavând nicio regulă, alta decât cele pe care doream să mi le impun eu însumi, lăsa imaginaţiei mele destulă libertate, îngrădită doar de posibilităţile limitate ale plastilinei înseşi, care nu-mi îngăduia totuşi să modelez detalii de o anumită fineţe. Puteam să încerc să imit bibelourile existente în casă, dar nimic nu mă ţinea să nu-mi aduc propria contribuţie în sensul de a le deforma după bunul meu plac. Şi, odată pornit pe calea deformării, nu-mi mai puteam înfrâna tentaţia de a deforma în chip grotesc tot ce vedeam. O observam pe mama urmărind cu coada ochiului obiectele moi care ieşeau din mâinile mele şi reţinându-şi cu greu dezgustul provocat de ceea ce vedea. Dar pentru mine nu conta. Pur şi simplu nu mă puteam mulţumi cu simpla redare în plastilină a formelor care mă înconjurau.

***

^*Prolog la un nou roman cu acelaşi titlu, în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015.

Soarele pe covor

Soarele intrat pe fereastră

s‑a făcut covrig pe covorul somnoros

Se‑ncălzesc în lene arabescurile

răsucite printre flori deja adormite      

lujere moi se‑ntind inerte şi palide

franjuri neglijente albesc amorţite

Pisici de lână roşie torc în gând

            sub pleoape lăsate

Picotesc de jur împrejur statui hieratice

            de aduceri amine

Doar moneda de‑argint stă de veghe

            distinctă‑n chenar

aşteptându-mă să‑mi duc visul până la capăt.

Detalii circumstanţiale romaneşti: De ce „pâine de secară”?

Lui Tony Buddenbrook, personaj feminin aflat la vârsta măritişului din romanul Casa Buddenbrook, de Thomas Mann, familia îi face cunoscută cererea ei în căsătorie, adresată părinţilor, de către tânărul comerciant Grünlich, pe care ea nu-l poate suferi. Tony e consternată. La sfârşitul capitolului, după o dispută tensionată în familie pe această temă, autorul ne anunţă — fraza de încheiere: „Apoi [Tony] începu să picure miere pe o felie de pâine de secară.”

Sigur, e de înţeles nevoia resimţită de Tony de a-şi îndulci amarul pricinuit de o cerere în căsătorie cu totul indezirabilă cu câteva picături de miere. Dar de ce nu pe-o felie de pâine, pur şi simplu? De ce a simţit Thomas Mann nevoia să precizeze că pâinea era de secară? Acest detaliu — de secară — ar putea să însemne multe. Ar putea să însemne de pildă că în casa Buddenbrook se mânca rareori pâine de secară şi că Tony, pentru a-şi sublinia dezacordul cu hotărârea paternă de a o mărita împotriva voinţei ei, alege — oarecum ostentativ! — un aliment neuzual, „rebel”. Sau, dimpotrivă, poate că în casa Buddenbrook se mânca în mod obişnuit pâine de secară, caz în care gestul lui Tony ar putea semnifica acceptarea deciziei paterne. La fel de bine, detaliul lui Mann ar putea fi citit ca un indiciu că pâinea de secară era la mijlocul secolului al XIX-lea un aliment „exclusivist” al familiilor înstărite, autorul dorind să ne reamintească (ceea ce deja ştiam), că familia Buddenbrook era una bogată. Dar ar putea să însemne şi că Europa se hrănea preponderent cu secară pe vremea aceea, caz în care Thomas Mann a dorit să introducă în romanul său un detaliu temporal. Poate că pater Buddenbrook, care era angrosist, făcea comerţ cu cereale şi în acel an secara nu prea avusese căutare, drept care Herr consul s-a gândit să micşoreze pierderile dând-o la consum măcar în propria-i casă; dar poate şi în casele rubedeniilor — asta nu avem de unde s-o ştim. Se poate în acelaşi timp ca Tony să fi avut pur şi simplu o preferinţă personală pentru mierea pe pâine de secară. Sau că în general mierea merge mai bine cu pâine de secară. Ş.a.m.d.

James Joyce, cu o — îndreptăţită — lipsă de modestie, a spus că, scriind Ulise, a dat de lucru criticilor pentru următoarele trei sute de ani. Dar iată că şi Thomas Mann, prin doar două cuvinte din Casa Buddenbrook (şi aici este marea lui performanţă), a dat de lucru, mă rog, nu criticilor, fiindcă eu nu sunt critic, ci comentatorilor, să zicem, pentru... câteva minute.

Calvar*

Aproape că nu trecea an fără ca de pe o creangă a pomului de Crăciun să nu se desprindă şi să cadă, dintr-un motiv sau altul, un glob de toată frumuseţea, şi să-l doară sufletul de pierderea ireparabilă. Îngenunchind pe podea să culeagă cioburile, Valentin avea însă prilejul să observe argintiul mat dinăuntru ca revers al culorii din afară — roşu sau albastru; sau verde. Într-un fel era o compensaţie: pierderea globului contra misterul dezvăluit al interiorului până atunci ascuns. Asta, desigur, doar atâta vreme cât mai era o noutate. Cam la fel se întâmpla şi cu interiorul tancului-jucărie, care, înainte de a fi dezmembrat (de astă dată din pură curiozitate), îşi făcuse un titlu de glorie din a scoate pe ţevuşca de tun, de un verde-cenuşiu autentic militar, snopi de scântei ca de pe piatra unui minuscul polizor. Gloria rămânea, chiar dacă tancul nu mai putea fi făcut la loc. Valentin contempla încântat interiorul, până mai adineaori nevăzut şi mai ales nebănuit. Un relief întors pe dos, asta puteai vedea acolo înăuntru: unei proeminenţe în exterior îi corespundea o adâncitură în interior. Şi invers. Hm, foarte interesant! Argintiu mat. În scobitura turelei, răsturnată jos pe covor, iat-o, se putea vedea, pe dinăuntru, orificiul unde începea ţevuşca tunului. Scânteile nu lăsaseră acolo nicio urmă. Cum îl numise cineva, era un foc rece. Ceea ce la prima vedere părea greu de crezut. Dar Valentin o putuse verifica punând degetul, mai întâi cu precauţie, apoi cu curaj, în snopul de scântei care ieşeau pe ţeava turelei în timp ce tancul înainta huruind pe covor: scânteile nu frigeau — erau reci.

Deunăzi când, în drum spre cartierul cu magazine, trecuseră împreună pe lângă liceul Constantin Brâncoveanu, mama observase amuzată cât de groase erau vocile băieţilor din clasele mari. Valentin nu le remarcase până atunci. Erau într-adevăr voci deja bărbăteşti, venind dinspre coridorul unde elevii îşi petreceau într-o mare veselie recreaţia. Ochiuri de geam stăteau deschise pe coridorul acela de la parterul clădirii, chiar şi într-o zi ca asta, cu vreme umedă şi ceţoasă, când mai rămăsese foarte puţin timp până la Sărbători. Şi prin acele ochiuri de geam ieşeau zburând în stradă cuvintele lor nedesluşite, înflăcărate şi repezite, întretăiate de hohote de râs.

— Râd, ce le pasă! oftase înţelegătoare maică-sa, deşi râsetele acelea deşănţate probabil că o indispuneau puţin. Foarte bine, să se bucure. Chiar şi cu vocile astea bărbăteşti, tot copii se cheamă că sunt. Ultimele lor zburdălnicii! Că în scurtă vreme, gata, începe calvarul.

Calvarul? Era pentru Valentin un cuvânt nou, care nu promitea nimic bun. Suna a delăsare cenuşie şi plină de plictiseală. Dar s-ar putea să fi fost totuşi altceva — oamenii mari inventau multe, cu şi fără rost. O întrebă pe maică-sa, fără curiozitate:

— Ce-i aia calvar?

Răspunsul se lăsa aşteptat... Se întorceau acasă. Era timpul ca Valentin să înceapă curând, poate chiar de astăzi, pregătirile de Crăciun. Nici nu-şi aducea aminte exact ce podoabe îi rămăseseră de anul trecut. Era curios să revadă cutiile de carton puse la păstrare imediat după Bobotează, după ce pomul fusese strâns.

— Ce-i aia calvar?... Maică-sa făcea ce făcea şi, indiferent de la ce-ar fi pornit, se întorcea cu gândul la evenimentele de acum câţiva ani, care îi marcaseră vizibil viaţa, şi se umplea de revoltă şi de disperare. — Îţi mai aduci aminte casa noastră de la Bălţi, nu?... La plecare i-am lăsat cheia doamnei Duşelevici... Poate pe ea nu ţi-o mai aminteşti, n-aveai totuşi decât vreo patru ani pe-atuncea — patru ani şi-un pic. I-am lăsat cheia şi i-am spus: Te rog, mai aruncă şi dumneata câte-o privire din când în când spre casă. Doar aşa, ca să vezi dacă mai e la locul ei. Şi, dacă nu ţi-e greu, poate mai intri şi înăuntru, aşa, o dată pe săptămână, nu mai des, să-ntorci pendula aia, ca să nu se-oprească până ne întoarcem... Dumnezeule, când mă gândesc ce-a fost în capul nostru!... Pentru fiecare, calvar înseamnă probabil altceva. Pentru mine calvar a însemnat până mai ieri să te tot muţi dintr-un oraş într-altul şi să ştii c-ai părăsit o casă, c-ai lăsat acolo toată mobila, toate covoarele, cea mai mare parte din vasele de bucătărie, o mulţime de lucruri de suflet!... Maşina de cusut, patefonul şi blana de urs, asta-i tot ce-am luat cu noi mai de preţ. Îţi închipui tu ce-a putut să spună biata doamnă Duşelevici când au venit bolşevicii şi i-au bătut în uşă. Nu vă dau cheia c-aşa mi-au zis proprietarii!... O, Doamne, biata femeie!... Şi bieţii de noi!

Deja lăsaseră mult în urmă liceul Brâncoveanu şi ziua ceţoasă pare-se că era pe placul ciorilor. Nici nu ştiai de unde li se aud croncăniturile: de deasupra acoperişurilor scunde ale caselor din apropiere, de peste coroanele copacilor desfrunziţi. De peste tot. Şi din trecutul ultimelor toamne ceţoase. Şi mama profita de întrebarea lui Valentin ca să-şi mai verse din năduf.

— Ce-nseamnă calvar?... Uite, n-avem cu ce bani să-ţi cumpărăm hârtie glasată, Valentin. Nici chiar un fleac ca ăsta — hârtie glasată, închipuie-ţi!... Aşa-i după război. Trec anii şi tot nu se-ntoarce liniştea... Te descurci şi tu cum poţi... Revista aia, „Femeia muncitoare” sau cum dracu-i zice — că m-au înnebunit titlurile astea de două parale!... Alegi şi tu foile ceva mai colorate — nu c-ar fi cine ştie ce culori acolo, dar oricum... Le alegi pe-alea mai colorate şi le tai fâşii, ştii tu. Aşa cum ai mai făcut. La anu’ o să-ţi faci lanţ din hârtie glasată adevărată. Poate c-o să prindem un pic de cheag pân-atuncea. Vremurile trebuie să se normalizeze o dată şi-o dată. Şi poate, cine ştie, chiar ne-ntoarcem acasă...

Să se-ntoarcă acasă?... Dumnezeule, care casă?

Treceau prin dreptul sălii de popice, lungă ca un miriapod, cu ferestruici luminate, înşirate pe toată lungimea, străpungând c-un pic de căldură cenuşiul înserării; vreo două din ele deschise, chiar şi-acuma în plină iarnă. Valentin auzi reverberând dinăuntru zgomotul răsunător şi familiar al bilei de lemn izbind popicele de la capătul pistei. Un fior de nerăbdare îi dădu ghes să se grăbească spre casă şi să-şi vadă mai repede gata podoabele pentru pomul de Crăciun.

Vremea era mohorâtă. Şi strada la fel. Ciori croncănind certăreţ zburau prin ceaţă peste acoperişuri umede de case sărăcăcioase, peste curţi cenuşii unde, prin câte un colţ, rezemate de ziduri, umede, mănunchiuri de scânduri şi de grinzi vechi, recuperate de la casele dărâmate, aşteptau resemnate vremuri mai bune.

— Noi suntem săraci? o întrebă deodată pe mama.

Iată, tocmai treceau pe lângă casa Petculeştilor, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, după care venea la rând casa Bădinilor, casa Viforeanu, cea cu etaj, cândva mic hotel, cu obloane, pe care ei, de când se mutaseră în cartier, nu le pomeniseră altfel decât închise.

— Bogaţi n-am fost niciodată. Dar de când cu refugiul am pierdut totul... Mă gândesc doar la pendulă şi parcă mi se face dor de ea. A rămas singură în sufragerie, cu ficusul în dreapta, şi poate că... Ei, uite ce prostie era să spun! Mă gândeam, aşa, ca toanta, că, dacă au lăsat-o pe doamna Duşelevici să intre în casă şi s-o întoarcă, poate că mai ticăie şi-acuma.

— Crezi că s-a oprit?

— Valentin, să-ţi spun ceva. În primii doi–trei ani încă am mai sperat că într-o bună zi o să ne întoarcem...

— Şi n-o să ne întoarcem?

— Nu ştiu ce perspective ai tu... Dar probabil că locul tău, de-acum înainte, o să fie aici, în Vechiul Regat. Şi adăugă, cu durere în glas: — Parcă-i şi văd cum au intrat în casa noastră...

— Cine a intrat?

— Bolşevicii... Ce, parcă era s-aştepte să se-ntoarcă proprietarii? Pentru ei nu există proprietari... Dar te rog, despre asta să nu vorbeşti cu nimeni... Mi-aduc aminte de taică-tău... Mama privea în trecut, cu nostalgie. — Obişnuia să se tolănească seara pe canapea, când îl prindea oboseala, cu o pernă sub cap, rezemată de braţul canapelei. Să-mi zică şi mie cineva: poţi să stai, astăzi, tolănit, pe-un divan străin? Nu! Zaci pe el pur şi simplu, după o nenorocită de zi de muncă şi, dacă nu te chinuiesc gândurile prea tare, apuci să dormi câteva ceasuri.

— Nici mobila nu-i a noastră? se miră Valentin.

Mama nu mai aşteptă să treacă strada ca să-i răspundă cu amărăciune în glas. Şi cu năduf:

— Şi tu mai întrebi ce-i ăla calvar...

Dar pentru Valentin patul unde dormea nu era străin ci dăruit pentru multă-multă vreme, poate pentru totdeauna. De fapt n-avea nicio importanţă, câtă vreme cuvertura de pat era aceeaşi dintotdeauna, familiară încă de la Bălţi. Iar taică-său, aşa cum ieşea în portretul pe care Valentin i-l făcea în caietul de desen, cu creioane colorate, părea chiar tolănit pe acel divan: lungit pe-o rână, cu genunchii uşor îndoiţi, sprijinit într-un cot şi cu mâna cealaltă strecurată în îndoitura genunchiului, n-avea deloc aerul că suportă greu silnicia îndepărtării de casă. Mai degrabă, privea din desen, încântat că are un fecior talentat. Dar de umorile lui niciodată nu puteai să fii sigur.

Doar mama era statornică în durerile ei. Şi revoltată de starea familiei lor şi a tuturor familiilor aflate în situaţia lor, şi de vicisitudinile noilor vremuri. — Adică cine e „Femeia asta muncitoare” de care se tot vorbeşte atâta şi i se dedică o întreagă revistă? îşi aminti ea, cu filozofică indignare. Mă uit pe copertă şi ceea ce văd în poză e o femeie îmbrăcată c-un halat albastru, de unde deduc că lucrează la o fabrică de confecţii. Cu ce sunt eu mai puţin muncitoare? Doar fiindcă nu port halat albastru şi nu particip la şedinţele de citire în colectiv a ziarului?

— Hai să nu ne amărâm sufletele în prag de sărbători, îi propunea conciliant tata.

Abrupt, mama îi reproşa — ceea ce Valentin putea anticipa dintr-un foc:

— Păi sigur, tu înghiţi orice!

Şi în continuare mama avea critici de adus pozei de pe coperta „Femeii muncitoare”, unde mutra aceea cu zâmbet strepezit avea capul acoperit cu o basma, la fel cum purta lăptăreasa care, la Bălţi, le aducea lapte de trei ori pe săptămână, dar aceea era o femeie de treabă, simplă dar cu bun-simţ; deja mama pierduse din vedere paginile colorate din revistă, inclusiv coperta, pe care Valentin urma să le valorifice, probabil chiar mâine, tăindu-le în fâşii pentru a confecţiona din ele lanţul pentru pomul de Crăciun... Nu mai erau doamnele de altădată din revistele pentru femei, cu eleganţa lor şi cu distincţia lor şi cu modelele de îmbrăcăminte pe care le propuneau dragelor cititoare.

...Şi totuşi, oricât de provizorie şi de detestată, casa era acum curată, pregătită de Sărbători. Blana de urs încă se aerisea pe gărduleţul scund de sub fereastră, deşi se lăsase deja întunericul. Dacă te uitai pe fereastră, vedeai pământul gol, negru şi ud, fiindcă Dumnezeu uitase să le ningă anul ăsta. Pe acel negru umed cădea lumina venită din casă pe fereastră: un dreptunghi alungit şi strâmbat. Gărduleţul cu blana de urs aruncată peste ulucile scunde aproape că se confunda cu bezna nopţii de Ajun.

Dar existau destule motive să simţi o uşoară strângere de inimă: prin curţile vecine se porniseră să latre câinii, mai îndârjit şi mai altfel decât în serile obişnuite, semn că deja colindătorii începuseră să umble din casă în casă.

Dar la ei în curte?

Paşi se auzeau în faţa casei, mai devreme decât se aşteptaseră, grupându-se, tropăind, nu departe de uşă şi răzleţindu-se în întuneric, fiindcă ai lui stinseseră lumina. Principala grijă a mamei era dacă apucaseră s-o stingă înainte să apuce colindătorii să intre în curte şi să-i prindă asupra faptului. Şi dacă o văzuseră stingându-se? Ce-ar fi putut mama să facă? Să iasă în prag şi să le explice că anul ăsta nu-i puteau primi fiindcă nu le mai rămăsese niciun ban?... Cu sufletul la gură, Valentin se uita pe fereastră afară, unde se vedeau, în lumina împrumutată de pe stradă, câteva ramuri desfrunzite ale cireşului, negre de umezeală, de pe care atârnau picături de apă închegate din ceaţă...

— Doar alarma aeriană mai lipseşte! glumi tata.

— Şşşt!

— Nici de camuflaj n-avem nevoie! continuă el pe acelaşi ton, încălcând interdicţia impusă de mama.

— Abţine-te puţin, şi or să plece!

Dar băieţii de afară, cine or fi fost, nu se prea grăbeau. Vocile li se auzeau, înfundate, ici sfătuindu-se conspirativ, grave, ici pufnind în râs. Probabil că era mai puţin important de astă dată că sunau aproape bărbăteşte, la fel ca ale liceenilor în recreaţie pe coridorul de la parter al liceului Constantin Brâncoveanu — doar Valentin îşi aminti fugitiv. Poate că tata ar fi fost tentat să zică: Flăcăi! cu nuanţa aceea de admiraţie în voce, pe care Valentin i-o mai remarcase, şi fără nicio silinţă să-şi învingă accentul moldovenesc. Dar era nevoit să se abţină. Toţi trei erau nevoiţi să stea în întuneric în casă şi să se abţină. Trebuiau să se abţină până şi de la a desluşi cuvintele rostite de colindătorii de afară, deşi de bună seamă nu era mare lucru de desluşit. Doar schimburi de păreri despre pasul următor, şi glume, tot mai multe şi mai nestăvilite pe măsură ce se dumireau că aveau în faţa lor o casă unde nu era nimeni. Sau — totuna — nu erau bineveniţi...

Vocile vesele şi nepăsătoare se lăfăiau în voia lor de parcă nu s-ar fi aflat într-o curte străină ci la ei acasă. Nu se mai puteau abţine şi hohoteau fără jenă, la doi paşi în afara zidurilor, justificând neliniştea mamei. Glumele tatei încetaseră şi ele. Încerca să salveze aparenţa că ceea ce se întâmplă afară nu-i priveşte pe ei şi că nu există niciun motiv de nelinişte...

Gata, se îndreptau spre poartă — un drum mai lung ca niciodată. Slavă Domnului, nu se amărau că nu fuseseră primiţi. Dar nici nu se grăbeau să iasă din curte — mulţi, o trupă întreagă, câţi or fi fost. Sau mai erau încă. Fiindcă, sporovăind, zăbovind şi râzând nepăsător, încă nu părăsiseră curtea; doar că se auzeau tot mai departe îndreptându-se către poartă. Până când în sfârşit poarta se auzi scârţâind şi trântindu-se.

Şi alţii n-au mai venit.

Mama avea să blesteme multă vreme — un an... doi... trei... câţi or fi trecut din seara aceea când le dispăruse blana de urs atârnată afară, pe gărduleţ, la aerisit... Şi tot mai des îşi lăsa imaginaţia la cheremul fantasmelor ei negre, cu indivizi în bocanci soldăţeşti, care cel mai probabil nici nu se mai osteniseră să treacă pe la doamna Duşelevici să-i ceară cheia de la casa lor de o străduţă din Bălţi, ci năvăliseră de-a dreptul în casă, dărâmând şi spărgând tot ce le stătea în cale.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Nicole Krauss: creative writing

Creative writing se predă la diverse niveluri (nivele, mă rog, cum doriţi — dicţionarul ortografic şi ortopedic permite cam orice) şi are ca scop implementarea abilităţii de a face din rahat bici (sau, mai degrabă, ca s-o spunem p-a dreaptă, din bici rahat). Dar within a postmodern frame.

Cea mai uzitată tehnică este aceea a amestecului cărţilor de joc. Se iau fapte, idei (mă rog, something like that), nume (eventual personaje sau care, prin repetare, ar putea deveni personaje), străzi, chiar şi localităţi (dar străzile rămân de bază), evenimente şi alte items, se amestecă bine şi se deschid. Nu se decartează nimica, totul poate fi folosit/refolosit. Apoi se alege câte o carte (de joc) la întâmplare şi se alătură de la stânga la dreapta. (Este permis şi de la dreapta la stânga: în mod democratic şi fără nicio discriminare.)

Iată un exemplu. Se începe prin a se vorbi de o despărţire (cel mai de efect, să ne fie foarte clar, este persoana întâi), nu se ştie a cui de cine, dar ideea e să fie o despărţire în toată legea: despărţirile au priză la publicul degustător de postmodernism. Se trece apoi la un fel de manie a strângerii şuruburilor slăbite (ceea ce creează senzaţia de obsesie, foarte binevenită în oricare sortiment de postmodernism). Indiferent cine practică respectiva strângere. Se lasă un rând alb (pentru a nu fi suspectat de confuzionare intenţionată — ceea ce mai târziu va putea servi de alibi — mă refer la critică, la eventualele atacuri din partea acesteia, deşi, între noi fie vorba, cine îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul postmodernismului?), apoi se scrie:

„Ea mi-a spălat sângele [atenţie, nu se ştie cine e ea, nu se ştie al cui e sângele şi nici de ce a apărut la vedere; dar e foarte bine că-i aşa] de pe mâini şi mi-a dat un tricou curat, probabil al ei. A crezut că sunt iubita ta [nu se ştie cine este tu; şi e foarte bine că-i aşa fiindcă cititorul trebuie bine ameţit] sau chiar soţia ta. Nimeni nu a venit să te vadă până acum. N-o să plec de lângă tine. Vorbeşte cu el. [subl. îi aparţine autoarei; atenţie, nu se ştie nici cine e el; şi e foarte bine că-i aşa.]”

Se mai lasă încă un rând alb, după care se continuă cu inserarea de personaje, nume, simboluri şi alte items... Dezlegarea poate veni peste câteva zeci de pagini. Sau poate să nu vină deloc — chiar preferabil să nu vină deloc; în caz contrar, autoarea ar putea fi acuzată de lacking of postmodernism. Ceea ce este o notă foarte proastă.

A fost doar un exemplu din: Nicole Krauss: Marea casă (N-are importanţă editura, oricum se bat editurile pe ea: se ştie, de astă dată, cine e ea.)

Fără nicio îndoială Nicole Krauss a absolvit cursurile de creative writing. Sau, dacă nu le-a absolvit, cu siguranţă le-ar putea preda. La nivel de gimnaziu, să zicem. Să ne amintim că la nivel de Nobel cursurile au fost absolvite de Saul Bellow (şi de alţii câţiva).

Pentru lecţia 1 cred că ajunge. Să vedem dacă...

Miss Helen*

Uşa de la intrarea principală, pe unde ei, elevii, n-aveau acces se deschise în sfârşit şi Miss Helen ieşi grăbită în semiîntunericul din pridvorul liceului, înălţat la cucurigu, peste demisol. Ea era! Se făcuse târziu şi stinseseră deja lumina acolo, deasupra uşii, sub arcade. Miss Helen trecu iute prin dreptul unicului stâlp din colţul pridvorului şi, un pic aplecată înainte, atentă la trepte, câte-or fi fost la număr, multe în orice caz, coborî, trop-trop-trop, ieşind în lumina bulevardului. Se făcea simţită şi acolo şi peste tot adierea rece a începutului de iarnă. Pentru Decebal nu fu nicio surpriză că Miss Helen o luă la dreapta pe bulevard: toată lumea din clasă ştia că locuieşte undeva „în vale”. Undeva...
   Interesant era ce se întâmpla mai departe, dincolo de rond, unde strada Castanilor se întretăia cu strada Maria Tănase. Din acel punct încolo nimeni nu pretindea că ştie încotro se îndrepta Miss Helen când se ducea acasă.
   Decebal legase bicicleta de un grilaj cu colierul antifurt, cu gând să se întoarcă şi s-o ia peste câteva ore. Iar dacă n-avea să se mai întoarcă deloc, nicio pagubă!...
   Acum că Miss Helen tocmai ieşise, Decebal îşi spuse că ar fi fost o laşitate din partea lui să dea înapoi după ce de atâtea ori se gândise, dând frâu liber imaginaţiei, la seara decisivă şi după ce stătuse la pândă, ascuns, mai bine de o oră, până îl pătrunsese frigul. Ieşi deci din locul său de pândă, din spatele containerului abandonat la intrarea în magazinul de mobilă de lângă liceu, hotărât să-şi urmeze planul. Aşa că o porni înfrigurat pe urmele ei.
   ...Miss Helen păşea iute — zorită ca de obicei —, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Ai fi zis că se grăbea către acasă. Dar de ce atâta grabă, dumnezeule?
   Mergând în urma ei, urmărind-o, Decebal îşi dădu seama că de fapt nu ştia mai nimic despre ea în afară de felul cum apărea înaintea lor în clasă şi în general de ceea ce era la vedere. Nu ştia nimic despre trecutul ei, nici despre familia ei, dacă avea aşa ceva, nu ştia nimic nici despre casa ei. Nu ştia...
   Dar poate că nici nu se ducea acasă. Culmea ar fi fost ca tocmai azi când Decebal se hotărâse să facă acel gest extrem — s-o abordeze pe stradă —, să se dovedească că de fapt ea mergea să-şi întâlnească amantul. În definitiv, nimic mai firesc ca o profesoară tânără, nemăritată şi atât de atrăgătoare, să aibă un amant şi să se dedea la nebunii, seara, după ore, departe de ochii lumii şi de rigorile şcolii. Asta îi spunea raţiunea. Dar...
   Decebal şi-o închipui într-o cameră slab luminată, întinsă în pat, zvârcolindu-se sub un adonis muşchiulos şi zvelt, dominator fără niciun merit, având o ocupaţie incertă undeva în oraş, în timp ce rochia ei mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, pe care o ştia de la orele de engleză, zăcea dureros de abandonată pe speteaza unui scaun, aşteptând sfârşitul actului. Sau sfârşitul nopţii. Sau ambele. Şi atât era de dureros ceea ce vedea în închipuire încât în clipa aceea îi veni s-o lase dracului de aventură şi să se întoarcă să-şi ia bicicleta şi — gata cu prostiile, înapoi acasă! De unde să nu mai iasă vreo câteva zile, să se cufunde în cărţile lui şi să se mulţumească s-o vadă pe Miss Helen la prima lecţie de engleză, săptămâna viitoare, aşa cum ar fi văzut-o pe oricare altă profesoară, în clasă, odată cu toţi colegii, distantă şi intangibilă...
   Amantul ăla, cine o fi fost, trebuie că abia dacă îşi făcea timp de ea când şi când, în timp ce el, de-ar fi fost să fie şi de-ar fi fost cu noroc, nici nu mai era nevoie să se schimbe ca să fie drăgăstos cu ea tot timpul, între patru ochi şi de faţă cu alţii, fiindcă tot timpul era cu gândul la ea şi la viaţa ei şi la cum ar fi fost viaţa împreună cu ea... Ar fi întrebat-o numai: Trebuie neapărat ca ea să fie mai tânără ca el? De fapt care-i logica? Eu pot să vă spun un singur lucru, Miss Helen: am de partea mea tinereţea, sau imaturitatea, spuneţi-i cum vreţi, dar nu vă trădez cu nimeni şi de dragul nimănui — nu mă-nhăitez cu ei, stau în banca mea când toţi tipii ăia nespălaţi, colegii mei, sar în picioare şi-ncep să urle şi să cânte după ce dumneavoastră ieşiţi din clasă. E vorba de cântecul ăla irlandez, ştiţi, She is handsome, she is pretty şi aşa mai departe, chiar dumneavoastră ne-aţi învăţat. În gura lor, sună ca dracu’, vă rog să mă credeţi. Deşi, culmea! cuvintele vi se potrivesc mânuşă. Ţopăie prin clasă şi cântă, dar eu nu mă-nhăitez cu ei, Miss Helen... Asta i-ar fi spus Decebal... Cât despre rochia aia cu floricele roz şi frunzuliţe verzi — Decebal trebui să facă în minte o corecţie: nu, nu putea să apară cu ea acuma, pur şi simplu pentru că iarna stătea să vină, şi aceea era o rochie subţire, de sezon. De fapt o purtase astă-primăvară, înainte de vacanţa mare, când se scurgeau ultimele zile din clasa a unsprezecea, dar lui îi rămăsese gândul la rochia ei înflorată şi la aerul căldicel ce pătrundea pe fereastră, în timp ce mâna dreaptă a lui Miss Helen atingea în treacăt pupitrele, distrată şi ludică, în timpul lecţiei. Făcea câte un pas înaintând pe culoarul dintre rânduri, către fundul clasei; şi de-acolo înapoi. Mâna ei zăbovea o clipă pe pupitrul lui în timp ce vorbea către clasă, chiar se rezema de pupitru, şi degetele, mlădioase şi graţioase, i se curbau sub apăsarea trupului. Chiar sub ochii lui. Nu zăbovea mult mâna ei pe pupitru, doar câteva secunde — destul însă ca Decebal să vadă în toate acele gesturi ale ei, în aparenţă neutre, un semnal pe care ea i-l transmitea că se simte bine în vecinătatea lui. Se rezema oare mâna ei şi de pupitrele altora? Decebal ridica ochii întrebători spre faţa ei şi cine ştie cum o privea, ce adoraţie i citea în ochi, că de partea cealaltă a culoarului surprindea ironia care dădea pe din afară în ochii cu care Cecilia îl fixa, înainte să pufnească în râs, întorcându-se în clipa următoare către colega ei de bancă, Jeni, ecranându-şi gura cu mâna ca să nu se-audă ce-i spunea colegei ei de bancă, hohotind pe înfundate. Iar ceva mai departe, pe rândul de la perete surprindea faţa albă, serioasă, a Veronei, care nu râdea ci doar îl privea fix, cu o ciudată nelinişte, deja devenită reproş. Mă rog, treaba lor...
   Greu de zis dacă Miss Helen chiar zăbovea mai mult în dreptul băncii lui. Dar femeile trebuie că aveau o capacitate specială să-ţi transmită plăcerea de a se afla în preajma ta, şi bucuria de şti că pot să-ţi comunice acea plăcere.
   ...O bucată de drum, Decebal se ţinu în spatele lui Miss Helen, la câţiva paşi distanţă, până când trecătorii, tot rărindu-se, practic rămaseră numai ei doi pe strada pustie. La rond, Miss Helen traversă pe trecerea de pietoni cu aceeaşi atenţie cu care coborâse treptele de la intrarea principală a liceului. Privind-o din profil-spate, lui Decebal i se păru că surprinde pe buzele ei o fluturare din zâmbetul ei de toate zilele, zâmbetul ei care izvora din interior. Miss Helen o coti la stânga, pe strada Maria Tănase. Tocurile ei înalte ţocăiau impetuos pe trotuar, pe când paşii lui nici nu se auzeau...
   Bun, şi când aveau să fie faţă în faţă, ce avea să-i spună? Cum avea să i se adreseze? Trebuia s-o facă să înţeleagă cât de serios îl afecta situaţia în care se zbătea de câteva luni încoace. În două-trei cuvinte trebuia s-o facă să înţeleagă, fiindcă timp mai mult s-ar fi putut să nu aibă la dispoziţie.
   Vă cer ajutorul, Miss Helen... Adică nu Miss Helen... Vă cer ajutorul, doamnă profesoară! — avea să-i spună. Pe un ton grav şi hotărât... Sau grav şi resemnat?... Şi cum să i se adreseze? Cu doamnă profesoară? Nu era prea distant?... Vă cer ajutorul (oricum) adică să-mi puneţi o vorbă bună pe lângă dom’ director: vreau să fiu mutat la o clasă paralelă, doamnă profesoară, la C de pildă! De ce, Decebal? avea să se arate mirată Miss Helen. Vreau să fiu mutat la o clasă paralelă unde să nu predaţi dumneavoastră engleza! Miss Helen avea să facă ochii mari: Nu-ţi place cum predau eu, Decebal? Nu-i vorba de asta... Adică vreau să spun că-mi place. Dar nu pot să trăiesc tot timpul cu gândul la dumneavoastră! Pur şi simplu nu mai pot! Nu mi se pare firesc! Să vă văd mereu, la doi paşi înaintea mea, doar să-ntind mâna şi să v-ating, şi eu să nu pot să vă spun niciun singur cuvânt! Nu mai suport, e un chin prea mare!... Ei, şi de aici discuţia putea să se îndrepte în oricare direcţie. Trebuie să-ţi scoţi prostiile astea din cap, Decebal! — era una din variantele de răspuns din partea ei. Şi aveau să urmeze sfaturi: Ai toată viaţa înainte, Decebal. Deocamdată tu trebuie să te concentrezi pe ce-i cel mai important pentru tine. (Dumneavoastră sunteţi tot ce-i mai important pentru mine!) Ţi se pare, Decebal. Toţi trecem prin asta. (Chiar toţi? Inclusiv dumneavoastră?) Da, inclusiv eu. (Povestiţi-mi! Vă rog mult! Nu vreau decât să stau şi să v-ascult!) Poate c-o să găsim un moment potrivit şi pentru asta. (Îmi promiteţi?) Îţi promit...
   Nu, un astfel de curs al discuţiei îl ducea negreşit într-o fundătură. Sigur, era frumos să capete de la ea promisiune, oricare ar fi fost aceea. Urma să aştepte cu o dulce nelinişte în suflet — să aştepte momentul potrivit, care cel mai probabil era să nu vină niciodată...
   Rămânea mofluz, aşteptând să se împlinească o jumătate de prezicere aruncată cu bunătatea cu care le arunci un pumn de grăunţe porumbeilor din Piaţa Primăriei. Cu maxima bunăvoinţă a unei femei, mă rog, profesoară, cu ceva experienţă de viaţă în spate. Dar tocmai aceea, acea experienţă, cu misterul a ceea ce ar fi putut să cuprindă în ea, era farmecul lui Miss Helen. Faţă de Miss Helen, colegele lui de clasă erau şterse, previzibile şi, multe din ele, pline de ifose. Niciuna nu se ridica la nivelul lui Miss Helen, niciuna n-avea naturaleţea ei, n-avea voioşia ei primăvăratică, n-avea deschiderea şi disponibilitatea de a se apropia de oricine — n-avea nici măcar modestia ei. Rochia cea mătăsoasă cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, era însăşi personificarea lui Miss Helen — Miss Helen sigură de sine, Miss Helen sigură de ce ştie când predă şi când răspunde la întrebări, şi în acelaşi timp vulnerabilă, aşa o vedea Decebal când discuta cu câte un elev, la ore şi în afara orelor, cu zâmbetul ei aproape neşters de pe faţă, dăruit în clipa asta celui cu care stătea de vorbă, împreună cu întreaga ei atenţie, şi în clipa următoare risipit către nimeni, un zâmbet în gol, poate adresat unei amintiri. Dar nu mai puţin cald.
   ...Dacă ar fi întors capul în urmă, Miss Helen l-ar fi zărit negreşit pe Decebal. Dar l-ar fi şi recunoscut oare, în locul acela destul de slab luminat unde, pe deasupra, elevul Decebal cu siguranţă n-ar fi avut ce să caute?...
   Sau putea s-o ajungă din urmă pur şi simplu, fără să i se adreseze, să ţină doar pasul cu ea, dinadins. Ea s-ar fi întors la un moment dat spre el şi ar fi făcut ochii mari. E şi drumul tău spre casă, Decebal? l-ar fi întrebat. Nu ştiam că locuieşti prin zonă. (Nu, nu locuiesc prin zonă, doamnă profesoară.) Nu? Ai vreo treabă pe-aici? (Ca să fiu sincer, n-am nicio treabă... Doar că...) Doar că? (...Vroiam să discut ceva cu dumneavoastră, dacă îmi permiteţi.) Serios? Vreo problemă la engleză? (Nu, doamnă profesoară. Problema mea...) Ei bine? (Problema mea sunteţi dumneavoastră!)... Ea l-ar fi privit dojenitor, poate, şi discuţia ar fi luat acelaşi curs ca şi în prima variantă. Aşa că la întrebarea dacă el locuieşte în partea asta a oraşului, mai bine răspundea altfel, fără legătură directă cu întrebarea...
   Ştiaţi că la şcoală vi se spune Miss Helen? ar fi putut să-i spună. O, da? s-ar fi mirat Miss Helen, cu încântare. Ce drăguţ! Şi în acelaşi timp ciudat. Fiindcă pe mine de fapt nu mă cheamă Elena, ştii asta, nu? (Da... Cred că da... Dar toţi colegii mei vă simpatizează. De-aia vi se spune Miss Helen. Indiferent cum v-ar fi chemat, noi tot Miss Helen v-am fi spus.) Aşa? Deci toţi colegii tăi mă simpatizează, aşa ai spus? (Da, doamnă.) Numai ei? Tu, nu? (Nu, eu nu vă simpatizez...) O! Eşti la fel de brutal de sincer cu toată lumea, Decebal! Sau numai cu mine? (Eu nu vă simpatizez. Eu vă iubesc!)
   ...Nemulţumit nici de acest curs al prezumtivei discuţii, care promitea să ajungă la aceleaşi blânde dojeni, Decebal continuă să se ţină la câţiva paşi distanţă în urma ei... Blânde dojeni? Dar poate că n-aveau să fie deloc blânde. Miss Helen ar fi putut să-l repeadă...
   În clipa aceea o maşină apărută din spatele său trecu de el, nu mult, doar un pic, atât cât s-o vadă trăgând în viteză la bordură şi oprind din scurt o lungime înaintea lui Miss Helen. Era un taxi. Decebal îl văzu pe şofer întinzându-se mult peste scaunul din dreapta sa, aproape culcându-se peste el, deschizând uşa spre trotuar şi spunând către Miss Helen ceva ce el nu auzi. Miss Helen nu se opri, doar încetini pasul pentru o clipă şi întorcând capul spre şofer, distantă, îi răspunse ceva scurt, din vârful buzelor, şi continuă să meargă cu acelaşi pas alert. Asta era total neobişnuit la Miss Helen. Două secunde mai târziu, şoferul închise uşa şi, virând dinspre bordură, plecă în scrâşnet de cauciucuri...
   Hm! Ca să vezi!...
   În lumina argintie a nopţii Decebal văzu propria-i suflare prefăcându-se în abur.
   ...Dacă tot vi se pare drăguţ — continuă el dialogul său în gând cu Miss Helen —, aţi avea ceva împotrivă dacă v-aş spune şi eu Miss Helen?... Dacă îţi face ţie plăcere, de ce nu? i-ar fi răspuns Miss Helen. Nu văd în asta nimic nepoliticos. (Ştiţi, Miss Helen, întotdeauna îmi face plăcere când vă opriţi la banca mea.) Ştiu, Decebal, am observat. Şi mie îmi face plăcere. Dar ce pot să fac mai mult de-atât? Ştii şi tu, toată clasa stă cu ochii pe mine. (Dacă aţi vrea dumneavoastră, aş putea să vă invit...) Unde, Decebal? (Undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe dumneavoastră. Undeva unde să nu fie nimeni cu ochii pe dumneavoastră.)... Decebal, tu ştii ce vârstă am eu? (Nu contează, Miss Helen! Chiar dumneavoastră aţi spus că vă face plăcere să fiţi aproape de mine.) Presupun că eşti încă minor. (Numai până în februarie.) Ei, bine, în aprilie eu fac douăzeci şi opt. Sunt cu zece ani mai bătrână ca tine. (Am auzit de cupluri în care diferenţa de vârstă e chiar mai mare.) Cupluri! Tu vrei ca noi doi să fim un cuplu! (Nu-mi pasă cum ne văd alţii! Important pentru mine e să fiu cu dumneavoastră, şi dumneavoastră să fiţi cu mine!) Vrei să fim împreună, dar mi te adresezi cu dumneavoastră! Există în viaţă lucruri care sunt permise, şi altele care nu sunt permise, Decebal. Ceea ce presupun că ştii şi tu foarte bine. (Dacă dumneavoastră îmi permiteţi, pot să vă spun şi tu, Miss Helen.) Şi în clasă cum vrei să ne purtăm? Să ne prefacem că nu e nimic între noi? ...
   Între noi? Să ne prefacem? Decebal mergea pe stradă dar se imagină în clasă — de fapt se visă —, în mijlocul acelei comunităţi atât de strălucitoare şi de colorate, pe care o ştia, plină de zâmbete, pripită în etichetări, unde toată relaţia sa cu Miss Helen era presupusă în secret şi avea să stârnească invidii ascunse... În noile circumstanţe, Miss Helen n-avea să se mai oprească la banca sa, ca să nu dea naştere la bârfe. Avea doar să treacă pe culoar şi, în virtutea unei înţelegeri tacite, avea să tărăgăneze un singur pas în dreptul lui pentru ca el, adolescentul neexperimentat şi bănuitor ce era, să nu se simtă neglijat. Miss Helen avea o sensibilitate şi un tact speciale, şi toate calităţile din lume: teren nesfârşit pentru descoperiri care de care mai încântătoare, la îndemâna lui Decebal, pentru vremea când avea să vină vremea culesului...
   Se gândea cu încântare la femei în general şi se întreba prin ce sunt ele deosebite...
   Femeile, sunt... Ei bine, da, femeile sunt în general mai scunde decât bărbaţii. Nu şi Miss Helen, care, observase asta când se aflase în picioare în preajma ei, era aproape cât el. Şi mai înaltă decât toate colegele sale, poate exceptând-o pe Tanţa. Care oricum nu conta. Ochii ei, când stăteau în picioare faţă în faţă, se înălţau până aproape la nivelul ochilor lui. Se ridicau un pic spre el. Doar o idee... Ochii ei căprui... Jos la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-şi ridice ochii după Miss Helen când aceasta urca scara spre cancelarie, probabil nu în cadenţa care i s-ar fi potrivit ei cel mai bine, ca femeie tânără şi plină de viaţă, ci în aceea, temperată, dictată de prestigiul ei de profesoară de liceu, unde foarte mulţi elevi, care o admirau, aşteptau, poate, din partea ei, gesturi populare şi de solidaritate într-ale vârstei. Atunci, la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-i admire forma plăcută a gambelor, a picioarelor în ansamblul lor, vizibile, din acel unghi neruşinat, până puţin deasupra încheieturilor genunchilor, unghi care permitea să-i admiri tendoanele delicate şi să completezi doar în imaginaţie forma şi grosimea coapselor. Iar lui Miss Helen nu părea să-i pese că lasă să i se vadă astfel picioarele când urca scara. Sau poate că-i păsa, dar accepta cu curaj să înfrunte gândurile iscoditoare ale elevilor.
   ...Se lăsase o ceaţă subţire şi luminoasă peste casele din cartier. Un cartier pe unde Decebal se întâmpla doar rareori să aibă drum, aşa că îi era ca şi necunoscut. Miss Helen continua să meargă cu pas grăbit înaintea sa, dar probabil că foarte curând avea să se oprească la una din porţile care se înşirau în lungul străzii şi avea să scotocească în geantă, în căutarea cheilor. Trebuia să se grăbească. Şi oricum variantele sale de abordare a lui Miss Helen se împuţinau drastic: nu mai rămânea decât abordarea directă, în genul fie-ce-o-fi... Decebal se uită fugitiv la plăcuţa de pe zidul unei case: strada Izvoarelor. La câteva palme distanţă, o antenă parabolică era fixată în zid. Peste tot puteau fi văzute antene parabolice. Captau unde din eter pentru desfătarea şi tihna familiilor reunite la sfârşit de zi. La fel, şi familia sa trebuie că se reunise deja în fapt de seară, iar absenţa sa trebuie că stârnea nelinişti şi irita.
   Ei, asta era. Mai aveau de aşteptat...
   Din nou, un taxi se ivi, venind din josul străzii de astă dată, „din vale”, şi Decebal îngheţă când îl văzu nu urmându-şi drumul, pe partea lui, ci abătându-se brusc spre stânga carosabilului şi oprind la bordură, în dreptul lui Miss Helen: se temu că aici, în pustietatea din jur, un şofer grosolan se va da jos intempestiv din maşină şi o va brusca pe Miss Helen.
   Dar nu, se întâmplă cu totul altceva.
   Din taxi coborî o siluetă feminină, zveltă, în palton negru. Cineva cunoscut?... Decebal se trase într-o parte, ieşind din cercul de lumină al felinarului. Văzu acea siluetă tăind bordura şi trotuarul de-a curmezişul şi apropiindu-se într-un avânt de Miss Helen. Nu-i fu limpede în prima clipă dacă se repede la ea cu intenţii rele sau cu gânduri bune. Se dumiri însă în clipa următoare că intenţiile tinerei erau dintre cele mai bune: silueta zveltă se lipi toată de Miss Helen, contopindu-se cu ea. Te pomeneşti că Miss Helen îi era mamă! îi trecu prin minte un gând nebun. În capul lui se ţesu preţ de două sau trei secunde o întreagă poveste cu viaţa secretă a lui Miss Helen, cu o fiică ţinută ascunsă de ochii lumii, cu care se întâlnea la ore şi în locuri ciudate, la adăpostul întunericului, cum se întâmpla acuma. Dar nu, povestea se destrămă în mintea lui la fel de repede cum se făurise.
   Dumnezeule! ce făcea Miss Helen?
   Nici vorbă să aibă un comportament matern! Miss Helen, care era cu o jumătate de cap mai înaltă, o îmbrăţişă pe tânăra în negru, dar nu oricum, ci aşa cum Decebal văzuse prin filme: sărutând-o apăsat pe gură, ocrotind între palme comoara buzelor ei, şi ele amândouă se sorbiră una pe alta, strivindu-şi gurile şi feţele, sucindu-şi feţele în jurul gurilor lipite, în încercarea de a-şi extrage fiecare, parcă, plăcerea maximă de la cealaltă.
   Şi ce avusese logică şi noimă nu mai avea pentru Decebal niciuna.
   Cele două femei, sigure că sunt aici ferite de privirile lumii, acum că taxiul dispăruse, merseră înlănţuite încă o bucată de drum, cu paşi împiedicaţi, de-a lungul trotuarului, în aceeaşi direcţie în care mersese Miss Helen până atunci, până când, foarte curând, se împlini aşteptarea lui Decebal: Miss Helen o lăsă o clipă pe tânăra în negru pentru a cotrobăi în geantă după chei. Dar ea, cea tânără şi mai scundă, se pare că avea alte planuri. Urmară şoapte înflăcărate de ambele părţi, imploratoare, din care lui Decebal i se păru că desluşeşte doar o frântură rostită de cea mai tânără — „...nu pot să stau...” — şi, când poarta era deja deschisă, silueta în negru se desprinse, după mai multe încercări de reţinere din partea lui Miss Helen, şi o porni aproape alergând de-a lungul trotuarului, înapoi, spre locul unde Decebal rămăsese cu spatele lipit de gard, într-o zonă de întuneric.
   Şi atunci, când tânăra ajunse foarte aproape, cu faţa în lumină, o recunoscu. Era Verona, colega lor.
   Dumnezeule!
   Fuseseră vocile lor? Fusese vocea lui Miss Helen?... De fapt vocea Veronei, oricât ar fi fost Decebal de coleg cu ea, aproape că-i era necunoscută. Dar vocea lui Miss Helen?
   Decebal avea mereu prezentă în minte vocea lui Miss Helen, timbrul ei uşor nazal având drept fundal zâmbetul ochilor ei căprui şi luminoşi, şi nicicum nu-şi putuse imagina acea voce şoptind implorator. Nici chiar în pat, adresându-se prezumtivului ei amant, care acum se dovedea a fi fost o himeră. Dar la fel de uluitoare ca şi şoapta înfocată a lui Miss Helen, dacă nu încă şi mai uluitoare, era pentru Decebal figura palidă a Veronei. O revedea în clasă, aţintindu-l cu privirea aceea contrariată, peste rândurile de bănci, din lumea ei retrasă, în clipele când prezenţa lui Miss Helen făcea să pălească toate strălucirile clasei, câte or fi fost — şi dacă or fi fost. Şi abia acum îi desluşea cuvintele nerostite din privire: Las-o în pace pe Miss Helen! Nu te lega de ea. Miss Helen e a mea! ...
   Totuşi, retrospectiv, vedea posibilă o Veronă înrobită patimilor: Verona era o fiinţă ascunsă şi cam ciudată.
   Dar Miss Helen? Deschisă, populară, comunicativă, grijulie să facă să dispară oricând orice diferenţă de vârstă între ea şi elevii ei, şi în acelaşi timp ocrotitoare şi cu autoritatea neştirbită — totul devenise confuz şi absurd pentru Decebal.
   ...Acum, că Verona se topise în noapte, iar Miss Helen intrase în casa ei, Decebal, rămas singur pe stradă, îşi aminti de rochia cea mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi. Acum în prag de iarnă, trebuie că stătea agăţată pe umeraş, în dulap, alături de alte rochii, jachete şi fuste de care el nu avea habar, în aşteptarea primăverii... La primăvară probabil că avea s-o vadă din nou pe Miss Helen îmbrăcată cu ea. Dar avea s-o mai vadă oare?

   Pe coridor trecea Miss Helen, dichisită şi nu prea, cu catalogul sub braţ, venind de la altă clasă, la început de recreaţie, îndreptându-se spre cancelarie, la lumina zilei. Faţa îi era luminată de acelaşi zâmbet neşters şi, ca întotdeauna, se arăta grăbită. Zâmbetul era pentru toţi şi pentru fiecare în parte, pentru cine şi-l dorea. Pentru Cecilia, pentru Jeni, pentru Verona, pentru toţi nespălaţii lui de colegi, care cântau răcnind deşănţat, în absenţa ei, în spatele ei, She is handsome, she is pretty, pentru cei ce cunoşteau secretul că în aprilie ea avea să facă douăzeci şi opt de ani, şi pentru cei ce nu voiau să cunoască niciun secret. Decebal se întoarse ca din întâmplare cu faţa spre fereastră în timp ce Miss Helen trecea prin dreptul lor — prin spatele lor. Trecuse deja, câţiva paşi, dar deodată se opri şi, făcând o piruetă aproape juvenilă, se întoarse spre el:
   — Decebal, vrei să vii puţin te rog?
   Ochii ei erau cu vreo două degete sub nivelul ochilor lui şi se înălţară spre ochii lui, zâmbitori, când fu în faţa ei. Deşi căprui, nu prea aveau întunecimi, erau senini. De unde atâta seninătate? N-avea nicio logică.
   Miss Helen avea de trecut un hop. Spuse:
   — După cum vezi, nu mă formalizez că toţii ochii sunt pe mine. Mă însoţeşti câţiva paşi spre cancelarie?
   Se întoarse şi porni în lungul coridorului şi Decebal păşi alături de ea, nesigur şi cu îndoială în suflet.
   — Sigur, recunoscu ea, ochii sunt şi pe tine, dar tu nu ai de dat nimănui socoteală.
   E-adevărat, aşa e, i-ar fi putut răspunde el.
   — Ai mai avut treabă pe strada Izvoarelor?
   Decebal tresări, ca prins asupra faptului — a unui fapt ruşinos şi de nemărturisit.
   — Sau poate nu i-ai reţinut numele? continuă ea. E strada mea, strada unde locuiesc. „În vale”, cum îi zice lumea în oraş.
   Coridorul nu era prea lung, aşa că trebuiră să se oprească înaintea uşilor batante, la ultimul pervaz, dincolo de care elevii nu prea aveau ce căuta.
   — Aştepţi de la mine o explicaţie? întrebă ea.
   — Pentru ce?
   — Ei, unii poate că ar dori o explicaţie.
   — Eu, nu.
   — Aşa mă gândeam şi eu.
   Decebal revăzu în minte mâna ei măturând cu degete neglijente pupitrele de-a lungul rândului, zăbovind două secunde pe pupitrul lui, unde degetele se îndoiau, mlădioase, sub apăsarea trupului ei când îşi schimba greutatea de pe-un picior pe celălalt. Niciun deget nu purta — îşi aminti — vreun inel sau vreun alt însemn de apartenenţă la vreo persoană sau la vreo estetică anume, de nicio culoare.
   — Să ştii, spuse Miss Helen, cu o sfiiciune nouă şi necunoscută, dar cu aceeaşi convingere dintotdeauna — că ceea ce ai văzut nu mă împiedică să ţin la tine. Să fii convins de asta.
   Ridică ochii spre ea: s-o creadă, sau să n-o creadă?
   — Crede-mă! îl rugă ea cu o şoaptă insistentă şi cu o mişcare a bărbiei, care se transmise umerilor.
   Şoapta aceea, la fel ca şi şoaptele imploratoare de acum câteva săptămâni, îi era necunoscută.
   — Dacă ştiaţi că sunt acolo, de ce nu v-aţi ferit de mine?
   Miss Helen îl privi intens. Matern? Cu reproş? Sau cu ciudă că nu se putea face înţeleasă? Şi strâmbă cumva din buze — un gest pe care nu i-l cunoştea.
   — Decebal, îţi propun ceva... El aşteptă tăcut urmarea, cu ochii ţintă în ochii ei. — N-ai vrea să mă inviţi undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe noi? Unde să nu fie nimeni cu ochii pe noi? Și atunci le lămurim pe toate.
   ...Şi să-i arate unde, în ce loc, stătea agăţată pe umeraş, în dulap, rochia mătăsoasă, cu flori roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, în aşteptarea primăverii...
   — Şi... Verona? îndrăzni el să întrebe. Împreună cu ea?
   Miss Helen îl privi netulburată, cu zâmbetul ei dintotdeauna.
   — Cum vrei tu, Decebal. Cu sau fără ea. Cum o să vrei tu.
   Ei da, asta era o întrebare la care avea să-i fie greu să răspundă fără să ceară amănunte. Foarte greu. Se hotărî să nu-i ceară totuşi niciun amănunt.
   Miss Helen plecă împreună cu zâmbetul ei luminos. Decebal privi lung la uşile batante care rămaseră să se legene în urma ei, tot mai slab. Până când rămaseră nemișcate.

***

^*Publicat și în Discobolul, 10-12 2014.

Pe aleea Rozmarin*

Coborând pe aleea Rozmarin, Virgil zări înaintea sa, la distanţă de câţiva paşi, un domn în vârstă, singur, mergând în aceeaşi direcţie cu el. I-ar fi luat-o înainte imediat dar ceva în înfăţişarea acelui bărbat îi atrase atenţia şi Virgil încetini pasul pentru a-l observa mai atent. Necunoscutul mergea încet, învăluit într-un norişor de apatie, aşa cum merge un om, pe strada lui, într-un moment de indispoziţie, de la propria-i casă până la casa unei rude apropiate, să zicem, câteva numere mai încolo, cu o treabă care nu-i prea stârneşte entuziasmul. Apatic şi poate obosit, aşa arăta domnul în vârstă care cobora pe aleea Rozmarin, în faţa lui Virgil. Dar apatia lui, la fel ca şi oboseala, părea să ţină cumva strict de timpul prezent. Trecutul lui se ghicea a fi fost altfel. Îmbrăcat decent, venea din vremuri care lui Virgil îi erau cunoscute doar din cărţi în care se vorbea de avântul industriei, de modernizarea reţelei feroviare şi în general numai de lucruri bune, de interesul oamenilor pentru treburile cetăţii şi de copii care îşi începeau ziua de şcoală ridicându-se în picioare în băncile lor şi cântând imnul regal. Virgil remarcă, în timp ce i-o lua înainte, statura impunătoare a necunoscutului de pe aleea Rozmarin, depăşindu-l cu cel puţin o palmă. Oho, un adevărat uriaş.
   Acum era în urma sa şi Virgil avea posibilitatea să se gândească în voie la el.
   Apatia lui, legată în chip vădit de prezent, nu mai conta. Virgil îl văzu cu ochii minţii în acele vremuri de prosperitate din trecut, tânăr — sau, mă rog, încă tânăr — şi plin de energie, poate chiar având înclinaţii sportive, dar, pe lângă acestea, o mulţime de alte înclinaţii care ţineau de seriozitatea vieţii şi de o competiţie plină de îngăduinţă şi de respect pentru ceilalţi.
   Da, Virgil avea să se gândească la vârstnicul necunoscut în orele următoare, sau poate chiar în zilele următoare. Avea să se gândească la prosperitatea trecută, care se reflecta, iată, chiar şi azi, în vremuri de declin, în casele solide şi arătoase, strălucind în soare, de pe aleea Rozmarin, pe lângă care trecea, sobre şi totodată purtând pecetea unei inventivităţi temperate şi pline de bun-gust; bine întreţinute, în virtutea spiritului gospodăresc care domnise odinioară.
   La capătul aleii Rozmarin începeau treptele ce urcau spre strada Topoloveni. Pe scara lungă de piatră cobora o tânără îmbrăcată toată în negru — colanţi negri şi bluză neagră, largă şi curgătoare, dintr-un material mătăsos şi greu, după ultima modă. Şi pe cât fusese de preocupată faţa necunoscutului înalt pe care Virgil tocmai îl lăsase în urmă, mă rog, atât cât o puteai reconstitui nevăzând-o, practic, pe atât de destinsă îi păru faţa tinerei care cobora treptele venind dinspre strada Topoloveni. Detaşată de tot ce o înconjura, inclusiv de casele însorite ce i se înălţau în faţă pe aleea Rozmarin, era dăruită toată discuţiei cu interlocutorul ei de la depărtare, căruia îi zâmbea drăgăstos la telefonul mobil. În timp ce Virgil punea piciorul pe prima treaptă a scării, aceeaşi treaptă era ultima pentru tânăra în negru care, terminând de coborât scara, trecea pe lângă el lăsând în urmă o dâră de parfum de calitate acceptabilă. Virgil nu se lăsă păcălit de aspectul tinerei trecătoare: pe strada Topoloveni, toată lumea o ştia, se afla un mic atelier de confecţii; era ora când ieşea schimbul întâi şi se pregătea să înceapă lucrul schimbul al doilea. Toate semnele arătau că necunoscuta în negru era una din lucrătoarele angajate la acel atelier. Îmbrăcămintea ei la modă, ieftină în definitiv, telefonul mobil şi colonia cu care se parfuma erau visul ei de fată modestă, împlinit nu demult, odată cu primele două sau trei salarii. La fel şi iubitul, care, cel mai probabil, nu avea nicio legătură cu primele ei salarii.
   Pentru tânăra trecătoare vremurile nu erau de declin. Dimpotrivă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Flori presate* **

„Alo! Iubitule, în sfârşit mi-ai răspuns! Ştiu ce o să spui acuma, sunt pregătită s-aud. O să spui: Pe cine căutaţi?... Prefăcându-te că nu mă cunoşti. Cu vocea ta de gheaţă, fiindcă poţi să fii de gheaţă când vrei tu. Asta o să spui, parcă văd: Pe cine căutaţi?.. Iar eu am să-ţi răspund: Nu te mai obosi să-ntrebi Pe cine căutaţi. Fiindcă ştii răspunsul meu: Pe tine, iubitule! Pe tine te caut... Te sun de-o veşnicie, mă şi mir că s-a-ntâmplat să-mi răspunzi. Chiar mă-ntrebam: cum de ştii când te sun eu ca să nu ridici receptorul?... Mă rog, n-are importanţă... Ştiu, tu ai la îndemână o armă pe care eu n-o am; o armă cu care poţi să mă reduci la tăcere în orice clipă: să închizi telefonul. Crezi că am vreo siguranţă că n-o s-o foloseşti?

Nu, iubitule, n-am nicio siguranţă, recunosc. Sunt la cheremul tău. Cu tine niciodată n-am putut să fiu sigură de nimica. Atât eşti de ahtiat să nu-ţi scape niciun prilej să le tai oamenilor macaroana, că treci şi peste curiozitate, îţi învingi şi spiritul iscoditor, pe care ştiu că-l ai, numai să ai ocazia să le-o trânteşti oamenilor de la obraz, să-i pui la punct, să-i reduci la tăcere, prin orice mijloc... Un lucru îmi amintesc totuşi despre tine: tu poţi să fii nu numai de gheaţă când îţi căşunează pe câteva cineva; tu poţi să fii şi generos. Nu, nu vreau să te flatez... Mă rog, nu ţi se-ntâmplă prea des, ca să fiu sinceră... Şi apoi, mă-ntreb: de ce ţi-ar căşuna pe mine, acum că nu mai suntem de-atâta timp împreună? Fiindcă sunt sâcâitoare? Ştii bine că nu sunt. Doar că din când în când mi se face dor de tine, poţi să mă condamni pentru asta? Dacă aş fi fost sâcâitoare, aş fi venit să-ţi bat la uşă. Atunci să te fi văzut! Ce-ai fi făcut? Mi-ai fi închis uşa-n nas? Te cred în stare... Ştiu ce-ţi trece prin cap în clipa asta. Să mă-ntrebi: Dar îmi cunoşti adresa?... Iar eu îţi spun: N-are importanţă. Pur şi simplu am preferat să te caut la telefon. Ca să nu te-apuce, trezindu-te cu mine la uşă, una din furiile alea cu care le-ai băgat în sperieţi pe toate. Zici tu! Ei, află că pe mine nu m-ai speriat niciodată cu furiile tale! Aşa-zisele tale furii! Chiar dacă ţi-am arătat o mutrişoară îngrozită, am făcut-o doar aşa, ca să-ţi fac plăcere. Ca să-ţi măgulesc orgoliul. De fapt, furiile tale m-au amuzat întotdeauna, chiar şi când îmi puneai în vedere să nu-ţi mai calc pragul niciodată, iubitule. Vroiai s-o faci pe durul cu mine. Foarte bine! Vroiai să mă vezi că mă fac mică şi mă prefac într-o băltoacă de lacrimi. Şi mă scurg prin gura de canal, asta vroiai. Ca să nu-ţi mai stau în cale. Ei, află, iubitule, că pe dinăuntru mă pufnea râsul de fiecare dată când îmi strigai: Dispari! să nu te mai văd!... Ai jucat teatru pe un fond de... cum să zic... de realitate. Emploi, parcă aşa am auzit că se cheamă, în teatru, chestia asta. Cât oi fi eu de incultă, tot îmi mai ajunge din când în când câte ceva la ureche. Şi bag la cap, am memorie bună...
   Nu, n-ai închis? Înseamnă că totuşi a învins curiozitatea. Ţi-oi fi zis: Ia să vedem cât de departe poate s-ajungă tipa asta cu neobrăzarea!...
   Ei da... Cred că ştiu de ce mă tot eviţi de-un an încoace. Un an, sau, mă rog, cam pe-acolo... Pentru liniştea ta mă eviţi. E o boală veche la tine. Liniştea ta! La care ţii ca la ochii din cap. Mai presus de orice... Hai, spune-mi că fac o confuzie! Am greşit numărul, am nimerit aiurea, chestii d-astea obişnuite...
   Nu-mi spui?... Află că n-ai avut niciun motiv să-ţi faci griji pentru liniştea ta. Cu mine nu ţi-ai pierdut-o niciodată. Dacă n-am niciun talent şi nici alte calităţi, măcar una puteai să mi-o recunoşti şi tu cât am fost împreună. Am fost înţelegătoare. Şi sunt în continuare... Să nu închizi, iubitule! Te rog. Te-am prins atât de greu... N-am să te-ntreb ce nu ţi-a plăcut la mine. Sunt gata să zic: Foarte bine, nu ţi-a plăcut nimica. Deşi o calitate am, măcar una, nu poţi s-o negi. Sunt sinceră. Şi nu sunt acaparatoare. Uite vezi, două... Măcar două. D-aia ziceam, cu mine nu ţi-ai pierdut liniştea niciodată. Dacă am spart vreun vas în casă la tine, s-a întâmplat fiindcă l-am scăpat din mână. Nu fiindcă ţi l-am aruncat în cap. Deşi, Dumnezeu mi-e martor, de-atâtea ori mi-a venit să-ţi arunc în cap o farfurie. Dar hai să te-ntreb: ai văzut măcar o dată vreun gest de nervozitate din partea mea? N-ai văzut, iubitule. Fiindcă eu totdeauna am găsit latura bună a lucrurilor. Am fost împăciuitoare, de parcă m-aş fi născut în Zodia Fecioarei! Chiar şi când m-ai lăsat pe dinafară. Deşi era într-un fel şi casa mea. Ştiu, în acte nu e, şi n-a fost niciodată. Dar măcar pentru că am stat totuşi ceva ani împreună, ziceam că e un drept al meu câştigat, să vin acasă de la serviciu, obosită, şi să pot să mă-ntind pe canapea. Ca şi cum ar fi casa mea. Sau să deschid frigiderul şi să-mi iau ceva de mâncare. Ceva rece, o rămăşiţă, ştiu şi eu, orice. Dar nu, tu ai găsit cu cale să schimbi yala şi să mă ţii afară în stradă. Nu eram în situaţia să rămân pe strada, recunosc. Aveam casa mea, unde puteam să mă întorc oricând. Dar cât am fost cu tine, ajunsesem, în naivitatea mea, s-o consider părăsită. Fiindcă nu mai dădeam pe-acolo cu săptămânile. Casa mea mucegăită, unde m-am şi întors în cele din urmă, ce era să fac. Doamne, cum ajunsesem s-o urăsc! Fiindcă ea mă lega de trecut... Dar nu, iubitule, n-am să te ţin cu poveşti. Te rog să nu-nchizi! Te rog din suflet! Acuma că în sfârşit te-am prins, am o singură întrebare pentru tine: ce crezi c-ar trebui să fac? Fă abstracţie de persoana mea... concretă, ca să zic aşa. Ce-ar trebui să facă una care a pierdut tot. O persoană oarecare. Na! Nu mă pricep să vorbesc. Dar ştii foarte bine ce am în cap. Tu care, în felul tău, eşti un filozof şi te pricepi să generalizezi, nu? Tu, care eşti obişnuit să faci o teorie întreagă din orice fapt cotidian, oricât de mărunt. Ce-ar trebui să facă una ca mine... aşa, o generalizare. Fiindcă asta sunt, o generalizare! Nu-ţi vine să râzi? Mie, da! Eu care am o regulă în viaţă: fă din orice haz de necaz. Na, că până la urmă ai să zici c-am devenit lăudăroasă, că-mi găsesc calităţi una după alta! De unde pornisem de la ideea că n-am niciun talent şi nicio calitate!... N-am iubitule, ştii bine că n-am niciun talent. Şi nicio calitate... Dar nu vreau să vorbesc de mine, nu de-aia te-am tot căutat la telefon. Vroiam să ştiu ce mai faci...
   Ştii, mi-amintesc de florile pe care le-ai pus la presat. Mi-ai povestit chiar tu că era o veche pasiune, din copilărie. Le-am tot găsit prin cărţi... Ştiu ce-ai să-mi spui, iubitule. Că n-aveam nimica de-a face cu cărţile tale, şi cu cărţile în general, că sunt o incultă şi aşa mai departe... Ei nu, n-ai să-mi zici una ca asta, sorry, tu eşti un domn, ştiu. Dar eu nu ţi-am scos cărţile de prin etajere ca să le citesc. Nu, n-am pretenţia asta. Pe prima am scos-o din întâmplare, când ştergeam praful. De fapt, am scăpat-o din mână. Şi atunci, ce să vezi: o floare uscată a ieşit dintre file. Cred că era... Nu mai ştiu exact... Un trandafir? Oricum, ceva gros şi cărnos, chiar şi-aşa, uscat, şi care nu mai avea decât nişte urme vagi de culoare, galben sau roşu, nici nu mai ştiu. Ceea ce m-a mirat a fost că tu ai pus la presat floarea aia, trandafir sau ce-o fi fost, fără să-ţi pese că stricai o carte. Să nu mă-ntrebi ce carte era aia, că n-am nici cea mai mică idee. E-adevărat c-ai pus-o acolo când erai mic, după cum mi-ai spus chiar tu. Dar... Să nu-mi spui, iubitule, că n-ai avut niciodată pasiunea florilor uscate. Chiar dacă nu le-aş fi găsit prin cărţile tale, tot aş fi ghicit că ai pasiunea asta. Mă rog, în stare mocnită. Aş fi ghicit, zău că da. Chestiune de logică. Judecând după trăsăturile tale de caracter... Aşa că asta m-a mirat: că ai sacrificat cărţile. Sau, mă rog, câteva din ele. Oricât de dragi ţi-ar fi fost florile, ţi-erau mai dragi cărţile. Dar tu ai preferat să le sacrifici. Numai ca să păstrezi florile. Fiindcă după aia am găsit flori şi în alte cărţi. Pe care le-am scos nu ca să le citesc, bineînţeles, ci fiindcă acuma ştiam că unele cărţi ascund flori uscate. Dar ce urme au lăsat florile alea! Dumnezeule! Zeama de flori a trecut prin câteva pagini, iar filele s-au deformat, ştii cum se-ntâmplă dacă floarea e groasă. Ai să râzi, dar le-am şi mirosit! Când nu erai tu acasă, se-nţelege... Nu, iubitule, n-am simţit niciun parfum de floare ci doar aşa, ceva verdeaţă, hârtie, tipar, o amestecătură de toate astea... Dacă crezi că bat câmpii, n-ai decât să-ncerci să le miroşi după ce... După ce n-am să mai fiu. Vreau să zic după ce n-am să mai fiu la telefon. Ai s-o faci, nu-i aşa? Sunt sigură că ai s-o faci. Fiindcă, aşa cum îţi ziceam, eşti o fire iscoditoare. Şi inventivă. Îţi place să-ţi bagi nasul peste tot. Cu o singură condiţie: să nu ştie nimeni ce te frământă! Altminteri suntem secretoşi nevoie mare, nu-i aşa? Suntem, iubitule. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect, nici chiar tu. Nu ne place să ne afle alţii secretele!... A! Ia stai! Nu cumva...? Uite, chiar acuma mi-a venit ideea! Cred că ştiu de ce nu m-ai mai vrut lângă tine. Fiindcă ştiu să ghicesc viitorul! Asta e! Mă pricep să ghicesc viitorul, dar nu ştiu să-mi ţin gura. Bunica din partea mamei era vrăjitoare! Adică o soră de-a ei... Glumesc, iubitule. N-am avut nicio bunică vrăjitoare şi nu mă pricep să ghicesc viitorul. Mă-ngrijorează doar ce-o să se-ntâmpla cu mine. Fiindcă am o presimţire: că n-o să mai fac mulţi purici pe-aicea... Dar şi mai mult mă îngrijorează viitorul tău, iubitule. Parcă văd c-o să stai tot mai mult încuiat în casă, parcă văd c-o să răspunzi la tot mai puţine telefoane. Până o să ţi se facă lehamite. Aşa cum mi s-a făcut şi mie. Dar tu, spre deosebire de mine, n-o să-ncepi să dai telefoane la-ntâmplare. Tu eşti prea orgolios, ca mai toţi bărbaţii care nu se tem de depresie. Eu mă tem să n-o iau razna. Mă tem, ce să fac. Asta-i durerea cu mine. Începe cu frica să nu te dea afară de la slujbă... Dar eu am trecut de faza asta. Faza a doua e când vine soră-ta şi începe să-ţi ţină predici că viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită. Şi câte şi mai câte. Dar eu n-am nevoie de predici, de încurajări şi de toate chestiile astea. Eu ştiu că viaţa merită să fie trăită. Dacă nu pentru altceva, mai ales ca să-ţi aduci aminte de florile presate de toţi iubiţii pe care i-ai avut. Să adulmeci file pătate prin cărţi străine, să-ncerci să afli ce soi de flori au fost şi să ţi le imaginezi cum le-a stat proaspete pe câmp. Sau în grădină. Le-a stat bine, iubitule, nu-i aşa?... Apropo, una din florile tale presate cred că am recunoscut-o: era o cicoare. Cred. Albastrul ăla deschis s-a păstrat cel mai bine... Să nu-mi spui că a fost doar în închipuirea mea. E-adevărat că era mai mult galbenă decât albastră, dar... te pomeneşti că ai dreptate; sigura că da: n-aş fi ştiut niciodată că era albastră floarea de cicoare dacă n-ar fi fost închipuirea; vreau să spun, ştiind foarte bine că cicoarea e albastră, cum altfel?... Iubitule, mai eşti acolo?... Vezi, nici nu te mai rog să nu închizi telefonul. Ştiu că ai avut răbdare cu mine. M-ai ascultat destul. Poate prea mult. Dacă iubitul meu pe care l-aş fi părăsit m-ar fi sunat, i-aş fi trântit telefonul de nu s-ar fi văzut! Fiindcă ştiu că aş fi avut motive serioase să-l fi părăsit! Asta e, nu toţi suntem răbdători şi înţelegători. Dar trebuie să facem eforturi să fim, nu-i aşa?... Cât costă o vorbă bună? Un orgoliu şi-un sfert! Adică mai nimica. Ce importanţă are că m-a părăsit X, sau că m-a părăsit Y? Sau că eu i-am părăsit pe ei? Cineva trebuie să se găsească să-ţi spună: Hai, lasă, că nu s-o nărui lumea odată cu asta!...
   Iartă-mă, iubitule, sunt o proastă. O escroacă şi-o proastă, asta sunt. Dar o profitoare nu-s, asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Fiindcă dacă eram, nu luam, cât am fost cu tine, anticoncepţionale cu pumnul şi mai devreme sau mai târziu te-aş fi prins în plasă c-un copil. Dar eu n-am făcut-o şi măcar pentru asta ai putea să mă apreciezi, nu crezi, iubitule? Te-am luat liber, şi te-am lăsat liber, aşa cum îţi doreai... Şi nici măcar un carneţel cu numere de telefon n-am... Adică am avut, dar l-am aruncat, asta-i partea nostimă. Mi-am zis: Hai s-o rup definitiv cu trecutul... Dar ce, parcă-i aşa uşor? Pentru unii o fi, poate. Dar pentru o proastă sentimentală ca mine nu-i deloc uşor...
   Iartă-mă, iubitule. Ai fost răbdător şi înţelegător. Îţi sunt recunoscătoare. Meriţi pe cineva mai bun decât mine. Şi nu te-aş fi ţinut atâta la telefon cu poveştile mele răsuflate. Dar ce era să fac? Tocmai am împlinit patruzeci şi patru de ani....
   Şi mi-e teamă că tu ai uitat.”

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Vatra, nr. 1-2, 2018

Figuraţie*

În filmul pe care îl urmărea Ştefan la televizor personajele se învârteau în lumea bună. Mereu vesele, mereu surâzătoare şi dezinvolte, se tachinau tot timpul şi în general vorbeau foarte mult. Se amuzau ele înde ele. De la o secvenţă la alta, băteau restaurantele de lux, unde erau cunoscute şi de către chelneri, şi de către maitre d’hotel, iar aceştia le zâmbeau slugarnic şi nu ştiau ce să mai facă pentru a le fi pe plac. Dintre toate personajele, lui Ştefan îi atrase atenţia un bărbat mai în vârstă, aşezat la masă, printre ceilalţi. Replicile personajelor treceau peste faţa lui inteligentă, venind ba din dreapta, ba din stânga. Tipul în vârstă avea o privire foarte expresivă şi urmărea cu un interes viu tot ce se spunea în jur, întorcându-şi privirea când spre unul, când spre altul. La un moment dat, lui Ştefan fizionomia lui i se păru cunoscută şi se întrebă dacă îl mai văzuse undeva pe acel actor. Unde oare? În alt film, sau doar semăna cu o cunoştinţă de-a sa din viaţa reală? Până când observă că în ciuda expresivităţii sale şi a ochilor săi foarte vii, tipul nu scotea o vorbă. Şi atunci se dumiri că nu, nu-l mai văzuse niciodată: bătrânul din film nu era actor ci figurant.

Din clipa aceea Ştefan îşi pierdu orice interes pentru acţiunea filmului, la fel şi pentru replici. Îşi concentră întreaga atenţie pe personajul-figurant care, alături de companionii săi, făcea parte din high life. Uite că avea o distincţie naturală — remarcă Ştefan —, pe care nu mulţi din actorii care interpretau personaje active o vădeau în acel film, inclusiv cele două sau trei personaje principale! Era un bărbat plinuţ, nu se ştie dacă înalt sau scund fiindcă nu apărea altfel decât aşezat, dar cel mai probabil de statură mijlocie. Un zâmbet interiorizat se degaja din întreaga sa făptură, iar sub piele i se ghicea o cărniţă roză şi pufoasă de prea îndelungată viaţă bună — până şi prin asta se vădea a fi un reprezentant perfect al clasei sale. Faţă de care avea însă ceva în plus: nobleţea aristocratică, cu care nu mulţi din cei asemenea lui se puteau mândri. Purta un costum negru şi cravată de culoare închisă peste o cămaşă de o albeaţă impecabilă. Şi încă ceva, remarcă Ştefan: lipsa oricărei blazări, tinereţea spiritului.

Ceea ce se citea pe faţa lui nu era în niciun caz indiferenţă, nici măcar un interes mimat. Bătrânul cel elegant chiar asculta cu interes real replicile care curgeau în jurul său, ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima oară şi multe din ele le-ar fi apreciat tacit. Hai, i se adresă în gând Ştefan, nu sta ca mutul, spune şi tu ceva, dă-ţi cu părerea! La vârsta ta, cu experienţa ta şi la cât eşti de inteligent, nu se poate să n-ai nicio părere! Nu contează că nu ţi se adresează direct. Fii mai puţin modest! Intervino în discuţie, fă-te remarcat, fă-i să tresară invidioşi de isteţimea remarcelor tale! Fă-i să te ia în considerare, fă-i să simtă că şi tu exişti!

Secvenţa cu masa de la restaurant se termină, urmă alta în care aceleaşi personaje, multe la număr şi care de care mai plăcute, vizitau o expoziţie de pictură, dar, după toate probabilităţile, nu una publică ci o expoziţie într-un club privat; asta, pentru că nu păstrau acea discreţie şi acea linişte proprii saloanelor publice, ci, plimbându-se degajat unii printre alţii, îşi permiteau să comenteze picturile în gura mare, ba chiar sarcastic; căci în lumea lor totul era permis. Ştefan îl căută cu ochii pe preferatul său, dar nu-l găsi printre vizitatorii expoziţiei. Participarea lui la film se pare că luase sfârşit cu mult înainte încheierea turnării filmului. După secvenţa cu masa de la restaurant, bătrânul actor, nemaifiind nevoie de el, trebuie că îşi făcuse bagajele şi plecase de la locul de filmare, întorcându-se acasă. Actor? În definitiv, chiar aşa, actor să fi fost oare? Un actor scos la reformă după o carieră lipsită de strălucire? Până la sfârşitul filmului, în timp ce i se derulau în faţa ochilor scene în care înalta societate, dezinvoltă şi sigură pe sine, îşi purta sporovăiala sclipitoare de colo până colo, prin restaurante de lux şi saloane de expoziţie de pictură din cluburi private, Ştefan continuă să dialogheze în gând cu bătrânul actor-figurant, dojenindu-l amical. Foarte rău! îi spunea Ştefan. Foarte rău că nu te-ai încumetat să negociezi în termeni favorabili contractul tău cu producătorul, cu regizorul sau cu cine o mai fi fost! Trebuia să le atragi atenţia cât de mult contează pentru succesul filmului personalitatea ta distinsă, inteligenţa de care radiază figura ta, ochii expresivi, disponibilitatea ta să asculţi în mod creator replicile celorlalte personaje! Trebuia să le pui piciorul în prag şi să le impui să găsească măcar câteva replici neutre, de rostit la masa din nenorocitul ăla de restaurant, care să nu altereze cu nimic subiectul conversaţiei şi în acelaşi timp să pună în valoare resursele tale actoriceşti, omule! Să le fi atras atenţia că nici să vrei, persoana ta nu poate fi atât de ştearsă încât să treacă neobservată în oricare societate, oricât de sofisticată! Să le fi deschis ochii să vadă şi ei că un dialog cât de cât bine scris nu poate să nu angreneze în cercul lui o figură atât de proeminentă! Să le fi arătat că era ridicol să meargă cu meschinăria atât de departe să se calicească la cei câţiva gologani în plus cât i-ar fi costat cazarea ta în vecinătatea platoului de filmare până la sfârşitul filmului! Dar cu ce câştig! Să apară personajul tău în figuraţia atâtor alte secvenţe în care era indispensabilă interpretarea ta tăcută şi modestă, dar nu mai puţin briliantă, care să pună în valoare banalităţile pe care le schimbau între ele personajele aşa-zis principale din aşa-zisa lume bună...

Dar nu, n-aveai cu cine discuta!

Ştefan fierbea de revoltă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Ochi de piper

Mâinile tale au plămădit cozonăceii de Paşte

cu chip de pui, cu ochi de piper

Puii au înotat pe torentul de primăvară

care a trecut pe la noi prin curte

pe sub florile de vişin

            şi duşi au fost.

Linişteşte-mă, spune-mi

            că în curând vine vara

şi‑mi voi atârna de urechi

            cercei de vişine.

Primatul artei*

Pe fereastră văd în curtea vecină cearşafuri întinse la uscat, pe frânghie. Unduiesc uşor, albe, în adierea vântului. Îmi plac, ştiu asta, nu pentru unduirea lor reală ci pentru că m-au încântat cândva, cine ştie când, unduind astfel într-o secvenţă de film — sugerând misterul, uitarea, abandonul; sau — e şi asta o variantă — hârjoana amoroasă; sau, dimpotrivă, urmărirea încrâncenată, crima iminentă pândind dindărătul cearşafurilor albe — am mai văzut-o — în filmele cum altfel dacă nu în alb–negru? Altminteri, dacă n-ar fi prezumtivul film, din trecut sau, cine ştie, din viitor, probabil că m-ar mişca mai puţin. Sau deloc.

Nimic nu întruchipează mai bine ochiul uman, curios, alert şi sârguincios, decât camera cinematografică pe care cineaştii de astăzi au coborât-o de pe trepied şi au pus-o, mişcătoare, pe umărul cameramanului. În această poziţie, instabilitatea ei, neliniştile ei sunt, poate, uneori, exagerate. Dar cât e de vie şi de scrutătoare când se avântă să exploreze locuri necunoscute şi sălbatice — curţi dosnice pe unde îşi găsesc scăparea mafioţi hăituiţi pentru trădare de rivali de-ai lor, înştiinţaţi în ultima clipă de către persoane binevoitoare că ucigaşi plătiţi au venit să-i lichideze; şi iată cum camera ţinută pe umăr se clatină — cu măsură — pe urmele paşilor lor nesiguri şi disperaţi să scape cu viaţă... Pornind de la acea curte dosnică sau urmând ganguri tenebroase, prin clădiri necunoscute, cu coridoare întortocheate, sau explorând cărări neumblate, camera îmi dă o lecţie de felul cum poate fi văzută lumea.

Nu că nu m-aş descurca şi singur. Dar...

...Iată-mă intrând într-un restaurant: clinchetul paharelor şi al tacâmurilor mă înconjoară împreună cu rumoarea egală a vocilor destinse şi cu ecourile îndepărtate ale unor râsete răzleţe... Mă înconjoară, da; dar nu mă-nvăluie, aşa cum mi se-ntâmplă când la urechi îmi ajung aceleaşi sunete de cristaluri venite dintr-o secvenţă de film. Acolo, în film, spaţiul salonului de restaurant, cu animaţia calmă şi statică din interior, sub privirea inteligentă a camerei, care ştie peste ce să treacă glisând nepăsător şi pe ce să stăruie, are o consistenţă şi o plinătate pe care nu le regăsesc nicăieri în realitatea salonului în care intru... fizic. Nu-mi propun să devin neapărat analitic, dar dacă ar fi să încerc totuşi să dau o explicaţie de ce se-ntâmplă aşa, ar trebui să mă duc cu gândul la tâlcul pe care scenaristul l-a atribuit secvenţei respective, iar regizorul i-a dat viaţă, el având întotdeauna ultimul cuvânt. Astfel că salonul lui de restaurant a devenit altceva decât era menit să fie cel ce le-a servit de „scenă”. Vreau să spun că eu, spectatorul, mă las convins să-i dau credit regizorului, acceptând că sensibilitatea lui are prioritate faţă de a mea; şi că tot ce se-ntâmplă în acel salon capătă importanţă şi sens. Privirea şi auzul îmi sunt captate în continuare de acţiunea filmului, dar atmosfera salonului de restaurant a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria mea; şi niciodată de-acum înainte nu mă va tulbura atmosfera vreunui restaurant real, decât în măsura în care îmi va evoca atmosfera restaurantului din film.

Şi fiindcă veni vorba de cinema...

La întretăierea dintre bulevardul Regina Maria şi strada Vasile Alecsandri trec uneori, destul de rar, prin dreptul unui loc de parcare. Acea parcare n-ar însemna mare lucru pentru mine dacă n-ar fi construită pe locul unui vechi cinematograf demolat. Strada Vasile Alecsandri coboară uşor, astfel că la capătul ei, parcarea se înalţă cu aproape un stat de om peste nivelul trotuarului. Iar spaţiul dintre cele două nivele este umplut de un zid vechi imitând blocurile de piatră, în care recunosc temelia fostului cinematograf al cartierului. Atât a mai rămas din el. Şi nu mă pot împiedica să reconstitui în minte: aici a fost fundul sălii; deasupra, balconul; aici a fost culoarul transversal care despărţea parterul în două; dincolo au fost cele două uşi de intrare, cu draperii, pe care plasatoarele le trăgeau cu câteva clipe înainte să înceapă proiecţia; clinchetul inelelor culisând înfrigurat pe galeria de deasupra uşii punea capăt chinului nerăbdării cu care aşteptam filmul. Alteori soseam cu întârziere, şi, intrând în sală, dădeam draperia la o parte şi rămâneam pe loc aşteptând...

...să mi se obişnuiască ochii cu întunericul; după care, ca prin minune, de parcă aş fi căpătat vedere nouă, începeam să disting rândurile şi capetele spectatorilor, ba chiar locurile rămase neocupate lucind stins şi îmbietor în lumina mişcătoare a ecranului. Iar ecranul a fost... în partea cealaltă; sub el, rampa, căci era acolo, îndărătul pânzei albe, o scenă, iar sala de cinema se putea transforma oricând în sală de spectacol... Dar eu îmi amintesc filmele. Nu vreunul anume; deşi sunt şi filme care mi-au rămas în amintire, unele cu titluri ciudate, ca de pildă Mersul neregulat al trenurilor, sau Omul cu o mie de feţe, sau Liliacul, pe vremea când confundam floarea cu mamiferul zburător, şi nu ştiam că titlul filmului se trage de la un personaj îmbrăcat în liliac, mamiferul zburător, la un bal mascat. În memoria mea au rămas toate filmele de-atunci contopite într-o unică lume a filmului, în care am trăit, săptămână de săptămână, timp de ani de zile, mirajul unor fapte şi întâmplări la care doar nişte împrejurări inexplicabile au făcut să nu iau parte de-adevăratelea... Acea temelie a rămas singurul vestigiu al lăcaşului reveriilor de odinioară — ale mele şi ale altora —, unde, cu fiecare film nou mi se derulau prin faţa ochilor visele fabricate de alţii, care deveneau în chip firesc ale mele: mi le însuşeam fără să le fur, într-o vreme când ştiam cel mult câteva nume de mari actori, mai întâi americani, apoi ruşi, şi asta doar pentru că îi auzeam pe cei mari vorbind uneori de ei; căci altminteri nu ştiam şi nu mă preocupa în niciun chip cum se realizează un film, faptul că turnarea este precedată de un scenariu sau că filmul este creaţia unui regizor, şi toate celelalte.

Nu ştiu dacă mi se dă sau nu crezare, dar eu insist...

Vreţi să-mi daţi mâna dumneavoastră, dragă Doamnă? Ia să vedem...

Dumneavoastră aveţi o mână frumoasă. Dar nu vă ascund că mâna oricărei femei îmi atrage privirea ca un magnet. Şi chiar şi mâinile bărbaţilor... uneori. A ajuns să fie deja un reflex: mi se năzăreşte că pot deduce din aspectul mâinii unele trăsături de caracter. Ceea ce găsesc că e o delectare deplină pentru psihologul ocazional ce sunt... Şi totuşi niciodată vederea unei mâini în carne şi oase, oricât ar fi fost de expresivă şi de vie, nu m-a fermecat precum o mână devenită artă, expusă într-o expoziţie de fotografie, sau pe care o poţi vedea pe ecran, în gros-plan, exact atâta timp cât consideră regizorul că e necesar pentru a i se face remarcată fermitatea sau, dimpotrivă, nesiguranţa, ezitarea sau crisparea.

Când eram foarte mic, mama, casnică fiind şi dedicată în exclusivitate creşterii mele, şi-a permis totuşi o dată o escapadă la Bucureşti, unde, împreună cu familia surorii ei, s-a dus să vadă o piesă de teatru, una bulevardieră. Pentru mine, copil unic şi răsfăţat, rămas singur — de fapt, cu nişte rude — pentru prima oară în viaţă, a fost o adevărată tragedie. La întoarcerea ei însă, mama a adus cu sine un program de teatru, din care doar o mică parte era dedicată piesei şi interpreţilor. În rest, era plin de reclame, mai ales ilustrate, pentru ce vrei şi ce nu vrei. Una din ele înfăţişa o maşinuţă cât să încapă pe o palmă întinsă, având semnificaţia de a fi o „ofertă” pentru o bună ocazie de a cumpăra un automobil. Am ştiut, dat fiind contextul, că nu era vorba de o maşinuţă–jucărie; dar asta nu m-a făcut mai puţin fericit; am fost de acord, atunci şi în anii care au urmat, că şi oamenilor mari le arde de joacă, nu numai copiilor. Suferinţa pricinuită de absenţa mamei s-a transformat destul de curând în sufletul meu în încântarea de a avea în casă la noi acel program de teatru şi mai ales maşinuţa–ofertă în palma întinsă. De absenţa mamei am uitat cu desăvârşire.

***

^*Din volumul de povestiri Visul Văduvei