Ţarcuri*

Chelnerul îi luă de la uşă şi îi conduse la o masă de patru locuri, într-o zonă umbrită, sub o grindă solidă de lemn, sculptată în stil rustic.
   — Deşi sunt mulţi clienţi, aici aveţi intimitate, spuse el. Vă place locul? Dacă nu, vă pot oferi altul.
   — Ba nu, răspunse Mami uitându-se în jur încântată, e drăguţ. Mhm, e chiar foarte drăguţ!
   Mese foarte apropiate nu erau în jur. Politicos, chelnerul trase de sub masă un scaun invitând-o pe Mami să se aşeze. Tati fu şi el de acord şi chiar dădu să-şi tragă scaunul să se aşeze la rândul său, când deodată Luca...
   — Nu! Eu vreau acolo!
   Mami, calmul întruchipat, renunţând să se aşeze, ridică din sprâncene:
   — Unde acolo, iubitule?
   — Acolo! Luca arătă cu braţul întins ultima masă de lângă peretele de sticlă.
   Chelnerul era tânăr, subţirel şi simpatic. Îi scrută rând pe rând pe Mami şi pe Tati cu o politeţe surâzătoare dar şi uşor amuzat şi, văzându-i nehotărâţi, se simţi dator să le adreseze un îndemn:
   — Păi atunci, ne mutăm acolo, nu?
   Mami fu la fel de înţelegătoare, în timp ce faţa lui Tati rămase impenetrabilă, cu o uşoară înclinare spre acceptare.
   Aşa că se deplasară cu toţii la masa de la perete. Peretele era de sticlă de sus până jos şi dincolo de el era strada: trotuarul pe care se perindau fără încetare trecători, şi carosabilul, unde nu s-ar fi putut spune că maşinile nu treceau una după alta. Ce-i drept, sticla era izolatoare, aşa că aici în interior pătrundea prea puţin din larma străzii.
   — O alegere bună a făcut Luca, fu de părere chelnerul. Să vă aduc meniul.
   Doar doi paşi se îndepărtă chelnerul, până la masa alăturată, pentru a le aduce meniul, că Luca o şi trase pe Mami de mânecă adresându-i-se în şoaptă, intrigat:
   — Mami, de unde ştie domnul că mă cheamă Luca?
   Chelnerul se întoarse cu mapele conţinând meniul zilei.
   — Nu vrei să-l întrebăm chiar pe domnu’? îi propuse Mami lui Luca.
   — Nuuu, răspunse Luca cu alint, unduindu-se din mijloc ruşinat.
   — Ce anume, doamnă? întrebă chelnerul, care auzise fără să vrea sfârşitul discuţiei. Întrebaţi-mă şi vă răspund cu plăcere, cum să nu!
   — Luca e curios să afle de unde îi ştii numele, explică Mami.
   — De unde îl ştiu pe Luca? se înflăcără chelnerul de la primul cuvânt. Păi de-ar fi doar să-mi amintesc de căsuţa albastră de pe strada Iarba Câmpului! Cine n-o ştie! Dar nu-i numai asta. Ştiţi, sora mea e vânzătoare la magazinul Marathon.
   — Mm! exclamă Mami. Ce mică-i lumea!
   — Da. Şi mi-a povestit cum a fost în noaptea aia când bicicletele şi treningurile şi mingile de baschet şi toate alea au pornit-o haihui pe străzi, în toiul nopţii, cu Luca-n frunte. Mamă, ce poveste! Păi cum să nu-l ştiu eu pe Luca! Mă-ntorc peste câteva minute, după ce vă hotărâţi ce comandaţi. Bine?
   Luca a ascultat vrăjit istorisirea chelnerului. Vrăjit, dar şi oarecum stânjenit: nu se putea să fi fost chiar atât de frumos totul. Şi nici nu fusese el în fruntea plutonului de biciclete şi de trotinete pornite de la magazinul Marathon, în noaptea aceea de pomină.
   Ei, ce să zicem. Mai exagerează şi oamenii mari.
   Mami se cufundă în studierea meniului.
   Tati făcu la fel.
   Luca se răsuci curios să privească pe fereastră.
   Mami se întrerupse doar pentru câteva clipe din studierea meniului, se uită la Luca, apoi, prin geam, la stradă.
   — Parcă am fi într-un acvariu, spuse ea cu o umbră de nemulţumire în glas. — Se poate hlizi la noi cine vrei şi cine nu vrei.
   Nu mai era chiar la fel de încântată ca adineaori, dar drăguţă rămăsese, ca întotdeauna.
   Acum studia din nou meniul.
   Ei bine, nu, nu se hlizea nimeni prin geam. Pe strada însorită trecătorii treceau nepăsători şi nici măcar unul nu se opri să se întoarcă spre restaurant şi să încerce să desluşească prin geam. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Trecu un domn în salopetă albastră, cu caschetă galbenă pe cap, purtând pe umăr o scară lungă de aluminiu. Venind din partea opusă, trecu un alt domn, în vârstă, pe cap cu o tichie albă, încins c-un şorţ tot alb: împingea un cărucior cu îngheţată.
   — Tu, Luca, ce vrei să mănânci? îl întrebă Mami.
   — Nu vreau nimic, răspunse Luca, cu ochii pe geam afară.
   — Nu ţi-e foame?
   — Vreau îngheţată, spuse Luca.
   — Ei, mai aşteaptă până la îngheţată.
   Luca privea prin peretele de sticlă. Maşinile înaintau acum destul de încet: ceva ce nu se vedea, mai încolo pe stradă, le împiedica să meargă cu viteză normală. Printre maşinile blocate în trafic, zări o dubă a Poştei Române, roşie, cu binecunoscuta siglă înfăţişând goarna cea galbenă cu buclă. Luca se gândi cu regret în suflet că, din cauza vitezei reduse, urmau, poate, să ajungă la destinaţie cu întârziere avizele poştale prin care alţi copii, asemenea lui acum ceva timp, aveau să fie anunţaţi că urmează să primească tot felul de colete.
   Chelnerul se întoarse.
   — V-aţi hotărât? întrebă el.
   — Da. Eu aş lua... începu Mami. De fapt, încă mai parcurgea cu ochii meniul, nu pe deplin hotărâtă.
   — Eu v-aş sugera, dacă-mi permiteţi, ceva uşor.
   — Adică? O salată?
   — Şi o salată. Dar pe lângă salată, v-aş sugera un grătar de piept de pui.
   — În niciun caz! sări Mami ca arsă.
   Încât chelnerul făcu ochii mari şi dădu înapoi un pas cu carneţel cu tot.
   — Nici nu ştiţi... nu ştiţi... ce fel de pui avem! se apără el bâlbâindu-se. Crescuţi în ţarc, exclusiv cu boabe! La noi în anexă.
   Luca se uită curios la Mami şi observă cu un soi de mândrie interioară, gestul adresat ei înseşi să-şi păstreze calmul.
   — Bun, o auzi spunând. Atunci rămânem la salată, da?
   — O salată cu mozzarella? Cu avocado? Cu rodie? C-un pic de rucola?
   — Foarte bine, acceptă Mami, cu mozzarella să fie. Şi puneţi şi-un pic de broccoli.
   — Crud? se miră chelnerul.
   — De ce nu, spuse Mami cu o naturaleţe cuceritoare.
   — Cum ziceţi dumneavoastră, stimată doamnă. Iar pentru Luca un sufleu de conopidă? O tartă cu spanac? întrebă chelnerul.
   Luca se lumină tot la faţă.
   — Mami, de unde ştie domnul că asta îmi place mie? strigă el.
   — Pentru noi e foarte important să cunoaştem toate gusturile clienţilor noştri cei mai de seamă! explică cu mult entuziasm chelnerul. Sper ca în cel mai scurt timp să ajungeţi clienţii noştri statornici.
   — De voi depinde, puse Tati accentul cuvenit.
   — Aşa este, domnule, acceptă chelnerul înclinând capul.
   Luca întinse un cot pe jumătate curios pe masă şi îşi lăsă mult capul într-o parte.
   — Dar unde faceţi sufleul de conopidă? se interesă el.
   Chelnerul rămase un pic descumpănit. Îşi reveni însă în câteva clipe:
   — Cum unde? La bucătărie, desigur.
   — E mare bucătăria? vru Luca să ştie.
   — Să-l întrebăm mai întâi pe Tati ce doreşte să comande, spuse chelnerul, şi după aceea mergem acolo. Bine?
   — Unde acolo? tresări Mami alarmată.
   — Să ştiţi, stimată doamnă, că bucătăria noastră e cu totul specială, o asigură chelnerul. Totul e securizat! Nu există absolut niciun pericol! Nu mai vorbesc de anexe! Niciun restaurant n-are atâtea anexe câte avem noi, să ştiţi. Cine le vizitează... şi sunt mulţi, să ştiţi... Cine le vizitează nu vrea să mai plece de-acolo! Am avut clienţi care ne-au întrebat dacă n-ar putea să-şi petreacă vacanţa acolo.
   — Unde să-şi petreacă vacanţa? se încruntă Mami.
   — În anexele noastre, stimată doamnă! Totul e proaspăt la noi şi în aer liber. Eu când vă spun că îi facem lui Luca un sufleu de conopidă, mai întâi mergem să culegem conopida, să ştiţi. La fel şi cu spanacul. Aşa-i că aţi devenit şi dumneavoastră curioasă? Văd pe faţa dumneavoastră, să nu-mi spuneţi că nu! Conopidă, spanac, rucola, toate cresc la noi în anexe şi nu folosim niciun fel de chimicale, să ştiţi! Aşadar, cu ce vă servesc, stimate domn, se întoarse el spre Tati, gata să noteze în carneţel.
   — Stai, stai! se încruntă Mami. Nu trecem aşa de uşor! Dumneata vrei să-l duci pe Luca în bucătăria restaurantului?
   — N-aveţi absolut niciun motiv să vă faceţi griji, spuse chelnerul pe un ton convingător. De mână îl iau şi îl duc acolo, de mână vi-l aduc înapoi în câte minute spuneţi dumneavoastră.
   Mami se uită întrebător la Tati, care îşi freca bărbia nehotărât.
   — Un muşchiuleţ de porc la grătar? îl îmbie chelnerul.
   — Muşchiuleţ să fie, acceptă Tati.
   — Şi de băut?
   — O bere Pils, la halbă. Şi una înainte.

   Chelnerul îi deschise o uşă şi Luca păşi în atmosfera încinsă din bucătărie. Nu mirosea deloc ca în bucătăria de acasă, unde gătea Mami. Erau mirosuri de mâncăruri străine făcute pentru oameni necunoscuţi. Primul lucru pe care îi căzură ochii fu un domn mustăcios, c-un turban alb pe cap, care stătea în picioare la un aragaz mare, cu spatele la ei, şi amesteca într-o cratiţă.
   — Vajnicul nostru bucătar, Mişu, i-l prezentă chelnerul. Oaspetele nostru, Luca, se adresă el bucătarului.
   Bucătarul încetă să amestece în cratiţă, se răsuci cu faţa spre ei umflându-şi obrajii înroşiţi de căldură şi, luând poziţie de drepţi, cu burta scoasă înainte, ţinu uriaşa lingură de lemn cu căuşul în sus, pe lângă braţ, exact aşa cum ar fi făcut un comandant cu sabia sa defilând în fruntea plutonului său de grenadieri. Ceremonios, trecându-şi lingura în mâna stângă, se înclină spre Luca cu mâna dreaptă întinsă şi când Luca îi întinse la rândul său mâna, i-o strânse cu trei degete viguroase şi i-o scutură camaradereşte.
   — Îmi pare bine să te cunosc, Luca! îi spuse mustăciosul.
   Luca îi zâmbi prietenos. Gata, nu mai era timid.
   „Pe bucătar îl cheamă domnul Mişu”, avea să-i povestească lui Mami. „Şi e un domn simpatic”, avea să adauge.
   Pe o bară înaltă, alături de plită, atârnau de cârlige o mulţime de cratiţe cu coadă lungă, de diferite mărimi. Toate de aramă strălucitoare, ca ieşite din fabrică.
   O culoare cât se poate de prietenoasă şi de cunoscută, îşi zise Luca.
   — Dincolo, la masă — masa de lucru, desigur! — sunt ajutoarele lu’ domnu’ Mişu, continuă chelnerul să-i prezinte personalul din bucătărie. Doamnele Miţa şi Mimi.
   Două doamne durdulii, încinse cu şorţuri, pe cap cu basmale înflorate, legate cu nod deasupra frunţii, se opriră din tăiat legume şi din tocat nu se ştie ce, şi se întoarseră ambele, numai zâmbet, spre Luca. Aveau un aer timid, dar cu siguranţă nu erau timide. Aveau obrajii la fel de roşii ca şi ai bucătarului Mişu, dacă nu încă şi mai roşii. Pe masa unde lucrau se înălţau grămezi de legume care aşteptau să fie ciopârţite: ceapă roşie, usturoi, morcovi.
   ...De toate.
   — Bine ai venit în vizită la noi, Luca, îi urară cu voioşie cele două doamne cu şorţ.
   Şi spunând asta, se înclinară puţin din mijloc.
   — Bine v-am găsit, răspunse Luca politicos. Şi le zâmbi ca şi cum le-ar fi cunoscut de când lumea.
   Atingându-i spatele, chelnerul îl îndemnă cu blândeţe să-şi continue vizita.
   Deschise o uşă şi amândoi se treziră afară, în faţa unei pajişti însorite, în miros de fân cosit şi de grajd ca la ţară şi de stână. La doar câţiva paşi distanţă pe pajiştea uşor povârnită, coborând spre o vale îndepărtată, era un ţarc unde păştea o vacă. Vaca nu le dădu nicio atenţie.
   — Una singură ne ajunge, îi dădu asigurări chelnerul. Lumea nu se prea omoară după lapte.
   Luca se uită uluit în jur.
   Chelnerul îi citi surprinderea pe faţă şi se aplecă întrebător spre el:
   — E ceva ce nu ţi-e clar, Luca?
   Luca era atât de uimit, că nici nu se pricepu să-i explice chelnerului că ceea ce nu înţelege este unde a dispărut deodată oraşul.
   — Acolo sunt straturile de varză şi de conopidă, îi explică chelnerul arătând spre o îngrăditură destul de întinsă, peste care se înălţau din loc în loc, arce de metal, destul de aproape unul de altul, înşirate în lungul stratului. Iar dincolo sunt straturile de fasole, mazăre şi spanac. Dar presupun că toate astea nu te interesează.
   — Ba da, mă interesează, vru Luca să spună, dar ceva îl reţinu, aşa că răspunsul său rămase nerostit.
   — Vrei să culegem puţin spanac pentru tartă? întrebă chelnerul. Uite, aici avem un coşuleţ. Culegem câteva frunze şi i le ducem doamnei Mimi, să le spele şi să i le dea lu’ domnu’ Mişu să le pună la fiert. Sau poate preferi să i le dăm doamnei Miţa?
   Luca nu dori să arate că are vreo preferinţă pentru vreuna din cele două doamne durdulii de la masa de ciopârţit legume. Şi chiar nu avea niciuna.
   — Dar acolo ce e? întrebă el. Şi arătă spre un alt ţarc aflat ceva mai la vale.
   — Acolo e ţarcul cu găini.
   — Pentru ouă? întrebă Luca.
   Chelnerul se cam codi.
   — Mda... sigur... şi pentru ouă.
   — Şi pentru mai ce? insistă Luca.
   — Păi, dragă Luca... n-avem încotro: unii clienţi ne cer să-i servim cu supă de pui. Mă rog, de găină. Ştii cum spune o vorbă, găina bătrână face supa bună. Nu că am avea noi, neapărat, găini bătrâne, dar...
   — Şi dincolo? întrebă Luca neliniştit, arătând spre următorul ţarc.
   — Dincolo... hm, cum să-ţi spun... Unii preferă altfel de carne. Ai văzut, şi tati al tău preferă muşchiuleţ de porc. Trebuie să fim pregătiţi pentru toate gusturile, dragă Luca.
   Luca se uită în urmă. Se vedea în vârful pajiştii o clădire cu multe ferestre şi o terasă într-o latură, despre care bănui că e peretele dosnic al restaurantului din care tocmai ieşiseră.
   Ce avea să-i povestească lui Mami?
   Ceva trist?
   — Şi acolo? Luca arătă spre ţarcul aflat ceva mai la vale.
   — Me-he-he-he! se auzi din acel ţarc vibrând un glăscior tânăr. Chiar foarte tânăr.
   Chelnerul îşi lăsă privirea în pământ. Se mărgini să dea din cap, strângând din buze, resemnat.
   — E timpul să ne întoarcem, Luca, spuse el.
   Pajiştea se întindea dincolo de ţarcuri, însorită şi verde, în zumzet de albine şi în aer de sărbătoare. Pentru toată lumea trebuia să fie sărbătoare. Tati era acasă, nu se ştie pentru câtă vreme. Din când în când pleca, dar se întorcea negreşit de fiecare dată. Erau însă alte fiinţe care plecau şi nu se mai întorceau niciodată.
   — Luaţi-o înainte, îi spuse chelnerului, vă ajung din urmă.
   — Luca, i-am promis lui mami a ta... obiectă chelnerul.
   — Doar două minute! se rugă Luca. Două minute şi cinci minute!

   Luca şedea cuminte la masă aşteptând cu teamă întoarcerea chelnerului. Deocamdată strada din spatele său nu îl mai interesa.
   — A fost interesant la bucătărie? îl întrebă Mami.
   Luca privea în jos, la masa pe care propriul său deget desena nehotărât un fel de floare — sau poate un animăluţ.
   — Da, răspunse el, mai degrabă apatic.
   — A fost? stărui Mami. Îl privea insistent fiindcă răspunsul lui nu o convinsese.
   — L-ai cunoscut şi pe bucătar? întrebă Tati.
   Luca desena în continuare cu degetul pe masa goală, absent.
   Sosi şi chelnerul, cu comenzile. Îi puse lui Luca în faţă farfuria cu sufleu de conopidă. Luca fu nevoit să înceteze cu desenatul imaginar.
   — Ce trebuie să spui? îi reaminti Mami.
   — Mulţumesc, rosti Luca supus, fără să-şi ridice privirea.
   Mami îl fixă pe chelner.
   — Ce grozăvii i-ai arătat acolo în bucătărie? îl întrebă pe chelner fără să-şi ascundă reproşul, de s-a întors atât de spăsit.
   Parcă nici chelnerul nu mai era tocmai în apele lui.
   — Nicio grozăvie, doamnă, răspunse el. Salata dumneavoastră cu mozzarella şi cu broccoli crud, aşa cum aţi comandat. Luă de pe tavă şi îi puse în faţă, tacticos, castronul cu salată. Se întoarse spre Tati şi îi puse şi lui în faţă un castron identic. — Salata dumneavoastră, domnule, tot cu mozzarella, dar fără broccoli crud.
   — Cum salată cu mozzarella! protestă Tati. Păi eu n-am cerut aşa ceva!
   — E adevărat, domnule, n-aţi cerut. Vă rog să-l întrebaţi pe Luca dacă nu ştie ceva în privinţa asta.
   — Luca? întrebă Tati contrariat. Ce legătură are Luca cu muşchiuleţul meu de porc! Luca, ai ceva de spus?
   Luca se întoarse alene spre peretele de sticlă şi privi, parcă fără s-o vadă, strada scăldată în soare.
   — Luca, cu tine vorbesc!
   — Problema e că au fugit toţi! interveni chelnerul. S-au răspândit care încotro.
   — Cine s-a răspândit care încotro?
   Mami îl fixă pe chelner, surprinsă.
   — Toţi, doamnă. Orătănii, miei, toţi au fugit. Chiar şi porcii. Doar vaca a rămas.
   — Ia spune, iubitule, se întoarse Mami spre Luca, ai vreun amestec în toată povestea asta?
   Luca dădu din cap ca prin vis.
   — Ce amestec ai?... Mami începea să dea semne de nerăbdare. — Îmi spui, te rog, iubitule, ce legătură ai tu cu orătăniile care au fugit?
   — Am deschis porţile, murmură Luca.
   — Care porţi, iubitule?
   — De la ţarcuri.
   Lui Mami i se aprinseră ochii:
   — Ai făcut tu asta?
   Luca deja ştia: când lui Mami i se aprindeau ochii, urmau îmbrăţişările, laudele şi alintul. Însemna că făcuse ceva bun. Doar că Tati nu era la fel de entuziasmat. Era uşor de ghicit că urmează întrebarea: Şi cine plăteşte toate astea?
   Dar bani se găseau întotdeauna la nevoie. Şi nici nu se lăsa până la urmă cu supărare.
   Luca se gândi la pajişte, la orătăniile pentru care un adăpost nou nu era o problemă, la mieii care la ora asta trebuie că zburdau prin iarbă fără să se gândească la zilele ce aveau să vină, la porcii care se mulţumeau totdeauna cu puţin. Doar să fie lăsaţi în pace.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru