vineri, 9 iunie 2017

Divorţ fericit! (8)*

   Capitolul 5 (3)

Dacă Gemi se dovedise a fi atât de sociabil cu câteva ore înainte, în holul recepţiei, când o făcuse pe anonimul mişcându-se printre mese, şi mai ales în prima parte a cinei, pe estradă, nu era de mirare ca toată lumea să şi-l dorească la masa lor. Nu se putea vorbi însă chiar de dezamăgirea că el se făcuse nevăzut de parcă l-ar fi înghiţit pământul, căci atmosfera era tot mai antrenantă: creştea rumoarea vocilor, clinchetul tacâmurilor şi mai ales râsetele nestăpânite, unul ici, altul colo, mai ales ale doamnelor, pe măsură ce chelnerii umpleau tot mai multe mese cu bunătăţile comandate. Unde te uitai, nu vedeai decât spinări încovoiate ale chelnerilor în preajma meselor, sticle cu vin înclinate profesional, ca nişte trofee, spre a fi văzute, examinate şi încuviinţate de invitaţi, tăvi purtate pe braţe îndemânatice, venind dinspre bucătărie şi poposind pe mesele fericiţilor beneficiari ai invitaţiilor doamnei Varvara. Chiar aşa! De ce n-ar fi fost fericiţi! Mărcile de vin erau recunoscute de cei cărora li se prezentau sticlele, mărcile de bere erau acceptate fără condiţia de habeas corpus, doar după nume, şi ambele, vinul şi berea, dezlegau limbile şi apropiau spiritele încă de la primele înghiţituri, astfel că se înteţeau prezentările din proprie iniţiativă între invitaţi.
   La aceeaşi masă cu Vadim şi Stela — doamna cu ochelarii fumurii, cum fusese ea remarcată în restaurant — mai stăteau domnul Stanciu, care ceruse permisiunea să se prezinte singur, alături de partenera sa actuală, Cecilia Brateş. Nu era Stela femeia care să întrebe: — Stanciu şi mai cum? Şi nici Cecilia Brateş nu era femeia care s-o întrebe pe Stela: — De ce porţi ochelari de soare acuma, când nu e soare? Domnului Stanciu mai mult ca sigur îi stătuse pe limbă, poate chiar adineaori, s-o întrebe pe Stela: — Cum se face că partenerul dumitale e mai tânăr? Vadim se uită la el şi din privirea sa îşi dădu seama că îi trecuse o întrebare prin minte, nu se dumiri care anume fusese întrebarea, aşa că îi răspunse cum îl tăia capul:
   — Ne-am cunoscut de curând, noi doi... foarte de curând... De fapt, chiar astăzi. Se uită la ceasul de la mână şi confirmă: — Da, astăzi. Încă nu e mâine.
   — Dar ce, ai crezut că e trecut de miezul nopţii? îl tachină Cecilia. Nicidecum! De fapt, n-a trecut decât o oră, o oră şi ceva, de când am coborât la restaurant. Dar aşa ni se pare, că zboară timpul, când e plăcut şi ne simţim bine. Ce ziceţi de Gemi al nostru? Un tip super, nu?
   — Mă-ntreb ce rol are de fapt, zise Vadim fără să-i împărtăşească întru totul entuziasmul.
   — Cum ce rol! îl contrazise ea. Să ne distreze! Ce altceva? Aţi auzit ce-a zis: e plătit de doamna Varvara! Pentru asta e plătit.
   — Poate că pe lângă distracţie, trebuie să mai facă şi un raport.
   — Despre ce? Despre tipii ăia doi care au urcat pe estradă?
   — Habar n-am. Zic şi eu.
   — Apropo, zise domnul Stanciu adresându-se Stelei, dacă vă invită pe estradă, ce faceţi, vă duceţi?
   — De ce nu, răspunse Vadim în locul partenerei sale.
   Privirile comesenilor se îndreptară spre Stela, dar ochii ei, îndărătul ochelarilor de soare, rămaseră de nepătruns. Nimeni nu comentă.
   — E bine că v-aţi cunoscut de curând, opină Cecilia. N-aveţi prea multe de povestit. Cel puţin, nu unul despre celălalt. Şi noi ne-am cunoscut... la un moment dat, se întoarse ea spre surâzătoare spre domnul Stanciu, acoperindu-i mâna care stătea pe masă cu mâna ei. Să tot fie vreo zece ani de-atunci, nu-i aşa, dragule? Eram amândoi sătui până peste cap de... cum să le zic? consorţii noştri! Că văd că-i un cuvânt ţinut la mare cinste aici, la Ţărmul Armoniei! Nu ştiu ce vor ăştia de la noi, dar într-adevăr, e al dracu’ de greu s-o nimereşti cu... consortul! Noi am avut noroc de data asta — din nou, Cecilia îl învălui pe partenerul ei într-o privire drăgăstoasă —, nu-i aşa, Paul dragă. Când spun „de data asta” mă gândesc la acum zece ani. Pare mult. Dar nu s-a schimbat mare lucru de-atunci. Am avut noroc, asta e!... Îmi amintesc cât de uşor a fost să ne povestim unul altuia despre trecut. Despre cât de canalie a fost consortul meu... fost. Şi despre cât de... dar mă abţin să comentez despre fosta consoartă a lui Paul. Doar atât îmi permit să dezvălui — şi se uită întrebător la domnul Stanciu, să desluşească pe faţa lui un semn de încuviinţare; dar, negăsind un asemenea semn, nu păru câtuşi de puţin descumpănită, şi continuă: — Câte urme a găsit Paul prin casă de la prezenţa indivizilor cu care se întâlnea ea... cum o chema, Paul dragă... am uitat, cum ziceai c-o chema?
   — Nu contează! zise domnul Stanciu.
   — Aşa e, nu contează. Un lucru îmi amintesc exact, din ce îmi povestea Paul: era asistentă medicală. S-ar putea spune că avea din ce s-aleagă! Multă lume se perindă pe-acolo, pe la spital! Şi mai ales colaborări fructuoase cu doctorii!
   — Şi cam la ce urme vă referiţi, doamnă Brateş? o provocă Vadim.
   — Cecilia, îl corectă prietenos tovarăşa de sejur. Te rog să-mi spui Cecilia, fă-te că nu observi că sunt cu câţiva ani mai în vârstă... Ce fel de urme, întrebai... Păi, în primul rând, mirosul de tutun. Paul nu fumează şi n-a fumat niciodată, dar în casă...
   — Hai s-o lăsăm baltă cu amintirile, Cecilia, o întrerupse domnul Stanciu, cu o figură severă.
   — Dar, iubitule, trebuie să ne obişnuim cu confesiunile. Pentru ce am venit aici, la Ţărmul Armoniei? Nu pentru asta? Hai s-avem puţină răbdare şi să vedem. Poate că ne face bine. Ne-am obişnuit atât de mult cu ura, că a ajuns să facă parte din viaţa noastră. Şi află, iubitule, oricât de tare te-ai supăra şi oricât de domn ai vrea să fi, că nu mă pot abţine să spun că, mai mult decât urmele propriu-zise, m-a deranjat, când mi-ai povestit, faptul că de la un moment încolo ajunsese să lase toate acele urme cu premeditare. Aşa a reieşit din povestirea ta, iubitule. Numai ca să-ţi facă rău. Tu ai povestit! Nu ştiu de ce vrei acuma s-o-ntorci!
   Stela şi Vadim se aplecaseră deja peste farfuriile lor pline şi mâncau. La fel şi domnul Stanciu. Fu nevoită să le urmeze exemplul şi Cecilia Brateş; dar tot cu gândul la „confesiunile” ei. Mâncară câteva minute în tăcere. Cecilia nu rezistă la o tăcere prea lungă, ridică paharul, încurajându-i pe ceilalţi; aşa că ciocniră toţi patru şi îşi urară „Divorţ fericit!”
   Doamna Brateş luă din farfurie, cu furculiţa, un cartof la cuptor şi începu să-l mestece.
   — Paul şi cu mine nu suntem căsătoriţi cu acte, spuse ea. Nu mai avem încredere în acte, nici Paul, nici eu.
   — Foarte bine, aprobă Vadim. Nu ştiu dacă toată lumea e de acord, dar eu asta spun: adevăratul nostru duşman e timpul.
   — Da, Vadim, ai dreptate, timpul ne macină. Şi de multe ori ne scoate din sărite! Fostul meu soţ a fost o puşlama ce nu s-a mai văzut! Nu-i mai rostesc numele, fiindcă lui Paul nu-i place. Deşi am vorbit despre el de multe ori. Nu vă mai spun în ce împrejurări am vorbit! chicoti ea. Astfel de discuţii stimulează! Ştiţi la ce mă refer, nu? Ei bine, fostul meu soţ mă urmărea tot timpul. Ca un obsedat! Spera să mă prindă...
   — Dar nu te-a prins! o completă râzând Vadim. Ca să-l imit pe moderatorul nostru cel năzdrăvan: ai fost precaută!
   — Nimic nu scuză faptul de a fi fanatic, rosti Cecilia pe un ton filozofic.
   — În fond totul se reduce la egoism, fu de părere Stela. Şi încă e bine atâta vreme cât nu se ajunge la agresivitate.
   — Tu ai trăit o asemenea experienţă? Ai avut un soţ agresiv?
   — Da... am avut, răspunse Stela după o ezitare, cu o voce incoloră.
   — Nu trebuie să pui la inimă, dragă... Stela — Stela te cheamă, nu? Parcă aşa am înţeles.
   — Da, Stela.
   — Ştii cum se spune: cele bune să se-adune, cele rele să se spele... Poate că drama ta e încă proaspătă în minte. Aşa e?
   — Într-un fel, da.
   — Nici mie nu mi-a prea ars de sporovăială îndată după consumarea „evenimentului”. Ştiu prea bine cum e. Doare. Chiar dacă tu n-ai nicio vină, tot doare!
   Odată coborâţi de pe estradă şi întorşi la masa lor, domnul Marinescu şi fosta sa consoartă stârniră admiraţia tovarăşilor lor de masă — doar admiraţia, nu şi invidia. Comeseana doamnei Mircioiu spuse, împreunându-şi mâinile:
   — Vai, ce mă bucur că există oameni atât de deschişi şi de curajoşi ca dumneavoastră! Noi doi, soţul meu şi cu mine nu cred că am fi în stare... Apropo, măcar la scară mică s-o facem, dacă pe estradă ne-am pierde amândoi cu desăvârşire: pe mine mă cheamă Antonia Dragomir — puteţi să-mi ziceţi Toni, chiar vă rog să-mi ziceţi Toni —, iar pe soţul meu, pe actualul meu soţ, îl cheamă Adrian. Nu, iubitule? Nu-i aşa că şi noi putem să ne destăinuim la scară mică?
   — De ce nu? acceptă domnul Dragomir.
   — Eu sunt convins că şi pe estradă v-aţi descurca foarte bine, cel puţin la fel de bine ca şi noi, o încurajă domnul Marinescu.
   — Totuşi, reluă doamna Dragomir, aţi spus acolo, pe estradă, atâtea lucruri, cum să spun, de intimitate, pe care eu una nu m-aş încumeta să le fac publice. Şi nici să le aud de la altcineva.
   — Ba eu cred că pe mine nu m-ar deranja să le aud, spuse domnul Dragomir.
   — Pe mine m-ar deranja, iubitule, replică Antonia.
   — Eşti prea aspră cu tine însăţi, Toni dragă.
   — Nu mă refer neapărat la noi doi. Noi doi am ajuns la o vârstă când prin forţa împrejurărilor nu prea mai comiţi fapte de care să-ţi fie ruşine, înţelegi ce vreau să spun.
   — Totuşi, ar trebui să încercăm să ne depăşim vârsta, fu de părere domnul Dragomir.
   — Categoric! Domnul Marinescu izbucni în râs. — Ar trebui să îndrăznim să ne fie ruşine, de ce nu!
   — Apropo, domnule Marinescu...
   — Viorel, sugeră cordial domnul Marinescu.
   — Da, sigur... Apropo, Viorel — se precipită cu vorba, curioasă, doamna Dragomir, e adevărat ce spunea Adina pe estradă, că îţi notezi peste tot nume de femei?
   — Evident că Adina exagerează, răspunse volubil scriitorul. Îmi notez în egală măsură şi nume de bărbaţi. Că doar nu creez mai multe personajele feminine decât masculine! Pe de altă parte, recunosc, e adevărat ce se spune, că există un mister al femeii. Ăsta ar fi într-adevăr un motiv să mă ocup mai mult de femei...
   — Ceea ce şi faci! strecură maliţioasă Adina.
   — Ei, da, facem şi noi ce putem! replică scriitorul... Dar să continui. După părerea mea, bărbaţii pot fi la fel de interesanţi ca şi femeile. Totul depinde de aşteptări. În fond, în ce constă misterul femeii? E vorba de o anumită constituţie anatomică, să-i zic aşa. O constituţie care predispune.
   — Reducem totul la sex! îl apostrofă cu o oarecare înverşunare doamna Mircioiu. Cunosc povestea! Totul se rezumă la atracţia sexuală!
   — Nu se rezumă, dar începe de acolo. Ce-i rău în asta? Nimeni n-a zis că povestea care începe cu sexul nu-i frumoasă şi că nu are nenumărate consecinţe pline de farmec. E ca şi cum ai suspecta mierla că nu cântă decât ca să-şi atragă partenera. Treaba ei! Las-o cânte. Cântecul ei e minunat indiferent ce substrat are.
   — Vai, ce frumos! bătu din palme doamna Dragomir. Trebuie să fii scriitor ca să vezi astfel lucrurile!
   — Îmi pare rău, dragă, interveni mucalit domnul Dragomir, eu n-am talent la scris. Dacă voiai s-auzi toată ziua fraze frumoase — dacă voiai s-auzi în casă mierla cântând —, trebuia să te gândeşti mai bine înainte de a mă alege pe mine!... Ceea ce nu înseamnă, se grăbi el să adauge, că nu sunt de acord cu Viorel.
   — Eu una am acceptat să vin aici, la Ţărmul Armoniei, spuse dezamăgită doamna Mircioiu, în speranţa că, aflându-mă printre persoane divorţate, n-o să mai aud atâtea discuţii despre sex.
   — Îmi pare rău pentru tine, spuse domnul Marinescu. Dacă e vorba de persoane divorţate, înseamnă că sexul n-a mai mers. Tot sexul! Asta e! Pentru că, indiferent ce scrie în decizia de divorţ, adevărata cauză a divorţului rămâne sexul. Pe de o parte, nu mai există atracţie sexuală între parteneri...
   — Spui nişte banalităţi cât capul tău de mari! îl întrerupse revoltată doamna Mircioiu. Abia aştept să vină Gemi, mâine seară, şi să ne distreze din nou.
   Domnul Marinescu ridică din umeri cu dezamăgită înţelegere. Un chelner, ivit ca din pământ lângă masa lor, îi întrebă dacă mai doreau ceva. Nu, nu mai dorea nimeni nimic. Decât doar să se vadă mai repede fiecare în patul său şi să doarmă după o zi atât de obositoare.
   Notă de plată nu exista aici, la Ţărmul Armoniei.

***

*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Niciun comentariu: