Dintotdeauna am ţinut, în sinea mea, partea celor care practică arta fotografică. Ce artă fotografică? parcă-i văd sărind în sus pe cei ce o contestă. Arta de a apăsa un buton? ... Nu. Mai degrabă aş zice: arta de a vedea lumea — în locul nostru, al trecătorilor grăbiţi — cu un ochi atent şi inspirat, şi de a ne-o arăta apoi într-o poză: Uite, de fapt aşa arată lumea... Fiindcă priceperea nu de a fotografia pur şi simplu pentru a imortaliza — chipurile — un moment altminteri trecător, ci de a face o fotografie bună, nu se rezumă la a apăsa un buton. Dar, mă rog, dezvoltarea subiectului rămâne poate pe altă dată.
Eram foarte tânăr când am achiziţionat primul meu aparat foto. Un aparat, cum altfel, pe vremea aceea, dacă nu cu film fotosensibil şi cu toţi parametrii reglabili: distanţă, deschiderea obiectivului, timp de expunere? Plus, eventual, filtre pentru diferite corecţii de culoare. Deschiderea obiectivului era corelată cu timpul de expunere: cu cât fixai deschiderea mai mare, cu atât timpul de expunere trebuia să fie mai mic.
Îmi amintesc de o cădere de apă pe care am ţinut neapărat să o fotografiez de aproape astfel ca apa să nu apară în poză ca un şuvoi de lapte vărsat iute din găleată în putină ci să se vadă căderea strop cu strop. Şi atunci, în lipsa unui exponometru, am riscat fixând timpul de expunere la diviziunea minimă, de o miime de secundă, şi am compensat printr-o deschidere maximă a obiectivului; deschidere care altminteri ar fi fost aproape de neconceput la miez de zi însorită.
Poza a ieşit impecabilă, nici subexpusă, nici supraexpusă, un adevărat instantaneu în lumina firească a zilei, cu toţi stropii de apă ţâşnind în cădere asemenea unei jerbe de scântei acvatice. A fost una din micile mele victorii fotografice, care m-a făcut să sper că, dacă aş fi lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri, toate celelalte atracţii ale vieţii, aş fi ajuns, poate, un bun artist fotograf. Dar mai bine să-mi temperez entuziasmul retroactiv, să nu mă aprind, căci multe alte ipotetice reuşite am lăsat în urmă, în lumea băltită a iluziilor.
Palpabilă în virtuala mea artă fotografică a rămas, mult în urmă — dar, de ce nu, chiar şi în actuala conjunctură digitală, doar că... „modificată genetic” — numai plăcerea. În combinatorica parametrilor expunere–deschidere–distanţă, arta ghicitului combinaţiei optime mi-a livrat oareşce satisfacţii, deloc neglijabile. Dacă ar fi însă să aleg dintre cei trei parametri reglabili pe cel preferat, m-aş opri fără ezitare la timpul de expunere. Timpul, care ne scapă de sub control, ne domină mai mult decât oricare altă mărime a vieţii, acolo, prin intermediul butoanelor aparatului de fotografiat îmi dădea iluzia că poate fi manevrat după voie. Între o miime de secundă şi o secundă diferenţa era uriaşă. Şi totuşi alegerea era la îndemâna mea. Alegând un timp sau altul, ghiceam? Da şi nu. Ghiceam, dacă ghicitul înseamnă şi intuiţie. Sau inspiraţie. Nu ghiceam, dacă timpul de expunere înseamnă calcul. Dar ce calcul? Ce dovadă mai bună că alegând timpul de expunere uzam nu de calcul ci de magie, decât aceea că, la fel ca la oricare altă magie, pentru a se împlini, trebuia să ţină seamă de anumite interdicţii. La aparatul de fotografiat aveam interdicţia de a schimba timpul de expunere fără armarea în prealabil a aparatului. Apoi, interdicţie supremă, pe inelul timpilor de expunere aveam un interval dintre două repere, cel de o secundă şi cel de 1/30 dintr-o secundă, care nu trebuia în niciun caz parcurs de către săgeţica indicatoare între cele două repere pe drumul cel mai scurt. Dacă voiai să treci de la un reper la celălalt, trebuia să ocoleşti tot cadranul reperelor pe drumul lung al restului din cele trei sute şaizeci de grade rămase. Instrucţiunile de folosire a aparatului atenţionau că fixând timpul de expunere la o secundă, vei simţi uşoara împotrivire a arcului auxiliar de întârziere, care intră în joc, şi că vei auzi zumzetul acestuia comprimându-se. Nimic mai adevărat. Odată împotrivirea simţită şi zumzetul auzit, aveai certitudinea că obturatorul–perdea se va deschide exact o secundă. Dar când aveai nevoie de o expunere atât de lungă, de o secundă? Extrem de rar. Poate doar atunci când nori negri de furtună întunecau totul în jur, şi subiectul consimţea — dacă era de negociat cu el — să rămână complet nemişcat timp de o secundă. Sau poate la ceas de asfinţit, când, vorba cântecului, „soarele murea”. Astfel că, prin intermediul aparatului foto, se crea o conivenţă magică între manifestările naturii, astronomie şi timpul de expunere consfinţit prin zumzetul abia perceptibil al unui minuscul arc întârzietor. Nu puteai emite pretenţia că devii astfel un magician al timpului, căci nimeni, cum spuneam, nu poate dispune de lungimea secundei, sau a zilei, sau a anului. Dar te puteai socoti, pentru câteva minute, un modest meşteşugar al timpului, asemenea statornicilor ceasornicari. Cu deosebirea că, neputându-te mândri cu stagiul lor îndelungat de ucenicie şi cu migala lor, puteai doar dispune, printr-o manevră mai mult inspirată decât abilă, de durata cât raza de lumină străbătea camera obscură a aparatului şi impresiona pelicula exact atât cât era necesar.
RăspundețiȘtergereBun timp de expunere ! Multumesc