miercuri, 20 februarie 2013

Sunetele vechi, şoaptele vechi

Se spune că Leonardo da Vinci fredona în timp ce picta pe zid. Şi că la fiecare trăsătură viguroasă a penelului său umed vibrând în ritmul undelor sonore, în vopseaua rămasă în urmă, repede uscată, ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Rămâne doar să se descopere cum vor putea-o auzi oamenii curioşi, peste secole.

De‑ar fi să fie, de‑ar fi s‑aud într‑o zi
            sunetele, vocile trecute, zgomotele lumii,
            şoaptele vechi de‑o viaţă
Mi‑ar fi dor de ticăitul ceasului însăilând
secundele treierând zâmbăreţe tăcerea nopţilor
            din trimestrul întâi —
            fugărind orele neliniştilor
Sirena fabricii, care
            a‑ncetat de mult să spintece
            cerul dimineţilor însorite,
            cu ultima vibraţie a chemării la lucru
            stingându-se în aerul de cristal
            aidoma ultimului sunet al unui concert se orgă
            disipându-se, instabil
            sub domul străveziu al cerului primăverii
Nu se poate să nu se fi întipărit toate —
            inscripţii ale timpului în regatul realului
            avid de semne trecătoare...
Dar asurzenia nimicitoare a deşteptătorul! —
            în războiul de fiecare dimineaţă
            împotriva dulceţii somnului
„Ai să‑ntârzii la şcoală!”. Vocea mamei —
de care parte a zidului să‑mi lipesc urechea
            s‑o găsesc din nou renăscută din susurul
            adânc în ghiocul timpului scurs?
Dar cântecele tatei? Oho, se vedea Tito Gobbi
            se vedea — în oglindă — Jan Kiepura
            glumea tot timpul — tot timpul lui liber
            Dar zidurile, ehei, ele da!
            l‑or fi luat în serios, cine ştie...
            Pe toţi ne‑au luat în serios
            zidurile...
Dar oaspeţii — câţi n‑or fi fost!
            Şi‑atâta sporovăială cu
            mina mara luci virgi
            sile tole mircea bengi
Rosturile dintre cărămizi s‑or fi umplut
de vocile lor, de râsete–chicoteli
            de sunete câte‑n lună şi‑n —
            nu mai vorbesc de stele...
Cântecele — cântările
Certurile — împăcările
Sub-pervazurile ascunse s‑or fi îmbelşugat
            de zgomotele lumii, de şoaptele secundelor
ticăite tot mai îngheţat
patinate de cocleala nopţilor...

De care părţi ale zidului să‑mi lipesc însă
rând pe rând urechea
ca să nu stric armonia unei vieţi?
Şi din toate sunetele şi şoaptele vechi
şi din zgomotele unei lumi trecute
să nu se‑aleagă un talmeş-balmeş
de nedescâlcit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu