Magazinul avea un nume cam ciudat — Marathon — dar Luca nu întrebă ce înseamnă. Intrând, vânzătorii de la parter îi întâmpinară zâmbăreţi, dar niciunul din ei nu întrebă câţi ani are Luca. Probabil că se înţelegea de la sine că Luca trebuie să aibă cam cinci ani şi că încă nu merge la şcoală. Şi cu siguranţă erau pe-aproape.
Etajerele se înălţau până în tavan, dar pe ele nu se vedea nimic care să-l intereseze pe Luca. Cel puţin pentru început. Greutăţi mai mici, greutăţi mai mari, arcuri pentru întărirea muşchilor de la braţe — extensoare, le dădu Tati un nume — tot felul de bare drepte, bare curbate, bare cu colţuri şi îmbinate, biciclete mari care nu se mişcau din loc, de fapt fără roţi, împotmolite, la care Luca, văzându-le, făcu ochii mari. Dar erau atât de caraghioase încât nici nu întrebă la ce-i bună o bicicletă care, oricât ai pedala, nu se clinteşte din loc. Mai erau acolo fel de fel de încălţări, unele roşii, altele albe, albastre, verzi, portocalii, toate culorile de pe lume, altele de cauciuc, ca nişte cizme care treceau mult peste genunchi: De intrat în baltă, explică Tati, dar nu prea departe de mal, preciză tot el, bune pentru pescuit.
Luca se trezi acolo într-o altă lume. Bicicletele nu numai că aveau roţi, dar circulau printre etajere şi pe un loc larg dintre etajere şi peretele înalt, şi le călăreau copii. Circulau de-a dreptul nebuneşte. Erau copii de toate vârstele, băieţi şi fete, unii de vârsta lui Luca, dacă nu chiar şi mai mici, alţii mai mari, chiar mult mai mari, dar cu toţii erau foarte aprinşi la faţă şi cu privirile concentrate când luau curbele în mare viteză întorcând pe după piciorul etajerelor sau când ajungeau la capătul acelui loc larg de dincolo de etajere. Mai că nu ţipau de plăcere mulţi dintre ei. Linoleumul era tot numai urme de la cauciucuri în locurile unde luau virajele din scurt şi unde puneau frână. Altminteri, linoleumul lucea în lumina albă şi vie, aproape la fel ca şi lumina de-afară. Luca nici nu mai văzu ce altceva se mai află pe rafturile înalte, ci rămase cu ochii pironiţi la biciclete şi la micii biciclişti. *** *Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru
Câte forme! Şi câte culori! Luca nici nu-şi închipuise vreodată că bicicletele pot fi de atâtea feluri. Ce cadre minunate de metal lucios! Mai groase şi mai subţiri. Biciclete mai mari, biciclete mai mici, biciclete cu cadru subţire şi fin precum bicicletele de curse adevărate — dacă nu cumva chiar erau biciclete de curse —, sau biciclete cu cadru butucănos şi solid, cu schimbător de viteză, fără schimbător de viteză, cu sonerie şi fără, cu coşuleţ fixat înaintea ghidonului sau deasupra roţii de la spate.
— Un adevărat velodrom! exclamă Tati cu încântare.
Luca vru să afle ce-i acela un velodrom, şi Tati nu întârzie să-i explice că este un loc unde se fac curse cu bicicleta.
Apoi Luca îndrăzni să întrebe dacă nu poate să se plimbe şi el cu o bicicletă.
— În principiu, îi răspunse Tati, aici bicicletele se încearcă doar înainte de a le cumpăra.
— Şi noi nu cumpărăm? întrebă Luca.
Tati schimbă o privire cu Mami, îşi apropiară feţele una de cealaltă şi amândoi şuşotiră în taină preţ de câteva secunde. După care Mami se întoarse spre Luca cu faţa luminată de un zâmbet cam straniu, cu care Luca nu era obişnuit:
— Deocamdată nu ne putem permite, Luca. Poate la toamnă. Sau dacă nu, uite, îţi promit, la primăvară sigur una din bicicletele astea o să fie a ta.
— Care? vru să ştie Luca.
— Vedem noi. Ne hotărâm până atunci. Bine?
Luca se uită la copiii care îşi permiteau să gonească pe biciclete înainte ca părinţii lor să le cumpere. Erau şi trotinete pe-acolo. Goneau şi ele virând pe culoarele dintre etajere, ce-i drept nu chiar la fel de repede ca bicicletele dar plăcerea cu care picii îşi luau avânt cu piciorul le făceau să pară cel puţin la fel de atrăgătoare.
Luca îşi ridică privirea întrebătoare spre faţa lui Mami, iar Mami, înţelegându-i întrebarea mută, se mulţumi să strângă din umeri zâmbindu-i cu acelaşi zâmbet straniu.
O domnişoară subţirică şi drăguţă de la magazin, îmbrăcată într-o rochie bleumarin cu ecuson, se apropie de ei, se uită când la Tati, când la Mami şi, toată numai zâmbet, îi întrebă dacă băiatul nu vrea să încerce şi el o bicicletă.
În sufletul lui Luca miji o rază de speranţă. Dar se stinse în clipa următoare, când Tati îi răspunse domnişoarei în rochie bleumarin cu ecuson:
— Mulţumim. Ştiţi, noi am trecut doar să aruncăm o privire.
— Nu-i nevoie s-o şi cumpăraţi acum, explică domnişoara. Luca poate s-o încerce acum...
Luca se minună tare mult că domnişoara cea subţirică şi drăguţă îi ştie numele.
— ...şi o cumpăraţi — continuă domnişoara — când veniţi data viitoare. Sau când doriţi dumneavoastră. Sau poate Luca preferă o trotinetă?
Nu! Oricât ar fi fost trotinetele de atrăgătoare, Luca alegea bicicleta! Se întâmplă ceva ciudat şi inexplicabil. Vocile binecunoscute a lui Tati şi Mami şi vocea nouă a domnişoarei de la magazin se contopiră într-un zumzet adormitor întretăiat de mici exclamaţii, luminile din magazin se contopiră cu sclipirile cadrelor de metal ale bicicletelor, unele obiecte se depărtară, altele se apropiară, şi printre cele care se apropiară fu şi o bicicletă verde, pe măsura lui, cu care Luca se trezi în faţă, sprijinită de mâna domnişoarei de la magazin şi era chiar vocea ei care îl îmbia:
— Hai, încearc-o! Nu te sfii. Mai treceţi pe la noi şi atunci Tati şi Mami ţi-o cumpără. Bine?
Luca se trezi călare pe bicicleta cea verde. Pedala. Piciorul etajerei rămânea în urmă. Foşnetul roţii din faţă se pierdea printre foşnetele celorlalte roţi pe linoleumul luminat ca ziua. Foşneau şi din când în când scârţâiau pe linoleum, şi atunci precis lăsau urme, cele pe care le văzuse mai înainte. Luca trecu peste urmele altor roţi, frână, coti, se trezi pe locul cel larg, în faţa lui flutură o fustiţă în carouri verzi şi roşii, nu se ştia a cui, o evită virând brusc, şi de astă dată era printre ai lui. Ei toţi erau împreună. Noi toţi. Faţa încruntată a unui băiat se ivi de la înălţimea bicicletei lui mult mai mari, îi văzu strângerea de buze şi înţelese exact ce voia să spună acea strângere: Vezi pe unde pedalezi, măi piciule, că îmi tai calea! Dar nu conta. Totdeauna, de când se ştia, Luca se învârtise printre copii mai mari decât el, copii cu ifose, unii certăreţi, dar acum era egalul lor. Viră la capătul peretelui înalt şi gol, se îndreptă înapoi, Mami şi Tati, neclintiţi de pe locul lor, cu domnişoara în rochie bleumarin alături, rămaseră în urmă tustrei şi se înclinară în propriul său viraj, deja era o întrecere între toţi copiii care încercau biciclete şi nu era nicio deosebire între cei ce le încercau în vederea cumpărării, şi unul ca el, care o încerca acum şi avea s-o capete de-adevăratelea abia la primăvară.
Nu putea să numere câte ture făcuse, de câte ori cotise pe după etajere, de câte ori se întorsese la locul cel larg şi luminat, nu putea să-şi dea seama cine ieşise primul, cine rămăsese ultimul, dacă se mai putea vorbi de aşa ceva, se îmbujorase tot, când auzi vocea lui Tati:
— Gata, Luca, plecăm! Ai transpirat tot. Niciun minut mai mult! Am spus Gata, plecăm!
Luca opri lângă Mami şi Tati, Domnişoara cea subţirică şi drăguţă nu mai era lângă ei. Şi deodată îi veni o idee care i se păru de nerefuzat:
— Rămân peste noapte în magazin să mă plimb, şi voi veniţi mâine dimineaţă şi mă luaţi.
Mami izbucni în râs, Tati se încruntă şi spuse răspicat că lui nu-i arde de glumă. Mica lui bicicletă verde rămăsese rezemată de piciorul unei etajere şi încă mai trepida toată de atâtea viraje câte luase cu ea, şi reflecta luminile albe din tavan, şi era pur şi simplu încinsă. De ce? De ce să nu rămână peste noapte? Ce se putea întâmpla? Toată lumea avea să plece, el avea să rămână în siguranţă, singur în magazin, şi avea să gonească cu bicicleta toată noaptea, cât era de lungă, fără să facă rău nimănui, nici lui însuşi, nici altora, fiindcă oricum avea să fie absolut singur, şi avea să se sature de gonit pe bicicletă, şi chiar dacă luminile aveau să se stingă în mare parte, tot aveau să rămână destule ca să-i lumineze calea pe linoleum, şi dacă nu luminile magazinului, atunci măcar luminile străzii aveau să fie de-ajuns să-i lumineze traseul. De ce nu? De ce?
Şi atunci Luca se trezi cu domnişoara de la magazin din nou alături, la fel de drăguţă şi de zâmbitoare ca şi înainte, şi o auzi spunând:
— Chiar dacă şefu’ o să mă certe, poate, eu vă garantez că nu se va întâmpla nimic. Veniţi mâine dimineaţă la deschiderea magazinului şi îl luaţi acasă. Doar să aveţi grijă să nu întârziaţi. Bine?
— S-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? întrebă neîncrezător Tati.
Restul a fost o învălmăşeală în mintea lui Luca. Domnişoara i-a spus la plecare: Stai ascuns până pleacă toţi, şi după aia faci ce vrei. Da?
Au dispărut cu toţii.
Scara rulantă s-a oprit.
Au clămpănit întrerupătoarele electrice unul după altul.
A sunat a gol.
Luminile s-au stins una câte una.
Ungherele au intrat în umbră unul după altul, inclusiv cel unde stătea Luca ascuns.
Grilajele s-au auzit închizându-se.
A răsunat metalic un lanţ.
S-au auzit voci, tot mai puţine şi tot mai îndepărtate.
S-a auzit uşa cea mare de la intrare închisă c-un lacăt.
A rămas doar liniştea şi noaptea de afară, dincolo de vitrinele imense.
— Hei! a zis cineva. Gata, au plecat!
Luca s-a uitat în sus pe raft şi a văzut o minge mare de baschet: faţă zâmbitoare.
— O adevărată mizerie! a continuat faţa zâmbitoare. Putea să treacă foarte uşor de la faţă zâmbitoare la faţă încruntată.
— Ce anume? a vrut să afle Luca.
Mingea de baschet a sărit de pe raftul de sus, a ricoşat bufnind pe pardoseala de linoleum şi a aterizat pe un alt raft mult mai jos, cam la înălţimea lui Luca.
— Am auzit tot ce s-a vorbit! Faţa zâmbitoare se făcu încruntată. Cum adică să-ţi cumpere bicicleta abia la primăvară? Tu nu te-ai întrebat de ce aşa de târziu?
— Nu, răspunse Luca.
— E o mare nedreptate! hotărî mingea de baschet. Vasăzică vrei să te plimbi?
— Da, răspunse Luca.
— Pe unde vrei să te plimbi?
— Păi... pe-aici printre etajere. Şi acolo, arătă Luca spre locul cel larg de la piciorul peretelui înalt, care acum lucea siniliu ca de la lună.
— De ce nu acasă? îl provocă faţa încruntată a mingii de baschet.
— Păi...
— Păi! Păi! îl îngână iritată faţa încruntată. Altceva nu mai ştii decât Păi! Hai să plecăm acasă! Ştiu ce-ai să zici acuma! Păi! Asta ai să zici! Păi, nu! Eu zic să plecăm acasă!
— Unde acasă?
— Acasă la tine!
— Şi eu zic să plecăm acasă.
Luca întoarse mirat capul. Lângă el se afla mica lui bicicletă verde. O recunoscu deşi acum verdele ei, devenit aproape negru în semiîntunericul din magazin, reflecta luminile străzii. Bicicleta lui se încordă, ghidonul ei tresăltă şi odată cu el roata din faţă sări nervos pe linoleum.
— Vreau să fiu a ta! Acuma! Nu mai aştept până la primăvară. Şi nici atuncea nu-i sigur! M-am uitat cu atenţie la Tati al tău. Nu era deloc convins că la primăvară o să poată să mă cumpere! Toţi aşteaptă să le pice bani din cer! Şi îţi spun eu: de cele mai multe ori nu le pică!
Toate celelalte biciclete se aflau în jurul lor, sau... o bună parte din ele. Sau chiar toate? Stăteau gata de plecare. Fremătau. Ghete de baschet, ghete se tenis, adidaşi, ghete de drumeţie aşteptau câte două pe pedale, gata să apese. Treninguri bleumarin şi roşii şi verzi, deşi se distingeau neclar în lumina argintie a nopţii, şedeau pe şea, cu mânecile bluzelor întinse spre ghidoane, mânuşi de condus strângând coarnele ghidoanelor, şi mingi de fotbal şi de volei şi de handbal, deasupra răscroiturilor bluzelor, îl priveau zâmbitoare şi în acelaşi timp hotărâte:
— Mergem cu toţii la tine acasă!
— Niciun Păi! îl repezi mingea de baschet pe Luca — deşi între noi fie zis, Luca nu apucase să spună niciun cuvânt — şi sări sprintenă în primul coş care îi ieşi în cale, înaintea ghidonului unei biciclete. Gata, am plecat!
Prima bicicletă o viră către ieşire şi în câteva secunde se înclină vitejeşte cu roata din faţă pe cele dintâi trepte ale scării rulante. Mingea de fotbal de la bluza de trening se întoarse pentru câteva clipe în urmă îmbătată de plăcerea aventurii şi mâneca bluzei făcu un semn de îndemn grăbit către restul plutonului.
Căci era de-acum un întreg pluton de biciclete în spatele lui.
Luca îndură cu bărbăţie zdruncinăturile ghidonului micii sale biciclete în timp ce cobora frânând scara rulantă rămasă nemişcată peste noapte. Cadrul, ceva mai jos, redeveni pentru câteva clipe de un verde strălucitor atunci când trecu prin dreptul unei lumini puternice care pătrundea dinspre stradă.
Nimic nu le stătu în cale.
— Mergem la Luca acasă!
Un lanţ zornăi eliberând calea spre stradă, un zăvor sări într-o parte lăsând uşa să se deschidă larg. Nicio faţă de minge, fie ea de fotbal sau de baschet sau de handbal, nu mai era încruntată. Priveau drept înainte în timp ce treningurile pedalau îndoindu-şi genunchii — căci aveau genunchi, nu? — deasupra pantofilor ce pedalau etalându-şi culorile şi lucirile de marfă proaspăt fabricată în luminile nenumărate ale străzii. Era minunat!
— Iuhu! se auzi un strigăt. Iuhu! îi răspunseră alte feţe vesele.
Mânuşi de condus strângeau înverşunat coarnele ghidoanelor, bluze de trening fluturau în aerul răcoros al nopţii. Genunchi de trening se ridicau şi coborau grăbit în ritmul pedalatului.
La prima intersecţie prinseră semaforul pe verde fără să oprească o clipă şi se înşirară pe mijlocul intersecţiei, în timp ce pe strada transversală o maşină noptatică aştepta la culoarea roşie. Una dintre cele două fetiţe de pe bancheta din spate de la maşina oprită strigă surprinsă:
— Ia uite! Treninguri pe biciclete! Pedalează!
— Şi pantofi pe pedale! strigă cealaltă.
— Unde vedeţi voi treninguri şi pantofi? le domoli entuziasmul doamna de lângă şofer, mama fetiţelor. E un grup de sportivi, nu vedeţi? Doar că nu ştiu ce caută la ora asta.
— S-or fi îndreptând spre velodrom, îşi dădu cu părerea tatăl care şedea la volan.
Tocmai trecea Luca pedalând prin dreptul botului maşinii oprite la semafor, aşa că Luca prinse prin fereastra lor deschisă un crâmpei din discuţie.
— Eu ştiu ce-nseamnă velodrom, spuse el mândru trecând în viteză.
Nu apucă s-audă niciun răspuns al celor din maşină. Dacă e sigur că aştepta vreunul. Şi nici mirarea care nu conteni a fetiţelor n-o observă. Căci erau deja cu toţii departe, gonind pe bulevardul pustiu.
Luca nu auzi nedumerirea mamei, care se făcu auzită câteva clipe mai târziu:
— Dar de ce şi trotinete?
— Ei, o fi o cursă, aşa, mai trăsnită, îşi dădu cu părerea tatăl, fără să pară cine ştie ce impresionat. Căci întotdeauna tata găsea explicaţie la toate, nu-i aşa?
Aceste cuvinte Luca nu le mai auzi. Căci plutonul era deja departe.
Mingea cea mare de baschet era din nou în coşul de la ghidonul bicicletei verzi a lui Luca şi, cum avea puterea de a se transforma iute din faţă încruntată în faţă zâmbitoare şi invers, deveni pe negândite încruntată — de fapt mai mult tristă — şi îl privi pe Luca drept în ochi, mai-mai să-nceapă să plângă.
— Luca! Dar copiii? exclamă ea.
— Care copii? se arătă nedumerit Luca.
— Copiii care or să vină mâine să încerce bicicletele? N-or să mai găsească niciuna în magazin!
Era tare tristă mingea de baschet. Luca chiar se gândi că ar trebui — ar fi trebuit de mult — să-i găsească un nume.
— Mă gândesc la copiii de mâine şi parcă mi se rupe sufletul, zău aşa!
Toate bicicletele din pluton se opriseră, câte o gheată din perechile de pe pedale se sprijinise cu talpa pe asfalt — de fapt altele găsiseră bordura mai aproape —, bluzele nu mai fâlfâiau în vântul rece al nopţii, şi mingile din răscroiturile bluzelor priveau toate în pământ. Ba chiar câte una din perechile de mâneci de la bluze ce strânseseră înainte ghidonul — prin mijlocirea mânuşii, se-nţelege — se sprijinea acum descurajată cu mânuşa de condus cu tot pe cracul îndoit al treningului acum nemişcat.
— Dar copiii? se întrebau cu toţii. Copiii care vor veni mâine? Hei, Luca, tu ce zici? Cum rămâne cu copiii care vor veni mâine să încerce bicicletele şi nu vor mai găsi niciuna?
— Şi trotinetele, completă Luca, întristat la rândul său.
— Da, şi trotinetele. Mă tot gândesc ce-or să spună copiii mâine dimineaţă în magazinul gol şi zău că mi se frânge inima.
— Am pornit-o spre Luca acasă, veni o părere. Să spună Luca!
Luca se uită cu ochii în lacrimi la mingea de baschet–faţă tristă din coşuleţul de la ghidon. Coşuleţul era alb, acum se putea vedea bine fiindcă opriseră chiar în dreptul unui felinar.
— Ce-ai zice de Basky? întrebă el.
— Basky?
— Mă gândeam să fie numele tău, explică Luca. Ce zici, îţi place?
Mingea de baschet, care avea priceperea să se transforme rapid din zâmbitoare în tristă şi invers, redeveni pe loc zâmbitoare.
— Merge, zise ea. Pentru început! Ne mai gândim până la primăvară. Şi completă oftând: — Dacă nu mă cumpără nimeni!
Profitând de pustietatea de pe bulevard, acum în toiul nopţii, plutonul o viră chiar în locul acela şi o porni în şir înapoi către magazin. Ce-i drept, acum la întoarcere, fără avântul nebunesc de la venire.
Dintre rarii trecători rătăciţi pe largul bulevard, un băiat cam de vârsta lui Luca rămase înmărmurit:
— Ia te uită, tati! Treninguri pedalează pe biciclete! Şi ghete de sport pe pedale! Ghete pe trotinete!
— Prostii, zise indiferent tatăl. E un grup de sportivi, tu nu vezi?
Plutonul dispărea în noapte.
Nu venise încă nici toamna, dar deja parcă începuse să miroasă a primăvară.
**Publicat şi în Convorbiri literare, 11, 2017, cu titlul „Biciclete și trotinete”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu