Un prieten de-al meu, cunoscându-mi pasiunile literare şi având pesemne el însuşi o anumită înclinare, nemărturisită, către literatură, mi-a împărtăşit odată o idee de-a lui. Ce-ai zice — m-a întrebat el — de cineva, un personaj, care îşi descoperă la un moment dat o înzestrare ciudată? Ce visează noaptea se înfăptuieşte ziua. Sigur, ar putea fi pentru el un motiv de bucurie dacă ar fi vorba de întâmplări plăcute. Dar personajul meu are coşmaruri. Visează evenimente înspăimântătoare şi nu ştie ce să mai facă să împiedice ca ele să se înfăptuiască. Nu reuşeşte şi astfel, noapte de noapte şi zi de zi, văzând că nu poate face nimic, viaţa lui devine un calvar. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Poate că ideea nu era nouă, dar nu aveam chef să scormonesc prin enciclopedii pentru a mă asigura de autenticitatea ei. În definitiv, prietenul meu nu era o persoană prea citită, aşa că cel puţin de un lucru puteam să fiu sigur, că nu se inspirase de la alţii, că ideea îi aparţinea lui sută la sută.
Am făcut imediat o legătură între ideea prietenului meu şi literatură. Până la urmă, scrisul este un mod particular de a visa, nu? De obicei scrii schimbând într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce întâlneşti în lumea reală. Dar n-ar fi deloc exclus, ba chiar ar fi foarte interesant, să se întâmple şi invers, să ai surpriza să întâlneşti la un moment dat în lumea reală ceea ce ai imaginat în scris, bazat numai şi numai pe imaginaţie — mă rog, dacă poate exista aşa ceva. Cu deosebirea că visele au autonomia lor, sunt până la urmă incontrolabile, în timp scrisul este o activitate ţinută sub control — cât de cât...
Coşmar, ziceam?
Exact ca în povestirea mea „Un munte de ghete”, unde eroul — n-am să-i dau numele, căci nu are importanţă — îşi petrece o după-amiază şi o noapte întreagă, cea de sâmbătă spre duminică, acasă, pradă neliniştii că jos în holul blocului, în cutia de scrisori, l-ar putea aştepta arzătorul ordin de mobilizare. Exact la fel, spuneam, mi s-a întâmplat şi mie, precum eroului meu. Poftim de mai respinge ideea de premoniţie! Aceeaşi nelinişte acută care îl încercase pe eroul meu în ajunul primirii ordinului de mobilizare o resimţeam acum în coşul pieptului eu însumi, la capătul unor intuiţii sumbre de-a lungul unei zile întregi. Coboram şi eu în holul blocului la miez de noapte, găsindu-l pustiu, anticameră a răcorii şi a umezelii nopţii. Întâlneam acolo în hol lumina albă, orbitoare, rece şi tăcută, cea pe care o cunoşteam atât bine, dar de astă dată necunoscută şi neliniştitoare, aparţinând în egală măsură blocului şi străzii, prima lumină, aş putea spune, din şiragul nesfârşit al luminilor nocturne ale străzii: îndemn, ba nu, obligaţie să mă întorc sus în apartament, să-mi fac bagajul şi să plec neîntârziat într-acolo unde voiau ei. Da, era ordinul de concentrare, în cutia de scrisori, lăsat acolo fără să mi se pretindă din partea curierului armatei semnătura de primire regulamentară, dar nu mai puţin imperativ. Căci, o ştiam din experienţă, de ei nu puteai scăpa, te găseau oriunde ai fi încercat să te ascunzi. Şi de fapt gândul că te-ai putea ascunde de atotputernica armată nu era decât o iluzie. Instituţiile statului şi îndeosebi miliţia şi securitatea conlucrau cu ea şi o serveau pe baza principiului serviciu contra serviciu. Asta era! Mi se întâmpla în viaţa reală exact ceea ce scrisesem cu ceva timp în urmă: o călătorie lungă cu un tren de noapte până la localitatea indicată pe ordin, prezentarea la unitatea militară, ceea ce echivala cu prezentarea la locul de detenţie pentru ispăşirea unei pedepse date pentru o vină vagă dar nu mai puţin gravă. Kafka în toată legea!
Îi cunoşteam pe militari. Nu aveam nicio aşteptare să întâlnesc acolo, la unitatea militară, în răstimpul de o lună cât aveam să fiu „încarcerat”, vreun ofiţer înclinat să accepte ideea de compasiune. Căci oricare unitate militară era un loc unde se dădeau ordine şi se aduceau de îndată la îndeplinire. „Hotărât”, „fermitate”, „disciplină”, „prompt”, „a executa”, „subordonare”, „susţinut”... Neexecutarea unui ordin te putea trimite drept în faţa instanţei tribunalul militar.
Goodbye life, goodbye happiness...
Şi ce sentiment de frustrare! Cum de mă aleseseră tocmai pe mine dintre atâţia? Lumea din afară continua să existe, cu toate ingredientele ei cotidiene, a căror importanţă o realizai abia atunci când te trezeai că îţi lipsesc — tramvaie, pietoni, magazine, trotuare, intimitatea de acasă, iar tu, claustrat aici, într-o altă lume, unde faptul că pomii dădeau în floare aproape că nu mai conta, fiindcă important era ca trunchiurile lor să fie date cu var şi aliniate, la fel şi brazdele împrejmuite de nuiele înfipte în pământ în formă de arce, aleile din cazarmă măturate şi dichisite, mărginite de benzi albe de var mereu proaspăt; şi mai ales cadrele militare care treceau pe acele alei cu pas grăbit, în cizme lustruite, într-o ipocrizie necondiţionată, în care se mima copios ocuparea totală a timpului, se făcea mult caz de absenţa birocraţiei, trecându-se sub tăcere faptul că lipsa hârtiilor, poate într-adevăr reală, era înlocuită aici cu o birocraţie mult mai frustrantă, cea a gesturilor şi a cuvintelor. Primăvara exista, poate, undeva, într-un loc îndepărtat, abia întrezărit, dar aici... Nu poţi numi primăvară anotimpul ostracizat când copacii sunt constrânşi să stea aliniaţi, iar albinele să iasă din stup şi să se întoarcă după un orar riguros stabilit, a cărui superioritate faţă de programul liber nimeni nu o poate explica în chip convingător. Pe alei nimeni nu vedea pe nimeni, exceptându-i pe ofiţeri, cărora nu le scăpa niciodată că soldaţii şi gradaţii umblă brambura şi trag la fit. Trecând pe alee, s-a uitat şi la mine chiorâş un ofiţer. „Neîncredere”, „suspiciune”, „vrajbă” şi tot restul cuvintelor dintr-o aceeaşi familie — acestea îţi veneau în cap. Şi dacă stăteai să te gândeşti, cuvintele nu se refereau numai curtea cazărmii, se potriveau cu întreaga ambianţă, incluzându-i pe ofiţeri, pe soldaţi, popota, pălăvrăgeala gălăgioasă de acolo, tot. Aici nimeni nu avea nume. Chiar m-am gândit că dacă în noul roman francez era la modă anonimatul total, corespunzând chipurile anonimatului lumii reale, eu de ce să nu am libertatea să mă limitez la un singur nume — al meu? Ofiţerii din acea cazarmă chiar nu aveau nume — orice nume te-ai fi gândit să le dai, niciunul nu li se potrivea. „Ofiţerul” — să nu se supere nimeni, „ofiţerul şi-atât” —, avea un ascendent asupra mea.
„Sergent Iacob, hai să stăm puţin de vorbă înainte de a trece la instrucţie. Şi ca să ştii de ce faci instrucţie.”
Intrarăm amândoi într-un hol vast, cu tavanul scund, cu tot felul de afişe cazone lipite pe pereţi, care de care mai stupid, şi de acolo trecurăm într-o sală asemănătoare cu o sală de clasă, doar că mult mai austeră. Nicăieri nu există ierarhii mai bine stabilite decât în armată, încât mă aşteptam ca el să se aşeze la masa ce ţinea loc de catedră, iar eu să fiu obligat să iau loc într-o bancă. În loc de asta, preferă să se aşeze şi el într-o bancă din şirul alăturat, într-un gest de popularitate de doi bani. Se răsucea spre mine si se rezema cu un cot de pupitrul dindărăt şi cu celălalt de pupitrul băncii unde se aşezase, fixându-mă cu un zâmbet de o familiaritate suspectă, cum se uită ofiţerii la inferiorii lor în rarele momente când sunt bine dispuşi. Mă irita postavul aspru al uniformei mele, îmbrăcate pentru prima oară în acea dimineaţă, asprime care îmi ofensa pielea nedeprinsă, şi tocmai mă gândeam la stofa de bună calitate a uniformei lui şi la toate celelalte „efecte”, nu? parcă aşa li se spune, centura, diagonala, bineînţeles cizmele, toate fine şi meşteşugit lucrate. Îţi venea să te întrebi: de ce o asemenea deosebire? De ce nu le păsa că te puneau într-o asemenea situaţie de inferioritate? De ce nu le păsa că, abia la începutul perioadei de concentrare, în prima zi, mi se părea că n-or să treacă niciodată cele treizeci de zile de consemn? Şi mă întrebam cum ar reacţiona la impoliteţea mea de a fi eu cel ce îi adresează primul o întrebare, când regula la ei era: nu vorbeşti până nu eşti întrebat, nu zâmbeşti dacă nu ţi se zâmbeşte? Pentru că într-adevăr merita să-l întreb dacă n-ar fi fost avantajos pentru toată lumea, şi mai ales pentru ei în calitate de reprezentanţi ai statului, să nu insufle aversiunea faţă de serviciul militar, ci mai degrabă să-şi dea silinţa să ne câştige drept parteneri? Dar următorul gând a fost că ei trebuie să fi fost prea acomodaţi cu uniforma şi cu efectele militare pe care le primeau gratuit şi cu toate celelalte avantaje, ca să accepte că rezerviştii merită să-şi petreacă luna de concentrare ceva mai motivaţi.
„Poţi să stai jos, sergent Iacob. Nu avem o convorbire oficială.
Mă uitam la el: nu era obosit. Ştiam însă prea bine că îşi petreceau la cazarmă ore întregi — cu ce folos, nu pun în discuţie —, de multe ori erau nevoiţi să rămână acolo şi peste noapte; aşa că, în condiţii de igienă personală precară, uneori se întâmpla prin uniformele lor de stofă fină să miroasă un pic a transpiraţie, nu mult, atât cât să nu depăşească izul de mascul disciplinat.
„Ai ocazia acum să vezi cum e de-adevăratelea, sergent Iacob.”
Ofiţerul avea un zâmbet satisfăcut în timp ce mă fixa cu privirea, mizând — cu succes, aş zice — pe nedumerirea mea.
„Ce vreţi să spuneţi?”
„E uşor să imaginezi tot felul de lucruri despre armată, spuse continuând să mă fixeze cu aerul acela de satisfacţie nedisimulată. Alta este însă când eşti în armată. De-adevăratelea. Şi ca să nu crezi că noi aici suntem neinformaţi, am să-ţi citez un titlu. «Un munte de ghete»! Îl recunoşti? Un munte de ghete n-o să ai niciodată şansa să-l vezi în realitate, sergent Iacob. De asta pot să te asigur. A fost doar o închipuire de-a dumitale. O închipuire nefericită! Aşa că, vezi, e o idee preconcepută că noi cadrele militare nu citim.”
„Eu n-am publicat niciodată povestirea cu titlul pe care l-aţi citat.”
„Eşti sigur?”
„Absolut sigur.”
„Poate că ai trimis-o totuşi la o revistă. N-ai trimis-o?”
„Asta nu pot să vă garantez. Ceea ce sunt sigur este că povestirea nu a fost publicată. De cele mai multe ori redactorii nu se ostenesc să-ţi răspundă când le faci o ofertă. Dar dacă ai răbdare şi eşti atent la numerele următoare ale revistei, poţi să afli dacă s-a publicat. A mea nu a fost publicată niciodată.”
„Mă rog, poate că nu s-a publicat, spuse ofiţerul, dar asta nu însemnă că poţi să pui în fanteziile dumitale tot ce-ţi trece prin cap. Vreau să spun, chiar şi atunci când scrii ceva nedestinat publicării. Ceea ce, oricum, nu e cazul dumitale. Întâi şi-ntâi, nu pricep de ce atâta suferinţă când primeşti acasă un ordin de concentrare! În fond îţi serveşti patria, nu? Ar trebui să fii fericit! De unde atunci atâtea gânduri negre la eroul dumitale?”
„Înţeleg că nu mă întrebaţi ci puneţi doar o întrebare retorică...”
„Nici nu mă mir că nu ţi-a publicat-o nicio revistă. Eroul dumitale, concentrat fiind, se plimbă de la o unitate militară la alta şi face un fel de propagandă pentru desfiinţarea armatei...”
„Nicidecum! l-am contrazis vehement. Dacă ziceţi că aţi citit povestirea, sau, mă rog, cunoaşteţi conţinutul ei, ar trebui să vă amintiţi că el însuşi s-a oferit să se angajeze în armată, chiar şi fără nicio remuneraţie.”
„Da, dar numai pentru o perioadă limitată.”
„Avea viaţa lui în civilie, avea o profesiune, nu puteţi să-i cereţi să renunţe la tot şi să ia viaţa de la capăt la o vârstă când te acomodezi mai greu cu noutăţile.”
„Şi mă rog, ce profesiune avea?”
„Asta n-am precizat în proză.”
„Dar de ce n-ai precizat, sergent Iacob?”
„Nu mi s-a părut important. Eu am dorit să transmit un alt mesaj.”
„Ce mesaj? Că toţi tinerii urăsc armata?”
„N-am vorbit de niciun fel de ură acolo.”
„Atunci cum îţi explici că toate cazărmile au rămas goale? Cum îţi explici că au aruncat cât colo toate efectele militare şi s-au grăbit să plece în momentul când s-a anunţat că armata nu mai este obligatorie, iar cu ghetele au ridicat un munte, cum spui dumneata? De fapt, nu sunt ghete ci bocanci, să fim bine înţeleşi! Şi apropo, strict tehnic vorbind, aşa ceva e cu neputinţă. Ca să faci un munte nu ţi-ar ajunge nici bocancii de la trei divizii! De-aia ziceam, te-ai dezlănţuit cu toată fantezia, iar cu raţiunea ce-ai făcut? Ai agăţat-o în cui?”
„Muntele e doar o metaforă. Eu n-am stat să număr perechile de ghete. Poate că se adună prea puţine perechi de la un singur regiment...”
„O metaforă?”
„Da, am vrut să sugerez prin asta amploarea exodului care ar avea loc dacă într-o bună zi s-ar da o lege că armata nu mai este obligatorie.”
„Aşa crezi dumneata? Păi ai văzut la conferinţa de presă că lucrurile stau cu totul altfel.”
„Care conferinţă de presă?”
„Cum care! Cea pe care a organizat-o Administratorul-şef despre subsolul Casei Administraţiei Centrale. Ai avut ocazia să afli la acea conferinţă de presă că marea majoritate a cetăţenilor sunt dornici să-şi slujească Patria şi nu ezită să se înroleze în armată.”
De unde naiba să-mi aduc aminte! Agenda oricărui jurnalist e plină de conferinţe de presă, iar a unuia din Europa de Est, de conferinţe de presă din lumea occidentală. Iar dacă jurnalistul mai este şi scriitor pe deasupra, însemnările este foarte probabil să fie amestecate. Pas de le descâlceşte!
Eu nu puteam fi făcut responsabil de ceea ce uitam din avatarurile eroilor. Oricât aş fi ţinut socoteala datelor biografice, altminteri născocite de mine însumi, şi cu oricâtă meticulozitate le-aş fi notat în carneţele, atâta vreme cât nu făceau parte din trecutul meu, strict vorbind, oricând puteam să le întorc destinul într-o direcţie sau într-alta. Iar logica succesiunii evenimentelor nu se afla printre preocupările mele de căpătâi. Personaje impredictibile? Cu atât mai bine. Épater le lecteur! Cele care cer mereu socoteală altor personaje, acestea da, sunt predictibile. Dar nu satisfac criteriile mele de simpatie. Ale mele şi ale cititorului. Dacă recurg la ele, este doar fiindcă fac parte din viaţă, sunt mereu prezente şi din păcate ne controlează existenţa. Şi atunci ce putem face? Să renunţăm la ele ar însemna să deformăm viaţa. Iar dacă vorbim de armată, ei bine, armata abundă în asemenea personaje. Fiindcă în armată totul este şi trebuie să fie previzibil. Căci altminteri armata şi-ar rata menirea.
Deci ce i s-ar fi putut răspunde ofiţerului?...
Oricum, nici el, nici ceilalţi ofiţeri de la unitatea militară nu erau interesaţi de literatură. Pornit cu intenţia de a dezvolta anumite aspecte, nimic nu mă împiedica să îmi îndrept la un moment dat atenţia într-o altă direcţie. Şi uite-aşa se nasc lucrurile noi, prin înlănţuite.
Lucrurile noi — istorisirile noi...
Experienţa îmi spunea că cele treizeci de zile de instrucţie nu erau chiar atât de nesfârşite cum se înfăţişau la prima impresie. Părerea mea proastă despre armată n-avea însă cum să se schimbe. Decât, eventual, în şi mai rău. O convingere fermă trebuie să rămână fermă, nu? „A drege busuiocul” era o expresie care putea să mă amuze la o adică, şi chiar să-i găsesc poate aplicare. Dar nu aici, în Europa de Est. În niciun caz.
luni, 25 aprilie 2016
Scriptum (7)*
Treizeci de zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu