joi, 26 ianuarie 2017

Scriptum (31)*

    Balul ziariştilor (2)

„...Şi vrem să trăim în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii noştri, cu toată lumea — continuă adjunctul Administratorului-general —, să ne cunoaştem mai bine, să cunoaşteţi realizările noastre, pe viu, cum s-ar zice. Nu din articolele scrise cu părtinire şi cu ură, care apar mereu prin ziarele capitaliştilor. Noi cerem de la ziarişti să scrie doar adevărul. Atâta cerem. Şi asta nu-i o noutate. De când s-a instaurat regimul democrat asta li se cere ziariştilor... Acum suntem toţi împreună şi suntem veseli. N-am uitat că ne-aţi ajutat când am fost în nevoie, cu cutremurul cel mare, n-am uitat...”
   Ce? La ce se referă? se întrebau ziariştii străini simţind că se ajunsese la ceva grav; căci organizatorii lăsaseră traducerea pe seama traducătorilor repartizaţi grupurilor. Se aplecau surprinşi spre colegii din dreapta şi din stânga, dar mai mult spre translator: Ce se-ntâmplă? Mm? Ce spune?... La mică distanţă, grupul destul de compact al ziariştilor est-europeni de la marile cotidiene şi de la alte ziare mai mici afişa satisfacţia blazată a celui familiarizat atât cu conţinutul cuvântării, cât mai ales cu tonul ei.
   Se înfierbânta rău adjunctul Administratorului-general.
   „...Ne-au bombardat şi americanii... Au adus mai repede sfârşitul războiului, trebuie să recunoaştem... Nu contează pagubele pe care le-au făcut, fiindcă au făcut bine ce-au făcut. La noi era un regim criminal, regimul Antonescu... E bine că ne-au ajutat de la distanţă să-i punem capăt... Ne-a revenit nouă să reconstruim... Nu putem să le facem pe toate peste noapte!... Un pic de răbdare! Nu-s nici zece ani de când s-a isprăvit războiul!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?...”
   Ce spune, ce spune? se încruntau ziariştii străini. Translatorii nici nu mai îndrăzneau să traducă cuvânt cu cuvânt. Dar dacă rezumau cele spuse de vorbitor, exista pericolul ca ziariştii să rămână cu impresia că li se ascunde discursul; sau o parte importantă din el.
   Bleer nu avea timp să-i explice Mirunei: i se părea că îl aude pe bătrânul Linte, tatăl lui Simion, un personaj de-al său, de care nu îşi mai amintea dacă îi povestise ei sau nu — bătrânul fanfaron care confunda salonul celui mai luxos restaurant, unde lucra ca ospătar fiu-său Simion, cu cantina pentru săraci a oraşului şi găsea mereu scuze pentru încetineala cu care făcea investiţii noul regim pentru înlăturarea urmărilor războiului. Leit bătrânul Linte adjunctul Administratorului-general, ce mai! Nu se schimbase nimic. Chiar şi sala cea mare din Casa Administraţiei Centrale i se părea familiară: aducea întrucâtva cu salonul cel mare al restaurantului de lux, atâta doar că avea mai puţine ascunzişuri, mai puţine cotloane ascunse, unde să-ţi vină ideea să-ţi faci de cap... Ce înseamnă, domnule, anticiparea! Fantezia!... Noroc că se găsea cine să-l tragă discret de mânecă pe vorbitor, care începea, iată, să sară peste cuvinte... sărea şi peste încheiere, căci oricum nu îşi propusese să ţină un discurs în toată regula ci doar aşa, un cuvânt de întâmpinare. Mai ales pentru oaspeţii străini... Noroc de asemenea că exista într-adevăr şi bufetul, către care foamea neostoită îi mâna pe ziarişti, şi chiar şi celor străini le stârnea curiozitatea: oare cum se prezintă un bufet aici în Europa de Est?... După cele citite prin ziare despre lipsurile din Europa de Est... Hmm... Ia te uită! Sandvişuri cu salam, sandvişuri cu caşcaval, sandvişuri cu şprot, deci tot cam ca pe la noi pe-acasă... În definitiv şi la noi există lipsuri... Mare le era însă surpriza, ba chiar dezamăgirea, să se pomenească în faţa unui bufet unde toate erau contra cost. Şi încă şi mai mare era dezamăgirea ziariştilor autohtoni, care speraseră într-un gest de mărinimie din partea Administraţiei Centrale. Aşa că delegaţii străini se porniră să şuşotească critic între ei; mai puţin diplomaţii străini, care erau exersaţi în a-şi păstra feţele impenetrabile. Nu era sigur însă că aveau să rămână la fel de impenetrabile şi după un pahar cu vin, sau după câteva... Cum, se putea căpăta de la bufet şi un pahar de vin? se mirau ziariştii străini. A, da! se lăudau ziariştii autohtoni, avem soiuri de vin foarte bune, atât vin alb cât şi roşu. De cea mai bună calitate! Soiuri recunoscute pe toate pieţele din Europa şi din lume. Străinii nu erau luaţi prin surprindere de atâta laudă şi se grăbeau să se ducă şi ceară un pahar bufetierului pentru a se convinge personal. Acolo aveau însă parte de încă o surpriză: pentru a primi paharul trebuiau să lase o garanţie de doi lei. Şi asta nu pricepeau.
   „Garanţie? Adică cum garanţie? Ce fel de garanţie?” întrebau. Cuvântul le suna cunoscut, fiindcă avea aceeaşi rădăcină cu cuvinte din limbile lor, doar că nu înţelegeau cum se potriveşte în cazul de faţă. Nu prea era de râs, căci niciodată nu e de râs când ţi se cer bani.
    „Garanţie?”
   „Da, li se explica, vă duceţi la colegul meu de acolo de la capătul tejghelei, îl vedeţi? Îi lăsaţi doi lei, căpătaţi un pahar gol, după care eu vă umplu paharul cu vin. Dumneavoastră vă duceţi cu paharul unde doriţi în sală, îl beţi, mai repede sau mai încet, după pofta inimii, mai staţi de vorbă, vă priveşte, iar când vă-ntoarceţi la colegul meu, îi daţi paharul gol şi căpătaţi înapoi cei doi lei ai dumneavoastră. Asta înseamnă garanţie. Aţi înţeles?”
   „Da. Dar de ce?”
   „N-aţi înţeles.” Bufetierul făcea un gest de descurajare şi încerca să-şi păstreze calmul. „E foarte simplu! Dacă n-aţi lăsa garanţia, nu v-aţi mai osteni să vă-ntoarceţi cu paharul. Şi noi rămânem în pagubă.”
   „Nu ne întoarcem? Cum aşa?”
   „Nu vă întoarceţi... sau îl lăsaţi pe undeva... pe un pervaz, ce ştiu eu! şi nu vă mai pasă de el”, le explica bufetierul încercând să-şi păstreze calmul.
   „Nu ne pasă de el?”
   „Sau mă rog, plecaţi cu el acasă.”
   „Cum aşa?”
   „Adică îl furaţi!” Bufetierul începea să-şi piardă răbdarea. Mai ales că erau atâţia pe capul lui cerând cu insistenţă pahare cu vin şi sandvişuri. Dar ziarista străină încă nu se dumirise. Nici nu se prea descurca cu cuvintele.
   „Furăm? Cum adică?”
   Dar cuvântul se răspândi în toată sala. „GARANŢIE”. Deşi orchestra începuse să cânte şi câteva perechi de ziarişti, renunţând pentru moment la sandvişuri şi la paharul de vin, începuseră să danseze, în acelaşi timp în micile grupuri din preajma supraveghetorilor se vorbea în continuare de garanţie. Şi, precum la acel joc numit „telefonul fără fir”, când după câteva transmiteri consecutive se pierde sensul cuvântului spus la început, ba chiar acesta se deformează de la un jucător la altul, tot aşa ajunsese să se vorbească şi aici de garanţia drepturilor omului; ceea ce îi interesa şi în scotea din apatie chiar şi pe diplomaţi, mai ales pe cei din Occident, sensibili la această sintagmă. Deşi unii din ei se arătau sceptici, cei mai mulţi trăgeau nădejde că drepturile omului sunt garantate şi respectate şi aici în Europa de Est, la fel ca peste tot. Inventivitatea, la rândul ei apreciată, nu era totuşi de-ajuns: era de preferat să se renunţe — parţial — la inventivitate pentru a se îmbrăţişa stabilul, adică un principiu de nezdruncinat: principiul drepturilor omului. Oficialii Administraţiei Centrale, fără a se împrăştia prin sală, rămânând în grup compact, ca de obicei, se deplasau totuşi şi răspundeau la strângerile de mână ale participanţilor la bal; mai ales că nu totdeauna puteau să-i deosebească pe participanţii străini de cei autohtoni: strângeau mâini de-a valma; şi nu de puţine ori erau chiar ei cei ce întindeau primii mâna, inclusiv adjunctul Administratorului-general, fără să fi auzit dinainte sintagma cu pricina. „Drepturile omului”? N-a auzit-o? Ei, dar nu-i nimic, de aceea organizăm întâlniri tovărăşeşti din când în când, ca să învăţăm unii de la alţii. Chiar dacă suntem convinşi că la ei primează aspectul formal, las’ că ştim noi! Pe hârtie, una — în realitate, alta! Pe când la noi, în Europa de Est, lucrurile au profunzime şi un suport solid, nu-i aşa?
   „Hei, Bleer! cum îţi mai merge? Bine? Când mai facem un reportaj?”
   Bleer îl recunoscu pe colegul de la „Solidaritatea socială”, care se apropia de el strecurându-se printre participanţii la bal, destul de rari în locul acela, în mână cu un pahar cu vin roşu, din care deja rămăsese nu mai mult de două degete. Îi adresă lui Bleer un zâmbet colegial, dar în clipa următoare observă că nu are în mână niciun pahar şi făcu ochii mari: „Abstinent? Te păstrezi pentru marile reportaje? Ai citit interviul colegului de la «Secolul 20»?”
   „Nu, ce interviu?”
   „Cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al Perú-ului. Ai auzit de el?”
   Lui Bleer îi stătu inima în loc. Făcu un efort să-şi ascundă emoţia, dar cu tot efortul, nu fu deloc sigur că nu se albise la faţă. Miruna era alături şi el parcă simţi şi strângerea ei de inimă.
   „Ceva interesant?” întrebă cu o voce firavă, pe care nu şi-o recunoscu.
   Dar colegul de la „Solidaritatea socială” nu observase pe chipul lui nimic suspect.
   „Ai ocazia să-l întrebi”, îi sugeră lui Bleer.
   „E aici?”
   „Sigur că da!... Stai puţin, tu la cine te referi?”
   „La Ramón Cuzco.”
   Ziaristul de la „Solidaritatea socială” râse cu poftă.
   „Eu vorbeam de colegul de la «Secolul 20»! Ăla care i-a luat interviul. Dar poate că e şi Cuzco, habar n-am! Vrei să ţi-l caut eu?”
   Miruna îl trase de mână. Gest care îi aminti lui Bleer că uitase să i-o prezinte colegului ziarist. Se grăbi să-şi repare greşeala.
   „Uite, ea e Miruna, prietena mea. A lucrat înainte la «Convingeri comuniste».”
   „Ştiu, zise ziaristul, mi-aduc aminte. Să-nţeleg că acuma are alte convingeri?”
   Dar bancul ăsta se făcea mereu de către toţi cei cu care se întâlnea în ultima vreme, sau cărora Bleer le-o prezenta. Se lăsă tras de mână de Miruna. Se îndreptară amândoi răzbătând prin mulţime şi printre perechile de dansatori către latura opusă bufetului, unde sperau să întâlnească grupul diplomaţilor.
   „Hei, dar tu chiar te descurci binişor când e vorba de scenele cu mulţi oameni, trebuie să recunosc!” îl lăudă Miruna.
   El se lovi de o pereche de dansatori, îşi ceru scuze şi o trase pe Miruna într-o parte.
   „Din păcate, răspunse, mă descurc mai greu când vine vorba de persoane izolate. Şi greu de găsit.”
   „O să ne descurcăm”, îl încurajă ea. Şi îl privi drept în ochi. „Trebuie să avem răbdare.”
   El îi captă privirea şi păru brusc interesat de un amănunt:
   „Ce culoare au ochii tăi?”
   „Ochii mei?” Miruna râse amuzată şi făcu un gest unduindu-şi un pic corpul înainte de a se lipi de el cu umărul. „Nu ştiu. Cred că încă n-ai stabilit!” îi răspunse glumind cu drăgălăşenie.
   Deduseră amândoi că o voce sonoră care răsună în preajmă i se adresa lui Bleer:
   „Ai venit să te familiarizezi cu publicul, cetăţene Iacob? Să vezi dacă merită să scrii pentru el?”
   Bleer se întoarse încruntat către individul grăsuliu care cu siguranţă îl lua drept altul.
   „Nu mă cheamă Iacob”, îi răspunse cu răceală. „Mă confundaţi.”
   „Ei, pe dracu’! Ba nu te confund deloc! Ai fost la mine în birou nu mai departe de acum câteva săptămâni. Sigur, admit că poate din punctul dumitale de vedere sunt o figură ştearsă. Admit şi că poate ţi-ai dori să colaborezi c-un alt redactor. Dar deocamdată asta-i tot ce-ţi poate oferi editura. Eu! Colegele de birou îmi zic Teofil, iar eu nu le contrazic. Ştii, e bine să ai o atmosferă constructivă la locul de muncă. Apropo, aici ai venit în calitate de ziarist, sau de autor de beletristică?”
   „Domnule, eu nu...!”
   „Cetăţene!” îl corectă individul grăsuliu cu o ironie tăioasă, care era clar că îl satisface pe deplin. „Deocamdată ne adresăm cu «cetăţene»! Ce-o fi mai departe, om vedea.” Lui Bleer i se păru că îl vede schimbându-şi dispoziţia dintr-un simplu pocnet din degete. Ceea ce spuse în continuare nu fu decât ironic, nu şi tăios. „Dacă ai venit să vezi ce fel de public o să ai pentru prima dumitale carte, ai ajuns prea devreme. Nu cred să se-ntâmple mai curând de patruzeci de ani. Hm! mă rog, cu puţin noroc, poate vreo treizeci şi cinci, treacă de la mine! Dar chiar şi-atunci...” Deodată privirea îi căzu pe faţa Mirunei, pe care o văzu fierbând toată. Făcu ochii mari, prefăcându-se surprins şi înspăimântat: „Cetăţene Iacob, ai grijă, prietena dumitale pare că vrea să mă-nghită!”
   „Bleer, zise Miruna, tu îl cunoşti pe indivi...?”
   „A, Bleer! o întrerupse jubilând al-doilea-redactor-desemnat, asta îmi sună familiar! Anagrame, nu-i aşa?... Dar lasă-mă să continui. Ziceam că ai venit aici mult prea devreme, cetăţene Iacob — sau, mă rog, Bleer, dacă ţii neapărat — ai venit prea devreme să-ţi cunoşti publicul. Din informaţiile pe care le am şi din estimările mele, ai să-ţi poţi publica prima carte cam peste treizeci şi cinci de ani. Dar să-ţi mai spun ceva. Şi asta nu pentru aşa o să vreţi voi! Ai să fii cam bătrân atunci. Şi în plus nimeni n-o să mai vrea să citească ficţiune. Nimeni! Toată lumea o să dea năvală pe eseistică, memorii, ba chiar şi filozofie... chiar dacă o să fie o filozofie de doi bani! Ai ghinion, cetăţene Iacob, sau... mă rog... Bleer. Mode! Mode peste tot! Nu numai în vestimentaţie. Domnia modei se întinde şi peste beletristică, cetăţene Iacob! Cândva în viitor. Acuma avem alte mode!”
   „Hai să plecăm!” îi spuse Mirunei Bleer, ajuns la capătul răbdării.
   „Unde pleci, cetăţene Bleer?” îi strigă din urmă al-doilea-redactor-desemnat. „N-ai unde să pleci! Degeaba te frămânţi!”
   Un foxtrot, asta cânta orchestra — săltăreţ într-o sală vastă unde delegaţii străini, încă zâmbăreţi şi entuziaşti, abia începeau să se familiarizeze cu măruntele realităţi din Europa de Est. Se dansa, se târşeau tălpi pe pardoseala de ciment, care deja avea nevoie să fie măturată, iar muzica răzbătea prin ecouri goale.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu