Labirintul*

Vremea promitea să rămână bună. De pe şoseaua care tăia pădurea în lung, Tati viră la dreapta traversând linia ferată de tramvai pe care de ani de zile nu mai trecuse niciun tramvai. Nu-i fu greu să găsească un loc de parcare în faţa Parcului de distracţii, căci nu erau acolo decât puţine maşini.
   — Ceea ce nu mai ţineam eu mine, zise Mami după ce îl ajută pe Luca să coboare din maşină, era numele parcului. Şi acuma văd că-i zice Labirint. Oare de ce?
   Deja îşi căuta în poşetă portofelul pentru a plăti biletele de intrare, în timp ce nici Tati, nici Luca nu aveau o asemenea grijă.
   Mami o întrebă pe casieriţa din ghereta de la intrare:
   — Aşa se numea şi înainte parcul? Labirint? Sau e un nume nou?
   — Aşa s-a numit dintotdeauna, doamnă, îşi făcu casieriţa datoria să o informeze.
   — Deci s-a chemat dintotdeauna Labirint! Hm! Adică asta vrea să însemne, ce? Că înăuntru nu găsim altceva decât un labirint.
   — Dar ce labirint! replică mândră doamna de la bilete. Şi, schimbând pentru moment tonul, adăugă: — E foarte interesant, să ştiţi. Foarte interesant şi foarte mare. Labirintul nostru este cel mai mare labirint făcut din gard viu. Din lemn câinesc, mai precis.
   — Şi în afară de labirint? Nimic altceva?
   — Ce v-ar fi interesat?
   — Păi, ştiu şi eu... Un loc de joacă pentru copii... Un scrânciob... Un lac şi bărci de închiriat...
   — Un loc unde să bem o bere, completă Tati.
   — Poate vreţi să spuneţi fără alcool, strecură nu fără o nuanţă de maliţiozitate doamna de la bilete. Luca are sub şapte ani? întrebă ea.
   — Da, răspunse Mami.
   — Atunci e gratis.
   — Perfect! se bucură Mami. Păi atunci, chiar dacă n-avem decât labirintul, daţi-ne, vă rog, două bilete pentru adulţi.
   — Părinţii copiilor sub şapte ani intră şi ei gratis, îi dădu casieriţa vestea cea bună.
   Mami schimbă o privire înveselită cu Tati. Nu că ar fi fost cine ştie ce economie în bugetul familiei. Dar, oricum, nu erau multe locurile de distracţie unde intrai fără bani. Se grăbiră s-o pornească spre labirint, când Luca o trase de mânecă.
   — Mami, de unde a ştiut doamna de la intrare că mă cheamă Luca? o întrebă el cu o şoaptă înflăcărată.
   În momentul următor casieriţa îi strigă din urmă, aşa că Mami nu apucă să-i răspundă.
   — Aşteptaţi puţin, doamnă! Vă înţeleg graba. Dar n-am apucat să vă spun despre labirint tot ce trebuie să ştiţi.
   Făcură deci toţi trei cale întoarsă. Casieriţa ieşise din gheretă, pesemne fiindcă ceea ce urma să le spună era foarte important.
   — Labirintul, după cum puteţi vedea, are trei intrări. Aţi văzut, da? Ceea ce nu ştiţi dumneavoastră este că are o singură ieşire. Sau poate aţi aflat?
   — Nu, n-am aflat.
   — Dar vi se pare logic, nu?
   — Mda, oarecum.
   — Bun. Atunci reţineţi: are o singură ieşire. Aşadar dacă intraţi fiecare pe altă intrare, cum am văzut că fac unii, aşa, ca să se amuze, se poate presupune că la un moment dat, pe o fundătură oarecare, o să vă întâlniţi toţi trei. Deşi! Deşi, fie vorba între noi, nu-i deloc sigur. Ei bine, iată ce vă sfătuiesc eu: să nu intraţi separat. Luca n-are decât cinci ani şi, văzându-se singur, fără Mami şi fără Tati, s-ar putea să se sperie. Nu că ar fi el sperios de felul lui, Doamne fereşte, nu vreau să spun asta! Dar, ştiţi, peste gardul viu nu vă puteţi vedea unul pe altul. Şi ştiţi de ce?
   — Bănuiesc că-i foarte înalt, spuse Tati un pic ironic.
   — Exact! continuă doamna de la bilete neluând în seamă ironia. E atât de înalt, că doar o girafă ar putea vedea pe deasupra lui! Luca, în niciun caz! O să vă convingeţi. Am avut nu de mult un caz cu o familie, tot aşa, de trei persoane, cum sunteţi dumneavoastră, când copilul s-a rătăcit şi n-a mai fost găsit decât peste o săptămână.
   — Glumiţi, desigur, surâse sceptic Mami.
   — Ba nu glumesc deloc.
   — Dumnezeule, o săptămână! strigă Mami înspăimântată.
   — Asta, ca să nu vă mai spun de un alt caz, care... în sfârşit, nu vreau să vă sperii. Sunteţi tineri, ambiţioşi, o să răzbiţi până la urmă, sunt convinsă... Doamna de la bilete se îngândură brusc şi vorbi parcă mai mult pentru sine: — Deşi, ce-i drept, şi acela a fost cândva tânăr...
   — Despre cine vorbiţi? se încruntă Mami.
   — Ei, nu... Mă gândeam doar, aşa... Şi la fel de brusc cum se îngândurase, doamna de la bilete redeveni voioasă: — Ia spuneţi, umbrele v-aţi luat?
   Mami ridică ochii spre cerul de cristal. Zâmbi cu aerul ei sigur din zilele cele mai bune şi nu spuse decât:
   — Hm!
   În timp ce Tati, c-un aer misterios, recită, parcă mai mult pentru sine, dintr-o poezie necunoscută:
   — Precipitaţiile vin şi pleacă precum vijeliile.
   Doamna de la bilete îl aţinti preţ de două secunde cu o privire albă. Mami îl învălui cu o scurtă privire drăgăstoasă şi surâs înţelegător. Casieriţa reveni la prezent.
   — Dacă vedeţi că începe, îi sfătui ea, refugiaţi-vă la capătul celălalt.
   — Dacă vedem că începe, ce? solicită Mami lămuriri.
   — Ploaia, desigur. La ea mă refeream. Vă urez distracţie plăcută.
   Să fi fost un pic de zeflemea în urarea ei?
   Spunând asta, doamna le întoarse spatele şi reintră în gheretă. Faţa îi reapăru zâmbitoare şi proaspăt-prietenoasă la ferestruică, fiindcă în faţa gheretei tocmai se oprise să cumpere bilete o altă pereche de vizitatori, care se vede treaba că nu aveau copil.
   — Cum adică la capătul celălalt? întrebă Luca.
   Mami ridică din umeri: nu ştia, şi pentru ea prea puţin conta.
   Tati ridică şi el dintr-un umăr, mai degrabă indiferent.
   Intrară în labirint.
   Se afundară pe coridoarele făcute din gard viu de lemn câinesc. Gardul viu era tuns perfect drept. Pentru Tati poate că ar fi fost important să poată aprecia cât de greu şi cam cu câţi lucrători se întreţine un asemenea zid de verdeaţă. Sau să-şi facă o idee cam câţi kilometri însumau coridoarele labirintului. Să fi însumat oare douăzeci de kilometri? Treizeci? A, nu! Nici nu voia să se gândească la o asemenea cifră! (Lui Mami chiar i se păru că Tati vorbeşte pe muţeşte cu el însuşi şi îl aţinti cu o privire întrebătoare. Evident, nu primi niciun răspuns.) Pentru Luca însă, important era că zidul de lemn câinesc arăta neted ca-n palmă şi totuşi destul de ţepos la atingere.

   În prima jumătate de oră Mami se amuză de fiecare dată când se trezeau în câte o fundătură. Tati se amuza şi el, sau, mă rog, se străduia să nu rămână mai prejos. Luca îşi ridica faţa întrebător când spre unul, când spre celălalt. Ei ştiau fără doar şi poate mai bine tot ce era de ştiut. Cunoşteau calea, cum s-ar zice! Luca zâmbea împăcat şi i se părea că totul e sub control.
   — În definitiv nu ne-a obligat nimeni să intrăm în labirint. Noi singuri am vrut, filozofă Tati la un moment dat, în chip de explicaţie pentru situaţia în care se pare că ajunseseră.
   — E cât se poate de distractiv, îl susţinu Mami, optimistă.
   — Trebuie să fie o logică în toate, continuă Tati să filozofeze. Nu poţi s-o coteşti de mai multe ori la stânga, să zicem, pentru că ar însemna să te învârteşti în cerc. Nu? Aşa că după un cot la stânga, hai, cel mult două, trebuie cumva s-o luăm la dreapta. Şi aşa mai departe.
   — Păi nu, îl contrazise Mami. Tocmai că ei au gândit labirintul aşa ca să nu fie nicio logică. De asta poţi să fii sigur. Altfel, ar fi fost simplu pentru toată lumea. De exemplu, dacă vezi un culoar lung, lung de tot înainte, sigur te duce într-o fundătură. De ce? Fiindcă ei tocmai pe asta au mizat: pe faptul că oamenii se lasă atraşi de ceea ce li pare a fi calea cea mai directă.
   — Dar măcar, atunci când un culoar ţi se pare ţie că duce înainte, poţi să fii sigură că-i într-adevăr înainte şi nu lateral?
   — Te poţi orienta după soare.
   — Da? Cum?
   — Mi-amintesc că la intrare soarele îmi bătea în ceafă. Şi acuma tot în ceafă îmi bate. Deci suntem pe calea cea bună.
   Luca se gândi că uneori era bine să stai de-o parte. Dreptatea celor mari era un lucru destul de complicat.
   La un capăt de coridor Luca îşi lipi faţa de zidul verde, încercând să străpungă cu privirea desişul gardului viu. Crenguţele îi împunseră obrazul şi fruntea, neprietenoase.
   — Ce faci, Luca, îl zori Mami, vrei să treci prin gard? Ar fi bine dacă am putea. N-am mai orbecăi atâta!
   Gardul viu era atât de des încât nu reuşeai să vezi nimic prin el. Doar verde închis şi întuneric.
   Un guguştiuc trecu în zbor, la mică înălţime. Tati îl urmări cu invidie. Guguştiucul se aşeză, probabil, într-un pom, undeva la marginea labirintului, căci îl auziră de departe cântându-şi bucăţica de cântec pe care o ştia pe dinafară:
   — U-gu-guuu!
   Bubui din senin tunetul.
   Un stol de grauri se ridică speriat de undeva din apropiere şi se abătu peste labirint, nu foarte sus.
   — Frrrrr! se auzi fâlfâitul zecilor de aripioare ale stolului de grauri în trecere.
   — De unde tunet? se întrebă Mami cu uimire. Nu era niciun semn de ploaie când am intrat!
   Dar când îşi ridicară privirea, fură cu toţii surprinşi să constate că, da, o jumătate de cer era acoperită de un nor negru şi înalt. Ploaia nu stătu mult pe gânduri. Se dezlănţui cu înverşunare, de parcă ar fi avut în vedere o răzbunare din motive greu de ghicit.
   Mami dădu semne de nehotărâre.
   Tati dădu şi el semne de nehotărâre zgribulindu-se sub ploaie.
   Luca se lumină la faţă.
   — La capătul celălalt! strigă el deodată amintindu-şi sfatul doamnei cu biletele.
   Mami şi Tati schimbară între ei, cu mare zor, o scurtă privire întrebătoare. Feţele li se luminară şi lor. Avură inspiraţia să nu stea niciun pic pe gânduri. O rupseră cu toţii la fugă şi nu se opriră decât în capătul opus al coridorului.
   Acolo nu căzuse niciun strop de ploaie.
   — Ce minune! strigă Mami cu încântare, ridicându-şi ochii spre cer, în timp ce îşi ştergea de pe faţă urmele stropilor care apucaseră să o ude. O, Doamne, ce minune!
   — Hm, destul de ciudat, zise Tati, reuşind cu destul succes să-şi ascundă emoţia.
   Norul cel negru rămăsese neclintit în aceeaşi parte a cerului. Se vedea cum plouă de rupe pământul şi se auzeau picăturile grele cum răpăie în capătul celălalt al coridorului. Doar acolo. Şi nicăieri în altă parte.

   După încă o jumătate de oră de rătăciri pe meandrele labirintului, Tati îşi luă un răgaz pentru a reafirma convingerea sa de neclintit:
   — Chiar dacă în clipa asta mi s-ar pune la dispoziţie un balon şi mi s-ar spune: Poftim, poţi să ieşi din labirint într-o clipă — eu le-aş răspunde: Nici gând! Eu nu mă dau niciodată bătut în faţa greutăţilor!
   — Cine să-ţi pună un balon la dispoziţie, dragule? solicită Mami, neîncrezătoare, amănunte.
   — Zic şi eu aşa, răspunse Tati şi făcu un gest vag cu mâna.
   Luca se întoarse neliniştit spre Mami şi întrebă cu un firicel de voce:
   — Mami, ne-am rătăcit?
   — Nu, iubitule. O scoatem noi cumva la capăt.
   Tati spuse după ceva timp, cu fermitate în glas:
   — Eu rămân încrezător în norocul nostru.
   — Eu rămân încrezătoare în intuiţia mea, replică Mami.
   Luca întrebă:
   — Ce-i aia intuiţie, Mami?
   Mami se gândi un pic şi spuse:
   — Uite, dacă stau să mă concentrez — şi aici Mami îşi duse mâna la frunte şi îşi prinse tâmplele între degete — văd ca-n palmă drumul spre ieşire.
   — Da? se bucură Luca, mai să bată din palme. Păi atunci hai să ieşim!
   — Da, iubitule, ar fi bine să putem. Numai că ceea ce am eu în minte s-ar putea să nu se potrivească în totalitate până la capăt. Ştii? Doar aşa, până la un punct, să zicem. Fiindcă, vezi tu, eu n-am spus că ştiu. Am spus doar că intuiesc. Asta e deosebirea, înţelegi?
   Prea complicat. Luca îşi mută atenţia distrată de la faţa lui Mami spre gândurile sale, unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Se ridică pe vârful unui picior şi îşi întinse în acelaşi timp braţele în chip de pasăre în zbor planat. Pentru moment chiar fu pasăre şi zbură planat. Apoi îşi îndoi un genunchi la piept şi încercă să şi-l cuprindă strâns cu braţele.
   — Hai, Luca, îl îndemnă Mami.
   Urmă un alt timp de căutări... când Luca merse în tăcere după Mami şi după Tati precum piticul din poveste, ridicând sus genunchii la fiecare pas. Apoi se sătură de umbletul de pitic şi merse în chip de soldăţel, mărşăluind cu paşi exagerat răşchiraţi şi cu braţe lungi şi plictisite aruncate într-o parte şi într-alta. La un moment dat se uită pe cer, în urmă, să vadă ce mai face norul cel negru, care le trimisese ceva mai devreme o jumătate de ploaie. Norul dispăruse fără urmă. În acelaşi timp, cerul îşi pierduse din strălucire, dar încă mai strălucea. Acelaşi guguştiuc, sau poate un altul, îşi strigă de mult mai departe şi parcă mai obosit chemarea după-amiezii:
   — U-gu-guuu!
   Cu gâtul sucit îndărăt, Luca mărşălui mai departe, voiniceşte, poticnindu-se din loc în loc. Nu mai avea pe nimeni în faţă. Ceva se putea face fără niciun efort. Luca nu făcu niciun efort. Ceea ce îl împiedica deveni moale şi se reînfiripă la loc. Trecu fără să vrea prin umbră şi ieşi în chip firesc din nou la lumină. Din negru în verde. Se trezi pe un coridor nou, singur, dincolo de gardul viu. Îşi ridică faţa peste creasta gardului viu şi se uită cu încântare la un cap foarte înalt de girafă. Girafa molfăi din buze neascunzându-şi curiozitatea din privire şi mişcă din corniţe ca şi cum i-ar fi făcut lui Luca cu ochiul. Într-adevăr, girafa, de la înălţimea ei ameţitoare, putea privi cu uşurinţă peste creasta gardului viu. Dar şi jos la înălţimea lui avea ce vedea. Avea în faţa ochilor tot un gard viu, tot de lemn câinesc, doar că pe o porţiune mult mai scund, în chip de palisadă. Palisada înconjura, cuprinzând în interiorul ei, ceva, un careu, care nu făcea parte din labirint. În acel careu ca o curticică Luca văzu ridicându-se un acoperiş de rămurele uscate peste zidul unei căsuţe strivite parcă sub greutatea acoperişului. Acoperişul şi căsuţa nu erau cu mult mai mari decât un acoperiş şi o căsuţă-jucărie. În faţa căsuţei se afla un pridvor, iar în pridvor, pe un scaun, şedea un bătrân cu barbă albă, care pufăia dintr-o pipă şi se uita ţintă la Luca peste o masă butucănoasă, ca de la ţară, cu ochi râzători şi prietenoşi.
   Luca îl privi cu ochi mari.
   — Nu prea mă găseşte lumea, rosti bătrânul. Foarte greu, foarte greu mă găseşte lumea. Nici nu-i de mirare... Mă bucur c-ai venit, Luca.
   — Ştii cum mă cheamă? se miră Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   Bătrânul încuviinţă dând din cap şi ochii săi continuară să râdă spre el.
   — Cum ai ajuns aici? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa. Şi bătrânul spuse: — N-am mai găsit ieşirea din labirint. Şi uite-aşa, am rămas aici şi mi-am încropit o gospodărie. După cum vezi, am tot ce-mi trebuie.
   Luca se încruntă. Dacă ar fi fost ca el să locuiască în acea căsuţă cu acoperiş de ramuri uscate, nici pe departe n-ar fi avut tot ce-i trebuie. De deasupra crestei gardului viu girafa privea şi ea curioasă, molfăind din buze.
   — Eşti singur? îl întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — De când eşti singur? întrebă Luca.
   — Ehei, spuse bătrânul şi dădu din cap a zădărnicie. Sunt mulţi ani de-atunci.
   — Şi n-ai mai încercat să ieşi? vru să ştie Luca.
   — Am îmbătrânit, răspunse bătrânul. Nu prea mă mai ţin picioarele.
   — Nu? se miră Luca.
   — Nu prea mă mai ţin... Şi mai este şi ea, spuse bătrânul. Şi arătă cu degetul în sus, peste creasta gardului viu. — Nu ştiu dacă s-ar descurca fără mine, adăugă bătrânul.
   — Girafa? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — Hei, Luca! se auzi vocea îngrijorată a lui Mami de dincolo de gardul viu. Unde ai dispărut?
   — Sunt aici, Mami! răspunse voios Luca. Veniţi şi voi! E o căsuţă aici!
   — Luca, pe unde ai trecut? se auzi vocea lui Mami de dincolo de gardul viu. Luca!
   Se simţea că Mami e îngrijorată.
   Luca se întoarse spre bătrânul cu barbă albă şi ochii bătrânului, în timp ce încuviinţa dând uşor din cap, se umeziră de râs tăcut.

   Mami se opri încântată să admire căsuţa-jucărie încropită între gardurile vii ale labirintului şi i se adresă plină de bunăvoinţă bătrânului cu barbă albă care şedea tihnit la el în pridvor:
   — Sigur nu vreţi să veniţi cu noi, domnule?
   Bătrânul o privi cu ochii săi râzători.
   — Mulţam, doamnă, sunteţi foarte amabilă, spuse el. Dar mă simt fain aicea. Zău. Nu-mi trebuie nimica şi nu mai vreau să mă-ntorc în lume, ca să zic aşa. Din când în când mai poposesc pe la căsuţa mea vizitatori, aşa ca dumneavoastră, şi îi mai ajut, după puterile mele. De dat sfaturi cum să iasă din labirint nu pot să le dau, fiindcă nu ştiu nici eu. Dar o vorbă bună pot să le spun.
   — Poate nu sunteţi în formă astăzi, interveni Tati prietenos. Se vede dintr-o privire că Luca s-a şi ataşat de dumneavoastră. Sunt sigur că sunteţi un om bun, domnule. Dacă doriţi, putem să ne întoarcem după un timp să vă luăm cu noi.
   — Ca să vorbiţi de întoarcere, replică bătrânul, trebuie mai întâi să ieşiţi.
   Şi spunând asta, râse încetişor, fără voce.
   — Corect, acceptă Tati.
   — Am mai fost noi în situaţii asemănătoare, chiar şi mai grele, interveni şi Mami.
   — E nevoie de intuiţie! observă bătrânul. Nu-i aşa?
   — Fără doar şi poate, confirmă Mami.
   — Şi girafa? întrebă bătrânul. O luaţi şi pe ea?
   Tati se simţi pus în încurcătură.
   — Ce să zic... Întâi şi-ntâi, nu ştim dacă vrea. Şi chiar dacă să zicem c-ar vrea, nu ştiu cu ce fel de maşină am putea-o transporta. Cam cât credeţi că măsoară în înălţime?
   — Ce-aţi zice de vreo cinci metri? spuse bătrânul. Vi s-ar părea mult?
   Şi spunând asta, râse în felul său, tăcut.
   — În sfârşit, zise Tati încercând să-şi ascundă stânjeneala, am putea încerca să procurăm un furgon din acelea pentru transportat caii. Dacă i-am face o gaură în acoperiş. Pe unde girafa dumneavoastră să-şi scoată gâtul.
   — Să vă spun ceva, zise bătrânul. Cred că nici girafa nu vrea să plece.
   Tati îşi înălţă ochii spre girafă, care continua să molfăie din buze, având aerul că-i foarte mulţumită de sine şi de situaţia ei.
   — Se uită la noi de sus! glumi Mami.
   — Nu vă luaţi după aparenţe, dragă doamnă, spuse bătrânul. Sunt sigur că i-a făcut plăcere să-l întâlnească pe Luca după tot ce i-am povestit despre el.
   — Dumneavoastră i-aţi povestit despre Luca? spuse Mami cu încântare.
   — Şi despre dumneavoastră, desigur.
   Spuse asta şi tăcu.
   Mami tăcu şi ea, emoţionată.
   Tati se bucură şi el de tăcerea prietenoasă.
   Şi îşi depărtă braţele în semn de încheiere.
   — Păi, atunci, zise el, nu-mi rămâne decât să vă urez să ne revedem sănătoşi într-o bună zi. Nu?
   — Lumea-i plină de neprevăzut, răspunse bătrânul cu voioşia-i nesecată, poate doar un pic umbrită de melancolie. Cine ştie, poate ne-om revedea! Aşa că mergeţi sănătoşi, dragilor. Şi Luca să nu uite că poate să facă ceea ce alţii nu pot. Spunând asta, bătrânul îi făcu lui Luca cu ochiul şi în acelaşi timp îşi scutură pumnul strâns, cu degetul gros îndreptat în sus, băţos.

   În minutele următoare se intersectară pe coridoarele labirintului cu mai mulţi vizitatori. — Bună ziua!... Bună ziua! Tot rătăciţi?... Tot rătăciţi!... Unii se dovediră prietenoşi. Alţii mai degrabă indiferenţi, cu care doar îşi dădură bineţe trecând unii pe lângă ceilalţi. Alţii mai degrabă puşi pe glumă: — Bună ziua!... Bună ziua, n-aţi întâlnit-o pe Ariadna?...
   — Cine-i Ariadna? o întrebă Luca pe Mami.
   — Ei, e o poveste cu o fată care cică intrând într-un labirint şi-a luat cu ea un ghem de aţă, pe care l-a tot derulat de-a lungul drumului, ca să nu se rătăcească. Am să-ţi povestesc acasă mai cu de-amănuntul.
   — Şi noi de ce n-am luat un ghem cu aţă?
   Mami ridică din umeri, un pic nervoasă. Îi stătu pe limbă să-i spună lui Luca: Întreabă-l pe Tati. Dar se abţinu.
   Un vizitator indiferent îi atrase atenţia mai ales lui Tati. Avea în mână un carnet mare în care se oprea din când în când să-şi noteze ceva. Asta, nu înainte de a cerceta cu atenţie locul, de parcă în carnet schiţa ceea ce observa în jur în vederea unei viitoare naturi moarte. Tati găsi prilejul să arunce o privire cu coada ochiului în carnet. Vizitatorul îşi feri carnetul, încruntat. Prea târziu însă, fiindcă Tati apucase deja să vadă că vizitatorul îşi schiţa în carnet drumul străbătut.
   — Putea să-ţi treacă şi ţie prin cap să faci asta! îi reproşă Mami în şoaptă. Poate că la ora asta eram deja afară!
   Unii vizitatori prietenoşi cu care se intersectară le dădură bineţe. — Bună ziua! Vă descurcaţi?... Apoi întâlniră alţi vizitatori prietenoşi care le spuseră Bună seara.
   — Bună seara?
   Tati îşi ridică privirea îngrijorată spre cerul care începuse într-adevăr să bată în cenuşiu.
   — U-gu-guuu! îşi strigă de undeva guguştiucul chemarea înserării. Avea un glas somnoros, se pregătea de culcare.
   Aşteptară în zadar trecerea stolului de grauri.
   Rămas un pic în urmă, Luca închise ochii, întinse braţele înainte şi făcu un pas. Nimic nu îi zgârie faţa. Ceva i se împotrivi cu blândeţe atingându-i faţa şi trupul, apoi nimic nu îi mai atinse faţa şi trupul şi când deschise ochii văzu ultima aşchie a soarelui roşu afundându-se în apa unui lac şi un tăpşan coborând spre mal, acoperit de măturele fragede de coada calului, printre care îi zâmbiră candid flori azurii de nalbă.
   Ieşire? Nu, nu se vedea nicio ieşire.
   — Luca! se auzi înfundat de dincolo de gardul viu glasul lui Mami. Pentru Dumnezeu, unde ai dispărut iarăşi? Luca!
   Aici era în afara labirintului. Luca întinse mâna prin gardul de lemn câinesc, o prinse pe Mami de mână şi o trase afară, spre el. Iar când Mami se ivi întreagă dincoace de desişul verde, ca şi cum s-ar fi înfiripat din nou după o lungă absenţă, se văzu că la rândul ei îl ţinea strâns de mână pe Tati, trăgându-l după ea.
   Tati se scutură cu mâna pe haine ca şi cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat, se uită în jur şi spuse:
   — Păi da! Mi-am dat seama de la început că girafa nu putea să fie decât în afara labirintului! Eram pe-aproape, ştiam eu!
   Dar girafa nu se vedea nicăieri. De bună seamă rămăsese undeva mult în urmă, în preajma bătrânului cu barbă albă şi faţă râzătoare. În clipa aceea soarele se cufundă în adâncul lacului lăsând în urma lui înserarea de fum.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru