Saltelele erau ridicate pe muchie în cea mai mare parte și trase spre margine pentru a degaja podeaua. Laurian învățase să înfășoare cârpa de spălat, altminteri jegoasă, pe bățul în T, la fel de jegos; dar n-avea de ales. Îngrijitoarea dădea și ea cu cârpa câțiva pași mai încolo și din când în când se apropia de porțiunea spălată de Laurian ca să inspecteze.
— Sper că n-ai de gând să te duci să deșerți găleata la dracu-n praznic, să pierzi vremea, taman la closetul de la subsol! Avea un fel arțăgos de a se adresa, indiferent că vorbea de bine sau de rău. — Mie să nu-mi tragi chiulu’, băiete! Uite, ai aicea la doi pași dușurile de la vestiare. O deșerți și tu acolo, la canal, că n-o fi foc! Eu așa fac de luni de zile. Doar că tre’ să ai grijă să nu faci băltoacă în jurul gurii de canal, mă-nțelegi? Adică o deșerți, așa, mai cu grijă. Și nu te grăbi să culci salteaua peste podeaua udă! O lași, nu să se zvânte, o lași să se usuce ca lumea! Și hai, dă-i zor, că la opt sala tre’ să fie gata.
Aproape toate ferestrele erau deschise în vederea curățeniei și de pe stradă venea uguit de guguștiuci, dar și vocile unor trecători care se opriseră pesemne să stea de vorbă chiar în fața intrării în sală.
Îngrijitoarea continua să-l boscorodească pe Laurian:
— Ai stat o zi la căldurică pe daiboj, ai stat două, ai stat zece! La fel și cu cantina! Pomană azi, pomană mâine, da’ cât o s-o mai ții cu pomana! Trebuia să pui și tu mâna pe ceva, pe-o cârpă de spălat, pe-o găleată! Păi nu? Eu zic că foarte bine a făcut administrația că te-a pus la treabă! Păi eu singură nu mai făceam față. Foarte bine au făcut! Mai pui și tu mâna pe-o cârpă, că nu ți-o cădea rangu’! Hai, dă-i zor, că acuși vine ora opt!
Trecătorii de afară nu se mai auzeau sporovăind în fața intrării. În partea cealaltă a sălii răsunară pași pe coridor. Ușa se deschise și intră paznicul Vasile.
— Timotei, băiete, vezi că ai o vizită. Cu toate că nu meriți, am zis hai, treacă de la mine. Așa că lasă găleata și vino pe hol. Frusina nu s-o supăra c-o lași să termine treaba singură. Nu-i așa, Frusino?
Îndreptându-se spre ieșire, Laurian auzi în urma sa ocările îngrijitoarei, așa, pentru sufletul ei, dar s-audă și alții, împreună cu bufniturile nervoase cu piciorul în găleată.
Ieși pe hol și în dreptul ușii celei mari desluși două siluete în soarele ce venea de afară — o femeie și un bărbat. În spate simțea prezența paznicului, de bună seamă cu ochii pe ei, și cele două siluete nu îndrăzniră să se clintească din loc. Așa că Laurian se apropie de ele. Erau Amelia și Flavius, frații săi. Observă în treacăt că erau îmbrăcați mai mult decât modest și că Amelia purta șosete, ceea ce nu i se mai întâmplase, decât poate pe vremuri, pe când era adolescentă, și pantofi cu fețe de pânză și tălpi de papură împletită.
— Ai grijă ce vorbești, Timotei! îi aruncă paznicul de la distanță, înainte de a dispărea. Și vocea sa hârâită și totuși sonoră reverberă în spațiul vast al holului.
— Timotei? repetă contrariată Amelia, aproape în șoaptă când Laurian fu de-ajuns de aproape, atât cât să se poată atinge unul pe altul cu mâna.
— Nu i-a plăcut numele meu, încercă să explice Laurian.
— Cui nu i-a plăcut?
— Paznicului, explică el într-o încercare penibilă de a-și depăși jena.
— Paznicului?!
Amelia nu înceta să se minuneze.
— Hai, Amelia, nu mai turna și tu gaz peste foc, interveni Flavius. Se vede de la o poștă că aici e o situație complicată. Se intersectează funcții, se intercalează logici și pe deasupra mai vin și directive de sus, pot să bag mâna-n foc.
— Depind de el, ce pot să fac? continuă să explice Laurian. În ziua când m-am întors de-acolo, știți voi, el mi-a oferit găzduire. Și apoi mai e și cantina, unde capăt când și când câte o masă.
— Bine, acceptă Amelia, nu mai insist. Dar, pentru Dumnezeu, putea să-ți găsească un nume cât de cât rezonabil. Timotei mi se pare oribil. Acum ceva timp mama ți-a trimis o scrisoare, n-am înțeles prea bine dacă a avut doar intenția, sau chiar ți-a trimis-o.
— O scrisoare pe care mai bine n-ar fi scris-o, interveni Flavius, și revolta i se simți în glas. Nici nu mă miră de altfel, de multe ori are asemenea idei crețe. Și partea proastă e că are obiceiul să vorbească în numele altora. Noi n-am contribuit cu nimic la scrisoarea aia, aș vrea să ții cont de asta, frate.
— Cum ați reușit să mă găsiți? schimbă vorba Laurian.
— Ne-am întâlnit întâmplător cu Vartic, explică Amelia. E și el într-o situație, vai de capul lui.
— Dar voi? Cum vă descurcați?
— Eu mi-am găsit un post de laborantă într-un laborator de analize medicale.
— Iar eu, spuse Flavius mustăcind, am găsit ceva de lucru la o fabrică de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Mac-mac! Și se porni să râdă zgomotos, de răsună tot foaierul sălii.
— Tu știi, Laurian, sunt sigură că îți aduci aminte, mie totdeauna mi-a plăcut să mă-ngrijesc. De la o vreme însă, nici nu-mi vine să mă mai uit în oglindă. Și chiar dac-aș vrea, n-aș avea în ce oglindă să mă uit. Exceptând-o, desigur, pe cea din mica mea trusă personală. Dar aia nu face mare brânză, cred că-ți dai seama. Iar odată cu asta cred că ți-am răspuns și la întrebarea unde locuiesc. De fapt, unde locuim. Chiar dacă n-ai pus încă întrebarea, sunt sigură că-ți stătea pe limbă.
— Așa e, recunoscu Laurian. Locuiți deci împreună.
— Împreună, da, le-om duce pe toate, de e pace, de-i război! răspunse Flavius. Și din nou izbucni în râsul acela zglobiu, care reverbera în hol, făcându-l pe Laurian să se teamă că paznicul Vasile ar putea să reapară dintr-o clipă într-alta și să-i dea afară.
— Laurian, își luă Amelia inima în dinți să vorbească, noi am venit să te luăm cu noi. De îndată ce-am aflat de la Vartic unde stai, ne-am zis că nu se poate să te lăsăm aicea, în voia sorții.
Laurian lăsă capul în pământ.
— Mă tem, Amelia dragă, că am niște datorii de plătit.
— Cui, lui Vartic?
— Nu, mă refeream la ăștia de la administrația sălii. Toate serviciile alea...
— Serviciile! îl întrerupse Amelia, din nou contrariată.
— Spune-le cum vrei. Mă rog, găzduirea, cantina. Apropo, au foarte multe saltele în sală. Și nu-s rele deloc, trebuie să recunosc. La iarnă o să fie, probabil, mai greu, fiindcă încă nu știu câtă căldură o să dea, având în vedere că nu sunt competiții de dimineață până seara. Presupun că o să facă totuși economie de combustibil. Dar sperăm că o să ne descurcăm într-un fel. Zi, mai bine, cum o duc ei.
— Ei?...
Amelia se posomorî.
— Îmi pare rău, Laurian... Tata...
Laurian încremeni. Așteptă. Ghici.
Amelia aruncă o privire spre Flavius.
— Tata nu mai e, vorbi ea în cele din urmă.
Flavius era bun la glume. Dar când era vorba de ceva serios, se ascundea în muțenie. Așa că tot Amelia continuă:
— Dacă era tânăr, ca tine... Ca noi... Poate că rezista. Dar se pare că acolo e încă și mai frig decât... Și mai frig decât te-aștepți tu să fie la iarnă aicea în sala ta de gimnastică... Pur și simplu n-a rezistat. Iar ei, nemernicii ăia, nici măcar nu s-au ostenit să ne dea de veste.
Flavius încuviință lăsând capul în jos.
— Am aflat abia acum câteva săptămâni, continuă Amelia să vorbească, după ce s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat acum ani buni de zile. Nici măcar nu ne-au spus unde e înmormântat. Cel mai probabil, într-o groapă comună. Așa că are vreun rost să mai facem investigații? Spune și tu, Laurian, are vreun rost?
Se îndepărtau, vorbind, de zilele negre din trecut. Se apropiau încet-încet de prezent. Alte zile negre.
— Se temea de poliție, bietul de el, își reaminti Amelia. Dar mă-ntreb, dacă nu te temi, dacă ești erou, cu ce ieși în câștig? Teama asta îți transformă viața-n coșmar. Dacă nu ești erou, poți să trăiești ca toți oamenii. Nimeni nu-i erou. Sau aproape nimeni. Tata cu siguranță n-a avut stofă de erou. Doar că avea și el dreptul să trăiască. Dar uite că pentru ăștia n-a contat.
— Ei, uneori prinde bine să-ți însemnezi trecutul, spuse Flavius. Bietul tata. Măcar n-a rămas de pe urma lui un jurnal. Toți ar trebui să ținem un jurnal. Parcă așa te-a sfătuit mama și pe tine, Laurian, nu-i așa? Probabil că nu i-ai urmat sfatul.
— Nu, nu i l-am urmat, recunoscu Laurian.
Se lăsă tăcerea pentru secunde bune.
— Mama ce mai face? întrebă Laurian.
— Mama e bine, răspunse Amelia. Bine, ca sănătate. Și nici n-arată rău pentru vârsta ei. În rest, ce să-ți spun, lucrează ca îngrijitoare la o școală ajutătoare. Adică nu spală pe jos, așa de rău n-a ajuns. Nu-i cazul să-i plângem de milă. Se îngrijește de copiii din internat. Și culmea e că nici nu se plânge, ba dimpotrivă, spune că-i place ce face. Ascultă, Laurian, chiar nu vrei să vii cu noi?
— Chiar dacă aș vrea, dragă soră, sunt sigur că nu mi-ar da voie. Te-ai întâlnit cu paznicul Vasile. De ce nu l-ai întrebat pe el?
Amelia lăsă și ea capul în jos.
— Îmi pare rău, Laurian. Îmi pare rău că ți-am adus vești rele. Și îmi pare rău de tot ce s-a-ntâmplat. Inclusiv cu tine.
— Ne-așteaptă un viitor luminos! râse Flavius. Că tot e pe toate drumurile, la discreție. Mac-mac.
Amelia se uită spre ușă.
Se întoarse spre fratele ei.
— Într-o bună zi o să prinzi un moment prielnic și o să fugi. Sunt sigură.
— Da? Și unde să stau? Ai fi de acord să-mi ridic un cort în fața casei voastre?
— Ah, nu vorbi de corturi! protestă Flavius. Circulă zvonuri sumbre. Cică armata ar pregăti militarizarea orașului. Și cum n-au destule cazărmi, cică soluția e să ridice corturi. Corturi peste tot! În tot orașul!
— Ce tot spui! se scandaliză Amelia, privindu-și fratele cu reproș, de parcă el purta întreaga vină pentru că orașul avea să fie împânzit de corturi militare.
Tăcură din nou cu toții, stânjeniți de propria lor tăcere.
O bubuitură în ușa de la sala de sport: ușa se dădu de perete lovită cu piciorul și îngrijitoarea Frusina ieși neagră de furie, cărând două găleți pline. Urmă o traiectorie departe de cei trei, care așteptau ca ea să dispară. Dar chiar și de la acea distanță îndreptă spre ei priviri ucigătoare la fiecare doi-trei pași.
— De Laura știți ceva? își luă Laurian inima în dinți să-i întrebe.
Amelia și Flavius schimbară între ei o privire stânjenită.
— Din câte mi-amintesc, Laurian, ți-a scris mama și despre asta în scrisoare. Pe Laura ai face bine s-o uiți. S-a măritat, sunt deja câțiva ani de-atunci. Încă de când au început evenimentele. Mai multe să nu mă-ntrebi. N-am fost curioasă să aflu. Și nici Flavius n-a fost curios.
— Așa e, încuviință Flavius, n-am avut nici pic de curiozitate. Sincer, niciodată n-am considerat că Laura merită prea multă atenție. Bogăția familiei nu i-a stat în drum.
— Cum adică? își miji Laurian ochii spre ei.
— S-au descotorosit de ea într-un mod onorabil, răspunse Flavius. Mă refer la avere. Au făcut-o să dispară.
— Dar asta e bine, observă Laurian. E, din câte îmi amintesc, în concordanță cu vederile familiei. Nu e greu să renunțe la bogăție cineva care vede în bani doar, așa, un mijloc, nu un scop în sine.
— Un mijloc? pufni Flavius. Și tu ai crezut toate poveștile astea?
— Acuma, nu știu dacă în vederile de care vorbeam intră și valorile imobiliare, preciză Laurian, dar îmi amintesc de ultima discuție, pe care am avut-o la un restaurant... nu, nu ultima — penultima. Fiindcă ultima am avut-o când a venit la gară să-și ia rămas bun.
— Să-și ia rămas bun, dar mai ales să-ți explice de ce nu poate să te-nsoțească, ghici Flavius, cunoaștem genul ăsta de ipochimeni.
— Flavius! îl certă Amelia, abține-te.
— Păi de ce nu-i spunem lui Laurian cu cine s-a măritat Laura lui?
— Cu cine? sparse Laurian tăcerea care se lăsase.
— C-un mare șef! izbucni Flavius. Nu mă-ntreba mai mult! Nu mă pricep la ierarhiile lor! Toate s-au dat peste cap. Poate c-ai s-o vezi într-o bună zi cum umblă cu nasul pe sus. Cică din când în când poate fi văzută prin oraș într-o mașină de teren, cu șofer. Ea singură, atunci când nu-i împreună cu bărba-su.
— Chiar așa? se îndoi Laurian.
— Știi care-i combinația cea mai avantajoasă? i-o întoarse Flavius, sarcastic.
— Nu. Care?
— Nu ghicești?
— Nu, spune-mi tu.
— Și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod! Mac-mac!
— Ei, fratele nostru e un pic cam radical, sugeră împăciuitoare Amelia. Dar, una peste alta, cam are dreptate.
— Ce, radical? protestă Flavius. Îmi închipui că ajungem înțelepți abia la bătrânețe. Când e mult prea târziu. Parcă văd că o s-apară într-o bună zi un scriitor sclipitor care să...
— Sau un înțelept! strecură Amelia, în vervă.
— Bun. Un scriitor înțelept, acceptă Flavius. Parcă văd că o să vină cu ideea că prinde bine să pui la păstrare, acolo, într-un colțișor — și Flavius arătă cu degetul spre cap — toate toate defectele femeii cu care trăiești...
— O! te gândești de pe-acuma la toate astea! remarcă soră-sa, nu fără un dram de admirație.
— Toate necazurile pe care ți le-a pricinuit, reluă Flavius, să le pui la păstrare în cutiuță, ca să te poți sprijini pe ele când vine momentul.
— Ce moment?
— Momentul despărțirii, bineînțeles. Le treci în revistă, toate mizeriile, și ieși cu bine din necaz.
Amelia continua să-l privească cu ironică admirație:
— Dar văd că deja ai început să gândești ca un înțelept, Flavius! Deși n-ai încă nici treizeci de ani!
Flavius scoase un plic din buzunar și se întoarse spre Laurian.
— Uite, Laurian, noi ne-am gândit să-ți lăsăm un mic ajutor. Nu te grăbi să refuzi. Știu că ești mândru. Dar n-o lua decât ca pe un împrumut. Ca între frați. Ni-i dai înapoi când o să se normalizeze situația. Cât de cât. Trebuie să ai și tu un ban de buzunar, nu se poate să stai tot timpul la mila cantinei. Îți mai iei și tu din când în când o pâine proaspătă, o chiflă, poate și niscaiva bomboane, să-ți îndulcești sufletul.
— Gata, Timotei! se auzi vocea aspră și hârâită a paznicului Vasile. Gata cu sporovăiala! Sper că n-ai spus cine știe ce prostii!
— Nu, domnule paznic, se grăbi Amelia să-l liniștească, nedându-și prea multă silință să-și ascundă aversiunea. Nu ne-a vorbit decât despre cât ați fost dumneavoastră de darnic oferindu-i fratelui nostru găzduire la un moment de cumpănă!
Paznicul mormăi satisfăcut în barbă, în timp ce ei, Amelia și Flavius, urmați de Laurian, deja ieșeau pe ușa cea mare, de sticlă, a sălii de gimnastică.
joi, 22 octombrie 2020
Laurian și Laura (11)
sâmbătă, 17 octombrie 2020
Laurian și Laura (10)
Ziua era însorită dar friguroasă și Laurian ieșise în stradă, în fața intrării monumentale în sala de gimnastică, să se încălzească nițel la soare. Nu trecea mai nimeni, doar un vânzător de mături de nuiele. Trecea cocârjat sub greutatea snopului de mături din spinare, încât abia dacă își putea răsuci un pic capul să vadă dacă nu era prin preajmă vreun client doritor să cumpere. Îl zări cu chiu, cu vai pe Laurian și îl întrebă:
— Nu cumperi o mătură? M-ai despovăra un pic și aș câștiga și eu de-o pâine.
— N-am ce face cu mătura, îi răspunse Laurian, stau aici în sală, într-o cămăruță. După cum vezi, n-am ce să mătur.
Vânzătorul se răsuci anevoie în spinare cu snopul de mături cu tot și încercă să cerceteze sala cu privirea.
— Ești de pripas? întrebă.
Laurian zâmbi înveselit.
— Ai nimerit-o, omule, răspunse. De pripas e cuvântul cel mai potrivit.
— Și îți dau ăștia și de mâncare? vru să știe vânzătorul.
— Mai pică din când în când câteva ceva. Au și cantină acolo, cu bucătărie, dar nu funcționează tot timpul. Numai când sunt competiții mai mari.
— Competiții, zici? Asta-i bine. Men sana in corpore sano! mai zise vânzătorul și o porni șontâc-șontâc mai departe, sub povara snopului de mături de nuiele.
Laurian tresări plăcut surprins. Privi lung, cu simpatie, în urma vânzătorului: cine știe ce profesor se ascundea în spatele amărâtului care abia se târa pe stradă încercând să câștige atât cât să-i ajungă de-o pâine.
Dar iată că alt amărât își târșea pașii pe asfaltul murdar. Laurian nu-i dădu prea multă atenție. Remarcă doar că nu oferea nimic de vânzare. Purta o manta peticită care se părea că fusese cândva maro, lungă până aproape în pământ, cu poalele zdrențuite — ceva nici că se putea mai tipic pentru un cerșetor. Se sprijinea într-un baston, deși — ceva îi atrase atenția lui Laurian — n-avea o vârstă prea înaintată: să tot fi avut vreo cinzeci și ceva de ani. Avu o tresărire nestăpânită când îl recunoscu în cerșetor pe Vartic, bancherul. Și probabil că tresărirea nu trecu neobservată de către celălalt, care se opri brusc din mers și se întoarse mai degrabă placid către Laurian.
— Vartic? strigă șoptit Laurian.
Cerșetorul avu nevoie de vreo două clipe să se dezmeticească.
— Laurian? Ce faci aicea, dragule?
Nicio surpriză nu se citea pe fața lui. Laurian își dădu seama, privindu-i fața lipsită de orice urmă de voioșie, că nimic nu-l mai surprindea de multă vreme în viață.
— Dar tu? Nu ți-a mers prea bine în ultima vreme, observă el.
— N-ai fost să vezi parada din Piața Prefecturii? spuse fostul bancher.
— Parada? repetă uimit Laurian. Când a fost asta? Mai devreme azi-dimineață?
Vartic avea și o bocceluță în spate, aruncată peste umăr, pe care o ținea de-un capăt cu mâna cu care nu se sprijinea în baston.
— Nu azi, dragule. Acum câteva zile. Mă gândeam că trebuie să se fi auzit fanfara în tot centrul orașului. Deci tu n-ai auzit nimica?
— Nu cred că eram aici acum câteva zile.
— Au fost și care alegorice, continuă Vartic. Bucuria copiilor. Dar, vrei să-ți spun ceva? Sincer, m-am bucurat și eu. Mi-a plăcut îndeosebi un tanc. Erau toate de carton, bineînțeles, dar vopsite toate cu pricepere, trebuie să recunosc. Ți-aduci aminte de noaptea când ai venit să-ți retragi banii din cont? M-ai sunat la telefon în toiul nopții, dar ce nu fac eu pentru prietenii mei! Ți-am spus atuncea că o să se-aleagă praful de ei dacă nu-i cheltuiești repede. I-ai cheltuit? Din păcate, eu am ignorat sfatul pe care ți l-am dat ție. Dar parcă ce puteam să fac! În noaptea aia de pomină, când ți-ai retras banii — corturile soldaților, focurile lor de tabără! Ți-aduci aminte? A fost frumos!... Și n-au fost doar tancurile de carton, dragule. Au mai fost și tractoare, o locomotivă. Impresionant! Și sportivii care făceau piramide! Țăranii cu unelte agricole!
— Îmi pare rău să ți-o spun, Vartic, n-am reușit să cheltuiesc banii prea repede. Am pierdut parte din ei.
— Foarte rău, Laurian băiete. Trebuia să-i cheltuiești. Și de ce, mă rog, nu i-ai cheltuit?
— Fiindcă m-au prins la graniță, dragă Vartic, recunoscu Laurian fără nicio ezitare.
Și mai întunecat la chip, fostul bancher dădu din cap a resemnare.
— Și ai stat mult... acolo?
— Trei ani, răspunse Laurian. M-au eliberat pentru bună purtare.
Vartic rămase pe gânduri.
— Bună purtare, zici? Da, știu cum vine asta. Am învățat cu toții să ne purtăm bine.
Rămaseră tăcuți amândoi.
— Ai unde să stai, Vartic? întrebă în cele din urmă Laurian.
Fostul bancher îndreptă spre prietenul său o privire cețoasă.
— Când ici, când colo. Mă descurc.
— Nu vrei să stai cu mine? Măcar noaptea asta?
— Ți-au lăsat casa? se miră Vartic.
— Nu. Stau aici, în sala de gimnastică.
— În sala de gimnastică? repetă Vartic, nedumerit.
— M-am aciuit, cum s-ar zice. Dorm pe-o saltea. Dar până la urmă nu m-au mai lăsat în sală. Mi-au dat o cămăruță pe undeva pe la subsol. Deși e al naibii de strâmt, cred că găsim un locșor pentru încă o saltea, pentru tine.
— De unde saltea?
— Din sala de gimnastică. Sunt acolo puzderie. Numai că trebuie să le ducem înapoi dimineață devreme, înainte să înceapă antrenamentele.
Trecură deci mai întâi pe la sala de gimnastică, să ia o saltea. Vartic rămase cu gura căscată în fața spațiului vast, cu tavanul înalt și boltit. Se minună de saltelele înșirate pe pardoseală, de cei câțiva cai de gimnastică împrăștiați pe întinderea sălii și de spalierele înalte de vreo trei metri sau patru, de jur împrejur, pe toți pereții în afară de cei cu ferestre.
Se ajungea greu la cămăruța de la subsol, mai ales cu salteaua pe care Laurian, ca o adevărată gazdă ce se simțea că este, o căra în spinare. Se strecurau pe coridoare înguste și întortocheate. Pereții fuseseră cândva vopsiți cu ulei de culoare galbenă, cam până pe la înălțimea pieptului, cine știe cu câți ani înainte. Iar când vopseaua se scorojise, fără să se obosească să râcâie vopseaua veche, dăduseră cu un albastru deschis. Albastrul se scorojise la rândul său, astfel că cele două culori se întrepătrundeau alcătuind un desen neregulat, fără nicio noimă, hidos.
— Ptiu, drace! făcu Vartic pe un ton scârbit. Tu treci pe-aicea în fiecare dimineață? Îți întoarce stomacul pe dos! Și pe deasupra mai și pute!
— Știu, acceptă Laurian, e toaleta undeva prin apropiere. N-am văzut niciodată femeia de serviciu să vină să facă curat. Asta e.
Cămăruța era mai degrabă un soi de debara. Tot felul de rămășițe erau depozitate la perete, în general părți de instalații — bucăți turtite și ruginite de țeavă, racorduri de plumb sfârtecate, bucăți de radiatoare de tuci, drugi de fier și cozi de mătură, toate în ultimul hal de mizerie.
— N-am cu ce să te tratez, Vartic, se scuză Laurian. Să vedem dacă azi e deschisă cantina. Stăm un pic pe margine pe-acolo, prin sala de mese. De obicei se găsește câte o ospătăriță să i se facă milă.
Vartic se așezase pe o margine de pat, timid. Aplombul lui de bancher se evaporase în anii din urmă. Totodată însă fața i se animase întrucâtva: cerceta cu privirea, în tăcere, cămăruța lui Laurian, după ce acesta reușise să împingă cumva propria sa saltea și să-i facă loc celei noi, unde urma să doarmă la noapte fostul bancher. Dar nu era încă nici amiază, așa că mai aveau mult de așteptat până la venirea serii. Vartic tot dădea din cap, răspunzând parcă unui gând care îl frământa.
— Am scăpat de grijă cu banca aia, Laurian. Ce mă doare însă este că au închis-o, dragule. Aveam cinsprezece funcționari buni, care puteau să facă față oricărei situații. Bun, eu am plecat, am înțeles asta. Dar de ce n-au adus pe altcineva în locul meu? Ascultă, poate mai vorbim despre asta, dar acum te-aș ruga să-mi explici cum ajung la toaletă. Sau poate mă însoțești până acolo ca să nu mă rătăcesc, ce zici?
Era într-adevăr întortocheat drumul.
— Mi s-a întâmplat să mă rătăcesc eu însumi, îi mărturisi Laurian în timp ce străbăteau coridoarele înguste, cele vopsite în albastru deschis peste galbenul mai vechi. Laurian nu părea sigur deloc în privința drumului. La un moment dat deschise o ușă și se treziră într-o sală complet întunecată.
— Nu poate fi aici, decise Laurian, nu pute destul de tare.
Dădu să se întoarcă și să iasă, când Vartic îl opri c-un gest neașteptat:
— Ia stai! Miroase ciudat! Parcă mi-e cunoscut mirosul.
Se întoarse spre perete și ridică mâna să pipăie peretele. Dibui întrerupătorul. Deodată sala le apăru scăldată în lumină, în toată splendoarea ei vastă. — Oo! le scăpă ambilor o exclamație de uluire.
— Deci aicea le depozitează! constată fostul bancher.
Sala era plină de carcasele de carton pentru carele alegorice pe care Vartic le admirase la parada din Piața Prefecturii cu câteva zile înainte. Pe rândul întâi se afla chiar tancul — carcasa de carton. Coborâtă de pe vehiculul care o transportase pe străzi, lăsată direct pe pardoseală, lipsită de șenile, carcasa avea un aer neputincios și părăsit, de obiect inutil și înșelător, chiar și așa cum se prezenta, vopsită într-un verde întunecat, tipic militar, ales cu pricepere. Un pic mai încolo poposise și locomotiva, mai mare chiar decât tancul: carton negru, cu o stea roșie de toată frumusețea, în relief, sus în partea frontală, dar, la fel ca și carcasa tancului, lipsită de vehiculul de transport de sub ea, n-avea nici pe departe anvergura și fala unei locomotive adevărate, ci un aer pleoștit și vrednic de milă. Alte carcase de paradă se aliniau pe rândurile următoare. Puteai să te strecori printre ele, să ajungi lângă fiecare în parte și să le-atingi dacă țineai neapărat. Dar în clipa aceea cineva strigă cu o voce mânioasă și hârâită din cadrul ușii deschise:
— Timotei, ticălosule!
Era paznicul Vasile.
— Ce-i cu tine aicea, derbedeule? Cine ți-a dat voie să intri unde n-ai nicio treabă? Și-ai mai adus cu tine înc-un derbedeu! Cine mai e și ăsta? Te-am cules de milă de pe stradă, da’ ți-am spus de la bun început, ți-aduci aminte că ți-am spus? Timotei, să nu te prind cu alte haimanale ca și tine în sala de gimnastică! Aicea nu-i azil de haimanale!
O ținea tot într-un răcnet, pe când cei doi se și precipitau spăsiți spre ieșire, Laurian slab și înalt, fostul bancher Vartic în mantaua lui peticită și cu poala zdrențuită, bocănind în pardoseală cu bastonul, cocârjat înainte de vreme. Nici nu îndrăzni să-și întrebe prietenul cine-i Timotei. Dar poate că nici nu-i ajunsese la ureche acel nume necunoscut.
sâmbătă, 10 octombrie 2020
Laurian și Laura (9)
Și totuși asta era hala cu lucruri recuperate de poliție de la răufăcători. Atât de mulți răufăcători să fi fost? Laurian nu mai văzuse niciodată o hală atât de mare. Într-un fel, îl și înspăimânta căci, în lumina chioară dinăuntru, nu-i deslușea capătul. „Ia vezi, îți recunoști lucrurile? fu întrebat. Ce era? Parcă mobilă, nu? Ia vezi, ți-o recunoști?” Fasciculul unei lanterne se plimba peste tot, adăugându-se luminii slabe din hală. Ovalul spotului se plimba de colo, colo — dar era o mână străină, o voință străină, care dirija lanterna după voia ei, nu după interesul lui Laurian. Cele mai multe piese în jur erau forme grotești, aproape negre, încât Laurian se întrebă cu groază cum ar putea trăi cineva înconjurat de un asemenea mobilier. Pe mijloc era un culoar larg cât o stradă. În rest, pustiu — spații întinse fără niciun obiect, încât te prindea și mirarea că fusese nevoie de asemenea hală pentru lucrurile recuperate. „Aveți și alte obiecte pe-aici?” îl întrebă pe polițist. „Avem de toate”, veni răspunsul, pe un ton de expert. În timpul ăsta, spotul lanternei continua să exploreze spațiul, ca și cum polițistul ar fi dorit să-și întărească vorbele făcându-i lui Laurian o prezentare a situației. „Ei? Încă n-ai recunoscut nimica?” Polițistul dădea primele semne de nerăbdare. „Încă nu”, răspunse Laurian simțindu-se inconfortabil: îl făcea pe polițist să piardă vremea cu el. „Și cam ce-ar trebui să căutăm? Ia zi, după ce te uiți, îmi spui și mie?”, se interesă polițistul. „În primul rând după o bibliotecă.” „Păi de ce nu spui așa! Hai că-ți arăt eu unde găsești biblioteci. Cu cărți?” „Da, cu cărți.” „Păi tu ce-ți închipui, că dacă hoții ți-au furat cărțile din bibliotecă, poliția stă să ți le așeze la loc în raft? Asta-i biblioteca?” Polițistul îi arătă o etajeră prăpădită, cu câteva cărți vechi și ferfenițite. Spotul lanternei zigzagă nervos peste cele câteva cărți prăfuite. „Biblioteca mea era mult mai mare”, spuse Laurian. „A! mult mai mare! replică ironic polițistul. Ca să vezi! Domnu’ a fost pe vremuri de familie bună! Neam de boieri, ce să-ți spun!” Laurian își aminti ce îi scrisese maică-sa în scrisoare, că vremea orgoliilor a trecut de mult.
Venise la modă umilința.
Continuau să înainteze pe culoarul-stradă, tot mai adânc în întuneric. Ceea ce trebuia să recunoască Laurian la îndemnul polițistului părea de negăsit. În schimb, alte piese de mobilier îi tot ieșeau în cale de ambele părți ale culoarului: fotolii vechi, scaune desperecheate aruncate claie peste grămadă, strâmbe, paturi la fel de vechi, dulapuri de bucătărie butucănoase, cu vopseaua scorojită, cu ochiuri de geam murdare și sparte — tot ce vrei și ce nu vrei. La un moment dat i se păru că zărește o formă alburie, alungită, întinsă pe... ce era acolo? Spotul lanternei poposi c-un tremur pe acea formă când polițistul parcă îi ghici lui Laurian interesul; sau poate era și interesul său propriu. Deveni deodată cât se poate de clar că era vorba de o femeie care zăcea de-a latul unei somiere, cu fața în sus. Doamne, cine era acea femeie? Inima lui Laurian se porni să bată nebunește. Se văzu în lumina lanternei că o mână a femeii e întinsă peste marginea patului, în prelungirea corpului inert, cu părul revărsat în golul de dincolo de margine. Iar în mână ce ținea? Era un flacon de sticlă, ca un borcănel minuscul. La piciorul patului, din acel flacon se rostogoliseră și se împrăștiaseră pe jos câtva pilule, cele pe care nu apucase să le înghită. Acea femeia era maică-sa. Laurian se prăbuși peste trupul mamei sale, zguduit de hohote de plâns.
Fără să-și piardă cumpătul, insensibil, polițistul se apropie tacticos luminându-l cu lanterna drept în față. „Hei! Gata, lasă! E timpul să plecăm! Hai, ridică-te!” Și îl lovi în șold cu bombeul cizmei, nu prea tare dar cu destulă ură. O dată și încă de câteva ori.
Laurian se trezi în plină stradă, cu o lanternă bătându-i în ochi. Altă lanternă? Toți ăștia aveau lanterne?
— Hai, ridică-te! se răsti la el o voce hârâită. Lumina lanternei îl orbea. — Ia să te văd! Hm! Parcă nu ești unu’ dintr-ăia de stă cu mâna-ntinsă! Ce, ai tras cumva la măsea? Sau te pomenești că ești lihnit de foame? Ce mai stai, scoală! Doar nu vrei să faci aprindere la plămâni! Chiar dacă nu mai e iarnă, nopțile încă-s reci. Ai avut noroc cu mine c-am ieșit să dau o raită pe-afară. Altfel, rămâneai peste noapte-n stradă și te trezeai înțepenit. Dacă te mai trezeai!
Laurian se ridicase în capul oaselor și se uită în jurul său, mijindu-și ochii dezorientat.
Bărbatul îi urmărea gesturile c-un interes distant.
— Te pomenești că nu cunoști locul! E sala de gimnastică, dacă nu știai. Ditamai sala! E-n grija mea, cu tot ce-i înăuntru. Io’s paznicul.
Era întuneric în locul acela. Nu ajungea până la ei lumina niciunui felinar. Doar lanterna paznicului. În jur: clădiri fără etaj în cea mai mare parte, unele cu ferestre slab luminate. Dar undeva mai într-o parte se înălța o clădire care lui Laurian i se păru uriașă, cu foarte multe ferestre. Mai multe ferestre, sau un perete întreg de sticlă? Nicio lumină nu ardea îndărătul acelui perete de sticlă, dar în el se reflectau luminile străzii. Sau poate luminile nopții. Argintii.
— Uite, te iau cu mine, îi spunea paznicul sălii de gimnastică, cu aceeași voce hârâită, pe un ton protector și totodată autoritar. Poți să te ridici? Îl luă de subțioară și îl trase în sus vădind o putere neașteptată. — Vii cu mine să-ți găsim un locșor în sală, până mâine-dimineață, ce zici? Așa-i că n-ai unde să te duci? Dac-ai ajuns tu în halu’ ăsta, e clar că n-ai un’ să te duci. Am ghicit, nu? Te ții pe picioare?
Laurian se lăsă supus autorității întunericului. La fel ca în copilărie, cu ani în urmă, autoritatea întunericului venea să se instaleze ca emisar al bolilor copilăriei, cu torpoare, fobie de lumină, durere de cap, sfârșeală. Îi treceau prin minte imagini fugitive cu autoritatea îngăduitoare a maică-si, cu prestanța ei difuză, în care Laurian nu-și găsea întotdeauna locul. Dar acum parcă nu mai avea nicio importanță, parcă somnolența și refugiul în sine intrau în firescul lucrurilor. Îndemnul ieșit din prestanța pierdută a maică-si, la umilință, nu i se mai părea ciudat. În drum către nu se știe unde, treceau pe lângă uși, închise unele, deschise altele, coborau o scară în întuneric, urcau alta. Laurian se supunea autorității spațiilor vaste, al căror paznic îi era călăuză. Rămânea în patul copilăriei zile și nopți în șir, aproape fără să se trezească. Nu era o luptă pentru supraviețuire, fiindcă Laurian nu se simțea amenințat. Doar fără vlagă. Se supunea autorității bolii, care nu avea intenții ucigașe cu el. Cineva trebuie că-i aducea demâncare, dar Laurian n-a fost niciodată interesat să afle amănunte. Într-un final, ieșea cumva la liman fără să și-o fi dorit cu tot dinadinsul, ci mai degrabă împins de la spate, sub autoritatea indiferenței.
Gata, s-a făcut lumină. E lumina zilei și Laurian se trezește singur într-o sală imensă cu saltele întinse pe jos — șiruri de saltele, niciuna ocupată în afară de a lui. Își amintește vag ce i s-a spus: că e vorba de sala de gimnastică. Deasupra se ridică tavanul boltit, tribune nu prea înalte, de doar câteva rânduri, de jur împrejur. E învelit într-o manta militară jegoasă, încât nici n-are culoare. Aspră și jegoasă, dar l-a ferit de frig pe timpul nopții. Iată și valijoara lui cea veche și răpănoasă, aruncată la doi pași de salteaua pe care a dormit. Afară, prin geamurile înalte de vede ziua mohorâtă de afară și acoperișurile caselor din jur, aceleași de aseară, ieșite și ele de bine, de rău la limanul zilei.
O ușă scârțâie undeva departe, în sala asta unde abundă depărtările și obiectele depărtate. În afară de saltelele așezate pe rânduri, începând din imediata vecinătate. Saltele de gimnastică, pe care nu-i greu de imaginat că sportivi s-au avântat cu voință neînfrântă în exerciții acrobatice. Ușa de adineaori n-a scârțâit degeaba: un bărbat mai degrabă în vârstă, corpolent, s-a înființat lângă el și, stând în picioare, îl privește de sus c-un soi de veselie sarcastică. Laurian dă să se ridice în picioare, dar autoritatea istovirii îl țintuiește de salteaua veche, care miroase a transpirație stătută.
Îl recunoaște de îndată ce începe să vorbească, după vocea hârâită: paznicul de astă-noapte.
— Hai că te-am lăsat să dormi cât ți-a poftit suflețelu’. Da’ acuma, gata, e timpul să vină sportivii. Ia-ți catrafusele, băiete, mergem la mine și poate găsim ceva de îmbucat. Ești lihnit, se vede treaba.
Un fluier de antrenor fluieră energic, repetat, undeva într-o sală alăturată. Câteva uși se auziră deschizându-se impetuos și voci vesele și sonore de tineri umplură acea sală.
— Ei, uite c-au și venit! Hai!
Ajunseră într-o odaie mică, atât cât să încapă un pat de fier, cu o pătură cenușie și aspră, o măsuță și un scaun. Lui Laurian încăperea îi stârni instantaneu amintiri dureroase. Ședea pe marginea patului, zgribulit, și mușca hămesit dintr-o bucată de brânză și dintr-un codru de pâine. De pe scaunul lipit de perete, paznicul îl învăluia într-un rânjet patern.
Din sala de gimnastică se auzea fluieratul sacadat al antrenorului și bufniturile sportivilor care alergau și de bună seamă făceau tumbe pe saltele.
Paznicul îl urmărea răbdător pe Laurian cum mănâncă. La un moment dat răbdarea lui luă sfârșit.
— Cum te cheamă? îi puse întrebarea. Sări ca ars când auzi răspunsul. — Cum?! Laurian?! Ptiu, drace! N-am auzit în viața mea așa ceva. Laurian? Speriat, Laurian se oprise din mestecat și se holba la paznic, confuz. — Pe crucea mea, ăsta-i nume de boier! Ești din neam de boieri?
— Nu tocmai, îngăimă Laurian.
— Nu tocmai! îl îngână paznicul. Fierbea de indignare. — Nu tocmai, da’ pe-aproape! Să-ți spun ceva, băiete. Cu numele ăsta n-ajungi prea departe. Nu știu ce intenții ai tu, dar să-ți spun una și bună. Cu numele ăsta n-o să te primească nicăieri, mă-nțelegi? La nicio fabrică, nici la uzina electrică, nici chiar la stația de pompare. Or să facă ochii cât cepele! Laurian?! Ce? Am auzit eu bine? O să te trezești c-un șut în cur! Peste tot! Ăsta ce mai e? Neam de boieri? N-avem nevoie! Mai bine nu deschizi gura! Și chiar și-aicea-n sală. Parcă văd c-o să vină șefu’ mâine sau poimâine și o să-ntrebe: Pe cine ai găzduit tu acolo, Vasile? Așa mă cheamă pe mine: Vasile. O să mă-ntrebe de numele tău și, când o să i-l spun, ce crezi tu, băiete, că o să se-ntâmple? Afară! o să strige șefu’. Laurian?! Nu puteai să găsești și tu pe cineva, așa, mai din popor? Așa că, uite, îți dau un sfat. Uită de Laurian! De-aci încolo știi cum te cheamă? Nu știi? Timotei!
— Timotei? bâigui Laurian c-un firicel de voce.
— Da, Timotei! Să nu-mi zici că nu-ți place! Ascultă la mine, cu ăsta mergi la sigur. Într-o zi o să-mi mulțumești O să vii la mine și o să-mi zici: Nașule, ai avut gură aurită!
Prin pereți continua să se audă, de la depărtare, fluieratul viguros al antrenorului și tropăiturile sportivilor care alergau tinerește prin sala de gimnastică, plină de saltele înșirate pe jos.