Scriptum (8)*

   Rebel–Bleer

Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare. N-am fost niciodată capabil să-mi petrec multe ore scriind neîntrerupt, aşa cum i-au auzit pe alţii că se laudă. Cu atât mai puţin într-o cazarmă, în prezenţa unei adunături de rezervişti de toate categoriile, dispuşi să testeze toate metodele din lume de a omorî timpul, o bună parte din ei reuşind asta cu mult succes. Din câte am auzit, alţii pretind că îşi petrec multe ore în faţa hârtiei, nu neapărat scriind ci mai degrabă „construind” în minte ficţiunea. Cu alte cuvinte, perseverând, exersând imaginaţia şi aşteptând, ce? Desigur, momentul prielnic. Dar când o ficţiune nu se lasă construită, stăruinţa nu mi s-a părut că ar fi de prea mare folos. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e cea menită să realizeze relieful imaginii din planeitatea foii, ci tocmai o privire oarecum difuză, oarecum ameţită, când razele vizuale se focalizează dincolo de foaie. La fel şi în privinţa construcţiei ficţiunii. Faptul că ficţiunea refuză să se închege — în felul dorit — mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul, să mă debarasez de detaliile prea concrete pentru a reuşi să cuprind dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă. Toate acestea erau valabile acasă. La cazarmă, tot ce puteam face era să fur câteva momente de neatenţie din partea celorlalţi şi să-mi notez câteva gânduri. Aveam la mine o servietă pe care ofiţerul-comandant, intrând la un moment dat în sala unde mă aflam, a cerut imperativ, de faţă cu toţi ceilalţi, să-i vadă conţinutul. Altfel spus, percheziţie. Era furios şi uitase momentele de la început când mă silise să accept o discuţie neoficială între noi. Acum era mai mult decât oficial. Era superoficial. Şi-a băgat mâna în servieta mea şi a început să...
   Apropo, am scris mai sus că „Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare”. Va trebui să modific şi să înlocuiesc cu: „un singur rând de proză în treizeci de zile de concentrare. Doar câteva notaţii disparate am reuşit.” Atâta vreme cât scrii ficţiune, nu contează dacă lucrurile s-au întâmplat întocmai sau nu. Dar ideile trebuie să fie totuşi necontradictorii. Deşi toată lumea este de acord că logica strictă omoară proza...
   ...Aşadar, ofiţerul-comandant şi-a băgat mâna până la cot în servieta mea şi a început să arunce hârtii afară, pesemne aşa cum văzuse prin filme că se face în cazuri de percheziţie. Sau, de ce nu, poate că participase el însuşi la percheziţii reale, fiind deci la curent. Cum spuneam, armata lucra mână în mână cu miliţia şi cu securitatea. Nu că miliţia sau securitatea aveau nevoie cadre militare ca martori. Dar orice mijloc era legitim din punctul lor de vedere pentru a intimida... Îşi închipuia pesemne că însemnările mele fac parte dintr-o activitate de spionaj. De fapt, în mod sigur nu îşi închipuia ci doar voia să sugereze asta. Ostentativ. Era absolut ridicol. Mă uitam la el şi comparam în minte atitudinea lui de acum, de om furios — tocmai scrisese „turbat”, dar am fost nevoit să recunosc că era exagerat —, cu cea sarcastică dinainte. Nu îşi făcea scrupule că sarcasmul este în totală disonanţă cu furia. Nici nu ştiu ce este de preferat.
   „Sergent Iacob, te avertizez că te afli aici ca să foloseşti timpul cât de afli în concentrare pentru a-ţi servi Patria, nu pentru însemnări personale care n-au nicio legătură cu armata!”
   Identificase deci în hârtiile pe care le arunca în sus, cu furie, însemnări personale; bun, şi atunci cum putea în acelaşi timp să pretindă că face asta cu scopul de a găsi dovezi de spionaj?... „Ură”, „vremuri noi”, „dimineaţă neliniştită” şi „seară neliniştită”, „debit verbal” şi „maşinărie”, „Curtea Marţială”, „plutonul de pedeapsă”, „gimnastica forţei”, „искажение”, „bravadă”, „pumnul în piept”, „stereotipie”, „pedeapsă” şi „execuţie”. Oricât ar părea de neverosimil, chiar şi acum aveam la ce să mă gândesc. Pentru că din fericire, pentru a rumega cele întâmplate nu aveam nevoie de vreun răgaz special ci o puteam face în plină desfăşurare a exerciţiilor militare.
   Fuma deja, ofiţerul-comandant, în momentul când părăsea sala percheziţiei şi răspândea un iz de transpiraţie prin stofa fină a uniformei. Îmi întorsese spatele şi rumega la rândul lui ceva: ura.
   „De campanie”, „efecte militare”, „relaxat”, „acasă”, „lumina serii”...
   Iar eu rămâneam cu ale mele.
   Personajele au totdeauna un anumit grad de previzibilitate şi nici nu poate fi altfel. De pildă dacă un personaj îl întreabă pe un altul: „Ştii anecdota cutare?”, celălalt nu-i poate răspunde: „Da, o ştiu.”... Încă un pic, şi aveam să mă dezobişnuiesc pentru totdeauna să-mi fac însemnări pe hârtie, de teamă să nu mă deconspir la un control inopinat, când un braţ era vârât până la cot în servieta care îmi aparţinea; îmi aparţinea, dar, adusă în incinta unităţii militare, căpăta, zice-se, un fel de marcă de bun colectiv; aşa că mă întrebam dacă mai pot emite pretenţii de posesiune asupra ei. Aşadar gândurile care îmi veneau aveam să le păstrez în memorie timp de treizeci de zile... ba nu, treisprezece, deoarece şaptesprezece deja trecuseră. Iar a doua zi dimineaţă mai rămăseseră numai douăsprezece...
   Nu l-am mai văzut niciodată de aproape pe ofiţerul-comandant. În zilele care au urmat s-a mărginit să inspecteze de la distanţă careul de dimineaţă — la distanţă de noi rezerviştii — o dată la câteva zile. Se oprea într-o margine a careului, cu alte cuvinte evita locul central, de onoare, comandanţii-inferiori se prezentau pe rând în faţa lui şi îi dădeau raportul cu mâna la cozorocul chipiului. Nimeni nu trebuia să facă exces de zel. Dar se făcea. Se întorceau cu salut cu tot stânga-mprejur şi abia după aceea, îndepărtându-se, îşi coborau mâna de la cozoroc, aşa o cerea regulamentul. Iar ce îi raportau ei acolo ofiţerului-comandant rămânea necunoscut pentru trupă căci schimbul de cuvinte se petrecea cu voce coborâtă, cu anumit fel de discreţie militară, care vă asigur că există, cu condiţia să fii pregătit să accepţi fel de fel de extravaganţe de popotă, care nu se consemnează nicăieri.
   N-a fost de faţă nici la ispăşirea termenului de treizeci de zile, când m-am revăzut, ne-am revăzut cu toţii în efectele civile — efectele! ca să vezi unde poate duce obişnuinţa şi stereotipia de care vorbeam cândva; aşa că, dând dovadă de o oarecare bunăvoinţă, ar fi trebuit să înţeleg şi cantonarea ofiţerului-comandant şi a ofiţerilor inferiori în viaţa de cazarmă şi să admit că pentru unii aceasta se putea împăca foarte bine cu viaţa civilă, cu întoarcerea acasă, seara, în sânul familiei, după o zi epuizantă. Doar că nu eram eu acela care să împac cele două. Lucrul cu care n-am putut niciodată să mă obişnuiesc în viaţa lor militară era că pur şi simplu nu puteau să se ignore unul pe altul atâta vreme cât se aflau în incinta cazărmii — dar nici pe stradă — şi nu pentru că regulamentul militar le-ar fi cerut-o neapărat, ci aşa, în virtutea unei filozofii a solidarităţii militare întru uniformă şi servirea Patriei. Aşa că ceea m-a izbit când am părăsit unitatea militară şi am fost din nou în stradă, a fost că acolo aveam voie să ne ignorăm între noi civilii şi că nu eram obligaţi la niciun fel de solidaritate. Lumea era liberă. Şi când mă gândeam la asta, aproape că reuşeam să ies din tiparele mentale ale Europei de Est, a cărei parte eram, şi mă identificam pentru o scurtă perioadă cu Vestul liber. Exact ca atunci când mă aflam în faţa foii de scris şi, vorba unora, mă simţeam în stare să mă dedau visării şi aşteptam să am ocazia să-mi folosesc propriile-mi amintiri, cel puţin pentru început; propriile-mi amintiri, care, odată întrebuinţate într-o lucrare, vor fi ars ca nişte artificii. Adică definitiv. Nu mă mai puteam întoarce la ele nici în scris şi nici măcar cu gândul, spre a le retrăi. Iată o întrebare: eram oare capabil să adaug şirului de întâmplări din viaţa mea altele noi, susceptibile a se transforma în amintiri măcar în ritmul în care epuizam amintirile vechi? Nu excludeam nici cele treizeci de zile de concentrare. Spune cineva că amintirile trebuie să fie neapărat romantice şi plăcute? Cele neplăcute sunt oare mai puţin potrivite în ficţiune? Nicidecum.
   Eram liber să mă întorc la ale mele.
   Trebuie să spun că aveam o adevărată manie a însemnărilor: subiecte, personaje, situaţii, gânduri, fraze, cuvinte de anagramat şi de transformat în nume greu recognoscibile. Şi dacă aveam atât de multe însemnări, trebuie să recunosc că asta se explica prin faptul că nu le prea fructificam. Ceva tot se alegea însă. Le reciteam din când în când, iar pe unele, găsindu-le neinspirate, depăşite, scriam deasupra lor, vizibil, cu roşu: DATAT! ca să nu mai revin asupra lor la următoarea lectură. Nu mă puteam abţine însă şi le reciteam. Nu le ştergeam pentru că însemnările aveau pentru mine şi valoare de amintiri. Deasupra altora scrisesem: Sirop de coacăze! Adică subiecte siropoase, care nu se pretau — ziceam eu — la o dezvoltare care să ducă la un rezultat vrednic de luat în seamă. Dar cât de mult mă înşelam uneori! Pentru că subiectele nu aşteaptă altceva decât o cheie potrivită cu care să le abordezi. Cheie pe care nu o găseşti uneori decât peste ani, aparent din pură întâmplare, dar de fapt, poate, pentru că între timp ceva s-a maturizat, ceva s-a copt în viaţa ta. Ceva s-a maturizat în tine. Astfel că se putea întâmpla ca o însemnare etichetată Sirop de coacăze să devină deodată serioasă şi interesantă. În definitiv, de ce Sirop de coacăze? Doar pentru că o agentă a nu ştiu cărui serviciu, trimisă în misiune să îl „anihileze” pe recalcitrantul jurnalist X — recalcitrant şi care îşi bagă nasul în treburi care nu îl privesc — sfârşeşte prin a se îndrăgosti de el? Lucruri dintr-acestea se întâmplă... Şi înainte de toate nici nu-i sigur că se va îndrăgosti... Dar problema mea — una din ele — este că mă văd pus în situaţia de a mă răzgândi: după ce am hotărât că dintre personajele mele unul singur va avea un nume, trebuie să recunosc că un jurnalist care tinde să devină unul de prim-plan nu poate vieţui fără nume. Totodată trebuie să mai adaug că nicio introducere care pare că prejudiciază, prin tertipuri scriitoriceşti, autenticitatea evenimentelor nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni. Evenimentele îşi urmează cursul lor. Scriitorul este preocupat să păşească cu dreptul atunci când începe o lucrare de ficţiune. Îi trebuie, cum spuneam, o „cheie” şi un minim de anticipare a acţiunii. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o lucrare. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Este exact ceea ce unui ofiţer-comandant îi este peste putinţă să înţeleagă. La fel ca şi Administratorul-şef. Ofiţerul-comandant se consideră un om de acţiune şi, atunci când primeşte ordin, îşi trimite neîntârziat subordonaţii să intervină acolo unde s-a stabilit că este nevoie. Dacă din asta are sau nu are vreo satisfacţie, alta decât sentimentul datoriei îndeplinite, este greu de spus. Dacă însă cel sau cei pe care îi are în supraveghere sunt ceea ce el consideră a fi intelectuali cu ifose, satisfacţia lui este neîndoielnic dublă faţă cea pe care i-o prilejuieşte misiunea dusă la bun sfârşit. El nu are de unde să ştie de la bun început care sunt intenţiile intelectualului cu ifose, ce plan şi-a făcut acesta şi nici măcar că este jurnalist. El urmează să intre pe fir mult mai târziu, dar — se speră — nu prea târziu. Când spun asta îl am în vedere pe el, ofiţerul-comandant de armată, sau, în egală măsură pe ofiţerul de miliţie sau pe cel de securitate; căci cu toţii sunt — sau vor fi — implicaţi la un moment dat.
   „Rebel” e un cuvânt bun? Realitatea este uneori voluntară, nimeni să nu se mire sau să se sperie de această trăsătură, mai puţin acceptată, a realităţii, dar nu mai puţin prezentă aici în Europa de Est. Din cuvântul „Rebel” se poate face prin anagramare numele „Beler”, dar, întrucât are o sonoritate mai ciudată, mai bine să ne oprim — ca să ştim o socoteală — la „Bleer”; să nu uităm niciodată ce are în spate şi ce ascunde. Şi să nu mă acuze nimeni că recurg la camuflare cu aceste nume cu sonoritate străină, în intenţia mea perversă de a induce în eroare cu privire la locul acţiunii. Nu, locul acţiunii este aici, în Europa de Est.
   Rămâne deci Bleer? Păi, de ce nu? Deşi oricui lucrează în Administraţie, ca şi altora, deopotrivă, le poate trezi suspiciuni diverse, inclusiv cu privire la originea socială şi la trecutul interbelic al părinţilor, la angajamentele politice ale acestora, eventual şi la averea lor, care, ca orice avere, este considerată dubioasă în Europa de Est. Să zicem însă că toate aceste suspiciuni au contat mai mult în şcoală, în studenţie şi poate chiar şi la angajarea în branşa ziariştilor, dar de o vreme încoace suspiciunile s-au atenuat, au intrat pe un făgaş al rutinei; rămânând doar riscul să răbufnească din când în când, la vreo acţiune nesăbuită a personajului.
   Bleer nu se teme de nesăbuinţă — de nesăbuinţa sa — sau mai bine zis este dispus să rişte. Pentru că ceea ce se întâmplă cu subteranele, ceea ce Administraţia Centrală încearcă să ascundă sau să prezinte deformat este după părerea sa intolerabil. Misiunea sa la Casa Administraţiei Centrale, cea oficială, este cu totul alta. Să îl abordeze pe adjunctul Administratorului-şef şi să-i ia un interviu despre reducerea preţurilor la o serie de alimente de bază — carne, lactate, ouă, băuturi nealcoolice etc.
   Şoferul îl lăsă la intrarea principală a Casei Administraţiei Centrale. Bleer coborî din maşină, urcă grăbit impunătoarele trepte prefăcându-se că se îndreaptă ţintit spre uşa masivă de fier, dar după ce se asigură că maşina ziarului a dispărut dincolo de rondul de la capătul aleii centrale, coborî iute de pe platformă şi dispăru pe gangul ce ducea în spatele clădirii.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)