S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se întâmple, doar că mult mai repede: toţi cei — câţi erau? zece? — da, zece ziarişti ai micului grup care făcuse acea incursiune la subsolul Casei Administraţiei Centrale s-au trezit convocaţi într-o sală din aceeaşi clădire, unde se intra pe un culoar între bare de fier: un ofiţer de miliţie îi cerceta celui intrat buletinul de identitate şi alţi doi sau trei ofiţeri stăteau pe margine şi, de la o depărtare de vreo doi metri, nu făceau altceva decât să supravegheze în tăcere, zâmbind cu o bunăvoinţă limitată, desfăşurarea controlului. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu
Era o sală de festivităţi — dar ce fel de festivităţi puteau avea loc acolo? doar şedinţe —, cu scenă pentru masa prezidiului, acoperită cu o faţă de masă roşie, rămasă de la precedenta întrunire care avusese loc aici, nimeni nu ştia cu cât timp în urmă şi nici cu ce ocazie. Sala era mult prea mare pentru grupul lor, masa prezidiului se înfăţişa goală, iar din tavanul scenei se cernea asupra mesei nisipul imaginar al nemişcării şi al incertitudinii.
De asta ce ziceţi, hm?
...Avea să se instaleze acolo un prezidiu? Nici asta nu ştia nimeni. La ce altceva să fi folosit masa? Toţi cei zece ziarişti şedeau în tăcere, timoraţi, oarecum grupaţi în mijlocul stalului, dar despărţiţi totuşi unul de altul prin câteva locuri goale. Grup? Fuseseră oare ei vreodată un grup? Memoria se dovedea a fi scurtă. Cineva din umbră dispunea de tehnici infailibile de dezbinare. În aşteptarea oficialilor, nimeni nu scotea o vorbă. Străini unul faţă de altul. Bleer nu ştia dacă vreunul din ziariştii participanţi la incursiune ciripise, sau fuseseră turnaţi de cineva din afară care îi surprinsese coborând în subsol.
Şi ca să fiu sincer, nici eu nu ştiu.
Cei zece nu şedeau în nemişcare totală, cum s-ar fi putut crede. Întorceau din când în când capul ba într-o parte, ba într-alta, dar îl întorceau nu atât cât să se vadă unul pe altul la faţă. „CONTACT VIZUAL”, îi veni în minte lui Bleer. „ABSENŢĂ”, îi veni în minte, în completare. Şi, de bună seamă, „STRĂINI”. Remarcă printre altele, nu fără o secretă satisfacţie, că erau tot mai adecvate la situaţie cuvintele ce îi veneau în minte. Unii se întrebau, poate, dacă aveau să fie de faţă şi redactorii-şefi de la ziarele pentru care lucrau ziariştii... Şi îi mai veni lui Bleer în minte, cu întârziere, un cuvânt: „INCULPAŢI”. Dar nu după regulile unui tribunal, hai să-i zicem clasic, ci după reguli stabilite de persoane ce se făcuseră remarcate prin convingerea că dreptul se rezumă la a sta strâmb şi a judeca drept, aşa cum glăsuia acea vorbă din popor. Aşadar, aveau sau nu aveau toţi ştabii implicaţi să fie de faţă? Şi cine avea să fie prezent din partea Administraţiei Centrale? Mulţi îşi puneau asemenea întrebări, dar contactul vizual continua să fie absent. Să fumeze aici în sală era desigur exclus. Dar cum de nu îndrăznea niciunul să iasă la o ţigară afară în foaier? Te pomeneşti că nu aveau voie!
Bleer se întrebă dacă oficialii erau la curent şi cu incursiunea lui împreună cu o altă ziaristă în galeria subterană, până la capătul acesteia, unde dăduseră de buncărul antiatomic în construcţie. Dacă ar şti că ei doi se pregătesc să dea în vileag lucrările secrete ale Administraţiei Centrale, şi încă cu ajutorul unui diplomat străin, nu i-ar ierta-o niciodată. Logica îi spune însă că dacă oficialii ar fi ajuns atât de departe cu investigaţiile, nu s-ar fi mărginit la o judecată a poporului, într-o sală de spectacole. Ar fi procedat mult mai brutal; şi fără martori. Şi înainte de toate ar fi fost convocaţi nu cei zece ziarişti ci doar Bleer şi Miruna. O undă de simpatie îl atinse în adâncul sufletului pentru tânărul simpatic pe care îl întâlniseră în ascensor, la plecare, şi care îi însoţise până la Fortul Armatei de pe şoseaua de centură. Aşadar, nu-i trădase.
Bleer îşi aminti de prima lui zi de şcoală. Stinghereala apăsătoare de astăzi îl duse cu gândul într-acolo. Deosebirea era însă enormă. Atunci, în aşteptarea Doamnei, fiecare simţea desigur că cineva important va veni dintr-o clipă într-alta, îi va lua de mână şi îi va călăuzi, explicându-le: Uite, asta e Viaţa, asta e Cartea, acestea sunt Premiile ce vă aşteaptă la sfârşit de an, cei ce le veţi binemerita, asta înseamnă Succesul, asta este Joaca, asta este Recreaţia, acesta este Clopoţelul, asta este Întoarcerea Acasă. Acum, cineva urma să intre dintr-o clipă într-alta în sală şi să le spună: Uite, până aici v-a fost Viaţa, până aici v-a fost Libertatea, asta a fost Trădarea, asta este Pedeapsa, cu asta vi se încheie Succesul, acesta vă e Trecutul; iar Viitorul nu se mai vede nicăieri. Poate nu pe voi, dar pe noi sigur ne interesează Ochii care v-au surprins coborând, Întunericul în care v-aţi ascuns, Nodul în Papură pe care l-aţi căutat, Bliţurile pe care le-aţi declanşat în chip iresponsabil, Filmele pe care le-aţi ascuns, Duşmanul căruia aţi vrut să-i livraţi Secretele ascunse ale Patriei, Interpretarea Tendenţioasă pe care aţi preferat-o.
Aşa-i?
Un lucrător în salopetă albastră străbătu scena preocupat doar de ale lui, fără să arunce vreo privire spre sală. Şi într-adevăr, era soarta ziariştilor treaba lui? De ce ar fi fost?
Când lucrătorul ajunse la capătul celălalt, lumina pe scenă se aprinse.
Îndată după aceea se deschiseră uşile laterale şi lumea începu să pătrundă în sală, în mod organizat. Persoane despre care era greu de spus dacă ştiau în ce măsură şi dacă erau la curent cu faptele ziariştilor convocaţi aici. Dacă te uitai la feţele lor încruntate ai fi zis că da, erau la curent; deşi nu era deloc clar cum de fusese posibil să li explice totul într-un timp atât de scurt. Prezentarea faptelor, dacă existase vreuna, trebuie să fi fost extrem de simplificată. Suspect de simplificată. Fiecare din cei zece ziarişti trebuie să fi găsit în istoria recentă a vieţii lui un episod în care prezenţa insolită a unui grup de oameni folosiţi ca masă de manevră să-l fi contrariat, în măsura în care prezenţa concretă a respectivului grup într-un loc concret diferea considerabil de felul cum ar fi trebuit să decurgă lucrurile conform preceptelor clasice ale manevrării, pe care fiecare le intuia mai mult sau mai puţin.
Dar sala? Cum era sala împărţită? Ei bine, iată, aici se vădea o potrivire perfectă cu configuraţia teoretică a locului menit să găzduiască asemenea evenimente. Două culoare dispuse în lung împărţeau stalul în trei părţi. În partea centrală, mult prea vastă pentru ei, şedeau cei zece ziarişti, iar participanţii ce intrară ocupară în linişte aripile laterale, de parcă fiecare din ei şi-ar fi cunoscut cu exactitate locul fixat. Bleer îi văzu îndoindu-se din mijloc în număr mare, ca la comandă, să coboare tăbliile rabatabile ale scaunelor şi să se aşeze.
Pe scenă roşul feţei de masă îşi răsfrângea acum molcom-înşelător lucirea mătăsoasă sub lumina proiectată din plafonul scenei.
Desigur, masa nu poate rămâne prea mult timp fără prezidiu. Timpul presează. „RAPORTARE”, îi vine în minte lui Bleer. „A RAPORTA”, îi vine în minte văzându-i pe oficialii care urmează să alcătuiască prezidiul cum se ivesc în şir, venind dinspre culise, din lateral, şi se îndreaptă să ocupe locurile de la masă. Toată lumea se ridică în picioare. E cineva care nu se ridică? Zece perechi de ochi îi urmăresc cu nelinişte. Plus cine ştie câte alte perechi, de-o parte şi de alta, din rândurile spectatorilor, care n-au însă, aparent, niciun motiv să se neliniştească. Oficialii sunt cinci la număr, doar jumătate din numărul celor ale căror fapte urmează să le analizeze şi să le judece. De nu cumva toată sala se va implica trup şi suflet — se gândeşte Bleer. Şi atunci, desigur, judecătorii vor fi mult mai numeroşi. Nimeni nu îi cunoaşte pe oficiali, dar e clar pentru toată lumea că, oricât ar fi ei de necunoscuţi pentru suflarea din sală, ceea ce se va întâmpla aici va trebui să fie raportat superiorilor lor, iar superiorii, la rândul lor, vor raporta superiorilor, şi nu se ştie cât de mult se vor apropia rapoartele de anturajul Administratorului-general, şi cât de mult va fi interesat — el care trebuie să ţină în mână, vorba aceea, frâiele unei ţări întregi — de grupul de ziarişti. Fiindcă asta e şi întrebarea — principala întrebare: a fost sau n-a fost un grup? Niciunul din cei cinci oficiali din prezidiu nu are mai mult de cinzeci şi cinci de ani, niciunul nu poartă ochelari, niciunul nu poartă cravată, doar gulerul cămăşii răsfrânt peste reverele hainei de culoare închisă; treaba lor, în clipa asta, e să-şi tragă dunga de la pantaloni deasupra genunchilor în momentul când se aşează, şi să nu îşi facă griji că picioarele scaunelor fac mult zgomot, târşite fiind pe podeaua de scândură a scenei.
Ei, cum merge treaba?
Eu zic că deocamdată merge binişor.
Fiind cinci oficiali, lucrurile se potrivesc foarte bine din punctul de vedere al simetriei: unul în mijloc, doi de-a dreapta şi doi de-a stânga. Cel din mijloc — de fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă: din centru —, ridicat în picioare la masă, sintetizează faptele:
„Aşadar, voi sunteţi cei ce v-aţi aventurat, care aţi avut îndrăzneala — ca să nu zic tupeul — să coborâţi în subsolul Casei Administraţiei Centrale fără să aveţi aprobare. Cui aparţin ziarele şi revistele unde lucraţi şi pe care le reprezentaţi? Cui mama dracului aparţin! Sunt cumva proprietatea voastră personală? Sunt cumva proprietatea neamurilor voastre? Nu! Sunt ale poporului! Voi sunteţi plătiţi din banii poporului! Şi nu ca să scrieţi ce vă trăsneşte prin cap sau să vă deplasaţi unde vă miroase a trai bun! Sau, mă rog, unde vi se năzare vouă că e sămânţă de scandal!... Bun. Înainte de a trece mai departe, vreau să vă ridicaţi rând pe rând în picioare şi să vă declinaţi identitatea. Ne-am înţeles? Începem.” Şi oficialul central face cu braţul un semn energic, împingând scurt palma în sus. „Hai! S-auzim!”
„De la Scânteia”, anunţă primul ridicându-se. Se ridică şi se-aşează.
„De la România liberă.” Se ridică şi se-aşează.
„Flacăra.” La fel.
„Solidaritatea socială.”
„Convingeri comuniste.”
„Munca.”
„Secolul XX.”
„Gazeta literară.”
„Scânteia tineretului.”
Se ridică şi Bleer. Nu apucă să-şi declare apartenenţa, că oficialul central, părând a-l recunoaşte instantaneu, a şi avut o tresărire, admonestându-l cu asprime:
„Dumneata eşti organizatorul grupului?”
Dumnezeule, până la urmă totuşi grup?... Bleer a rămas în picioare. Îi vine în minte numaidecât entuziasmul popular care a însoţit schimbările din ultimii ani. Toată lumea le consideră binevenite şi în acelaşi timp detestă aroganţa potentaţilor de până mai ieri, de care îşi aminteşte cu indignare. Potentaţi care şi-au pierdut puterea prin forţa împrejurărilor. Slavă Domnului că oamenii simpli şi cinstiţi au scăpat de ei — asta zic toate ziarele. Ziarele sunt pline — chiar şi acum — de poze cu mulţimi revărsate pe străzi, în care nu „ORGIA BUCURIEI” eşti tentat să o vezi, ci da, o „RAŢIONALITATE A BUCURIEI”. Care vine nu se ştie de unde şi de la cine, dar nu-i mai puţin prezentă. Aceeaşi raţionalitate, care se traduce de fapt prin reţinere, le impune oamenilor fericiţi de pe străzi să fie, în ciuda bucuriei lor debordante, prevăzători şi chiar „VIGILENŢI” faţă de grupurile de învinşi, care îşi rumegă înfrângerea, drept care sunt mereu înclinaţi să „UNELTEASCĂ”. Figuri încruntate, figuri îmbufnate, se arată oricând gata să distrugă ceea ce oamenii abia eliberaţi tocmai au început să construiască. Şi asta, deoarece există o neînţelegere profundă a ceea ce tocmai a fost câştigat. Neînţelegere, sau, mai rău decât atât — mult mai rău — o deplină rea-voinţă... Bleer se vede pe sine făcând parte dintr-un astfel de grup. Chiar dacă nu a fost animat de intenţii duşmănoase, se vede incapabil să se desprindă cu hotărâre de trecut. Şi vede incursiunea în subteranele pe care e dornic să le exploreze ca pe o încununare malefică a înclinării sale de a vedea peste tot sumbrul şi sordidul, radioactiv sau nu.
Hei, Bleer! îmi vine să-i strig. Nu te pune mereu în afara vremurilor. Nu eşti cu nimic mai rău decât alţii. Şi nu eşti tu sortit să fii mereu în eroare şi în culpă.
Bleer se zbate să iasă din viziunea sa acaparatoare.
„Nu cred că se poate spune că a fost un grup”, îi răspunde el cu calm oficialului central.
„Nu?” replică acesta pornit. „Dar ce a fost? O bandă? O şleahtă? Cum numeşti dumneata ceea ce aţi constituit? Câţi aţi fost? N-aţi fost zece? De câţi e nevoie ca să formeze un grup? Cu trei se poate forma un grup? Dar cu doi? Nu-mi turna mie gogoşi!”
„Cu doi se poate foarte bine forma un grup!” se face auzită o voce mânioasă din mijlocul mulţimii de spectatori.
„Sigur că da!... Se poate foarte bine!... Ba bine că nu!” îi ţin isonul alte câteva voci din preajmă.
„Bun! Trecem peste asta”, hotărăşte oficialul central. „Ce-aţi căutat în subsolul Casei Administraţiei Centrale, asta vreau să-mi spui!”
„Aveam informaţii că...”
„Aveai informaţii?” tună oficialul central întrerupându-l cu brutalitate. „De unde aveai informaţii? Tocmai voi vorbiţi de informaţii? Voi, care ar trebui să daţi informaţii? Şi nu orice fel de informaţii, ci informaţii corecte! Din viaţa adevărată!”
„Aveam informaţii că nivelul radioactivităţii a crescut îngrijorător”, apucă să explice Bleer.
„Zău!” strigă ironic oficialul central. „Îngrijorător? Ca să vezi! Dumneata ai fost îngrijorat? Sau cine? Mai sunt şi alţii îngrijoraţi la voi în grup?”
Oficialul central îşi îndreaptă atenţia către ceilalţi nouă ziarişti, care fie tac, cu capul în pământ, fie caută cu privirea în jurul lor, timid, vreun coleg care să confirme că ar fi deţinut măcar ceva din informaţiile cu pricina. Nimeni nu ridică privirea din pământ, nimeni nu găseşte necesar să confirme.
„Ei?” îndeamnă oficialul central. „Au mai primit şi alţii informaţii îngrijorătoare? N-are nimenea nimic de zis? S-auzim! De la cotidianul număru’ unu al ţării? Nimica?”
Ziaristul de la „Scânteia” se ridică ezitant. Înalt, osos, de-a dreptul scofâlcit, cu buze subţiri, priveşte în pământ, ridică din umeri. Nu e grăsanul unsuros pe care îl cunoaşte toată lumea, e altul, unul înclinat să scrie science-fiction dacă i se permite; dar acum nu i se permite, şi priveşte în pământ.
„Da”, zice în cele din urmă. „Cred că un grup poate fi format chiar şi din două persoane. Pot să admit asta. Depinde de intenţiile membrilor.”
„Zău? Admiţi? Mă bucur s-aud că catadicseşti să admiţi! Dar...”
„Trebuie să poţi intra în starea de graţie”, intervine ziarista de la „Gazeta literară”.
„Starea de graţie?” tresare contrariat oficialul central. Şi se întoarce către ziaristă. „Asta ce mai e? Ceva mistic?”
„Mă refer la comunicare”, explică ziarista.
„Comunicarea ţine de Direcţia de Comunicare!” hotărăşte oficialul. Şi adaugă: „De vorbit, văd că te pricepi să vorbeşti foarte frumos. Dar despre informaţii ai ceva de spus?”
„Vă referiţi la radioactivitate?”
„Nu! Mă refer la subsolul Casei Administraţiei Centrale.”
„Păi, ştiţi cum se-ntâmplă, cel mai bine circulă informaţia pe cale orală.”
„Pe cale orală?”
„Da. Adică din gură în gură. Asta am învăţat noi la cursurile de comunicare.”
„Baliverne!” se ridică o voce revoltată — răguşită şi revoltată: ce combinaţie de mare efect! — din rândul spectatorilor. „Cursuri de comunicare pe banii noştri, ai tuturor!”
O altă voce dintre spectatori se face auzită mai de departe, ca un ecou surd.
„Dar ce părere are ziaristul de la «România liberă»?”
Oficialul central nu-i dispus să cedeze iniţiativa anchetei, chiar dacă spectatorii sunt de partea sa şi îl susţin.
„Eu vreau să ştiu părerea de la «Convingeri comuniste»! Au fost sau n-au fost şi alte informaţii?”
În timp ce ziaristul de la „Convingeri comuniste” se ridică obosit de pe locul său, Bleer se gândeşte că Miruna poate că are până la urmă noroc că a ieşit din joc, pentru moment.
„Noi în general ne gândim ce e mai bine pentru popor.”
Un răspuns bine ţintit, care îl abate pe oficialul central de la ideea lui fixă de a ţine cu mână forte toate iţele întrunirii şi, fără a destinde propriu-zis atmosfera, îl face să rânjească.
„Vorbe goale!” strigă cineva din mulţime.
„Nu, îl contrazice cu unsuroasă bunăvoinţă oficialul pe anonimul indignat — dând dovadă că nici chiar cei ce au puterea nu ratează şansa să-i facă uneori pe plac mulţimii —, niciodată când e vorba de popor vorbele nu sunt goale. Noi ne aflăm aici ca să servim poporul.” Şi parcă dinadins bărbatul din prezidiu lasă să se scurgă un timp, pentru a vedea dacă şi pe el îndrăzneşte cineva să-l apostrofeze. Nu îndrăzneşte nimeni. „Aşadar, reia oficialul, ce informaţii au mai fost despre aşa-zisa radioactivitate.”
„Numai de la colegul nostru aci de faţă”, răspunde tranşant ziaristul de la „Convingeri”.
„Dar de ce insistaţi aşa de mult pe sursa informaţiilor?” intervine Bleer. „De ce nu întrebaţi ce situaţie am găsit acolo în subterană?”
Ziaristul de la „Solidaritatea socială” prinde momentul potrivit pentru a strecura şi el o vorbă mieroasă:
„Colega noastră de la «Flacăra» chiar era îngrijorată de soarta «celor de sus», cum s-a exprimat ea?”
„Da, aşa e”, recunoaşte precipitat colega de la „Flacăra”, patetică. Mi s-a părut că ei sunt cel mai expuşi la radiaţii. Dacă e-adevărat că sunt mari.”
„Cine sunt «cei de sus»?” Rar i se întâmplă oficialului să fie derutat. Acum dă semne că este. „Iarăşi misticism?”
„Nu, nu”, se grăbeşte să explice ziarista de la „Flacăra”. „E vorba de persoanele care lucrează deasupra subsolului, la Administraţia Centrală, care se află deci cel mai aproape de radiaţii. La ele m-am referit.”
E ingenuă şi plină de entuziasm. Oficialul se simte mişcat, dar la el, ca şi la alţii asemenea lui, sarcasmul trece înaintea oricăror sentimente.
„Voi ţine seama, zice ironic, la caracterizarea personală a dumitale de la sfârşit de an!”
Din asta mulţi trag concluzii privind poziţia înaltă a oficialului central care, iată, conform propriilor spuse, ia parte la acordarea calificativelor. Aşadar lucrează mână în mână cu redactorii-şefi şi cu serviciile secrete.
O voce feminină se face auzită din partea de stal opusă celei de unde s-au ridicat vocile de până acum. Toată lumea întoarce capul într-acolo.
„Au împrăştiat material radioactiv acolo în subsol!”
Afirmaţia cade ca un plesnet peste întreaga adunare. Oficialul din prezidiu a rămas înmărmurit.
„Poftim?” strigă, parcă nevenindu-i să creadă. „Persoana care a vorbit să se ridice în picioare!” Se ridică din mijlocul spectatorilor o femeie grăsuţă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o rochie simplă, nu mult deosebită de un capot de casă. „Cine a împrăştiat material radioactiv?” o întreabă încruntat.
În locul ei, răspunde cineva din mulţimea de spectatori-participanţi — o voce glumeaţă.
„De la materiale de propagandă!”
Se râde îngheţat în tot stalul, şi în dreapta, şi în stânga, mai puţin în grupul celor zece ziarişti. Nici oficialul central nu râde.
„Cine a vorbit acuma să se ridice în picioare!”
Tonul a fost ameninţător, poate prea ameninţător şi de aceea multora li s-au tăiat picioarele. Se iscă o brumă de foială în rândurile spectatorilor, şi nimeni nu se ridică în picioare. Ei hai! se stârneşte şuşotind fără grai foiala iluzorie a mulţimii, n-a fost decât o gluumă, ştii biiine că n-a fost decât o gluumă... Femeia grăsuţă în capot de casă a rămas în picioare în mijlocul tovarăşilor ei. Se uită şi ea amuzată în dreapta şi în stânga.
„Nu glumim cu asemenea lucruri!” retează oficialul cu fermitate hlizirea generală.
Şi totuşi Bleer regretă absenţa Mirunei. Chiar dacă ar fi expusă, poate, la umilinţe, mai ales din partea publicului spectator, care nu se ştie de unde vine şi ce hram poartă, în schimb pentru el ar fi fost o prezenţă cu adevărat prietenoasă şi reconfortantă, singura de altfel, în această mare de ostilitate şi de indiferenţă. Ostilitate şi indiferenţă, ce combinaţie poate fi mai odioasă? Mirunei i-ar putea împărtăşi, ca şi altă dată, gândurile şi temerile sale, şi ar putea spera ca într-un viitor nu prea îndepărtat, după ce necazurile reportericeşti vor fi fost lăsate în urmă, să stea de vorbă pe o terasă, în linişte şi pe îndelete, la o cafea. Dilema mea a fost de la bun început, i-ar mărturisi, ce sentimente nutresc faţă de propriile mele personaje? Nu pot să le creez pe toate simpatice, ar fi cu totul şi cu totul imposibil, şi mai ales contrar realităţii. Iar să fii echidistant faţă de personajele tale este la fel imposibil, deoarece cheia reuşitei este implicarea emoţională. Dar cum să fac să mă vâr în sufletul unui personaj antipatic, ticălos? Fiindcă ştii cum se întâmplă, am mai vorbit despre asta, ca să-ţi iasă bine un personaj ticălos, trebuie să trăieşti, măcar în parte, o viaţă de ticălos. Şi asta, Miruna dragă, mi-ar fi absolut imposibil. Aşa că ce-mi rămâne de făcut? Trebuie să-i încropesc respectivului personaj o biografie cât de cât simpatică, să-i construiesc un trecut cu ursiri bune dar ulterior neglijate sau răstălmăcite, să mă refer la un sistem care, ştii tu, perverteşte, astfel ca vina pentru eventualele sale fapte nedemne, să zicem, să fie împărţită cu destinul. Şi cu sistemul. Şi abia atunci aş putea spera să... hai să nu zicem iubesc, dar măcar să găsesc înţelegere pentru un personaj antipatic... Ce înţelegere aş putea să găsesc — ar întreba-o pe Miruna dacă ea şi nu colegul ei de la „Convingeri comuniste” ar fi participat la întrunirea de la Casa Administraţiei Centrale şi ar fi fost la curent cu cele întâmplate —, ce înţelegere aş putea să găsesc pentru oficialul central, care a făcut un caz dintr-o simplă investigaţie jurnalistică, fie ea şi pornită din iniţiativa exclusivă a gazetarilor, adică fără încuviinţare de sus? Bleer s-a gândit de atâtea ori la iniţiativa personală în investigaţia jurnalistică. Şi nu numai în acel domeniu. Că e de dorit, nu încape îndoială. Dar până unde poate merge? Un semn de întrebare ar apărea legat de diversitatea extremă a viziunilor, ceea ce ar duce negreşit la scăparea din vedere a chestiunilor importante. Dar cine hotărăşte care sunt chestiunile cu adevărat importante? După tot ce a trăit şi din tot ce a învăţat până acum ar trebui să admită că trebuie să existe o limită. Poate că asta ar trebui să reţină din intervenţia oficialului. Care de bună seamă n-a fost nici ea spontană. Dar cel puţin are drept rezultat practic restrângerea diversităţii viziunilor permiţându-le oamenilor să aibă în faţă mai puţine variante când e să analizeze şi să aleagă. Ceea ce este de bună seamă avantajos, nu?... Bleer parcă vede lucirea sceptică din ochii Mirunei, dar totodată ştie că delicateţea ce o caracterizează ar împiedica-o să-l contrazică pe faţă.
Deodată îşi aminti de mama Mirunei şi constată cu surprindere că amintirea discuţiei avute cu ea îi face plăcere, îi încălzeşte sufletul. O femeie care, cu vârsta, şi-a şters din suflet iluziile tinereţii dar nu a renunţat în totalitate la ele. Genul de femeie care cândva obişnuia să-şi pună câte o dorinţă la vederea unei stele căzătoare, apoi a renunţat — râzându-şi în barbă — la asemenea naivităţi. Fără ca faţa să i se fi împietrit totuşi. Până la urmă, da, era mama Mirunei. Chiar dacă poate nu era prototipul fiicei ei ajunse la bătrâneţe.
Ce avea să urmeze? Avea să o evoce mereu în minte pe mama Mirunei pentru a-l sprijini în ideea că poţi lăsa în urmă trecutul şi fără încrâncenare?
Stai, că încă n-am ajuns la trecut.
joi, 28 iulie 2016
Scriptum (19)*
Oficialul central
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu