Dacă Gemi se dovedise a fi atât de sociabil cu câteva ore înainte, în holul recepţiei, când o făcuse pe anonimul mişcându-se printre mese, şi mai ales în prima parte a cinei, pe estradă, nu era de mirare ca toată lumea să şi-l dorească la masa lor. Nu se putea vorbi însă chiar de dezamăgirea că el se făcuse nevăzut de parcă l-ar fi înghiţit pământul, căci atmosfera era tot mai antrenantă: creştea rumoarea vocilor, clinchetul tacâmurilor şi mai ales râsetele nestăpânite, unul ici, altul colo, mai ales ale doamnelor, pe măsură ce chelnerii umpleau tot mai multe mese cu bunătăţile comandate. Unde te uitai, nu vedeai decât spinări încovoiate ale chelnerilor în preajma meselor, sticle cu vin înclinate profesional, ca nişte trofee, spre a fi văzute, examinate şi încuviinţate de invitaţi, tăvi purtate pe braţe îndemânatice, venind dinspre bucătărie şi poposind pe mesele fericiţilor beneficiari ai invitaţiilor doamnei Varvara. Chiar aşa! De ce n-ar fi fost fericiţi! Mărcile de vin erau recunoscute de cei cărora li se prezentau sticlele, mărcile de bere erau acceptate fără condiţia de habeas corpus, doar după nume, şi ambele, vinul şi berea, dezlegau limbile şi apropiau spiritele încă de la primele înghiţituri, astfel că se înteţeau prezentările din proprie iniţiativă între invitaţi. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
La aceeaşi masă cu Vadim şi Stela — doamna cu ochelarii fumurii, cum fusese ea remarcată în restaurant — mai stăteau domnul Stanciu, care ceruse permisiunea să se prezinte singur, alături de partenera sa actuală, Cecilia Brateş. Nu era Stela femeia care să întrebe: — Stanciu şi mai cum? Şi nici Cecilia Brateş nu era femeia care s-o întrebe pe Stela: — De ce porţi ochelari de soare acuma, când nu e soare? Domnului Stanciu mai mult ca sigur îi stătuse pe limbă, poate chiar adineaori, s-o întrebe pe Stela: — Cum se face că partenerul dumitale e mai tânăr? Vadim se uită la el şi din privirea sa îşi dădu seama că îi trecuse o întrebare prin minte, nu se dumiri care anume fusese întrebarea, aşa că îi răspunse cum îl tăia capul:
— Ne-am cunoscut de curând, noi doi... foarte de curând... De fapt, chiar astăzi. Se uită la ceasul de la mână şi confirmă: — Da, astăzi. Încă nu e mâine.
— Dar ce, ai crezut că e trecut de miezul nopţii? îl tachină Cecilia. Nicidecum! De fapt, n-a trecut decât o oră, o oră şi ceva, de când am coborât la restaurant. Dar aşa ni se pare, că zboară timpul, când e plăcut şi ne simţim bine. Ce ziceţi de Gemi al nostru? Un tip super, nu?
— Mă-ntreb ce rol are de fapt, zise Vadim fără să-i împărtăşească întru totul entuziasmul.
— Cum ce rol! îl contrazise ea. Să ne distreze! Ce altceva? Aţi auzit ce-a zis: e plătit de doamna Varvara! Pentru asta e plătit.
— Poate că pe lângă distracţie, trebuie să mai facă şi un raport.
— Despre ce? Despre tipii ăia doi care au urcat pe estradă?
— Habar n-am. Zic şi eu.
— Apropo, zise domnul Stanciu adresându-se Stelei, dacă vă invită pe estradă, ce faceţi, vă duceţi?
— De ce nu, răspunse Vadim în locul partenerei sale.
Privirile comesenilor se îndreptară spre Stela, dar ochii ei, îndărătul ochelarilor de soare, rămaseră de nepătruns. Nimeni nu comentă.
— E bine că v-aţi cunoscut de curând, opină Cecilia. N-aveţi prea multe de povestit. Cel puţin, nu unul despre celălalt. Şi noi ne-am cunoscut... la un moment dat, se întoarse ea spre surâzătoare spre domnul Stanciu, acoperindu-i mâna care stătea pe masă cu mâna ei. Să tot fie vreo zece ani de-atunci, nu-i aşa, dragule? Eram amândoi sătui până peste cap de... cum să le zic? consorţii noştri! Că văd că-i un cuvânt ţinut la mare cinste aici, la Ţărmul Armoniei! Nu ştiu ce vor ăştia de la noi, dar într-adevăr, e al dracu’ de greu s-o nimereşti cu... consortul! Noi am avut noroc de data asta — din nou, Cecilia îl învălui pe partenerul ei într-o privire drăgăstoasă —, nu-i aşa, Paul dragă. Când spun „de data asta” mă gândesc la acum zece ani. Pare mult. Dar nu s-a schimbat mare lucru de-atunci. Am avut noroc, asta e!... Îmi amintesc cât de uşor a fost să ne povestim unul altuia despre trecut. Despre cât de canalie a fost consortul meu... fost. Şi despre cât de... dar mă abţin să comentez despre fosta consoartă a lui Paul. Doar atât îmi permit să dezvălui — şi se uită întrebător la domnul Stanciu, să desluşească pe faţa lui un semn de încuviinţare; dar, negăsind un asemenea semn, nu păru câtuşi de puţin descumpănită, şi continuă: — Câte urme a găsit Paul prin casă de la prezenţa indivizilor cu care se întâlnea ea... cum o chema, Paul dragă... am uitat, cum ziceai c-o chema?
— Nu contează! zise domnul Stanciu.
— Aşa e, nu contează. Un lucru îmi amintesc exact, din ce îmi povestea Paul: era asistentă medicală. S-ar putea spune că avea din ce s-aleagă! Multă lume se perindă pe-acolo, pe la spital! Şi mai ales colaborări fructuoase cu doctorii!
— Şi cam la ce urme vă referiţi, doamnă Brateş? o provocă Vadim.
— Cecilia, îl corectă prietenos tovarăşa de sejur. Te rog să-mi spui Cecilia, fă-te că nu observi că sunt cu câţiva ani mai în vârstă... Ce fel de urme, întrebai... Păi, în primul rând, mirosul de tutun. Paul nu fumează şi n-a fumat niciodată, dar în casă...
— Hai s-o lăsăm baltă cu amintirile, Cecilia, o întrerupse domnul Stanciu, cu o figură severă.
— Dar, iubitule, trebuie să ne obişnuim cu confesiunile. Pentru ce am venit aici, la Ţărmul Armoniei? Nu pentru asta? Hai s-avem puţină răbdare şi să vedem. Poate că ne face bine. Ne-am obişnuit atât de mult cu ura, că a ajuns să facă parte din viaţa noastră. Şi află, iubitule, oricât de tare te-ai supăra şi oricât de domn ai vrea să fi, că nu mă pot abţine să spun că, mai mult decât urmele propriu-zise, m-a deranjat, când mi-ai povestit, faptul că de la un moment încolo ajunsese să lase toate acele urme cu premeditare. Aşa a reieşit din povestirea ta, iubitule. Numai ca să-ţi facă rău. Tu ai povestit! Nu ştiu de ce vrei acuma s-o-ntorci!
Stela şi Vadim se aplecaseră deja peste farfuriile lor pline şi mâncau. La fel şi domnul Stanciu. Fu nevoită să le urmeze exemplul şi Cecilia Brateş; dar tot cu gândul la „confesiunile” ei. Mâncară câteva minute în tăcere. Cecilia nu rezistă la o tăcere prea lungă, ridică paharul, încurajându-i pe ceilalţi; aşa că ciocniră toţi patru şi îşi urară „Divorţ fericit!”
Doamna Brateş luă din farfurie, cu furculiţa, un cartof la cuptor şi începu să-l mestece.
— Paul şi cu mine nu suntem căsătoriţi cu acte, spuse ea. Nu mai avem încredere în acte, nici Paul, nici eu.
— Foarte bine, aprobă Vadim. Nu ştiu dacă toată lumea e de acord, dar eu asta spun: adevăratul nostru duşman e timpul.
— Da, Vadim, ai dreptate, timpul ne macină. Şi de multe ori ne scoate din sărite! Fostul meu soţ a fost o puşlama ce nu s-a mai văzut! Nu-i mai rostesc numele, fiindcă lui Paul nu-i place. Deşi am vorbit despre el de multe ori. Nu vă mai spun în ce împrejurări am vorbit! chicoti ea. Astfel de discuţii stimulează! Ştiţi la ce mă refer, nu? Ei bine, fostul meu soţ mă urmărea tot timpul. Ca un obsedat! Spera să mă prindă...
— Dar nu te-a prins! o completă râzând Vadim. Ca să-l imit pe moderatorul nostru cel năzdrăvan: ai fost precaută!
— Nimic nu scuză faptul de a fi fanatic, rosti Cecilia pe un ton filozofic.
— În fond totul se reduce la egoism, fu de părere Stela. Şi încă e bine atâta vreme cât nu se ajunge la agresivitate.
— Tu ai trăit o asemenea experienţă? Ai avut un soţ agresiv?
— Da... am avut, răspunse Stela după o ezitare, cu o voce incoloră.
— Nu trebuie să pui la inimă, dragă... Stela — Stela te cheamă, nu? Parcă aşa am înţeles.
— Da, Stela.
— Ştii cum se spune: cele bune să se-adune, cele rele să se spele... Poate că drama ta e încă proaspătă în minte. Aşa e?
— Într-un fel, da.
— Nici mie nu mi-a prea ars de sporovăială îndată după consumarea „evenimentului”. Ştiu prea bine cum e. Doare. Chiar dacă tu n-ai nicio vină, tot doare!
Odată coborâţi de pe estradă şi întorşi la masa lor, domnul Marinescu şi fosta sa consoartă stârniră admiraţia tovarăşilor lor de masă — doar admiraţia, nu şi invidia. Comeseana doamnei Mircioiu spuse, împreunându-şi mâinile:
— Vai, ce mă bucur că există oameni atât de deschişi şi de curajoşi ca dumneavoastră! Noi doi, soţul meu şi cu mine nu cred că am fi în stare... Apropo, măcar la scară mică s-o facem, dacă pe estradă ne-am pierde amândoi cu desăvârşire: pe mine mă cheamă Antonia Dragomir — puteţi să-mi ziceţi Toni, chiar vă rog să-mi ziceţi Toni —, iar pe soţul meu, pe actualul meu soţ, îl cheamă Adrian. Nu, iubitule? Nu-i aşa că şi noi putem să ne destăinuim la scară mică?
— De ce nu? acceptă domnul Dragomir.
— Eu sunt convins că şi pe estradă v-aţi descurca foarte bine, cel puţin la fel de bine ca şi noi, o încurajă domnul Marinescu.
— Totuşi, reluă doamna Dragomir, aţi spus acolo, pe estradă, atâtea lucruri, cum să spun, de intimitate, pe care eu una nu m-aş încumeta să le fac publice. Şi nici să le aud de la altcineva.
— Ba eu cred că pe mine nu m-ar deranja să le aud, spuse domnul Dragomir.
— Pe mine m-ar deranja, iubitule, replică Antonia.
— Eşti prea aspră cu tine însăţi, Toni dragă.
— Nu mă refer neapărat la noi doi. Noi doi am ajuns la o vârstă când prin forţa împrejurărilor nu prea mai comiţi fapte de care să-ţi fie ruşine, înţelegi ce vreau să spun.
— Totuşi, ar trebui să încercăm să ne depăşim vârsta, fu de părere domnul Dragomir.
— Categoric! Domnul Marinescu izbucni în râs. — Ar trebui să îndrăznim să ne fie ruşine, de ce nu!
— Apropo, domnule Marinescu...
— Viorel, sugeră cordial domnul Marinescu.
— Da, sigur... Apropo, Viorel — se precipită cu vorba, curioasă, doamna Dragomir, e adevărat ce spunea Adina pe estradă, că îţi notezi peste tot nume de femei?
— Evident că Adina exagerează, răspunse volubil scriitorul. Îmi notez în egală măsură şi nume de bărbaţi. Că doar nu creez mai multe personajele feminine decât masculine! Pe de altă parte, recunosc, e adevărat ce se spune, că există un mister al femeii. Ăsta ar fi într-adevăr un motiv să mă ocup mai mult de femei...
— Ceea ce şi faci! strecură maliţioasă Adina.
— Ei, da, facem şi noi ce putem! replică scriitorul... Dar să continui. După părerea mea, bărbaţii pot fi la fel de interesanţi ca şi femeile. Totul depinde de aşteptări. În fond, în ce constă misterul femeii? E vorba de o anumită constituţie anatomică, să-i zic aşa. O constituţie care predispune.
— Reducem totul la sex! îl apostrofă cu o oarecare înverşunare doamna Mircioiu. Cunosc povestea! Totul se rezumă la atracţia sexuală!
— Nu se rezumă, dar începe de acolo. Ce-i rău în asta? Nimeni n-a zis că povestea care începe cu sexul nu-i frumoasă şi că nu are nenumărate consecinţe pline de farmec. E ca şi cum ai suspecta mierla că nu cântă decât ca să-şi atragă partenera. Treaba ei! Las-o cânte. Cântecul ei e minunat indiferent ce substrat are.
— Vai, ce frumos! bătu din palme doamna Dragomir. Trebuie să fii scriitor ca să vezi astfel lucrurile!
— Îmi pare rău, dragă, interveni mucalit domnul Dragomir, eu n-am talent la scris. Dacă voiai s-auzi toată ziua fraze frumoase — dacă voiai s-auzi în casă mierla cântând —, trebuia să te gândeşti mai bine înainte de a mă alege pe mine!... Ceea ce nu înseamnă, se grăbi el să adauge, că nu sunt de acord cu Viorel.
— Eu una am acceptat să vin aici, la Ţărmul Armoniei, spuse dezamăgită doamna Mircioiu, în speranţa că, aflându-mă printre persoane divorţate, n-o să mai aud atâtea discuţii despre sex.
— Îmi pare rău pentru tine, spuse domnul Marinescu. Dacă e vorba de persoane divorţate, înseamnă că sexul n-a mai mers. Tot sexul! Asta e! Pentru că, indiferent ce scrie în decizia de divorţ, adevărata cauză a divorţului rămâne sexul. Pe de o parte, nu mai există atracţie sexuală între parteneri...
— Spui nişte banalităţi cât capul tău de mari! îl întrerupse revoltată doamna Mircioiu. Abia aştept să vină Gemi, mâine seară, şi să ne distreze din nou.
Domnul Marinescu ridică din umeri cu dezamăgită înţelegere. Un chelner, ivit ca din pământ lângă masa lor, îi întrebă dacă mai doreau ceva. Nu, nu mai dorea nimeni nimic. Decât doar să se vadă mai repede fiecare în patul său şi să doarmă după o zi atât de obositoare.
Notă de plată nu exista aici, la Ţărmul Armoniei.
vineri, 9 iunie 2017
Divorţ fericit! (8)*
duminică, 4 iunie 2017
Divorţ fericit! (7)*
— Cum procedează un bărbat care se respectă? continuă moderatorul... Imediat ajungem şi la femei! preveni el c-un gest de invitaţie la răbdare orice posibil protest. Bărbaţii care se respectă îşi pregătesc terenul pentru o nouă legătură! Asta fac, degeaba încercaţi să mă contraziceţi! Văd eu foarte bine! Vrea cineva să mă contrazică pe faţă? Îl poftesc să mă înfrunte aici pe estradă! E cineva? *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
Stârnind murmure de surprindere, un bărbat elegant, de vreo şaizeci de ani, se hotărî să se ridice de la o masă laterală, gata să contribuie la spectacol. Pe sub sacou purta o vestă grena tricotată.
— A! exclamă moderatorul. Deci dumneavoastră vreţi să daţi curs provocării mele! Excelent! Ei bine, poftiţi sus pe estradă.
Bărbatul cu vestă grena ocoli cu îndrăzneală marginea estradei. Avea un mers destul de tineresc pentru vârsta sa — tineresc şi sigur pe sine. Găsi scăriţa spre estradă şi urcă impetuos cele două trepte.
— Vă previn din capul locului, îl întâmpină Gemi glumind, că tot ce veţi spune va putea fi folosit împotriva dumneavoastră!... Vă rog să luaţi microfonul. Şi spunând asta, moderatorul ridică de pe jos un microfon şi i-l întinse. — Vă rog să ne spuneţi cu cine avem onoarea.
Invitatul părea să fie familiarizat cu recuzita de pe o estradă dintr-un restaurant.
— Marinescu, rosti el cu voce clară în microfon. Viorel Marinescu.
— Ia spuneţi, domnule Marinescu, îl abordă frontal moderatorul, nu-i aşa că v-aţi montat?
— Cum adică? făcu invitatul.
— V-aţi montat, stimate domn! Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi montat! Sunteţi gata să rememoraţi oricând toate defectele consoartei — mă rog, ale fostei consoarte — numai ca să aveţi o justificare solidă că v-aţi despărţit de ea! Am zis bine? E foarte important pentru dumneavoastră să-i găsiţi cât mai multe defecte. Nu-i aşa?
— Întrebaţi-mă mai bine dacă a trebuit să le inventez! glumi bărbatul urcat pe estradă.
Tot salonul se amuză copios la cuvintele invitatului.
Moderatorul se prefăcu stânjenit şi se încruntă aruncând priviri speriate în toate părţile.
— Sper că nu-i nimeni pe-aici să fie nevoit să-şi astupe urechile auzind ce spuneţi!
— Dacă vă referiţi la străini, nu ştiu cum reacţionează. Şi nici nu...
— A! îl întrerupse cu avânt moderatorul. Aici nu-i nimeni străin! Pe toţi ne leagă aceeaşi soartă. De divorţat!
— Pe toţi ne leagă? făcu sceptic bărbatul de pe estradă. Vreţi să vă spun ceva? Eu unul am stat mult în cumpănă dacă să accept sau nu invitaţia doamnei Herescu. Nu sunt genul extrovertit dispus să-şi dea poalele peste cap la prima ocazie.
— Şi totuşi aţi urcat pe estradă.
— Da.
— Din proprie iniţiativă!
— Da. Asta-i de mirare chiar şi pentru mine.
În salon se auziră râsete, dar cei mai mulţi îi urmăreau cu o atenţie poate un pic ostilă. Moderatorul îl înconjură cu braţul pe după umeri şi îl împinse uşurel către locul cel mai luminat de pe estradă.
— Vreau să vă fac o mărturisire, stimate domnule Marinescu. Când eram în pragul divorţului... Ei, poftim! strigă el, dezarmat. Am spus-o şi pe-asta! Deşi n-am avut nicio intenţie. Jur! M-a luat gura pe dinainte... Ei, asta e! Acuma ştiţi. Sunt şi eu divorţat. Dar tot îmi rămâne un mister nedezvăluit: dacă m-am recăsătorit sau nu! Pe ăsta îl ţin bine!... Bun. Să revenim... Aşadar, când eram în pragul divorţului, acum... Mă rog, acum mulţi ani... Un prieten, care era la rândul lui divorţat, mi-a spus: „Eu, care am trecut prin asta, aş zice să te mai gândeşti. E grea despărţirea.”... Nu că am luat în serios avertismentul acelui prieten al meu... Ştiţi, există o vârstă când, oricum ai fi sfătuit, până la urmă faci tot cum te taie capul!... I-am zis aşa: Prietene, ştii ce? Fiecare cu ale lui! Eu nu cred că-i chiar aşa de greu. Poate o vreme n-ai chef să mai faci nimic, poate rămâi cu ochii pe fereastră, poate adormi mai greu din cauza gândurilor. Dar mai devreme sau mai târziu îţi trece şi îţi dai seama că ai făcut un pas în folosul tău. Nici nu mai contează a cui a fost iniţiativa. Important e rezultatul. Nu-i chiar de colo să iei totul de la capăt. Şi la fel de important e să nu te-apuce regretele. De aceea spuneam, domnul meu, că, pentru e evita regretele, calea sigură e să-ţi reîmprospătezi în minte defectele fostei consoarte. Iar dacă le-ai făcut publice, vă spun eu, e ireversibil!
Faţa moderatorului se destinse într-un zâmbet larg.
— Aşa că agenţia de turism AT vă oferă şansa vieţii dumneavoastră! trase el concluzia... Sunteţi împreună cu fosta soţie, presupun.
— E acolo, răspunse bărbatul cu vestă grena. Şi nu cred că şi-a pus mâinile la urechi ca să n-audă ce-am spus.
Spunând asta, arătă cu braţul întins undeva peste mese şi multe priviri se întoarseră spre masa de unde el se ridicase cu câteva minute înainte, ca să urce pe estradă. La masa aceea mai şedea o pereche de soţi divorţaţi, cam de aceeaşi vârstă, iar fosta doamnă Marinescu afişă un zâmbet cam forţat, încercând să înfrunte cu curaj privirile întoarse spre ea din toate părţile.
— Aţi respectat întocmai contractul cu Doamna Varvara! observă moderatorul glumind. Foarte bine! Vă felicit. Deci aţi reuşit s-o convingeţi să vă însoţească la Ţărmul Armoniei.
— Ea a primit invitaţia. Aşa că eu am fost acela care s-a lăsat convins.
— A, deci aşa! exclamă teatral moderatorul. Pot să vă întreb câţi ani aţi fost căsătoriţi?
— Păi, aş putea să fac o socoteală simplă. Dar prefer să vă răspund: prea mulţi!
Se făcură auzite râsete în tot restaurantul. Moderatorul râse şi el, ceva mai reţinut.
— Vă rog să mai rămâneţi puţin.
Şi se întoarse spre mese.
— Daţi-mi voie... spuse, adresându-se tuturor. Se îndepărtă de domnul Marinescu şi făcu un mic tur pe lângă marginea estradei, ţinând microfonul la gură. — Daţi-mi voie să remarc că se întrevede şi un avantaj al divorţului!... Dar numai pentru doamne! Şi anume pentru cele care, din prea multă personalitate, au preferat să nu renunţe la numele de domnişoară atunci când s-au căsătorit ci să şi-l ataşeze ce cel al soţului. Adică să aibă două nume de familie. Ei bine, de-acum înainte nu vor mai fi nevoite să se complice cu două nume. Să recunoaştem că-i destul de complicat totuşi. Aşadar, doamnele divorţate vor putea să revină la un singur nume, care nu mă-ndoiesc că le-a fost dintotdeauna foarte drag.
O voce feminină, distinctă dar slabă din cauza distanţei, se făcu auzită de la una din mesele din fundul salonului:
— Dar pentru bărbaţi există vreun avantaj?
Moderatorul se opri, surprins, şi se întoarse în direcţia mesei de unde venise întrebarea.
— Mă bucur, zise el, că întrebarea vine de la o doamnă! Ar fi fost de mirare să vină de la un bărbat. Căci bărbaţii sunt cât se poate de convinşi că au numai de câştigat divorţând... Ei, bine, dragă doamnă, ca să vă răspund direct, bărbaţii singuri au întotdeauna siluetă. Şi ştiţi de ce?... Se întoarse către bărbatul de pe estradă: — Dumneavoastră, domnule Marinescu, ştiţi de ce?
— Habar n-am.
— Ei bine, se adresă moderatorul întregului salon, pentru că mănâncă mult mai puţin. De ce? Jumătate din mâncare le rămâne lipită de fundul tigăii!
Tot salonul râse copios şi moderatorul se lăsă şi el în voia valului de râs. Acum probabil se putea spune că atmosfera era definitiv destinsă.
— Şi fiindcă vă spuneam că mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră, şi ca persoană privată, daţi-mi voie să completez, în nume personal, urarea pe care v-am făcut-o la început: Divorţ fericit!
Se bătu din palme. Reuniunea începea să semene cu o petrecere în toată regula.
— Să înţeleg — se întoarse moderatorul către invitatul său — că, dacă sunteţi atât de rezervat în privinţa duratei căsniciei dumneavoastră, de a ne dezvălui motivele divorţului nici vorbă nu poate fi? Şi, înainte de a-l lăsa să răspundă, se grăbi să adauge: — Ştiţi, noi totuşi contăm pe un anume schimb de experienţă, care ar putea să le fie de folos multora aici de faţă.
— N-am spus că sunt rezervat, îl contrazise sec domnul Marinescu.
— Asta-i grozav! jubilă Gemi. Înseamnă că începem chiar din prima seară seria dezvăluirilor! Cum o cheamă pe fosta dumneavoastră soţie, care ziceţi că e aici de faţă?
— Adina Mircioiu.
— Credeţi că ar fi dispusă să urce pe estradă, alături de dumneavoastră?
— Nu ştiu, răspunse precaut domnul Marinescu. Întrebaţi-o pe ea.
— Ce spuneţi, doamnă Mircioiu, se întoarse Gemi spre masa laterală unde presupunea că se află aşezată fosta doamnă Marinescu, vă încumetaţi să vă alăturaţi fostului dumneavoastră ales?
Se ridică o doamnă slăbuţă, de vreo cinzeci de ani, în taior bej, şi se sprijini, ezitantă, de masă, afişând un zâmbet la fel de nesigur ca şi întreaga ei ţinută, în timp ce toate privirile erau aţintite asupra ei. Totuşi, împotriva tuturor aşteptărilor, răspunse cu o voce destul de sonoră: — Da, de ce nu!... Şi păşi cu un pas mai degrabă rigid spre estradă, suportând cu stoicism privirile care o urmăriră pe tot drumul, în deplină tăcere. Moderatorul o primi cu entuziasm la marginea estradei şi, întinzându-i mâna, o ajută, galant, să urce cele două trepte.
— Iată-vă, deci, dragă doamnă Mircioiu! Vă asigur că vă bucuraţi de întreaga mea admiraţie. Şi totodată sunt sigur că o veţi avea şi pe a Doamnei Varvara în clipa când i se va relata evenimentul. Căci este cu adevărat un eveniment! Primul cuplu, mă rog, fost cuplu, în faţa întregii asistenţe! Va fi o mare bucurie pentru domnia-sa, sunt convins!
În jurul estradei, în salonul vast, chelnerii se aplecau, stilaţi, către clienţii aşezaţi la mesele de câte patru locuri, ascultau numai ochi şi urechi comenzile, dădeau uşor din cap, ceremonios, în semn că nu mai aveau nevoie de alte explicaţii şi că, vorba cântecului, dorinţa clientului era poruncă pentru ei.
— Nici nu ştiu la cine să apelez mai întâi, spuse moderatorul mimând nehotărârea, şi se uită întrebător când la domnul Marinescu, când la doamna Mircioiu. — Ştiu că ar putea fi dureros, dar, mă gândesc... Aţi fi dispusă, doamnă, să rememoraţi împrejurările când... în sfârşit, când s-a produs... mă rog, ruptura, să-i zicem? Dumneavoastră aţi cerut divorţul?
— Da, eu.
— Ce aţi avut să-i reproşaţi soţului dumneavoastră?
Domnul Marinescu stătea drept de o parte a moderatorului şi se uita undeva într-o parte, mai degrabă absent.
— Trebuie să vă spun că Viorel este scriitor, începu doamna Mircioiu — afirmaţie care stârni murmure în salon.
— Hm! Trebuie să fie interesant să ai un soţ scriitor! exclamă Gemi, plin de entuziasm. Dar nu vreau să vă influenţez. Continuaţi, vă rog.
— Sigur, poate părea interesant, la prima vedere, povesti doamna Mircioiu. El este mereu cu gândul la scrierile sale, priveşte în gol şi nu spune nimic, tu încerci să vorbeşti cu el şi el nu-ţi răspunde... În salon murmurele amuzate se înteţeau. — Nu ţi se cere părerea, dar tu, ca soţie, găseşti prin casă tot felul de însemnări, tot felul de fiţuici, pe care găseşti scris câte un nume. Nume de femei, bineînţeles... Ba găseşti pe un bileţel Maria B., ba găseşti pe altul Elena T... Dacă îl întrebi, el îţi răspunde că sunt nume de personaje din romanele sale. Vrând-nevrând, îl priveşti cu suspiciune, şi el se amuză, izbucneşte în râs... Apoi, într-o zi, i-am scotocit prin manuscrise şi într-adevăr...
— Ai făcut tu asta! strigă surprins domnul Marinescu.
În salon se râse copios. Moderatorul îşi păstră însă o figură serioasă, ba chiar interveni adresându-se publicului:
— Vă rog, doamnelor şi domnilor!... Vă rog, doamnă Mircioiu, continuaţi.
— Într-adevăr, am găsit respectivele nume în textele sale... şi încă multe altele, ştiţi, scrise pe margine... pe marginea foilor. Începusem să cred că eu sunt bolnavă de suspiciune. Iar el, curat ca lacrima. Inocentul cu capul în nori. De aceea am rămas înmărmurită când într-o zi, întorcându-mă acasă pe neaşteptate, l-am găsit în pat cu o femeie.
Moderatorul nu avu replică pentru moment.
— Hm!... Se dezmetici după vreo două secunde şi adăugă: — Şi s-a întâmplat de multe ori?
— Ce?
— Să-l găsiţi cu o femeie în pat?... Se întoarse către domnul Marinescu: — V-a surprins de mai multe ori cu o femeie în pat, domnule Marinescu?
— Da de unde! S-a întâmplat o singură dată!
— În rest, aţi fost precaut, nu-i aşa, domnule Marinescu? Din toate ocaziile când aţi venit acasă cu o femeie, v-a prins o singură dată!
Moderatorul începuse fraza cât se poate de serios şi o sfârşi într-un hohot de râs exploziv. Salonul îl urmă, distrându-se copios. Invitatul de pe estradă nu negă nici el, dând semne că mai degrabă ar fi înclinat să se alăture veseliei generale. Toate privirile se îndreptară spre doamna Mircioiu, care rămăsese serioasă.
— Da, o singură dată s-a întâmplat, recunoscu ea.
— Deci o singură dată? întări Gemi. Permiteţi-mi, doamnă să vă citez o frază — nu vă spun din cine. „Lucrul cel mai important într-o căsnicie fericită nu e fericirea, ci stabilitatea.” Ce ziceţi de asta? Şi se grăbi să adauge: — Nu citez cu asentimentul Doamnei Varvara. Îmi asum riscul s-o fac din proprie iniţiativă.
— Ce-aş putea să spun... Dacă dumneavoastră credeţi că eu am divorţat doar fiindcă Viorel a adus în casă la noi o femeie o singură dată, vă înşelaţi... De fapt nu mi-a păsat de câte ori a făcut-o. Dar... Viorel... Pentru Viorel eu ajunsesem să nu mai contez...
— Exagerezi, Adina! interveni scriitorul. Nu-i adevărat!
Doamna Mircioiu nu-l luă în seamă. Continuă, impasibilă:
— Viorel vorbea la telefon cu foarte multe persoane. Unele convorbiri erau în chip vădit cu femei cu care era într-un anumit gen de relaţie... Folosea aluzii, sărea peste cuvinte, făcea totul ca eu să nu-mi dau seama cam despre ce vorbea. Evident, se înşela. Îmi dădeam foarte bine seama. Apoi închidea telefonul şi îmi spunea brusc: Trebuie să plec, am o întâlnire. Şi în secunda următoare ieşea pe uşă... Eu, de bună seamă, ştiam ce fel de întâlnire are. Chiar dacă intenţia lui era să mă facă să cred că erau întâlniri de lucru. De la un moment încolo începuse să nici nu se mai ferească. Vorbea la telefon în prezenţa mea şi zicea: „Nu pot să-ţi spun acuma.” Sau: „Îţi explic cu prima ocazie.” Cum credeţi, domnule Geamănu, că se simte o femeie care este tratată în acest fel?... Pe mine nu mă întreba niciodată nimic, asta apropo de „fericirea” de a fi soţie de scriitor — nu mă-ntreba nimic, nu-mi cerea niciodată părerea, venea şi pleca de acasă, ca şi cum ar fi trăit singur... Nu, n-a contat că l-am găsit o dată în pat cu o femeie. Nu ştiu dacă dumneavoastră vă puteţi da seama cum a fost viaţa mea până la divorţ. De altfel, judecătorul n-a avut nicio ezitare să pronunţe sentinţa din vina exclusivă a pârâtului. Asta, cu toate că avocata lui Viorel s-a silit din răsputeri să demonstreze că vina ne aparţinea în egală măsură.
— Eu cred, zise moderatorul după o pauză destul de lungă, că Doamna Varvara e la curent cu toate aceste detalii.
— Da’ de ce trebuie să fie doamna Varvara la curent? se revoltă scriitorul.
— Sunt sigur, domnule Marinescu, îi răspunse Gemi, că vom avea destul timp, în cele trei zile rămase, să aflăm de ce — nu că trebuie, dar de ce este la curent Doamna Varvara.
O voce de undeva din salon se făcu auzită — o voce altminteri probabil viguroasă, dar care, fără amplificare, sună firav:
— Dar doamna Herescu unde e? Nu vine să se întâlnească cu noi?
— Cu siguranţă vine, oameni buni, spuse moderatorul. Nu vă faceţi griji. Dacă n-ar fi vrut să vă întâlnească, nu v-ar fi trimis invitaţiile. Până la sfârşitul sejurului o veţi cunoaşte negreşit. Puţină răbdare.
Şi atunci o altă voce, de astă dată alarmată, se ridică din celălalt capăt al salonului:
— Da’ de ce filmează tipul ăla de-acolo?
Un tânăr se ridicase în picioare şi arăta cu braţul întins spre una din mesele aflate la mică distanţă de estradă. Toate privirile se îndreptară instantaneu spre locul vizat. Cu toţii putură să vadă un bărbat între două vârste, care, alertat de agitaţia din salon, tocmai îşi lăsase jos camera cu care filmase, fără a apuca însă s-o ascundă.
— De ce suntem înregistraţi? strigă indignat tânărul care se ridicase în picioare. E normal să fim înregistraţi?
— Cine filmează? strigă moderatorul, arătându-se la rândul său indignat.
Un bărbat mai în vârstă sări în sprijinul mai tânărului său coleg de sejur şi, pe un ton de reproş familiar, i se adresă moderatorului:
— Ascultă, Gemi, voi ăştia, organizatorii, ar trebui să ţineţi cont că noi toţi, aicea, ne aflăm într-o postură nu tocmai confortabilă, ce dracu’! Suntem divorţaţi, avem tot felul de motive să fi ajuns în situaţia asta... Vorbim în public despre ele, bun, de acord. Dar unele motive nu sunt tocmai măgulitoare pentru noi — mă rog, pentru unii din noi. Ar trebui să fim siguri că n-ajunge nimica în presă.
— Vă asigur, domnilor... Vă asigur, doamnelor şi domnilor, spuse Gemi pe un ton ferm, că la această întâlnire suntem numai noi între noi şi nimeni altcineva. Nimeni! Vă rog să fiţi convinşi de asta. Domnul pe care îl vedeţi acolo, dacă a filmat, a făcut-o în calitate de persoană privată. Vă asigur că nu l-a pus nimeni.
— Să urce pe estradă! strigă o voce din salon.
— Numai dacă divorţul s-a pronunţat din vina lui! glumi moderatorul. O să aflăm asta într-una din serile următoare. Astăzi trebuie să vă las să vă vedeţi de cină. Nu pot să vă ţin tot timpul de vorbă. Doamna Varvara o să mă certe.
vineri, 2 iunie 2017
Divorţ fericit! (6)*
Bruno era deja familiarizat cu salonul cel mare din restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Ceva se schimbase totuşi în cele câteva ore care trecuseră de când o cunoscuse chiar aici pe Otilia: ferestrele fuseseră ornate cu ghirlande de iederă. Şi bineînţeles mesele aveau toate un aer nou şi sărbătoresc. Chelnerul, manierat, îi îndrumă spre masa care le fusese rezervată, din păcate departe de cea unde se cunoscuseră. Nu era decât o mică nostalgie de dată foarte recentă. De fapt nostalgiile creează atmosfera. Dar ceilalţi invitaţi ce nostalgii aveau? Niciuna. Ceea ce nu îi împiedica totuşi să remarce cu încântare luminiţele galbene de pe mesele de patru locuri, în forma unor veioze mici şi cochete, dar care nu intrau în concurenţă cu candelabrele ci le lăsau acestora rolul principal în a da strălucire salonului. Se strecurau veseli printre mese, călăuziţi de chelneri, în rumoarea plăcută a vocilor celor care deja îşi găsiseră locurile. Lui Bruno şi Otiliei chelnerul le ţinu scaunele să se aşeze, după care luă de pe masă cartonaşele cu numele lor. Bruno observă cartonaşele din dreptul celorlalte două locuri încă neocupate, pe care scria Carmen Văduva şi Andrei Văduva, şi se întoarse amuzat spre Otilia: *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
— Se pare că avem de învăţat de la o pereche de tineri căsătoriţi.
— De unde ştii că sunt tineri? îl întrebă Otilia.
— Presupun. E puţin probabil ca doi tipi în vârstă să rămână împreună.
— Eu cred că nu sunt căsătoriţi, fu de părere Otilia.
— Şi atunci de ce au acelaşi nume?
— Nu ştiu. Vom vedea. Poate că sunt frate şi soră.
Bruno scoase un „Ha!” sceptic şi sonor, care cu siguranţă ar fi atras atenţia celor de la mesele din jur dacă locurile ar fi fost ocupate şi dacă cei ce şi le ocupaseră deja ar fi terminat foiala instalării.
Fură amândoi surprinşi — şi s-ar putea spune dezamăgiţi —, când un chelner le aduse la masă o pereche în vârstă, un domn şi o doamnă de cel puţin şaptezeci de ani, care înclinară capul şi le zâmbiră amical şi reţinut înainte de a se aşeza la masă, el totuşi mai degrabă ursuz. Chelnerul luă şi celelalte două cartonaşe, în timp ce noul-venit întinse mâna după meniu şi se adânci în studierea lui. Doamna îşi îndepărtă, parcă, o firimitură din poală, după care, vrând să distragă atenţia de la impoliteţea partenerului ei, se aplecă uşor, cu stânjeneală, spre cei doi tineri şi li se adresă cu un zâmbet nesigur:
— Să vedem cum o să decurgă prima seară...
Păi, da... Ce puteai să răspunzi? Să vedem... După nu mai mult de câteva secunde, doamna continuă:
— Noroc că am găsit în recuzita hotelului un costum potrivit pentru soţul meu.
— Chiar e soţul dumneavoastră? se miră Bruno.
— Scuzaţi-mă! Fostul meu soţ.
— Am văzut pe cartonaşe că aveţi acelaşi nume, insistă Bruno.
— Din comoditate, explică doamna Văduva. Comoditatea mea, desigur. Vreau să spun că după divorţ n-am făcut demersurile necesare pentru a-mi relua numele de domnişoară.
— Sau numele de la prima căsătorie, interveni neaşteptat de prompt — şi de sumbru — domnul Văduva.
Doamna Văduva, roşie ca racul, ripostă contrariată:
— Soţu... Fostul meu soţ glumeşte! Ştie foarte bine că n-am fost măritată decât cu el!
— Nu ştiu ce-ai făcut după divorţ, rosti cu aceeaşi asprime domnul Văduva.
— Poate că o s-avem ocazia să lămurim lucrurile, promise doamna Văduva pe un ton conciliant. Era vizibilă jena ei de a aborda în public un asemenea subiect. Roşeaţa din obraji i se atenua treptat... — În sfârşit, reluă ea, mi s-a părut prea complicat să mă întorc la vechiul meu nume. Prea multă birocraţie. Şi, întorcându-se spre domnul Văduva, făcu o încercare eroică de a reveni la un ton cordial: — A fost o întâmplare că ne-am întâlnit. Nu-i aşa, Andi?
— Şi la noi tot o întâmplare a fost, se repezi în întâmpinare Bruno. Abia azi ne-am întâlnit!
— Serios? făcu doamna Văduva ochii mari. Iar domnul Văduva îşi înălţă din meniu faţa serioasă.
— Da. Acum câteva ore. Căutam un loc de cazare. Habar n-aveam că există un hotel cu numele de Ţărmul Armoniei!
— Cu siguranţă există, confirmă doamna Văduva, din moment ce ne aflăm în el. Apropo, dumneavoastră ne-aţi văzut cartonaşele, ştiţi cum ne cheamă. Noi nu le-am văzut pe-ale voastre!
— Sigur că da! se grăbi Bruno să vină în întâmpinarea reproşului discret al doamnei. Numele meu e Bruno Roşca.
— Iar pe mine mă cheamă Otilia Răducanu, adăugă Otilia. Confirm că ne-am cunoscut abia astăzi. Şi că îndeplinim toate cerinţe cuprinse în invitaţie.
— Nu vă întreb cine dintre voi doi a avut iniţiativa! râse doamna Văduva. Se ştie, femeile au totdeauna iniţiativa!
— Când e vorba de sex, accentuă Bruno.
— Mmm... n-aş spune, îl contrazise doamna Văduva, evitând tonul prea categoric. În privinţa sexului, aş înclina să cred că bărbaţii au de obicei iniţiativa. Dar depinde de noi femeile dacă se întâmplă sau nu!
Otilia se abţinu să-i dea dreptate doamnei Văduva, dar nu-şi putu înfrâna un zâmbet de satisfacţie.
La margine, chelnerii se străduiau să cuprindă cu privirea întregul salon şi îşi suceau gâturile să vadă dacă totul era în bună rânduială. Se pare totuşi că lipsea unul din invitaţi. Un chelner, umăr lângă umăr cu un coleg de-al său, îi arătă acestuia ceva la una din mesele mai îndepărtate. Ba chiar era posibil să fie doi absenţi. Se instalase un fel de acalmie. Cei prezenţi îşi găsiseră cu ajutorul chelnerilor locurile. Ce se aştepta? Instrumentele muzicale, pe care Bruno le văzuse ceva mai devreme, la fel şi Otilia, rămăseseră neatinse, rezemate de scaune. Poate că instrumentele muzicale erau un decor plăcut vederii, dar la drept vorbind nimeni nu se aştepta să şi fie folosite. Distracţia unora dintre cei prezenţi în salon, aşezaţi acum la mese, era de a încerca să-i recunoască pe cei pe care mai devreme îi întâlniseră în holul recepţiei, la vremea completării formularelor de cazare. Unii mergeau cu gândul chiar mai înainte, la momentul parcării maşinii: erau deja mici nostalgii — proaspete —, care aveau să se adauge nostalgiei pasului nou pe care îl făcuseră în viaţa lor privată, după divorţ, unii mai de mult, alţii mai de curând, spre cunoaşterea unei noi femei, respectiv, a unui nou bărbat, episod ce se consumate lăsând urme adânci în amintire; mai ales dacă noutatea evocată apucase deja să se învechească la rândul ei, relativizând astfel conceptul de dramă a unei despărţiri. Nimeni dintre cei de faţă nu îşi amintea de Ferrari-ul roşu al lui Bruno, care îşi făcuse apariţia la intrarea în parcare, fiindcă fusese ultimul sosit, aşa că nimeni, sau aproape nimeni, nu îl zărise. Bruno îşi găsise în cele din urmă un loc, după ce manevrase cu dificultate pe culoare strâmte, printre alte maşini parcate neglijent.
A, domnul în vârstă, cel cu pete maronii pe tâmple! Iată-l pus la patru ace, aşezat la o masă din faţa estradei, la loc vizibil, în compania selectă a unei doamne cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai tânără şi a unei perechi de sportivi sau foşti sportivi de vârstă medie, debordând de energie... Uite-o şi pe doamna trecută de prima tinereţe, feminista, la distanţă de două mese mai spre margine, dar nu mai puţin vizibilă decât fusese în hol, atunci când se arătase critică la adresa bărbaţilor. Cine apucase s-o cunoască cât de cât nu excludea s-o vadă producându-se, la nevoie, şi aici, cu acelaşi aplomb. Iat-o şi pe doamna cu ochelari de soare, ceva mai destinsă decât fusese la biroul recepţiei, alături de mai tânărul ei partener. Toată lumea care o vedea îşi spunea că dacă intenţia ei fusese să se ascundă îndărătul ochelarilor, rezultatul era exact opus, căci în salon era singura cu ochelari fumurii.
Dar cea mai mare surpriză o produse moderatorul care, deşi nu chiar tinerel, se urcă sprinten pe estradă, moment în care foarte mulţi îl recunoscură pe „actorul” ce se învârtise dezinvolt, cu câteva ore mai înainte, printre mesele joase din holul recepţiei. Aşa că din prezumtiv actor deveni brusc, în ochii tuturor, actor de-adevăratelea. Cu un gest abil şi dezinvolt, vădind o îndelungată experienţă scenică — şi, fără doar şi poate, talent —, desprinse microfonul din vârful suportului. Bine dispus, în vervă, îşi roti privirea peste clienţii aşezaţi la numeroasele mese de patru locuri din jurul estradei. Îşi băgă o mână în buzunar şi începu:
— Întâi şi-ntâi, o urare din partea Doamnei Varvara Herescu. O cunoaşteţi! Doamna Varvara, fericită că aţi acceptat oferta domniei-sale de a acosta la Ţărmul Armoniei, vă urează bun venit şi speră din toată inima să vă simţiţi cât se poate de bine în cele trei zile ale sejurului dumneavoastră — patru dacă adăugăm şi ziua de astăzi, din care, deşi e deja destul de târziu, vorba din poveste, înainte mult mai este!... Eu nu sunt angajat al agenţiei de turism AT, nici al hotelului, doar colaborator mai mult sau mai puţin ocazional, aşa că mă aflu aici pe cheltuiala Doamnei Varvara şi de aceea vă rog să vă faceţi că nu observaţi că am uneori propriile mele opinii! Nu în tot ce voi spune! Doar în unele privinţe! Dar asta rămâne între noi, da? A! să nu uit, numele meu este Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Aşa că Gemi rămâne. De acord?
Scoţându-şi mâna din buzunar, moderatorul tuşi uşor în pumn şi se depărta câţiva paşi de locul trepiedului, lăsând totodată să se scurgă o mică pauză de acomodare.
— Unii, reluă el, recurg la tot felul de ticuri pentru ca discursul lor să pară spontan. De pildă, se bâlbâie. Deşi de felul lor nu sunt bâlbâiţi... În salon se ridicară primele râsete, deocamdată răzleţe şi firave. — Da, da, nu râdeţi! De pildă spun cam aşa: Am–am–am să vă spun ceva foarte important. Şi cu asta îşi închipuie că au câştigat simpatia publicului. Ei bine, doamnelor şi domnilor, eu, cu voia dumneavoastră, n-am să recurg la asemenea trucuri. Eu pot să mă simt la largul meu şi fără să mimez bâlbâiala. Şi sper să vă fac şi pe dumneavoastră să vă simţiţi la largul dumneavoastră. Personalul hotelului şi al restaurantului şi-a dat toată silinţa, după cum sper că deja v-aţi dat seama. Nu-i aşa că apreciaţi luminiţele îmbietoare şi discrete pe care le aveţi pe mese? Apropo, n-am pus lumânări, cum obişnuiesc alţii şi cum ştim cu toţii că se poartă, de teamă să nu provoace cineva dintre dumneavoastră un incendiu!... De astă dată publicul nu-şi mai reţinu râsul, care se răspândi cam peste toate mesele din salon, şi moderatorul se înclină într-o parte şi într-alta, cu palma lipită de piept, ca şi cum ar fi mulţumit pentru aplauze la scenă deschisă. — Ştiţi, continuă el, ne-am închipuit că se poate întâmpla aşa ceva — mă refer la incendiu, se-nţelege — când e vorba de persoane divorţate, cum sunteţi dumneavoastră. De ce spun asta? Cui a divorţat îi pasă mai puţin de ce se-ntâmplă în jur. Mă rog, e doar o părere. Aici permiteţi-mi să fac o mică observaţie: sper că aţi luat în serios cerinţa agenţiei de a fi divorţaţi cu acte în regulă, şi nu doar de a fi despărţiţi, aşa, în urma unei neînţelegeri recente, având deci toate şansele să vă împăcaţi în cel mai scurt timp! Doamna Varvara nu-i dispusă să ia în considerare nicio împăcare!... Din nou se râse, de astă dată copios, în salon... — Fiindcă în caz contrar va trebui să rambursaţi costul sejurului pe care vi l-a oferit agenţia! Glumeam, bineînţeles, se grăbi să adauge moderatorul. Tuşi în pumn şi se întoarse la locul iniţial de pe estradă, băgându-şi din nou mâna în buzunar. Era clar că aşa se simţea cel mai confortabil.
— De altfel, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, dacă nu chiar toţi, sunt divorţaţi de-adevăratelea! Clienţi serioşi, ce mai!... Cât despre mine, permiteţi-mi să nu vă dezvălui starea mea civilă. Deocamdată. Până se lămuresc lucrurile cu Doamna Varvara. Ceea ce vă spun face parte din antrenul pe care mă străduiesc să vi-l fac. Ştiu că în general publicul are gusturi dintre cele mai diferite. Dar când ai un public cu o trăsătură comună, e mult mai uşor s-o nimereşti. Iar dumneavoastră aveţi o trăsătură comună. Care este aceea?... Gemi se întoarse într-o parte, întrebător, apoi într-alta, aşteptând răspunsuri din public.
— Păi nu-i nevoie să vă duceţi cu gândul prea departe. Vă spun eu dacă n-aveţi nicio idee. Trăsătura dumneavoastră comună este divorţul! Nu? Divorţul! Aşa că vă fac antren specializat pentru divorţ!... Dacă vă aşteptaţi să vă dau totul mură-n gură, vă spun din capul locului: nu contaţi pe mine... Moderatorul păşi spre marginea estradei.
— Vreţi să vorbim de baloane? Mă refer la cele cu care se ornează de obicei restaurantele pentru ocazii festive. Nu vreţi? Bine faceţi. Fiindcă aici n-avem baloane! E o reuniune fără baloane. Totuşi! Totuşi nu-i chiar o ocazie festivă. Şi o să vedeţi de ce. Toate la timpul potrivit.
Estrada era puternic luminată şi toţi ochii erau aţintiţi spre moderator.
— Un lucru e cert, continuă acesta: persoanele divorţate manifestă o înclinaţie vizibilă spre... Spre ce credeţi? Dacă nu ştiţi, vă spun eu: spre exotism! Repet: exotism! Sau, mă rog, spre fel de fel de activităţi neobişnuite! Şi ne putem întreba de ce. Are cineva vreun răspuns în privinţa asta?... Moderatorul se arătă foarte interesat să afle păreri din public şi îşi duse mâna pâlnie la ureche, rotind-o spre public. — Aud?... Să vă spun un secret, continuă el în mijlocul tăcerii, nici eu nu ştiu! Dar să vă spun ce cred eu. Moderatorul îşi scoase mâna din buzunar pentru a putea gesticula. — Eu cred că cine e cu adevărat înţelept nu consideră niciodată că ceva e definitiv. În particular, divorţul. Sunteţi de acord?... Nu prea multă lume se repezi să aprobe. Voci răzleţe înclinară în egală măsură spre da şi spre nu. — Nu sunteţi de acord? întrebă moderatorul cu mirare îngroşată teatral. Ei bine, concedă el, nici eu nu sunt de acord. Haideţi să limpezim lucrurile. Îndată ce divorţul a devenit fapt împlinit — şi cei doi soţi s-au împăcat cu gândul că nu mai există cale de întoarcere — ei bine, se-ntâmplă deseori ca ei să simtă nevoia să-şi ia rămas bun unul de la celălalt într-un cadru romantic. Asta-i ceea ce contează! punctă el c-un gest de triumf în toiul entuziasmului stârnit în salon. Pe asta a mizat şi Doamna Varvara când v-a trimis invitaţiile! Unora divorţul le stârneşte amărăciune, altora furie. Dar nouă, celor prezenţi aici, la Ţărmul Armoniei, sublinie el pe un ton triumfalist, în niciun caz nu ne stârneşte furie!... Poftim? se aplecă el spre o margine de estradă, cu palma pâlnie la ureche. Nici amărăciune? Asta aţi zis? Nici amărăciune? Bineînţeles că nu! Dacă divorţul ne-ar amărî, nu ne-am afla aici! De aceea, Doamna Varvara şi agenţia de turism AT — la care îmi permit să mă adaug şi pe mine — vă urează încă o dată: Divorţ fericit!
Chelnerii deja umblau printre mese, luând primele comenzi. Atmosfera era tot mai însufleţită.