Clasicei cerinţe a unităţii de loc, de timp şi de acţiune (pe care postmodernismul a înlăturat-o oricum), i-aş adăuga unitatea de „sferă”, sugerând prin aceasta adecvarea totală a textului la o familie de modalităţi artistice. Atenţie la metafore! O metaforă nepotrivită poate perturba receptarea mesajului textului. De exemplu: „un bărbat spilcuit, răspândind un parfum plăcut de deodorant” induce asocieri de mondenitate sau de sexualitate, deturnând un pasaj de la intenţia de situare a personajului într-un mediu prosper.
Cuvinte-parazit:
Acele cuvinte care deşi, poate, sugestive în sine, deturnează atenţia de la semnificat la semnificant. „Semnificantul trebuie să fie cât mai apropiat cu putinţă de semnificat”, spune Tzvetan Todorov comentându-l pe A. W. Schlegel (Teorii ale simbolului, ed. Univers, 1983, p. 254). De preferat, aş adăuga, din aceeaşi „sferă”, sau, dacă nu, măcar dintr-o sferă „afină”.
Jean Cocteau este excepţia care întăreşte regula. Iată un exemplu: „Din clipa aceea tânăra femeie n-avea să se mai oprească. Duhul camerei i se substituia, o dubla, aşa cum oricare duh, punând stăpânire pe un om de afaceri, îi dictează ce trebuie să facă pentru e evita falimentul, unui marinar mişcările necesare pentru a salva vasul, unui criminal cuvintele prin care să-şi creeze alibiul.” [Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005, p. 96] Cocteau îşi permite incursiuni în sfere care n-au nicio legătură una cu alta, cu situaţia descrisă sau cu starea personajului. Textul lui se supune unei altfel de discipline, cu inserţii filozofice, eseistice. Este un risc asumat şi, fiindcă şi-l asumă de la primele fraze până la ultimele, măcar are atuul unei unităţi nedezminţite.
Creative writing
Cred că arta scrisului poate fi (totuşi) învăţată la (un anumit gen de) şcoală. În care mulţi (cam prea mulţi) se pretind astăzi a fi dascăli... în Occidentul lucrativ. E adevărat, talentul e primordial. Dar nu totdeauna talentul iese la iveală de la sine. Uneori este nevoie de exerciţii stilistice. Cum altfel? În definitiv, orice început — în scris — nu poate fi decât un exerciţiu stilistic. Exceptându-i pe viitorii clasici care încă din fragedă pruncie ştiu că vor ajunge clasici. Drept care, vorba lui Picasso, ei nu caută, ei găsesc.
Exceptându-i deci pe clasicii în viaţă, a exersa stiluri înseamnă a căuta formula potrivită. O anume secvenţă de viaţă, reală sau plauzibilă, o anumită idee, pot fi expuse în mai multe feluri — din perspective diverse, la persoana întâi sau la persoana a treia, sau, de ce nu, aşa cum a experimentat romanul francez al Noului Val din anii ’60 ai secolului XX, la persoana a doua; la timpul trecut sau la timpul prezent; afirmativ sau interogativ; gazetăreşte sau „în povestaş” cum s-ar zice; etc. etc. Aş risca să spun că dintre toate „cheile”, în general una singură descuie poarta către reuşită.
Ceea ce se învaţă cel mai anevoie cred că este cum creezi starea de emoţie a cititorului pornind de la propria emoţie a scriitorului, filtrată non-emoţional, i.e. sub controlul „lămpiţei de veghe” a raţiunii.
Discursul nediscursiv — astfel aş numi ficţiunea. Ficţiunea, înainte de a fi meşteşugul frazei, meşteşugul structurii, mesajul, morala ş.cl., este o atitudine literară faţă de lume. Poate de aceea văd posibilă instruirea în arta scrisului: cultivarea amănuntului, a echilibrului între semnificativ şi nesemnificativ, a jocului accentelor etc. Dacă despre talent se poate spune că îl ai sau nu îl ai, la atitudinea literară ajungi.
Cerebral-descriptiv
„Şi plăcerea pe care i-o trezea muzica şi care avea să-i creeze curând o adevărată necesitate semăna, într-adevăr, în aceste clipe, cu plăcerea pe care ar fi încercat-o experimentând parfumuri, intrând în contact cu o lume pentru care nu suntem făcuţi, care ni se pare lipsită de formă pentru că ochii noştri n-o percep, fără semnificaţie pentru că scapă inteligenţei noastre, pe care o atingem doar cu un singur simţ. Mare odihnă, tainică înnoire pentru Swann — pentru el, ai cărui ochi, deşi delicaţi amatori de pictură, al cărui spirit, deşi fin observator al moravurilor, purtau pentru totdeauna urma neştearsă a uscăciunii vieţii sale — de-a se simţi transformat într-o făptură străină omenirii, oarbă, lipsită de facultăţi logice, aproape un inorog fantastic, o himerică făptură care nu percepe lumea decât cu auzul. Şi cum căuta totuşi în mica frază un înţeles până la care inteligenţa lui nu putea coborî, ce stranie beţie încerca, despuindu-şi tainiţele cele mai adânci ale sufletului de orice sprijin al judecăţii şi făcându-le să treacă numai prin sita, prin filtrul obscur al sunetului. Începea să-şi dea seama de tot ce era dureros, poate chiar ascuns şi nepotolit în miezul gingaş al acestei fraze, dar nu era în stare să sufere din pricina ei.” (Marcel Proust: În căutarea timpului pierdut, vol. II, Ed. pentru literatură, 1968, trad. Radu Cioculescu, pp. 70–71).
O structură narativă total ne-antropologică, probabil că ar zice Gilbert Durand. Care cu greu îşi dezvăluie virtuţile, la lecturi repetate. Nu sunt însă sigur că merită.
Pe firul condeiului sau pe firul emoţiei?
Se comentează astăzi scrisul unui Marcel Proust ca fiind rezultatul fanteziilor scriitorului în timp ce pana aşterne cuvinte pe hârtie. (Evident, exemplul lui Proust este departe de a fi singurul.) Dar onest faţă de cititor şi faţă de tine însuţi, ca scriitor, nu-i oare să urmezi firul emoţiei, nu al penei?
Literatură = viaţă
„Literatura este adevărata viaţă, viaţa în fine lămurită şi descoperită, deci singura viaţă trăită cu adevărat.” [Proust, citat de Llosa în Adevărul minciunilor, p. 294]
Aproape de personaj
„Nu există alt mijloc prin care să putem trăi atât de mult timp şi de intim legaţi de un personaj. Acesta este rolul îndeplinit de roman. Nu face altceva decât să salveze individualitatea şi demnitatea fiinţei umane, fie că e vorba de un bărbat, o femeie sau un copil. Nicio altă artă, pot afirma, nu poate să înşire şi să deşire astfel o minte şi un corp, să trăiască astfel o altă viaţă.” [W. Golding, Discursul prezentat la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 7 dec. 1983. În Martin cel Avid, ed. Art, 2013, p. 32]
Valori universale
„Ar trebui să lămurim mai întâi ce înţelegem prin «valori universale». După post-moderni, acestea nu există. Dacă vă referiţi la cosmopolitismul SF-ului românesc, mă bucur să spun că acesta mi se pare însemnat, în pofida unor tendinţe neo-balcaniste în literatura SF recentă. După părerea mea, un SF manelist are puţine şanse de a fi apreciat afară. În plus, folosirea excesivă a limbajului colocvial are dată de expirare: limbajul mitocănesc este schimbător şi, chiar dacă este acum foarte folosit în literatura mainstream din România, există riscul să nu fie înţeles de cititori peste câţiva ani! O literatură care nu este gândită decât pentru contemporani este una care îşi taie aripile singură.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]
Zădărnicie
Uneori, aparent fără niciun motiv, când ideile nu lipsesc, nici cuvintele nu lipsesc, nici metaforele nu sunt departe, totuşi se lasă cu toatele anevoie ordonate în rânduri, modelate în pagină. Şi dacă se lasă cât de cât mânuite, tot degeaba. N-au greutate, n-au semnificaţie. Nu cântă. Rămân posace şi inerte, fragile, îşi pierd instantaneu consistenţa precum formele de nisip bătute de ploaie. Sau se mărginesc să-şi cânte fără niciun entuziasm partitura monocordă: zădărnicie. (Să fie de vină mijlocul lui februarie?) Nu îţi rămâne de făcut decât un singur lucru. Să aştepţi.
Adăugire la Urma scapă turma
În 2001 m-am întrebat: ce-ar fi să adaug o nouă parte la romanul meu? Dacă toată povestea a fost „văzută” în întregime cu ochii boxerului, partea adăugată să fie viziunea antrenorului de box, a acelui distins intelectual pe nume Traian Marinescu, profesorul de latină, care mi-a servit de model pentru personajul antrenorului Nicodim. Poate chiar ca antrenorul, ca şi cum ar fi citit prima parte a romanului, să se arate a fi în oarecare dezacord cu viziunea învăţăcelului său, i.e. a autorului. Ar fi astfel, printr-o abordare şi printr-un limbaj elevate, pandantul variantei ambiţiosului dar prea puţin educatului protagonist Simion Linte. Întreprinderea însă mi se pare până la urmă mult prea împovărătoare şi totodată cu prea puţin câştig pentru a merita efortul. Şi în detrimentul celorlalte proiecte de pe agendă.
Estetic vs. obscur
„Nu cumva tot ceea ce intră în domeniul explicabilului încetează, chiar prin aceasta, de a putea identifica valoarea estetică? În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că tot ceea ce este explicabil este repetabil, ca o monedă existând într-un număr imens de exemplare. Estetica industrială se poate prevala de acest fenomen, cu care opera de artă, ca unicat, este incompatibilă.” [Solomon Marcus: Artă şi ştiinţă. Ed. Eminescu, 1986, pp. 71–2]
La recitire
Unele părţi dintr-o scriere a ta pot să-ţi pară reuşite, altele mai puţin sau deloc. Întrebarea este: propria ta percepţie este un indiciu valabil despre o reuşită reală (sau despre eşec real)?
Frază neterminată
De fiecare dată când un autor spune despre un personaj al său: Cutare a lăsat fraza neterminată, mă întreb dacă nu cumva autorul, negăsind replica potrivită pentru personaj, n-a socotit că cea mai comodă rezolvare este să atribuie respectiva intenţie de abandonare personajului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu