Coletul* **

La oficiul poştal Tati îi prezentă avizul funcţionarei de la ghişeu.
   — Cine e Luca? întrebă funcţionara.
   — Eu sunt, răspunse Luca.
   Funcţionara îşi lăsă ochelarii un pic mai jos pe nas şi îl aţinti cu privirea pe deasupra ramei.
   — Ai primit un colet, îl anunţă ea.
   Luca îşi ridică fericit privirea mai întâi spre Tati, apoi spre Mami, întrebându-se dacă e cazul să spună „Foarte bine”. Sau ceva de felul ăsta. Cum niciunul din ei nu avu vreo părere în privinţa asta, Luca nu spuse nimic ci rămase doar cu zâmbetul.
   — Cartea de identitate, ceru funcţionara pe un ton sever.
   Zâmbetul i se şterse lui Luca de pe faţă. Se uită lung mai întâi la Mami, apoi la Tati. Mami răspunse în locul lui, pe un ton destul de rece:
   — După cum ştiţi, Luca al meu, la vârsta lui de cinci ani, încă nu are carte de identitate.
   Funcţionara păru uşor descumpănită. Dar nu cine ştie ce. Spuse, oarecum imperativ:
   — Codul numeric personal, vă rog!

Mami îşi dădu ochii peste cap şi interveni iarăşi:
   — Dacă Luca al meu nu are carte de identitate, e logic să nu aibă nici cod numeric personal. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, am să ridic eu coletul în locul lui.
   — Mă îndoiesc că o să-l ridicaţi, replică funcţionara.
   — Adică de ce nu l-aş putea ridica? o contrazise Mami, în timp ce Tati stătea deoparte cuminte.
   — O să vedeţi dumneavoastră de ce, promise funcţionara. Eu îmi fac datoria să vă avertizez.
   Clămpăni o bucată de vreme la tastatura calculatorului, în timp ce Mami şi Tati aşteptau şi, bineînţeles, Luca odată cu ei. Apoi funcţionara clicăi ceva cu mausul, ceva care punea în funcţiune imprimanta, din care ea scoase o foaie şi o puse, nu înainte de a o flutura, pe pervazul ghişeului.
   — Vă rog să semnaţi aici.
   — Eu? întrebă Mami.
   — Păi n-aţi spus dumneavoastră că vă luaţi răspunderea? Eu aşa am înţeles.
   — Nu pot să semnez de primire câtă vreme n-am primit coletul! obiectă Mami.
   — Hârtia asta vă dă dreptul, explică funcţionara de la poştă, să intraţi în posesia coletului la adresa pe care o găsiţi aici. E o adeverinţă de posesie, doamnă.
   — Zău? făcu Mami neîncrezătoare. Pot să ştiu şi eu care-i această adresă?
   — Cum să nu, răspunse funcţionara. Dacă citiţi aici cu atenţie aflaţi toate datele. Şi să-mi semnaţi aici sus, în dreapta, vă rog.
   Îndepărtându-se de ghişeu, Tati întinse mâna din mers spre Mami, cerându-i hârtia primită.
   — Ia să văd şi eu.
   Tocmai parcurgea cu privirea adeverinţa de posesie, când Luca întrebă:
   — Unde e coletul?
   — Chiar aşa, se alătură Tati nedumeririi lui Luca, adresându-se lui Mami. Tu semnezi pentru ceva ce n-ai primit?
   — Unde e coletul? întrebă din nou Luca.
   — Pe strada Iarba Câmpului, îi răspunse Mami, sec.
   Tati tresări, se întrerupse din citit şi se întoarse spre Mami, nu mai puţin uimit decât Luca:
   — Unde-i asta, strada Iarba Câmpului?
   — O să vedem în maşină, pe gipies.
   — Dar numărul? insistă Tati.
   — Fără număr, răspunse Mami la fel de sec. Strada Iarba Câmpului, pur şi simplu.
   — Acolo găsim coletul? vru să ştie Luca.
   În maşină, pe ecranul gipiesului, aflară că strada cu pricina se afla undeva în afara oraşului... Viraţi dreapta, pe strada Rozelor — auziră cu toţii indicaţia... Mergeţi două sute cinzeci de metri şi viraţi stânga, pe strada Brânduşelor... Viraţi dreapta, pe strada Zambilelor... Respectând fiecare indicaţie, se treziră în scurt timp la marginea oraşului, având o fâneaţă în dreapta şoselei, cu căpiţe de fân, ca la ţară, cu case răzleţe, depărtate de stradă, şi de o parte, şi de cealaltă. Luca fu primul care observă plăcuţa pe un stâlpişor, şi Mami citi cu încântare:
   — Strada Iarba Câmpului! Pe bună dreptate, iarba câmpului! observă ea.
   — Aici găsim coletul? întrebă Luca.
   — Trebuie să ne uităm prin iarbă, spuse Tati ironic. Nu cumva să ne scape!
   Mami îi aruncă o privire plină de reproş dar se abţinu de la orice comentariu.
   Maşina trecea cu viteză redusă şi toţi trei scrutau fâneaţa, să nu le scape ceva dincolo de un gard rar, cu doi-trei stâlpi şi câteva sârme ruginite şi lăbărţate. De dincolo de gard, două vaci întoarseră capul urmărind maşina, nu că ar fi murit de curiozitate, dar puţini erau cei ce se aventurau de strada Iarba Câmpului.
   — Aia ce e? întrebă Luca.
   — Aia, ce? ceru Mami o precizare. Din cauza situaţiei, nu era în toanele ei cele mai bune.
   Luca întinse braţul pe geamul deschis spre ceea ce se vedea în plină fâneaţă şi întrebă:
   — Coletul?
   Mami se încruntă la el, dar se abţinu de la orice comentariu. Din nou. Mami avea bunul obicei să se abţină de la tot felul de chestii.
   Dincolo de gard şi dincolo de vaci se vedea tronând în plină fâneaţă un fel de cutie pătrăţoasă — sau o ladă? — de culoarea cartonului, poate chiar de carton, mare cât o dubiţă să zicem, poate ceva mai puţin înaltă, în schimb cu siguranţă mai alungită. Cutia era încinsă peste mijlocul feţei lungi cu două benzi roşii de plastic... sau poate de pânză — încă nu se putea desluşi prea bine: o dată pe orizontală, şi încă o dată pe verticală.
   — E un cadou! strigă Luca încântat.
   Şi într-adevăr, obiectul din mijlocul fâneţei arăta ca o uriaşă cutie de cadou, legată cu panglici. Lipsea doar funda de deasupra.
   Tati, care conducea foarte încet şi nu scăpa din ochi cutia, fu de părere că...
   — Trebuie că-i un container. Chestiile astea se folosesc la transportarea mărfurilor cu vaporul. Dar aici, în plină fâneaţă, să mă bată Dumnezeu, nu văd ce să caute un container!
   Opri maşina. Coborâră toţi trei sub privirile de astă dată mirate de-a binelea ale vacilor. Care îi urmăriră şi în continuare, sucindu-şi gâturile, în timp ce se îndreptau păşind prin iarbă spre container.
   Ajunseră la el.
   Tati întinse mâna şi pipăi peretele cutiei. Înainte să apuce să-şi dea cu părerea dacă peretele e din carton sau din altceva, Luca îşi repezi braţul cu arătătorul întins spre partea de sus a peretelui şi strigă abia stăpânindu-şi emoţia:
   — Scrie ceva acolo!
   Tati îşi ridică şi el privirea spre locul arătat de Luca.
   — Să mă bată Dumnezeu, spuse el uluit, dacă nu-i ăsta...
   — Ce e? Ce e? tropăi Luca de nerăbdare. Ce scrie?
   — „Destinatar: LUCA”, citi Tati.
   Mami îşi împreună palmele în dreptul pieptului, cu ochii strălucind de bucurie.
   — Coletul!
   — Coletul! Coletul! ţipă Luca.
   — Uite de ce zicea madam aia de la poştă că nu crede că-l putem ridica! se dumiri Mami. Păi cum să-l ridice cineva! E nevoie de o macara!
   — Ceea ce simt eu aici, spuse Tati, nu-i carton ci... pur şi simplu hârtie de ambalaj. Iar dedesubt e ceva tare.
   — Rupe-o! strigă Luca.
   — Încetişor cu ruptul, încercă Mami să le domolească avântul.
   — Rupe-o! Rupe-o! insistă Luca. E-al meu! Mi l-a trimis mie!
   — Întrebarea e cine ţi l-a trimis, spuse Mami, precaută.
   Dar Tati deja se apucase să rupă fâşii de hârtie de ambalaj. De sub fâşii ieşea la iveală peretele de metal al cutiei, albastru, nou-nouţ şi cât se poate de solid, cu stinghii verticale în relief.
   — E o scăriţă aicea! strigă Luca.
   Într-adevăr, Tati ajunsese cu ruptul hârtiei în partea de jos, unde ieşise la iveală o mică scară, iar deasupra ei o uşă. Tot metal, tot albastru, tot nou-nouţ şi solid. În scurt timp de sub hârtia de ambalaj putu fi văzută o ferestruică. Ceea ce pentru Tati fu de-ajuns ca să tragă concluzia că:
   — E un modul de locuit.
   — Un modul de locuit? repetă Luca dezamăgit.
   — Ei, iubitule, interveni Mami, Tati foloseşte un limbaj prea tehnic. E o căsuţă în toată legea!
   — O căsuţă! strigă Luca în culmea fericirii.
   Între timp, tot peretele frontal al căsuţei fusese dezvelit de către Tati. Ceea ce înainte păruse a fi o banală cutie strălucea acum în toată splendoarea ei albastră: lac-lăcuit-metalizat-albastru-mirosind-a-proaspăt. Iar ca fundal se ridica la o oarecare distanţă o pădure de stejari.
   Tati încercă uşa: era încuiată.
   — Vrei tu să-ţi arunci o privire pe adeverinţa de posesie, o rugă el pe Mami. Spune ceva despre chei acolo?
   — „Pipăiţi cu atenţie sub scară”, citi Mami din document.
   — La toate s-au gândit! remarcă Tati cu admiraţie. Dădu să se aplece şi să întindă mâna sub scară. Dar pentru moment se răzgândi, vrând să se arate şi el precaut. Aşa că i se adresă lui Luca:
   — Te rog să te uiţi în jur şi să-mi spui dacă ne vede cineva. Da?
   Luca îşi roti privirea în jur.
   — Doar vacile, anunţă el.
   — E-n regulă, spuse Tati. Vacile n-au memorie.
   — De unde ştii tu că n-au memorie? îl apostrofă Mami.
   Tati scoase de sub scăriţă o punguţă de plastic, transparentă, în care se aflau cheile. Luca bătu din palme de bucurie. Punguţa era sigilată. Tati rupse sigiliul şi în clipa următoare cheile străluceau în soare, în mâna lui. Descuie uşa, apăsă pe clanţă, uşa rezistă un pic şi se desprinse cu un plescăit uşor desprinzându-se de garnitura nou-nouţă. Totul mirosea a fabrică.
   Luca dădu să se repeadă pe uşa deschisă, dar Mami îl opri.
   — Intră tu primul şi vezi ce-i înăuntru, îl îndemnă ea, precaută, pe Tati. Din nou precaută. Mami se arăta de multe ori precaută. Şi bine făcea.
   Tati îi aruncă lui Mami o privire din care se putea citi: Ei, şi tu! Hai să nu exagerăm! Nu comentă însă şi intră în modul... Scuze: intră în căsuţă. De unde, în nu mai mult de trei secunde, se ivi din nou în prag ţinând între palme un acvariu sferic, aproape ca un bol, ceva mai mare, în care înota o peştişor roşu, cu aripioare moi şi unduitoare. Pe peretele de sticlă era lipită o etichetă pe care stătea scris: „Acvariul lui Luca”.
   — Acvariul meu! strigă Luca în culmea fericirii.
   — Avem loc cu toţii acolo? întrebă Mami.
   — Oho! Şi încă cum! răspunse Tati pe un ton de parcă ar fi fost meritul lui că era acolo înăuntru loc destul.
   Intrară cu toţii şi cercetară prin jur.
   — E şi o baie! strigă Luca.
   — Scrie pe ea „Baia lui Luca”? îl luă Tati peste picior. Şi continuă. — Un pat suprapus, o canapea, continuă Tati să inventarieze... Un aragaz, un dulăpior de haine. Din surpriză în surpriză, Tati găsi un mic frigider, din care, fericit, scoase o sticluţă de bere.
   — „Berea lui Tati”! improviză Tati, prompt.
   — Ai grijă, îl preveni Mami, ai de condus drum lung înapoi acasă.
   Dar Tati răspunse:
   — Nu mai plecăm de-aicea până mâine dimineaţă! Scotoci în frigider şi dădu de o mulţime de alte sticluţe. — Ia uite ce-avem aicea! Sucuri! De mere... de pere... de portocale... de grepfrut... de caise. Tati lua la mână sticluţele şi le citea etichetele. — Tu de care vrei, Luca?
   Luca se gândi un pic şi zise:
   — De caise.
   — Pe mine nu mă-ntrebi? spuse Mami cu prefăcut reproş. (De fapt nu se ştie cât de prefăcut.) Drept care, la cerere, căpătă şi ea o sticluţă cu suc de mere.
   Scoaseră în faţa căsuţei trei scaune pliante, se aşezară cu faţa la drum, care arăta ca un drum de ţară. Îndărătul lor aveau pădurea verde. Răsturnaţi pe spate, relaxaţi, se lăsau fermecaţi de frumuseţea locului.
   — Ce aer! exclamă Tati. Şedea picior peste picior şi plescăia din limbă de plăcere. Mai luă o sorbitură de bere şi spuse: — Ce linişte!
   Luca, imitându-l, şedea şi el răsturnat pe spate, picior peste picior şi îşi savura sucul de caise. Spuse:
   — Dar parcă nu-i chiar aşa de linişte.
   — Ce vrei să spui? se alarmă Mami.
   — Se-aude o motocicletă, anunţă Luca.
   — Cum aşa, o motocicletă? În pustietatea asta?
   Şi într-adevăr, o motocicletă se apropia cu viteză redusă de-a lungul drumului de ţară. O văzură toţi trei cum încetineşte şi mai mult în dreptul maşinii pe care Tati o lăsase la marginea drumului, cum virează pe după maşină şi o taie peste câmp de-a dreptul spre ei. Mami îşi miji ochii, neliniştită şi se îndreptă de spate în scaunul ei.
   Motociclistul opri în faţa lor, îşi scoase casca şi descălecă. Apoi îşi scoase şi mănuşile de piele, după care dintr-un buzunar de la geaca de piele scoase o hârtie pe care o despături.
   — Bună ziua, spuse motociclistul. Vin din partea expeditorului. Sunt mesagerul lui. Care nu doreşte să fie cunoscut.
   — Nu vreţi o bere? îl îmbie Tati.
   — Nu, mulţumesc, răspunse motociclistul, conduc motocicleta. Am primit misiunea să aflu dacă totu-i în regulă în legătură cu coletul.
   — Totu-i în regulă, zise Tati.
   — Dacă îmi daţi voie, insistă mesagerul, aş vrea să aflu care-i părerea destinatarului. Cine e Luca?
   — Eu sunt Luca, spuse Luca un pic neliniştit.
   — Iubitule, i se adresă Mami, nu-i cazul să-ţi faci griji. Domnul mesager vrea să-ţi pună câteva întrebări. Nu-i aşa, domnule mesager?
   — Exact, doamnă. Aş vrea să ştiu dacă, aşa cum de altfel pare, coletul a ajuns cu bine. Cred că pot să notez aici că da.
   Primind confirmarea de la toţi trei, mesagerul-motociclist notă ceva într-o căsuţă din foia pe care o ţinea în mână.
   — Să vă aduc un scaun pliant? întrebă amabil Tati.
   — Nu mulţumesc. Am să mă aşez chiar aici, pe şa.
   Şi mesagerul se rezemă, aşa, pe jumătate, de propria sa motocicletă.
   — A doua întrebare este dacă destinatarul, adică Luca desigur, este mulţumit de coletul primit.
   Trei priviri se încrucişară pe faţa lui Luca, şi toate trei întrebătoare.
   — Spune, iubitule, eşti mulţumit? îl îndemnă Mami cu glas dulce.
   — Da, spuse Luca.
   Mesagerul notă încă ceva pe foaia sa.
   — Bun. Ia spune, Luca, ştii ce vrei să te faci când ai să fii mare?
   Luca privi spre cer, sperând poate să găsească acolo răspunsul, deschise gura, îşi trecu limba peste buze, închise gura, luă o înghiţitură de suc şi spuse:
   — Nu.
   — Nu? vru să se asigure mesagerul că a înţeles bine. — Bun. Nu-i nicio nenorocire, ai tot timpul să te hotărăşti.
   Mesagerul lăsă să treacă vreo câteva secunde bune înainte să continue cu întrebările. Se întoarse spre Tati, pe care îl întrebă:
   — Sunteţi o familie înstărită, domnule?
   — Înstărită? spuse Tati pe gânduri. Să vă spun ceva, domnule mesager. Suntem o familie destul de înstărită cât să-şi permită nevastă-mea să dea la reparat un pat vechi din lemn de trandafir.
   — La reparat, aţi spus?
   — Mai mult decât atât! La recondiţionat! Nu cred că vreţi să ştiţi cât a costat.
   — Am înţeles, se declară motociclistul satisfăcut de răspuns. În cazul ăsta, aş vrea să ştiu... Şi vă previn că urmează o întrebare grea. Poate cea mai grea. Tu, Luca, dacă ai să ajungi un mare om de afaceri... Sau nu neapărat un mare om de afaceri ci, aşa, o persoană înstărită... Mă urmăreşti, Luca?
   — Vă urmăreşte, domnule mesager, răspunse Mami în locul lui.
   — Deci dacă ai să ajungi o persoană înstărită, ai să faci acelaşi gest?
   — Adică ce vreţi să spuneţi, domnule mesager, vru să se lămurească Mami. La care gest vă referiţi?
   — Vreau să spun că acest modul de locuit... sau, mă rog altul asemenea...
   — Aha! tresări Tati fericit pe locul săi, cu sticluţa de bere în mână. Nu v-am spus eu că se cheamă modul de locuit!
   Mami interveni împăciuitoare:
   — N-aţi fi de acord să-i spunem căsuţă, domnule mesager? Aşa, ca să înţeleagă toată lumea despre ce vorbim?
   — Cum vreţi dumneavoastră, doamnă, fu de acord mesagerul motociclist. Şi se întoarse din nou către Luca: — Aşadar, Luca, dacă ai să ajungi o persoană înstărită, cândva, peste mulţi ani, nu-i nicio grabă, ai fi de acord să dăruieşti la rândul tău acest modul de locuit... mă scuzaţi, această căsuţă... sau poate alta, asemănătoare... Cine ştie cum evoluează tehnica... S-o dăruieşti, ziceam, unui alt copil... sau, mă rog, unei persoane de o vârstă oarecum fragedă, ca să zic aşa... ca să o faci fericită pe acea persoană?
   — Domnule mesa... începu Mami pe un ton precaut, uşor alarmată.
   Dar Luca nu aşteptă ca Mami să-şi ducă propoziţia până la capăt. Răspunse cu toată hotărârea:
   — Da!
   Motociclistul-mesager răsuflă uşurat, un zâmbet înflori pe buzele sale şi, lăsându-se pe spate, spuse:
   — Cred că expeditorul va fi fericit să afle asta. Bun. Nu mai rămâne decât să semnezi aici, i se adresă el lui Luca.
   Luca se uită neajutorat la Tati, la fel de neajutorat se uită la Mami.
   — Mă tem că nu ştie încă să scrie, domnule mesager. Dar dacă aveţi încredere, am să semnez eu în locul lui.
   — Am toată încrederea, doamnă.
   Împături hârtia pe care Mami îşi pusese semnătura, o băgă la loc în buzunarul de la piept al gecii sale de piele nou-nouţă, semn al unei prosperităţi mai presus de orice îndoială. La fel ca şi motocicleta Harley–Davidson cu care venise. Iar acum pleca. Mesagerul se îndepărtă tăind fâneaţa, ocoli pe după maşina lăsată de Tati la marginea drumului, după care acceleră în trombă şi... dus a fost.
   Tati se lăsă pe spate în scaunul lui pliant, luă ultima înghiţitură de bere şi spuse c-un oftat de uşurare.
   — Ce aer curat! Şi ce linişte!

***

^*Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca
^**Publicat și în Euphorion, 1-2019