Ţarcuri*

Chelnerul îi luă de la uşă şi îi conduse la o masă de patru locuri, într-o zonă umbrită, sub o grindă solidă de lemn, sculptată în stil rustic.
   — Deşi sunt mulţi clienţi, aici aveţi intimitate, spuse el. Vă place locul? Dacă nu, vă pot oferi altul.
   — Ba nu, răspunse Mami uitându-se în jur încântată, e drăguţ. Mhm, e chiar foarte drăguţ!
   Mese foarte apropiate nu erau în jur. Politicos, chelnerul trase de sub masă un scaun invitând-o pe Mami să se aşeze. Tati fu şi el de acord şi chiar dădu să-şi tragă scaunul să se aşeze la rândul său, când deodată Luca...
   — Nu! Eu vreau acolo!
   Mami, calmul întruchipat, renunţând să se aşeze, ridică din sprâncene:
   — Unde acolo, iubitule?
   — Acolo! Luca arătă cu braţul întins ultima masă de lângă peretele de sticlă.
   Chelnerul era tânăr, subţirel şi simpatic. Îi scrută rând pe rând pe Mami şi pe Tati cu o politeţe surâzătoare dar şi uşor amuzat şi, văzându-i nehotărâţi, se simţi dator să le adreseze un îndemn:
   — Păi atunci, ne mutăm acolo, nu?
   Mami fu la fel de înţelegătoare, în timp ce faţa lui Tati rămase impenetrabilă, cu o uşoară înclinare spre acceptare.
   Aşa că se deplasară cu toţii la masa de la perete. Peretele era de sticlă de sus până jos şi dincolo de el era strada: trotuarul pe care se perindau fără încetare trecători, şi carosabilul, unde nu s-ar fi putut spune că maşinile nu treceau una după alta. Ce-i drept, sticla era izolatoare, aşa că aici în interior pătrundea prea puţin din larma străzii.
   — O alegere bună a făcut Luca, fu de părere chelnerul. Să vă aduc meniul.
   Doar doi paşi se îndepărtă chelnerul, până la masa alăturată, pentru a le aduce meniul, că Luca o şi trase pe Mami de mânecă adresându-i-se în şoaptă, intrigat:
   — Mami, de unde ştie domnul că mă cheamă Luca?
   Chelnerul se întoarse cu mapele conţinând meniul zilei.
   — Nu vrei să-l întrebăm chiar pe domnu’? îi propuse Mami lui Luca.
   — Nuuu, răspunse Luca cu alint, unduindu-se din mijloc ruşinat.
   — Ce anume, doamnă? întrebă chelnerul, care auzise fără să vrea sfârşitul discuţiei. Întrebaţi-mă şi vă răspund cu plăcere, cum să nu!
   — Luca e curios să afle de unde îi ştii numele, explică Mami.
   — De unde îl ştiu pe Luca? se înflăcără chelnerul de la primul cuvânt. Păi de-ar fi doar să-mi amintesc de căsuţa albastră de pe strada Iarba Câmpului! Cine n-o ştie! Dar nu-i numai asta. Ştiţi, sora mea e vânzătoare la magazinul Marathon.
   — Mm! exclamă Mami. Ce mică-i lumea!
   — Da. Şi mi-a povestit cum a fost în noaptea aia când bicicletele şi treningurile şi mingile de baschet şi toate alea au pornit-o haihui pe străzi, în toiul nopţii, cu Luca-n frunte. Mamă, ce poveste! Păi cum să nu-l ştiu eu pe Luca! Mă-ntorc peste câteva minute, după ce vă hotărâţi ce comandaţi. Bine?
   Luca a ascultat vrăjit istorisirea chelnerului. Vrăjit, dar şi oarecum stânjenit: nu se putea să fi fost chiar atât de frumos totul. Şi nici nu fusese el în fruntea plutonului de biciclete şi de trotinete pornite de la magazinul Marathon, în noaptea aceea de pomină.
   Ei, ce să zicem. Mai exagerează şi oamenii mari.
   Mami se cufundă în studierea meniului.
   Tati făcu la fel.
   Luca se răsuci curios să privească pe fereastră.
   Mami se întrerupse doar pentru câteva clipe din studierea meniului, se uită la Luca, apoi, prin geam, la stradă.
   — Parcă am fi într-un acvariu, spuse ea cu o umbră de nemulţumire în glas. — Se poate hlizi la noi cine vrei şi cine nu vrei.
   Nu mai era chiar la fel de încântată ca adineaori, dar drăguţă rămăsese, ca întotdeauna.
   Acum studia din nou meniul.
   Ei bine, nu, nu se hlizea nimeni prin geam. Pe strada însorită trecătorii treceau nepăsători şi nici măcar unul nu se opri să se întoarcă spre restaurant şi să încerce să desluşească prin geam. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Trecu un domn în salopetă albastră, cu caschetă galbenă pe cap, purtând pe umăr o scară lungă de aluminiu. Venind din partea opusă, trecu un alt domn, în vârstă, pe cap cu o tichie albă, încins c-un şorţ tot alb: împingea un cărucior cu îngheţată.
   — Tu, Luca, ce vrei să mănânci? îl întrebă Mami.
   — Nu vreau nimic, răspunse Luca, cu ochii pe geam afară.
   — Nu ţi-e foame?
   — Vreau îngheţată, spuse Luca.
   — Ei, mai aşteaptă până la îngheţată.
   Luca privea prin peretele de sticlă. Maşinile înaintau acum destul de încet: ceva ce nu se vedea, mai încolo pe stradă, le împiedica să meargă cu viteză normală. Printre maşinile blocate în trafic, zări o dubă a Poştei Române, roşie, cu binecunoscuta siglă înfăţişând goarna cea galbenă cu buclă. Luca se gândi cu regret în suflet că, din cauza vitezei reduse, urmau, poate, să ajungă la destinaţie cu întârziere avizele poştale prin care alţi copii, asemenea lui acum ceva timp, aveau să fie anunţaţi că urmează să primească tot felul de colete.
   Chelnerul se întoarse.
   — V-aţi hotărât? întrebă el.
   — Da. Eu aş lua... începu Mami. De fapt, încă mai parcurgea cu ochii meniul, nu pe deplin hotărâtă.
   — Eu v-aş sugera, dacă-mi permiteţi, ceva uşor.
   — Adică? O salată?
   — Şi o salată. Dar pe lângă salată, v-aş sugera un grătar de piept de pui.
   — În niciun caz! sări Mami ca arsă.
   Încât chelnerul făcu ochii mari şi dădu înapoi un pas cu carneţel cu tot.
   — Nici nu ştiţi... nu ştiţi... ce fel de pui avem! se apără el bâlbâindu-se. Crescuţi în ţarc, exclusiv cu boabe! La noi în anexă.
   Luca se uită curios la Mami şi observă cu un soi de mândrie interioară, gestul adresat ei înseşi să-şi păstreze calmul.
   — Bun, o auzi spunând. Atunci rămânem la salată, da?
   — O salată cu mozzarella? Cu avocado? Cu rodie? C-un pic de rucola?
   — Foarte bine, acceptă Mami, cu mozzarella să fie. Şi puneţi şi-un pic de broccoli.
   — Crud? se miră chelnerul.
   — De ce nu, spuse Mami cu o naturaleţe cuceritoare.
   — Cum ziceţi dumneavoastră, stimată doamnă. Iar pentru Luca un sufleu de conopidă? O tartă cu spanac? întrebă chelnerul.
   Luca se lumină tot la faţă.
   — Mami, de unde ştie domnul că asta îmi place mie? strigă el.
   — Pentru noi e foarte important să cunoaştem toate gusturile clienţilor noştri cei mai de seamă! explică cu mult entuziasm chelnerul. Sper ca în cel mai scurt timp să ajungeţi clienţii noştri statornici.
   — De voi depinde, puse Tati accentul cuvenit.
   — Aşa este, domnule, acceptă chelnerul înclinând capul.
   Luca întinse un cot pe jumătate curios pe masă şi îşi lăsă mult capul într-o parte.
   — Dar unde faceţi sufleul de conopidă? se interesă el.
   Chelnerul rămase un pic descumpănit. Îşi reveni însă în câteva clipe:
   — Cum unde? La bucătărie, desigur.
   — E mare bucătăria? vru Luca să ştie.
   — Să-l întrebăm mai întâi pe Tati ce doreşte să comande, spuse chelnerul, şi după aceea mergem acolo. Bine?
   — Unde acolo? tresări Mami alarmată.
   — Să ştiţi, stimată doamnă, că bucătăria noastră e cu totul specială, o asigură chelnerul. Totul e securizat! Nu există absolut niciun pericol! Nu mai vorbesc de anexe! Niciun restaurant n-are atâtea anexe câte avem noi, să ştiţi. Cine le vizitează... şi sunt mulţi, să ştiţi... Cine le vizitează nu vrea să mai plece de-acolo! Am avut clienţi care ne-au întrebat dacă n-ar putea să-şi petreacă vacanţa acolo.
   — Unde să-şi petreacă vacanţa? se încruntă Mami.
   — În anexele noastre, stimată doamnă! Totul e proaspăt la noi şi în aer liber. Eu când vă spun că îi facem lui Luca un sufleu de conopidă, mai întâi mergem să culegem conopida, să ştiţi. La fel şi cu spanacul. Aşa-i că aţi devenit şi dumneavoastră curioasă? Văd pe faţa dumneavoastră, să nu-mi spuneţi că nu! Conopidă, spanac, rucola, toate cresc la noi în anexe şi nu folosim niciun fel de chimicale, să ştiţi! Aşadar, cu ce vă servesc, stimate domn, se întoarse el spre Tati, gata să noteze în carneţel.
   — Stai, stai! se încruntă Mami. Nu trecem aşa de uşor! Dumneata vrei să-l duci pe Luca în bucătăria restaurantului?
   — N-aveţi absolut niciun motiv să vă faceţi griji, spuse chelnerul pe un ton convingător. De mână îl iau şi îl duc acolo, de mână vi-l aduc înapoi în câte minute spuneţi dumneavoastră.
   Mami se uită întrebător la Tati, care îşi freca bărbia nehotărât.
   — Un muşchiuleţ de porc la grătar? îl îmbie chelnerul.
   — Muşchiuleţ să fie, acceptă Tati.
   — Şi de băut?
   — O bere Pils, la halbă. Şi una înainte.

   Chelnerul îi deschise o uşă şi Luca păşi în atmosfera încinsă din bucătărie. Nu mirosea deloc ca în bucătăria de acasă, unde gătea Mami. Erau mirosuri de mâncăruri străine făcute pentru oameni necunoscuţi. Primul lucru pe care îi căzură ochii fu un domn mustăcios, c-un turban alb pe cap, care stătea în picioare la un aragaz mare, cu spatele la ei, şi amesteca într-o cratiţă.
   — Vajnicul nostru bucătar, Mişu, i-l prezentă chelnerul. Oaspetele nostru, Luca, se adresă el bucătarului.
   Bucătarul încetă să amestece în cratiţă, se răsuci cu faţa spre ei umflându-şi obrajii înroşiţi de căldură şi, luând poziţie de drepţi, cu burta scoasă înainte, ţinu uriaşa lingură de lemn cu căuşul în sus, pe lângă braţ, exact aşa cum ar fi făcut un comandant cu sabia sa defilând în fruntea plutonului său de grenadieri. Ceremonios, trecându-şi lingura în mâna stângă, se înclină spre Luca cu mâna dreaptă întinsă şi când Luca îi întinse la rândul său mâna, i-o strânse cu trei degete viguroase şi i-o scutură camaradereşte.
   — Îmi pare bine să te cunosc, Luca! îi spuse mustăciosul.
   Luca îi zâmbi prietenos. Gata, nu mai era timid.
   „Pe bucătar îl cheamă domnul Mişu”, avea să-i povestească lui Mami. „Şi e un domn simpatic”, avea să adauge.
   Pe o bară înaltă, alături de plită, atârnau de cârlige o mulţime de cratiţe cu coadă lungă, de diferite mărimi. Toate de aramă strălucitoare, ca ieşite din fabrică.
   O culoare cât se poate de prietenoasă şi de cunoscută, îşi zise Luca.
   — Dincolo, la masă — masa de lucru, desigur! — sunt ajutoarele lu’ domnu’ Mişu, continuă chelnerul să-i prezinte personalul din bucătărie. Doamnele Miţa şi Mimi.
   Două doamne durdulii, încinse cu şorţuri, pe cap cu basmale înflorate, legate cu nod deasupra frunţii, se opriră din tăiat legume şi din tocat nu se ştie ce, şi se întoarseră ambele, numai zâmbet, spre Luca. Aveau un aer timid, dar cu siguranţă nu erau timide. Aveau obrajii la fel de roşii ca şi ai bucătarului Mişu, dacă nu încă şi mai roşii. Pe masa unde lucrau se înălţau grămezi de legume care aşteptau să fie ciopârţite: ceapă roşie, usturoi, morcovi.
   ...De toate.
   — Bine ai venit în vizită la noi, Luca, îi urară cu voioşie cele două doamne cu şorţ.
   Şi spunând asta, se înclinară puţin din mijloc.
   — Bine v-am găsit, răspunse Luca politicos. Şi le zâmbi ca şi cum le-ar fi cunoscut de când lumea.
   Atingându-i spatele, chelnerul îl îndemnă cu blândeţe să-şi continue vizita.
   Deschise o uşă şi amândoi se treziră afară, în faţa unei pajişti însorite, în miros de fân cosit şi de grajd ca la ţară şi de stână. La doar câţiva paşi distanţă pe pajiştea uşor povârnită, coborând spre o vale îndepărtată, era un ţarc unde păştea o vacă. Vaca nu le dădu nicio atenţie.
   — Una singură ne ajunge, îi dădu asigurări chelnerul. Lumea nu se prea omoară după lapte.
   Luca se uită uluit în jur.
   Chelnerul îi citi surprinderea pe faţă şi se aplecă întrebător spre el:
   — E ceva ce nu ţi-e clar, Luca?
   Luca era atât de uimit, că nici nu se pricepu să-i explice chelnerului că ceea ce nu înţelege este unde a dispărut deodată oraşul.
   — Acolo sunt straturile de varză şi de conopidă, îi explică chelnerul arătând spre o îngrăditură destul de întinsă, peste care se înălţau din loc în loc, arce de metal, destul de aproape unul de altul, înşirate în lungul stratului. Iar dincolo sunt straturile de fasole, mazăre şi spanac. Dar presupun că toate astea nu te interesează.
   — Ba da, mă interesează, vru Luca să spună, dar ceva îl reţinu, aşa că răspunsul său rămase nerostit.
   — Vrei să culegem puţin spanac pentru tartă? întrebă chelnerul. Uite, aici avem un coşuleţ. Culegem câteva frunze şi i le ducem doamnei Mimi, să le spele şi să i le dea lu’ domnu’ Mişu să le pună la fiert. Sau poate preferi să i le dăm doamnei Miţa?
   Luca nu dori să arate că are vreo preferinţă pentru vreuna din cele două doamne durdulii de la masa de ciopârţit legume. Şi chiar nu avea niciuna.
   — Dar acolo ce e? întrebă el. Şi arătă spre un alt ţarc aflat ceva mai la vale.
   — Acolo e ţarcul cu găini.
   — Pentru ouă? întrebă Luca.
   Chelnerul se cam codi.
   — Mda... sigur... şi pentru ouă.
   — Şi pentru mai ce? insistă Luca.
   — Păi, dragă Luca... n-avem încotro: unii clienţi ne cer să-i servim cu supă de pui. Mă rog, de găină. Ştii cum spune o vorbă, găina bătrână face supa bună. Nu că am avea noi, neapărat, găini bătrâne, dar...
   — Şi dincolo? întrebă Luca neliniştit, arătând spre următorul ţarc.
   — Dincolo... hm, cum să-ţi spun... Unii preferă altfel de carne. Ai văzut, şi tati al tău preferă muşchiuleţ de porc. Trebuie să fim pregătiţi pentru toate gusturile, dragă Luca.
   Luca se uită în urmă. Se vedea în vârful pajiştii o clădire cu multe ferestre şi o terasă într-o latură, despre care bănui că e peretele dosnic al restaurantului din care tocmai ieşiseră.
   Ce avea să-i povestească lui Mami?
   Ceva trist?
   — Şi acolo? Luca arătă spre ţarcul aflat ceva mai la vale.
   — Me-he-he-he! se auzi din acel ţarc vibrând un glăscior tânăr. Chiar foarte tânăr.
   Chelnerul îşi lăsă privirea în pământ. Se mărgini să dea din cap, strângând din buze, resemnat.
   — E timpul să ne întoarcem, Luca, spuse el.
   Pajiştea se întindea dincolo de ţarcuri, însorită şi verde, în zumzet de albine şi în aer de sărbătoare. Pentru toată lumea trebuia să fie sărbătoare. Tati era acasă, nu se ştie pentru câtă vreme. Din când în când pleca, dar se întorcea negreşit de fiecare dată. Erau însă alte fiinţe care plecau şi nu se mai întorceau niciodată.
   — Luaţi-o înainte, îi spuse chelnerului, vă ajung din urmă.
   — Luca, i-am promis lui mami a ta... obiectă chelnerul.
   — Doar două minute! se rugă Luca. Două minute şi cinci minute!

   Luca şedea cuminte la masă aşteptând cu teamă întoarcerea chelnerului. Deocamdată strada din spatele său nu îl mai interesa.
   — A fost interesant la bucătărie? îl întrebă Mami.
   Luca privea în jos, la masa pe care propriul său deget desena nehotărât un fel de floare — sau poate un animăluţ.
   — Da, răspunse el, mai degrabă apatic.
   — A fost? stărui Mami. Îl privea insistent fiindcă răspunsul lui nu o convinsese.
   — L-ai cunoscut şi pe bucătar? întrebă Tati.
   Luca desena în continuare cu degetul pe masa goală, absent.
   Sosi şi chelnerul, cu comenzile. Îi puse lui Luca în faţă farfuria cu sufleu de conopidă. Luca fu nevoit să înceteze cu desenatul imaginar.
   — Ce trebuie să spui? îi reaminti Mami.
   — Mulţumesc, rosti Luca supus, fără să-şi ridice privirea.
   Mami îl fixă pe chelner.
   — Ce grozăvii i-ai arătat acolo în bucătărie? îl întrebă pe chelner fără să-şi ascundă reproşul, de s-a întors atât de spăsit.
   Parcă nici chelnerul nu mai era tocmai în apele lui.
   — Nicio grozăvie, doamnă, răspunse el. Salata dumneavoastră cu mozzarella şi cu broccoli crud, aşa cum aţi comandat. Luă de pe tavă şi îi puse în faţă, tacticos, castronul cu salată. Se întoarse spre Tati şi îi puse şi lui în faţă un castron identic. — Salata dumneavoastră, domnule, tot cu mozzarella, dar fără broccoli crud.
   — Cum salată cu mozzarella! protestă Tati. Păi eu n-am cerut aşa ceva!
   — E adevărat, domnule, n-aţi cerut. Vă rog să-l întrebaţi pe Luca dacă nu ştie ceva în privinţa asta.
   — Luca? întrebă Tati contrariat. Ce legătură are Luca cu muşchiuleţul meu de porc! Luca, ai ceva de spus?
   Luca se întoarse alene spre peretele de sticlă şi privi, parcă fără s-o vadă, strada scăldată în soare.
   — Luca, cu tine vorbesc!
   — Problema e că au fugit toţi! interveni chelnerul. S-au răspândit care încotro.
   — Cine s-a răspândit care încotro?
   Mami îl fixă pe chelner, surprinsă.
   — Toţi, doamnă. Orătănii, miei, toţi au fugit. Chiar şi porcii. Doar vaca a rămas.
   — Ia spune, iubitule, se întoarse Mami spre Luca, ai vreun amestec în toată povestea asta?
   Luca dădu din cap ca prin vis.
   — Ce amestec ai?... Mami începea să dea semne de nerăbdare. — Îmi spui, te rog, iubitule, ce legătură ai tu cu orătăniile care au fugit?
   — Am deschis porţile, murmură Luca.
   — Care porţi, iubitule?
   — De la ţarcuri.
   Lui Mami i se aprinseră ochii:
   — Ai făcut tu asta?
   Luca deja ştia: când lui Mami i se aprindeau ochii, urmau îmbrăţişările, laudele şi alintul. Însemna că făcuse ceva bun. Doar că Tati nu era la fel de entuziasmat. Era uşor de ghicit că urmează întrebarea: Şi cine plăteşte toate astea?
   Dar bani se găseau întotdeauna la nevoie. Şi nici nu se lăsa până la urmă cu supărare.
   Luca se gândi la pajişte, la orătăniile pentru care un adăpost nou nu era o problemă, la mieii care la ora asta trebuie că zburdau prin iarbă fără să se gândească la zilele ce aveau să vină, la porcii care se mulţumeau totdeauna cu puţin. Doar să fie lăsaţi în pace.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru

Labirintul*

Vremea promitea să rămână bună. De pe şoseaua care tăia pădurea în lung, Tati viră la dreapta traversând linia ferată de tramvai pe care de ani de zile nu mai trecuse niciun tramvai. Nu-i fu greu să găsească un loc de parcare în faţa Parcului de distracţii, căci nu erau acolo decât puţine maşini.
   — Ceea ce nu mai ţineam eu mine, zise Mami după ce îl ajută pe Luca să coboare din maşină, era numele parcului. Şi acuma văd că-i zice Labirint. Oare de ce?
   Deja îşi căuta în poşetă portofelul pentru a plăti biletele de intrare, în timp ce nici Tati, nici Luca nu aveau o asemenea grijă.
   Mami o întrebă pe casieriţa din ghereta de la intrare:
   — Aşa se numea şi înainte parcul? Labirint? Sau e un nume nou?
   — Aşa s-a numit dintotdeauna, doamnă, îşi făcu casieriţa datoria să o informeze.
   — Deci s-a chemat dintotdeauna Labirint! Hm! Adică asta vrea să însemne, ce? Că înăuntru nu găsim altceva decât un labirint.
   — Dar ce labirint! replică mândră doamna de la bilete. Şi, schimbând pentru moment tonul, adăugă: — E foarte interesant, să ştiţi. Foarte interesant şi foarte mare. Labirintul nostru este cel mai mare labirint făcut din gard viu. Din lemn câinesc, mai precis.
   — Şi în afară de labirint? Nimic altceva?
   — Ce v-ar fi interesat?
   — Păi, ştiu şi eu... Un loc de joacă pentru copii... Un scrânciob... Un lac şi bărci de închiriat...
   — Un loc unde să bem o bere, completă Tati.
   — Poate vreţi să spuneţi fără alcool, strecură nu fără o nuanţă de maliţiozitate doamna de la bilete. Luca are sub şapte ani? întrebă ea.
   — Da, răspunse Mami.
   — Atunci e gratis.
   — Perfect! se bucură Mami. Păi atunci, chiar dacă n-avem decât labirintul, daţi-ne, vă rog, două bilete pentru adulţi.
   — Părinţii copiilor sub şapte ani intră şi ei gratis, îi dădu casieriţa vestea cea bună.
   Mami schimbă o privire înveselită cu Tati. Nu că ar fi fost cine ştie ce economie în bugetul familiei. Dar, oricum, nu erau multe locurile de distracţie unde intrai fără bani. Se grăbiră s-o pornească spre labirint, când Luca o trase de mânecă.
   — Mami, de unde a ştiut doamna de la intrare că mă cheamă Luca? o întrebă el cu o şoaptă înflăcărată.
   În momentul următor casieriţa îi strigă din urmă, aşa că Mami nu apucă să-i răspundă.
   — Aşteptaţi puţin, doamnă! Vă înţeleg graba. Dar n-am apucat să vă spun despre labirint tot ce trebuie să ştiţi.
   Făcură deci toţi trei cale întoarsă. Casieriţa ieşise din gheretă, pesemne fiindcă ceea ce urma să le spună era foarte important.
   — Labirintul, după cum puteţi vedea, are trei intrări. Aţi văzut, da? Ceea ce nu ştiţi dumneavoastră este că are o singură ieşire. Sau poate aţi aflat?
   — Nu, n-am aflat.
   — Dar vi se pare logic, nu?
   — Mda, oarecum.
   — Bun. Atunci reţineţi: are o singură ieşire. Aşadar dacă intraţi fiecare pe altă intrare, cum am văzut că fac unii, aşa, ca să se amuze, se poate presupune că la un moment dat, pe o fundătură oarecare, o să vă întâlniţi toţi trei. Deşi! Deşi, fie vorba între noi, nu-i deloc sigur. Ei bine, iată ce vă sfătuiesc eu: să nu intraţi separat. Luca n-are decât cinci ani şi, văzându-se singur, fără Mami şi fără Tati, s-ar putea să se sperie. Nu că ar fi el sperios de felul lui, Doamne fereşte, nu vreau să spun asta! Dar, ştiţi, peste gardul viu nu vă puteţi vedea unul pe altul. Şi ştiţi de ce?
   — Bănuiesc că-i foarte înalt, spuse Tati un pic ironic.
   — Exact! continuă doamna de la bilete neluând în seamă ironia. E atât de înalt, că doar o girafă ar putea vedea pe deasupra lui! Luca, în niciun caz! O să vă convingeţi. Am avut nu de mult un caz cu o familie, tot aşa, de trei persoane, cum sunteţi dumneavoastră, când copilul s-a rătăcit şi n-a mai fost găsit decât peste o săptămână.
   — Glumiţi, desigur, surâse sceptic Mami.
   — Ba nu glumesc deloc.
   — Dumnezeule, o săptămână! strigă Mami înspăimântată.
   — Asta, ca să nu vă mai spun de un alt caz, care... în sfârşit, nu vreau să vă sperii. Sunteţi tineri, ambiţioşi, o să răzbiţi până la urmă, sunt convinsă... Doamna de la bilete se îngândură brusc şi vorbi parcă mai mult pentru sine: — Deşi, ce-i drept, şi acela a fost cândva tânăr...
   — Despre cine vorbiţi? se încruntă Mami.
   — Ei, nu... Mă gândeam doar, aşa... Şi la fel de brusc cum se îngândurase, doamna de la bilete redeveni voioasă: — Ia spuneţi, umbrele v-aţi luat?
   Mami ridică ochii spre cerul de cristal. Zâmbi cu aerul ei sigur din zilele cele mai bune şi nu spuse decât:
   — Hm!
   În timp ce Tati, c-un aer misterios, recită, parcă mai mult pentru sine, dintr-o poezie necunoscută:
   — Precipitaţiile vin şi pleacă precum vijeliile.
   Doamna de la bilete îl aţinti preţ de două secunde cu o privire albă. Mami îl învălui cu o scurtă privire drăgăstoasă şi surâs înţelegător. Casieriţa reveni la prezent.
   — Dacă vedeţi că începe, îi sfătui ea, refugiaţi-vă la capătul celălalt.
   — Dacă vedem că începe, ce? solicită Mami lămuriri.
   — Ploaia, desigur. La ea mă refeream. Vă urez distracţie plăcută.
   Să fi fost un pic de zeflemea în urarea ei?
   Spunând asta, doamna le întoarse spatele şi reintră în gheretă. Faţa îi reapăru zâmbitoare şi proaspăt-prietenoasă la ferestruică, fiindcă în faţa gheretei tocmai se oprise să cumpere bilete o altă pereche de vizitatori, care se vede treaba că nu aveau copil.
   — Cum adică la capătul celălalt? întrebă Luca.
   Mami ridică din umeri: nu ştia, şi pentru ea prea puţin conta.
   Tati ridică şi el dintr-un umăr, mai degrabă indiferent.
   Intrară în labirint.
   Se afundară pe coridoarele făcute din gard viu de lemn câinesc. Gardul viu era tuns perfect drept. Pentru Tati poate că ar fi fost important să poată aprecia cât de greu şi cam cu câţi lucrători se întreţine un asemenea zid de verdeaţă. Sau să-şi facă o idee cam câţi kilometri însumau coridoarele labirintului. Să fi însumat oare douăzeci de kilometri? Treizeci? A, nu! Nici nu voia să se gândească la o asemenea cifră! (Lui Mami chiar i se păru că Tati vorbeşte pe muţeşte cu el însuşi şi îl aţinti cu o privire întrebătoare. Evident, nu primi niciun răspuns.) Pentru Luca însă, important era că zidul de lemn câinesc arăta neted ca-n palmă şi totuşi destul de ţepos la atingere.

   În prima jumătate de oră Mami se amuză de fiecare dată când se trezeau în câte o fundătură. Tati se amuza şi el, sau, mă rog, se străduia să nu rămână mai prejos. Luca îşi ridica faţa întrebător când spre unul, când spre celălalt. Ei ştiau fără doar şi poate mai bine tot ce era de ştiut. Cunoşteau calea, cum s-ar zice! Luca zâmbea împăcat şi i se părea că totul e sub control.
   — În definitiv nu ne-a obligat nimeni să intrăm în labirint. Noi singuri am vrut, filozofă Tati la un moment dat, în chip de explicaţie pentru situaţia în care se pare că ajunseseră.
   — E cât se poate de distractiv, îl susţinu Mami, optimistă.
   — Trebuie să fie o logică în toate, continuă Tati să filozofeze. Nu poţi s-o coteşti de mai multe ori la stânga, să zicem, pentru că ar însemna să te învârteşti în cerc. Nu? Aşa că după un cot la stânga, hai, cel mult două, trebuie cumva s-o luăm la dreapta. Şi aşa mai departe.
   — Păi nu, îl contrazise Mami. Tocmai că ei au gândit labirintul aşa ca să nu fie nicio logică. De asta poţi să fii sigur. Altfel, ar fi fost simplu pentru toată lumea. De exemplu, dacă vezi un culoar lung, lung de tot înainte, sigur te duce într-o fundătură. De ce? Fiindcă ei tocmai pe asta au mizat: pe faptul că oamenii se lasă atraşi de ceea ce li pare a fi calea cea mai directă.
   — Dar măcar, atunci când un culoar ţi se pare ţie că duce înainte, poţi să fii sigură că-i într-adevăr înainte şi nu lateral?
   — Te poţi orienta după soare.
   — Da? Cum?
   — Mi-amintesc că la intrare soarele îmi bătea în ceafă. Şi acuma tot în ceafă îmi bate. Deci suntem pe calea cea bună.
   Luca se gândi că uneori era bine să stai de-o parte. Dreptatea celor mari era un lucru destul de complicat.
   La un capăt de coridor Luca îşi lipi faţa de zidul verde, încercând să străpungă cu privirea desişul gardului viu. Crenguţele îi împunseră obrazul şi fruntea, neprietenoase.
   — Ce faci, Luca, îl zori Mami, vrei să treci prin gard? Ar fi bine dacă am putea. N-am mai orbecăi atâta!
   Gardul viu era atât de des încât nu reuşeai să vezi nimic prin el. Doar verde închis şi întuneric.
   Un guguştiuc trecu în zbor, la mică înălţime. Tati îl urmări cu invidie. Guguştiucul se aşeză, probabil, într-un pom, undeva la marginea labirintului, căci îl auziră de departe cântându-şi bucăţica de cântec pe care o ştia pe dinafară:
   — U-gu-guuu!
   Bubui din senin tunetul.
   Un stol de grauri se ridică speriat de undeva din apropiere şi se abătu peste labirint, nu foarte sus.
   — Frrrrr! se auzi fâlfâitul zecilor de aripioare ale stolului de grauri în trecere.
   — De unde tunet? se întrebă Mami cu uimire. Nu era niciun semn de ploaie când am intrat!
   Dar când îşi ridicară privirea, fură cu toţii surprinşi să constate că, da, o jumătate de cer era acoperită de un nor negru şi înalt. Ploaia nu stătu mult pe gânduri. Se dezlănţui cu înverşunare, de parcă ar fi avut în vedere o răzbunare din motive greu de ghicit.
   Mami dădu semne de nehotărâre.
   Tati dădu şi el semne de nehotărâre zgribulindu-se sub ploaie.
   Luca se lumină la faţă.
   — La capătul celălalt! strigă el deodată amintindu-şi sfatul doamnei cu biletele.
   Mami şi Tati schimbară între ei, cu mare zor, o scurtă privire întrebătoare. Feţele li se luminară şi lor. Avură inspiraţia să nu stea niciun pic pe gânduri. O rupseră cu toţii la fugă şi nu se opriră decât în capătul opus al coridorului.
   Acolo nu căzuse niciun strop de ploaie.
   — Ce minune! strigă Mami cu încântare, ridicându-şi ochii spre cer, în timp ce îşi ştergea de pe faţă urmele stropilor care apucaseră să o ude. O, Doamne, ce minune!
   — Hm, destul de ciudat, zise Tati, reuşind cu destul succes să-şi ascundă emoţia.
   Norul cel negru rămăsese neclintit în aceeaşi parte a cerului. Se vedea cum plouă de rupe pământul şi se auzeau picăturile grele cum răpăie în capătul celălalt al coridorului. Doar acolo. Şi nicăieri în altă parte.

   După încă o jumătate de oră de rătăciri pe meandrele labirintului, Tati îşi luă un răgaz pentru a reafirma convingerea sa de neclintit:
   — Chiar dacă în clipa asta mi s-ar pune la dispoziţie un balon şi mi s-ar spune: Poftim, poţi să ieşi din labirint într-o clipă — eu le-aş răspunde: Nici gând! Eu nu mă dau niciodată bătut în faţa greutăţilor!
   — Cine să-ţi pună un balon la dispoziţie, dragule? solicită Mami, neîncrezătoare, amănunte.
   — Zic şi eu aşa, răspunse Tati şi făcu un gest vag cu mâna.
   Luca se întoarse neliniştit spre Mami şi întrebă cu un firicel de voce:
   — Mami, ne-am rătăcit?
   — Nu, iubitule. O scoatem noi cumva la capăt.
   Tati spuse după ceva timp, cu fermitate în glas:
   — Eu rămân încrezător în norocul nostru.
   — Eu rămân încrezătoare în intuiţia mea, replică Mami.
   Luca întrebă:
   — Ce-i aia intuiţie, Mami?
   Mami se gândi un pic şi spuse:
   — Uite, dacă stau să mă concentrez — şi aici Mami îşi duse mâna la frunte şi îşi prinse tâmplele între degete — văd ca-n palmă drumul spre ieşire.
   — Da? se bucură Luca, mai să bată din palme. Păi atunci hai să ieşim!
   — Da, iubitule, ar fi bine să putem. Numai că ceea ce am eu în minte s-ar putea să nu se potrivească în totalitate până la capăt. Ştii? Doar aşa, până la un punct, să zicem. Fiindcă, vezi tu, eu n-am spus că ştiu. Am spus doar că intuiesc. Asta e deosebirea, înţelegi?
   Prea complicat. Luca îşi mută atenţia distrată de la faţa lui Mami spre gândurile sale, unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Se ridică pe vârful unui picior şi îşi întinse în acelaşi timp braţele în chip de pasăre în zbor planat. Pentru moment chiar fu pasăre şi zbură planat. Apoi îşi îndoi un genunchi la piept şi încercă să şi-l cuprindă strâns cu braţele.
   — Hai, Luca, îl îndemnă Mami.
   Urmă un alt timp de căutări... când Luca merse în tăcere după Mami şi după Tati precum piticul din poveste, ridicând sus genunchii la fiecare pas. Apoi se sătură de umbletul de pitic şi merse în chip de soldăţel, mărşăluind cu paşi exagerat răşchiraţi şi cu braţe lungi şi plictisite aruncate într-o parte şi într-alta. La un moment dat se uită pe cer, în urmă, să vadă ce mai face norul cel negru, care le trimisese ceva mai devreme o jumătate de ploaie. Norul dispăruse fără urmă. În acelaşi timp, cerul îşi pierduse din strălucire, dar încă mai strălucea. Acelaşi guguştiuc, sau poate un altul, îşi strigă de mult mai departe şi parcă mai obosit chemarea după-amiezii:
   — U-gu-guuu!
   Cu gâtul sucit îndărăt, Luca mărşălui mai departe, voiniceşte, poticnindu-se din loc în loc. Nu mai avea pe nimeni în faţă. Ceva se putea face fără niciun efort. Luca nu făcu niciun efort. Ceea ce îl împiedica deveni moale şi se reînfiripă la loc. Trecu fără să vrea prin umbră şi ieşi în chip firesc din nou la lumină. Din negru în verde. Se trezi pe un coridor nou, singur, dincolo de gardul viu. Îşi ridică faţa peste creasta gardului viu şi se uită cu încântare la un cap foarte înalt de girafă. Girafa molfăi din buze neascunzându-şi curiozitatea din privire şi mişcă din corniţe ca şi cum i-ar fi făcut lui Luca cu ochiul. Într-adevăr, girafa, de la înălţimea ei ameţitoare, putea privi cu uşurinţă peste creasta gardului viu. Dar şi jos la înălţimea lui avea ce vedea. Avea în faţa ochilor tot un gard viu, tot de lemn câinesc, doar că pe o porţiune mult mai scund, în chip de palisadă. Palisada înconjura, cuprinzând în interiorul ei, ceva, un careu, care nu făcea parte din labirint. În acel careu ca o curticică Luca văzu ridicându-se un acoperiş de rămurele uscate peste zidul unei căsuţe strivite parcă sub greutatea acoperişului. Acoperişul şi căsuţa nu erau cu mult mai mari decât un acoperiş şi o căsuţă-jucărie. În faţa căsuţei se afla un pridvor, iar în pridvor, pe un scaun, şedea un bătrân cu barbă albă, care pufăia dintr-o pipă şi se uita ţintă la Luca peste o masă butucănoasă, ca de la ţară, cu ochi râzători şi prietenoşi.
   Luca îl privi cu ochi mari.
   — Nu prea mă găseşte lumea, rosti bătrânul. Foarte greu, foarte greu mă găseşte lumea. Nici nu-i de mirare... Mă bucur c-ai venit, Luca.
   — Ştii cum mă cheamă? se miră Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   Bătrânul încuviinţă dând din cap şi ochii săi continuară să râdă spre el.
   — Cum ai ajuns aici? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa. Şi bătrânul spuse: — N-am mai găsit ieşirea din labirint. Şi uite-aşa, am rămas aici şi mi-am încropit o gospodărie. După cum vezi, am tot ce-mi trebuie.
   Luca se încruntă. Dacă ar fi fost ca el să locuiască în acea căsuţă cu acoperiş de ramuri uscate, nici pe departe n-ar fi avut tot ce-i trebuie. De deasupra crestei gardului viu girafa privea şi ea curioasă, molfăind din buze.
   — Eşti singur? îl întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — De când eşti singur? întrebă Luca.
   — Ehei, spuse bătrânul şi dădu din cap a zădărnicie. Sunt mulţi ani de-atunci.
   — Şi n-ai mai încercat să ieşi? vru să ştie Luca.
   — Am îmbătrânit, răspunse bătrânul. Nu prea mă mai ţin picioarele.
   — Nu? se miră Luca.
   — Nu prea mă mai ţin... Şi mai este şi ea, spuse bătrânul. Şi arătă cu degetul în sus, peste creasta gardului viu. — Nu ştiu dacă s-ar descurca fără mine, adăugă bătrânul.
   — Girafa? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — Hei, Luca! se auzi vocea îngrijorată a lui Mami de dincolo de gardul viu. Unde ai dispărut?
   — Sunt aici, Mami! răspunse voios Luca. Veniţi şi voi! E o căsuţă aici!
   — Luca, pe unde ai trecut? se auzi vocea lui Mami de dincolo de gardul viu. Luca!
   Se simţea că Mami e îngrijorată.
   Luca se întoarse spre bătrânul cu barbă albă şi ochii bătrânului, în timp ce încuviinţa dând uşor din cap, se umeziră de râs tăcut.

   Mami se opri încântată să admire căsuţa-jucărie încropită între gardurile vii ale labirintului şi i se adresă plină de bunăvoinţă bătrânului cu barbă albă care şedea tihnit la el în pridvor:
   — Sigur nu vreţi să veniţi cu noi, domnule?
   Bătrânul o privi cu ochii săi râzători.
   — Mulţam, doamnă, sunteţi foarte amabilă, spuse el. Dar mă simt fain aicea. Zău. Nu-mi trebuie nimica şi nu mai vreau să mă-ntorc în lume, ca să zic aşa. Din când în când mai poposesc pe la căsuţa mea vizitatori, aşa ca dumneavoastră, şi îi mai ajut, după puterile mele. De dat sfaturi cum să iasă din labirint nu pot să le dau, fiindcă nu ştiu nici eu. Dar o vorbă bună pot să le spun.
   — Poate nu sunteţi în formă astăzi, interveni Tati prietenos. Se vede dintr-o privire că Luca s-a şi ataşat de dumneavoastră. Sunt sigur că sunteţi un om bun, domnule. Dacă doriţi, putem să ne întoarcem după un timp să vă luăm cu noi.
   — Ca să vorbiţi de întoarcere, replică bătrânul, trebuie mai întâi să ieşiţi.
   Şi spunând asta, râse încetişor, fără voce.
   — Corect, acceptă Tati.
   — Am mai fost noi în situaţii asemănătoare, chiar şi mai grele, interveni şi Mami.
   — E nevoie de intuiţie! observă bătrânul. Nu-i aşa?
   — Fără doar şi poate, confirmă Mami.
   — Şi girafa? întrebă bătrânul. O luaţi şi pe ea?
   Tati se simţi pus în încurcătură.
   — Ce să zic... Întâi şi-ntâi, nu ştim dacă vrea. Şi chiar dacă să zicem c-ar vrea, nu ştiu cu ce fel de maşină am putea-o transporta. Cam cât credeţi că măsoară în înălţime?
   — Ce-aţi zice de vreo cinci metri? spuse bătrânul. Vi s-ar părea mult?
   Şi spunând asta, râse în felul său, tăcut.
   — În sfârşit, zise Tati încercând să-şi ascundă stânjeneala, am putea încerca să procurăm un furgon din acelea pentru transportat caii. Dacă i-am face o gaură în acoperiş. Pe unde girafa dumneavoastră să-şi scoată gâtul.
   — Să vă spun ceva, zise bătrânul. Cred că nici girafa nu vrea să plece.
   Tati îşi înălţă ochii spre girafă, care continua să molfăie din buze, având aerul că-i foarte mulţumită de sine şi de situaţia ei.
   — Se uită la noi de sus! glumi Mami.
   — Nu vă luaţi după aparenţe, dragă doamnă, spuse bătrânul. Sunt sigur că i-a făcut plăcere să-l întâlnească pe Luca după tot ce i-am povestit despre el.
   — Dumneavoastră i-aţi povestit despre Luca? spuse Mami cu încântare.
   — Şi despre dumneavoastră, desigur.
   Spuse asta şi tăcu.
   Mami tăcu şi ea, emoţionată.
   Tati se bucură şi el de tăcerea prietenoasă.
   Şi îşi depărtă braţele în semn de încheiere.
   — Păi, atunci, zise el, nu-mi rămâne decât să vă urez să ne revedem sănătoşi într-o bună zi. Nu?
   — Lumea-i plină de neprevăzut, răspunse bătrânul cu voioşia-i nesecată, poate doar un pic umbrită de melancolie. Cine ştie, poate ne-om revedea! Aşa că mergeţi sănătoşi, dragilor. Şi Luca să nu uite că poate să facă ceea ce alţii nu pot. Spunând asta, bătrânul îi făcu lui Luca cu ochiul şi în acelaşi timp îşi scutură pumnul strâns, cu degetul gros îndreptat în sus, băţos.

   În minutele următoare se intersectară pe coridoarele labirintului cu mai mulţi vizitatori. — Bună ziua!... Bună ziua! Tot rătăciţi?... Tot rătăciţi!... Unii se dovediră prietenoşi. Alţii mai degrabă indiferenţi, cu care doar îşi dădură bineţe trecând unii pe lângă ceilalţi. Alţii mai degrabă puşi pe glumă: — Bună ziua!... Bună ziua, n-aţi întâlnit-o pe Ariadna?...
   — Cine-i Ariadna? o întrebă Luca pe Mami.
   — Ei, e o poveste cu o fată care cică intrând într-un labirint şi-a luat cu ea un ghem de aţă, pe care l-a tot derulat de-a lungul drumului, ca să nu se rătăcească. Am să-ţi povestesc acasă mai cu de-amănuntul.
   — Şi noi de ce n-am luat un ghem cu aţă?
   Mami ridică din umeri, un pic nervoasă. Îi stătu pe limbă să-i spună lui Luca: Întreabă-l pe Tati. Dar se abţinu.
   Un vizitator indiferent îi atrase atenţia mai ales lui Tati. Avea în mână un carnet mare în care se oprea din când în când să-şi noteze ceva. Asta, nu înainte de a cerceta cu atenţie locul, de parcă în carnet schiţa ceea ce observa în jur în vederea unei viitoare naturi moarte. Tati găsi prilejul să arunce o privire cu coada ochiului în carnet. Vizitatorul îşi feri carnetul, încruntat. Prea târziu însă, fiindcă Tati apucase deja să vadă că vizitatorul îşi schiţa în carnet drumul străbătut.
   — Putea să-ţi treacă şi ţie prin cap să faci asta! îi reproşă Mami în şoaptă. Poate că la ora asta eram deja afară!
   Unii vizitatori prietenoşi cu care se intersectară le dădură bineţe. — Bună ziua! Vă descurcaţi?... Apoi întâlniră alţi vizitatori prietenoşi care le spuseră Bună seara.
   — Bună seara?
   Tati îşi ridică privirea îngrijorată spre cerul care începuse într-adevăr să bată în cenuşiu.
   — U-gu-guuu! îşi strigă de undeva guguştiucul chemarea înserării. Avea un glas somnoros, se pregătea de culcare.
   Aşteptară în zadar trecerea stolului de grauri.
   Rămas un pic în urmă, Luca închise ochii, întinse braţele înainte şi făcu un pas. Nimic nu îi zgârie faţa. Ceva i se împotrivi cu blândeţe atingându-i faţa şi trupul, apoi nimic nu îi mai atinse faţa şi trupul şi când deschise ochii văzu ultima aşchie a soarelui roşu afundându-se în apa unui lac şi un tăpşan coborând spre mal, acoperit de măturele fragede de coada calului, printre care îi zâmbiră candid flori azurii de nalbă.
   Ieşire? Nu, nu se vedea nicio ieşire.
   — Luca! se auzi înfundat de dincolo de gardul viu glasul lui Mami. Pentru Dumnezeu, unde ai dispărut iarăşi? Luca!
   Aici era în afara labirintului. Luca întinse mâna prin gardul de lemn câinesc, o prinse pe Mami de mână şi o trase afară, spre el. Iar când Mami se ivi întreagă dincoace de desişul verde, ca şi cum s-ar fi înfiripat din nou după o lungă absenţă, se văzu că la rândul ei îl ţinea strâns de mână pe Tati, trăgându-l după ea.
   Tati se scutură cu mâna pe haine ca şi cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat, se uită în jur şi spuse:
   — Păi da! Mi-am dat seama de la început că girafa nu putea să fie decât în afara labirintului! Eram pe-aproape, ştiam eu!
   Dar girafa nu se vedea nicăieri. De bună seamă rămăsese undeva mult în urmă, în preajma bătrânului cu barbă albă şi faţă râzătoare. În clipa aceea soarele se cufundă în adâncul lacului lăsând în urma lui înserarea de fum.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru