Noi suntem prinţi*

Văzusem în ajun un film american, cred că Semnul lui Zorro, aşa că, aflându-mă afară în recreaţie, eram încă sub impresia lui. Tocmai treceam alergând pe lângă colţul clădirii, nu departe de scara de la intrarea în şcoală: ridicam zvâcnit un genunchi, îmi săltam coatele, fluturându-le în lături, ca şi cum aş fi ţinut în mâini frâul calului şi dădeam din cap în ritmul galopului.
   — Noi suntem prinţi! i-am strigat unui coleg de dincolo de colţul clădirii.
   Nu ştiu de ce eram prinţ, fiindcă în Semnul lui Zorro nu cred să fi fost vorba de vreun prinţ; şi nici nu îmi amintesc la care „noi” mă refeream. Îmi amintesc în schimb că una din doamnele învăţătoare ieşise şi ea în recreaţie să se destindă, stătea în picioare chiar în acel colţ şi îşi întindea gâtul spre soare. Am strigat foarte tare. La strigătul meu, foarte aproape de ea, doamna s-a întrerupt din visare, a făcut o grimasă de exasperare şi mi-a strigat la rândul ei, stăpânindu-şi iritarea:
   — Mai încet!
   Abia atunci mi-am dat seama cât de tare strigasem, şi mi-a părut rău că îi stricasem liniştea. Am înţeles-o perfect, doar că nu ştiu de ce n-am putut să uit. Şi sunt mai bine de şaptezeci de ani de atunci.
   Mă întreb dacă nu cumva mă înşeală memoria: să fi fost totuşi vorba de un alt film? Nu de Semnul lui Zorro?

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou