duminică, 22 ianuarie 2017

Scriptum (30)*

    Balul ziariştilor (1)

Lumea s-a întrebat dacă vor veni şi ziarişti străini la bal. Cineva a spus în glumă: Numai dacă vor face proba că au scris de bine despre regimurile din Europa de Est! În realitate, nimeni n-a ştiut de la început dacă balul urma să fie deschis şi străinilor, sau nu. Se puteau face tot felul de presupuneri despre cât de util era, în viziunea Administraţiei Centrale, ca Europa de Est să fie în relaţii bune cu restul Europei şi cu restul lunii. Se puteau face, dar nu s-au făcut, desigur.
   Cu sala nu era o problemă: balul avea să aibă loc într-o sală spaţioasă, poate chiar în sala cea mare a Casei Administraţiei Centrale, unde oamenilor de pază nu le-ar fi trecut prin cap să organizeze un control prea riguros, chiar dacă era vorba de străini, şi anume de ziarişti. Cum să îndrăznească cineva — şi-au zis organizatorii — să aibă documente sau cu alte obiecte compromiţătoare asupra lui? Compromiţătoare pentru cine? Şi chiar dacă ar fi avut asupra sa aşa ceva, ce ar fi putut face cu ele?...

   Ei, dar până la documente, compromiţătoare sau nu, mai este cale lungă...
   
   În vederea pregătirii balului orice altă acţiune merita să fie amânată, nu-i aşa? Inclusiv anchetele pentru lămurirea împrejurărilor în care se produsese cu ceva timp în urmă lansarea în spaţiul public a dezinformărilor despre „şubrezenia” subsolului unor clădiri importante ale Administraţiei Centrale. Organizatorii şi, împreună cu ei, serviciile de pază şi supraveghere nu excludeau posibilitatea ca o parte din acele clarificări să se producă, fără nicio anchetă, chiar în timpul Balului. Cu condiţia ca persoanele responsabile cu supravegherea să lucreze inspirat şi cu multă eficacitate. Adică să-şi facă meseria, cum s-ar zice. Şi să excludă orice înclinaţie către indulgenţă. Dar aici se amestecă lucruri: se face o confuzie între ceea ce putea ajunge la urechile publicului şi prevederile regulamentelor interne ale serviciilor de pază şi supraveghere: despre semnalmentele participanţilor — nu mai vorbim de nume!; despre cum aveau să fie plasaţi ziarişti antrenaţi pentru misiuni speciale în preajma ziariştilor acreditaţi la Administraţia Centrală, veniţi de Europa de Est şi din toată lumea; despre încăperile laterale, cu uşi ce dădeau în sala cea mare, destinată balului, unde ar fi putut avea loc, la nevoie, anumite discuţii confidenţiale; despre microfoanele care oricum erau plantate de mult în acea sală, în locuri bine mascate, indiferent de acţiunea care urma să se desfăşoare acolo; despre mesajul care avea să fie transmis participanţilor — căci, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie; dar asta nu înseamnă să nu se transmită un mesaj; şi cine putea să fie mai nimerit pentru a redacta astfel de mesaje, dacă nu ziariştii, mânuitorii cuvântului, ai informaţiilor şi ai aşteptărilor, nu? Başca, că trebuia totuşi ca cineva să asigure antrenul şi toată lumea să se simtă bine, mai ales ziariştii străini, să vadă că aici în Europa de Est lumea se veseleşte, face bancuri şi e liberă. Şi în plus, cineva trebuia să se ocupe de cazarea ziariştilor străini, care era musai să stea la hotel, adică să nu le dea prin cap să se cazeze la persoane particulare; căci asta n-ar fi fost bine nici pentru ziarişti, nici pentru particulari; şi cine să se ocupe de cazarea ziariştilor, dacă nu aceeaşi armată, disciplinată, supusă şi tăcută, a organizatorilor, asistaţi de administratori şi contabili de toate gradele şi de toate rangurile?
   Lui Bleer, în mod ciudat, tocmai i se comunicase în ajun că interdicţia urma să i se ridice temporar pe durata balului, cu alte cuvinte că nu mai planau asupra lui suspiciuni din partea conducerii ziarului; şi, dacă din partea conducerii ziarului nu mai planau — pentru moment — suspiciuni, însemna că suspiciunile venite de sus se suspendau de asemenea. Era o ocazie nemaipomenită pentru el. Se întâlni cu Miruna la unul din micile localuri de pe bulevardul General Magheru, acelaşi local unde ei doi se mai întâlniseră de atâtea ori. Se uitară amândoi cu atenţie în jur să nu se trezească lângă ei cu tânărul locotenent-major de securitate, rămas deocamdată nedeconspirat; se uitară şi afară pe fereastră după maşina neagră, care nu era exclus să fie parcată pe undeva prin preajmă, cu sau fără om înăuntru — deşi faptul că ar fi putut-o găsi goală şi aparent părăsită nu însemna mare lucru; căci şoferul putea în orice moment să apară ca din pământ. Din fericire pentru ei însă, nu părea să existe în apropiere nicio maşină neagră.
   „Mă surprinde că au avut curajul să-i invite şi pe ataşaţii culturali”, spune Miruna. „De ce? Pentru că, spre deosebire de ziarişti, pe ataşaţii culturali şi pe ataşaţi în general n-au cum să-i controleze. Se bucură de imunitate diplomatică.”
   „Au făcut ei asta?” se minunează Blerr. „Eşti sigură?”
   Da, Miruna e sigură. Şi mai mult decât atât, scoate din geantă o carte, se uită temătoare în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar vrea să se asigure încă o dată că nu îi urmăreşte nimeni, şi i-o arată lui Bleer. Acesta îşi mijeşte ochii:
   „Asta ce mai e?”
   „Asta, spune Miruna, este un cadou pentru señor Ramón Cuzco.”
   Bleer o priveşte nedumerit.
   „Cine e Ramón Cuzco?”
   „E ataşatul cultural al republicii Perú. Care va fi prezent la balul ziariştilor. Ce zici de-o asemenea surpriză?”
   „Chiar aşa, o ocazie rară! Şi cartea?” întreabă Bleer.
   „În carte am ascuns textele pe care până astăzi le-am ţinut ascunse. Şi filmele de asemenea.”
   „Cum adică şi filmele?” se arată el uimit. „Le-ai tăiat în bucăţi?”
   La care, în loc de răspuns, Miruna deschide cartea şi îi arată interiorul, unde el poate vedea o adâncitură decupată cu măiestrie, în care şi-au găsit culcuş cele trei filme, aşezate în şir, unul lângă altul. Mirarea lui Bleer nu mai cunoaşte margini. Vrea să vadă de aproape cuibul rolelor cu film, vrea să ştie cine a făcut asta şi se miră încă o dată aflând că e opera Mirunei; cercetează apoi coperta a ceea ce a mai rămas din carte. Cultura Europei — Renaşterea Estului. Dar diplomatul peruan ştie oare şi alte limbi decât spaniola? Dacă nu, iată un bun prilej să se apuce să înveţe. Miruna însă e de părere, e chiar aproape sigură, că Ramón Cuzco, ca orice diplomat care se respectă, vorbeşte şi limbi străine — mai întâi pe cele de circulaţie, desigur, dar şi, în calitate de ataşat în această zonă, pe cele din Europa de Est; sau măcar pe unele din ele. Tot acolo în carte, între copertă şi prima pagină, Miruna a strecurat şi textele lui Bleer. Îi înmânează cartea şi e sigură că Bleer va găsi momentul cel mai potrivit pentru a i-o dărui diplomatului, care este pus la curent, de bună seamă, însoţindu-şi gestul de câteva cuvinte cu dublu înţeles, menite să-l prevină asupra ceea ce cartea ascunde, şi să-l împiedice să o deschidă pe loc, în faţa sa; dimpotrivă, îl va sfătui să o deschidă abia după ce ajunge acasă. Miruna şi Bleer sunt deci înţeleşi: împreună au de realizat o treabă importantă. Ramón Cuzco, după ce va transmite textul şi filmele agenţiei lor de informaţii, care i-o fi numele, sau unor importante ziare de la ei din Perú, îşi va aminti câte zile va mai avea de Europa de Est şi va fi mândru că a putut contribui la „Renaşterea Estului”.
   Şi bineînţeles, din ziarele din Perú, agenţiile de presă vor prelua fotografiile şi textele şi le vor răspândi în lumea largă.
   Ca întotdeauna, supraveghetorii stăteau cu privirea aţintită la cei ce intrau în sala cea mare a Administraţiei Centrale. Aceştia, intrând, se mişcau încet între două şnururi groase, cum altfel dacă nu roşii, atârnate de picioare metalice cu piedestal greu; semănau cu cele întinse la intrarea marilor muzee de artă. Supraveghetorii se uitau ţintă la invitaţi cum se înfiinţează unul câte unul, ici şi colo câte o pereche, care, pentru a putea rămâne împreună în spaţiul strâmt dintre şnururi, se strecurau cu un umăr înainte; căutau să le prindă privirea ca să citească în ochii lor dacă se simt sau nu vinovaţi de ceva. Cartea pe care o ducea Bleer într-o pungă de hârtie nu părea a fi ceva suspect... Dar cât de mulţi erau invitaţii! Şirul nu se mai sfârşea. Iată-l şi pe malacul de la „Scânteia”, şi pe slăbănogul de la „Munca”, şi pe cel fără nicio particularitate — sau, mă rog, fără însuşiri, cum s-ar zice — de la „Gazeta literară”... Tot veneau, tot veneau, şi aveau un aer cât se poate de degajat, chiar vesel, supraveghetorii nu existau pentru ei, schimbau între ei cuvinte în timp ce se strecurau printre şnururile roşii, care îi scoteau în mijlocul sălii, unde era un covor, roşu şi el, dar cam mâncat de molii...
   Oficialii, pentru cine era dispus să observe, intrau pe o altă uşă, sau pe alte uşi, ascunse îndărătul unor draperii; intrând, oficialii dădeau acele draperii la o parte cu mâna şi se uitau cu un aer ce voia pară neutru la ceilalţi din sală, care alcătuiau mulţimea. Nimeni nu le cunoştea numele, doar atât că se ştia că sunt nume grele. Exista şi orchestră? Avea să se şi danseze? Exista şi un bufet pe undeva? Gratis pentru toată lumea? Sau contra cost? Oficialii lăsau impresia că nu sunt interesaţi de acest aspect, în timp ce ziariştii de rând căutau cu ochi lacomi în dreapta şi în stânga, ei care petreceau ore şi ore la reportaje, aşteptau în stradă cu orele să iasă personalităţile la vedere — chiar dacă vederea era strict supravegheată — şi totdeauna erau flămânzi. De ce n-ar fi fost la fel şi astăzi? Pentru diplomaţi era o chestiune, evident, minoră, ei care erau obişnuiţi cu dineurile, cu mesele festive, cu ceremoniile de inaugurare şi cu sărbătorile naţionale ale statelor lor, unde se serveau feluri de mâncare tradiţionale... şi aşa mai departe. Un belşug nemaipomenit, de care cetăţenii din Europa de Est uitaseră de mult.
   Avea să existe vreun oficial de rang înalt care să monopolizeze atenţia? Cineva din partea Administraţiei Centrale? Oricât ar părea de ciudat, până acum nicio astfel de persoană nu îşi făcuse apariţia, şi nici nu se răspândise vreun zvon cum că ar urma să vină. Şi dacă nici ziariştii nu erau la curent cu zvonurile, atunci cine să fie?
   Veneau în continuare: ziarişti de la „Convingeri comuniste”, de la „România liberă”, dintre cei ce fuseseră să facă reportaje şi să investigheze pe ascuns subsolul Casei Administraţiei Centrale şi alte subsoluri şi subterane, şi dintre cei ce nu fuseseră în niciun fel de investigaţie, tinerei cu ambiţii care li se citeau pe faţă, sau ambiţii ascunse, dar ştiau totodată prea bine că nu trebuie să iasă din cuvântul... mă rog, din tot felul de cuvinte, şi pentru care ar fi fost mai convenabil, desigur, să apară şi Administratorul-general în persoană, dar nu erau rău nici dacă se prezentau la bal ştabi subalterni ai acestuia; căci să fii subalternul Administratorului-general, ehei, nu era la îndemâna oricui!
   Era oare atmosfera ceva mai liberă la un asemenea bal decât aceea de la conferinţele de presă ale Administratorului-general? Fără îndoială că da. Iată şi ziariştii străini. De la „Pravda” şi de la „Rude Pravo”; ziaristul de la „Deutsche Volkszeitung”, un ochelarist la vreo patruzeci şi cinci de ani, se apleca în faţă să-şi examineze dungile de la pantaloni şi abia după aceea, sigur că totul e în regulă cu ţinuta sa, se uita în jur; apoi ziarista de la „Trybuna Ludu”, o doamnă elegantă, cu o eşarfă care semăna cu o cravată roşie de pionier, de nu cumva chiar era aşa ceva. Ziarista de la „Trybuna Ludu” sporovăieşte veselă cu ziaristul de la „Rude Pravo”, încât Bleer se miră că se pot înţelege atât de uşor unul pe altul, fără niciun translator:
   „Doamne, dar vorbesc aceeaşi limbă?”
   „Sunt pe-aproape”, zice Miruna, amuzată la rândul ei. „Noi toţi suntem pe-aproape.” E clar că atmosfera balului o încântă şi o face să uite de griji. Totuşi se uită în jos la punga pe care o ţine Bleer, un nor îi trece peste faţă: se întreabă când vor începe ei amândoi să-l caute prin mulţime pe señor Ramón Cuzco. Şi amândoi au emoţii.
   Sunt mai mulţi în grupul ziariştilor străini — iată-l şi pe cel de la „Słowo Polskie”, care, cine ştie de ce, se ţine departe de colega de la „Trybuna Ludu” şi de companionii acesteia. Ziaristul de la „Népszava”, un tip negricios, cu mustaţă, se bagă şi el în grup şi schimbă câteva cuvinte cu ochelaristul de la „Deutsche Volkszeitung”. Să nu uităm însă că mai există şi „Neues Deutschland”, care de asemenea şi-a trimis câţiva reprezentanţi la balul ziariştilor. Care, încetul cu încetul, devine Balul Ziariştilor. Ziariştii se uită în jur, zâmbitori şi senini cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi nimic nu se va întâmpla; ziaristelor le arde de buze date cu ruj; deşi nu se poate spune că aşa au făcut toate.
   „Ăştia chiar se-nţeleg cu toţii, fără niciun translator?”
   „Poate că se-nţeleg într-o limbă străină, în germană sau în franceză.”
   Dar chiar atunci se intonează INTERNAŢIONALA şi toată lumea se răsuceşte spontan către tablourile agăţate sus pe perete, pe latura mică a sălii, ziarişti şi supraveghetori laolaltă, fără a se putea deosebi unii de ceilalţi; poate doar, dacă eşti atent, să observi că unii dintre bărbaţi, tineri şi solizi, nu îşi mişcă buzele împreună cu corul tuturor invitaţilor la bal...

           Hai la lupta cea mare
           Rob cu rob să ne unim
...

...nu şi le mişcă şi nici nu stau cu ochii ţintă la tablouri — ceea ce la ziariştii adevăraţi ar putea fi socotit o adevărată blasfemie; dar ei au alte îndatoriri şi răspund în faţa altora...
   Cine e mai înalt poate vedea peste capetele celorlalţi că diplomaţii încă n-au apucat să se amestece cu mulţimea ci de la locul lor privesc cu încântare în jur, atinşi de fiorul solidarităţii; căci fără îndoială există aşa ceva: cei mai vârstă au simţit-o şi la Olimpiada din Germania, din 1936, pe vremea când Germania era una singură, şi când mulţi spun că a fost greu să te sustragi imensului Heil! ridicat într-un suflet, din toate piepturile, pe stadionul arhiplin, în ziua deschiderii. Diplomaţii străini privesc cu încântare şi cu înţelegere: Ce ţi-e şi cu ăştia! Au ei alt stil de viaţă, dar nu înseamnă neapărat că al lor e mai rău. Uite că se mai şi distrează, cântă cu toţii în cor Internaţionala şi nu se ştie cât o iau în serios. Noi, iată, încercăm să ţinem pasul cântând cu voi; doar că nu ştim limbile voastre, aşa că murmurăm şi noi cum ne pricepem, fiecare pe limba lui, nu degeaba i se zice Internaţionala. Poate că voi sunteţi într-adevăr totul, aşa cum zice cântecul.

           Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
           Sculaţi, popor de osândiţi!
           Azi nu sunteţi nimic în lume,
           Luptaţi ca totul voi să fiţi!


   Deodată Bleer îl recunoscu în mulţime pe primul redactor desemnat cu care avusese de-a face la editură. Îi văzu faţa înălţată împreună cu ceilalţi spre portretele de pe perete în timp ce cânta cu însufleţire imnul muncitorilor de pretutindeni. Nu i se păreau oare lipsite de sens cuvintele

           Voi, osândiţi la foame sus!
           Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
           Să-nceapă al lumii vechi apus?


Nu se întreba oare de ce să fie cineva osândit la foame sus? De ce să faci foame sus? Şi cum adică să-nceapă „vechiul apus” al lumii? Nu putea să înceapă unul nou? Adică s-o ia mereu de la capăt cu distrugerea? Dar redactorul desemnat nu părea condus de acelaşi spirit critic de care dăduse dovadă în discuţiile pe textele lui Bleer. Aici se integra perfect în mulţime. Şi de bună seamă era pentru oricine cât se poate de reconfortant să fii una cu mulţimea. Mulţimea nu greşeşte niciodată; aşa că tu însuţi, cufundându-te în ea, nu te expui riscului de a greşi... Cuvintele nu se mai înţelegeau, străinii continuau să murmure fiecare în legea lui, dar entuziasmul care li se citea în ochi nu se stingea. Portretele de pe perete le erau cunoscute tuturor, poate mai puţin cele câteva figuri mai noi, din Europa de Est, a căror notorietate încă nu trecuse graniţele ţării.
   Era aşa cum se aştepta toată lumea: un cuvânt de bun-sosit la balul ziariştilor era inevitabil. Iar momentul, îndată după ultimul acord al Internaţionalei, era cum nu se poate mai potrivit. Nimeni nu îl cunoştea pe bărbatul pe care îl văzură urcându-se pe estradă. Estrada nu era prea sus, poate doar cu un cap peste capetele mulţimii, dar de-ajuns pentru a se face auzit şi văzut de toată lumea. Nimeni nu îi punea la îndoială autoritatea, care decurgea din însăşi prezenţa sa acolo. Delegaţii străini îl întâmpinară cu aceeaşi rumoare amuzată şi binevoitoare, dăruindu-le autohtonilor prietenia lor, cu rădăcini în istoria zbuciumată a Europei de Est, care merita din când în când o recompensă în comentarii şi zâmbete.
   „AUTORITATE” era cuvântul cel mai potrivit care îţi venea pe buze. Şi i se păru potrivit şi lui Bleer, care stătea şi privea alături de Miruna.
   Inspirat sau neinspirat? La ei nu aşa se pune problema. Nici dacă să fie atrăgător sau nu. Discursul, la el mă refer. Fiindcă atrăgător e oricum; obligatoriu. În sensul că toţi sunt prin definiţie atraşi, n-au de ales. Ceea ce trebuie să facă vorbitorul este să-şi ţină discursul în forţă şi toate cuvintele să fie adecvate. Şi sunt, desigur, atunci când e vorba de un subaltern nemijlocit de-al Administratorului-general.
   „Noi nu vrem să creadă lumea că suntem morocănoşi! Mai încape vorbă? Nu vrem! Cine ar vrea? Dacă am avut în ultimii ani unele acţiuni mai aşa, mai neînduplecate, ca să zic aşa, e fiindcă a trebuit! Cu duşmanii poporului nu poţi s-o scoţi altfel la capăt, asta se ştie. S-a ştiut dintotdeauna. Dar noi n-am uitam să fim veseli. Suntem un popor vesel!...”
   Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu