Laurian și Laura (11)

Vizită

Saltelele erau ridicate pe muchie în cea mai mare parte și trase spre margine pentru a degaja podeaua. Laurian învățase să înfășoare cârpa de spălat, altminteri jegoasă, pe bățul în T, la fel de jegos; dar n-avea de ales. Îngrijitoarea dădea și ea cu cârpa câțiva pași mai încolo și din când în când se apropia de porțiunea spălată de Laurian ca să inspecteze.
   — Sper că n-ai de gând să te duci să deșerți găleata la dracu-n praznic, să pierzi vremea, taman la closetul de la subsol! Avea un fel arțăgos de a se adresa, indiferent că vorbea de bine sau de rău. — Mie să nu-mi tragi chiulu’, băiete! Uite, ai aicea la doi pași dușurile de la vestiare. O deșerți și tu acolo, la canal, că n-o fi foc! Eu așa fac de luni de zile. Doar că tre’ să ai grijă să nu faci băltoacă în jurul gurii de canal, mă-nțelegi? Adică o deșerți, așa, mai cu grijă. Și nu te grăbi să culci salteaua peste podeaua udă! O lași, nu să se zvânte, o lași să se usuce ca lumea! Și hai, dă-i zor, că la opt sala tre’ să fie gata.
   Aproape toate ferestrele erau deschise în vederea curățeniei și de pe stradă venea uguit de guguștiuci, dar și vocile unor trecători care se opriseră pesemne să stea de vorbă chiar în fața intrării în sală.
   Îngrijitoarea continua să-l boscorodească pe Laurian:
   — Ai stat o zi la căldurică pe daiboj, ai stat două, ai stat zece! La fel și cu cantina! Pomană azi, pomană mâine, da’ cât o s-o mai ții cu pomana! Trebuia să pui și tu mâna pe ceva, pe-o cârpă de spălat, pe-o găleată! Păi nu? Eu zic că foarte bine a făcut administrația că te-a pus la treabă! Păi eu singură nu mai făceam față. Foarte bine au făcut! Mai pui și tu mâna pe-o cârpă, că nu ți-o cădea rangu’! Hai, dă-i zor, că acuși vine ora opt!
   Trecătorii de afară nu se mai auzeau sporovăind în fața intrării. În partea cealaltă a sălii răsunară pași pe coridor. Ușa se deschise și intră paznicul Vasile.
   — Timotei, băiete, vezi că ai o vizită. Cu toate că nu meriți, am zis hai, treacă de la mine. Așa că lasă găleata și vino pe hol. Frusina nu s-o supăra c-o lași să termine treaba singură. Nu-i așa, Frusino?
   Îndreptându-se spre ieșire, Laurian auzi în urma sa ocările îngrijitoarei, așa, pentru sufletul ei, dar s-audă și alții, împreună cu bufniturile nervoase cu piciorul în găleată.
   Ieși pe hol și în dreptul ușii celei mari desluși două siluete în soarele ce venea de afară — o femeie și un bărbat. În spate simțea prezența paznicului, de bună seamă cu ochii pe ei, și cele două siluete nu îndrăzniră să se clintească din loc. Așa că Laurian se apropie de ele. Erau Amelia și Flavius, frații săi. Observă în treacăt că erau îmbrăcați mai mult decât modest și că Amelia purta șosete, ceea ce nu i se mai întâmplase, decât poate pe vremuri, pe când era adolescentă, și pantofi cu fețe de pânză și tălpi de papură împletită.
   — Ai grijă ce vorbești, Timotei! îi aruncă paznicul de la distanță, înainte de a dispărea. Și vocea sa hârâită și totuși sonoră reverberă în spațiul vast al holului.
   — Timotei? repetă contrariată Amelia, aproape în șoaptă când Laurian fu de-ajuns de aproape, atât cât să se poată atinge unul pe altul cu mâna.
   — Nu i-a plăcut numele meu, încercă să explice Laurian.
   — Cui nu i-a plăcut?
   — Paznicului, explică el într-o încercare penibilă de a-și depăși jena.
   — Paznicului?!
   Amelia nu înceta să se minuneze.
   — Hai, Amelia, nu mai turna și tu gaz peste foc, interveni Flavius. Se vede de la o poștă că aici e o situație complicată. Se intersectează funcții, se intercalează logici și pe deasupra mai vin și directive de sus, pot să bag mâna-n foc.
   — Depind de el, ce pot să fac? continuă să explice Laurian. În ziua când m-am întors de-acolo, știți voi, el mi-a oferit găzduire. Și apoi mai e și cantina, unde capăt când și când câte o masă.
   — Bine, acceptă Amelia, nu mai insist. Dar, pentru Dumnezeu, putea să-ți găsească un nume cât de cât rezonabil. Timotei mi se pare oribil. Acum ceva timp mama ți-a trimis o scrisoare, n-am înțeles prea bine dacă a avut doar intenția, sau chiar ți-a trimis-o.
   — O scrisoare pe care mai bine n-ar fi scris-o, interveni Flavius, și revolta i se simți în glas. Nici nu mă miră de altfel, de multe ori are asemenea idei crețe. Și partea proastă e că are obiceiul să vorbească în numele altora. Noi n-am contribuit cu nimic la scrisoarea aia, aș vrea să ții cont de asta, frate.
   — Cum ați reușit să mă găsiți? schimbă vorba Laurian.
   — Ne-am întâlnit întâmplător cu Vartic, explică Amelia. E și el într-o situație, vai de capul lui.
   — Dar voi? Cum vă descurcați?
   — Eu mi-am găsit un post de laborantă într-un laborator de analize medicale.
   — Iar eu, spuse Flavius mustăcind, am găsit ceva de lucru la o fabrică de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Mac-mac! Și se porni să râdă zgomotos, de răsună tot foaierul sălii.
   — Tu știi, Laurian, sunt sigură că îți aduci aminte, mie totdeauna mi-a plăcut să mă-ngrijesc. De la o vreme însă, nici nu-mi vine să mă mai uit în oglindă. Și chiar dac-aș vrea, n-aș avea în ce oglindă să mă uit. Exceptând-o, desigur, pe cea din mica mea trusă personală. Dar aia nu face mare brânză, cred că-ți dai seama. Iar odată cu asta cred că ți-am răspuns și la întrebarea unde locuiesc. De fapt, unde locuim. Chiar dacă n-ai pus încă întrebarea, sunt sigură că-ți stătea pe limbă.
   — Așa e, recunoscu Laurian. Locuiți deci împreună.
   — Împreună, da, le-om duce pe toate, de e pace, de-i război! răspunse Flavius. Și din nou izbucni în râsul acela zglobiu, care reverbera în hol, făcându-l pe Laurian să se teamă că paznicul Vasile ar putea să reapară dintr-o clipă într-alta și să-i dea afară.
   — Laurian, își luă Amelia inima în dinți să vorbească, noi am venit să te luăm cu noi. De îndată ce-am aflat de la Vartic unde stai, ne-am zis că nu se poate să te lăsăm aicea, în voia sorții.
   Laurian lăsă capul în pământ.
   — Mă tem, Amelia dragă, că am niște datorii de plătit.
   — Cui, lui Vartic?
   — Nu, mă refeream la ăștia de la administrația sălii. Toate serviciile alea...
   — Serviciile! îl întrerupse Amelia, din nou contrariată.
   — Spune-le cum vrei. Mă rog, găzduirea, cantina. Apropo, au foarte multe saltele în sală. Și nu-s rele deloc, trebuie să recunosc. La iarnă o să fie, probabil, mai greu, fiindcă încă nu știu câtă căldură o să dea, având în vedere că nu sunt competiții de dimineață până seara. Presupun că o să facă totuși economie de combustibil. Dar sperăm că o să ne descurcăm într-un fel. Zi, mai bine, cum o duc ei.
   — Ei?...
   Amelia se posomorî.
   — Îmi pare rău, Laurian... Tata...
   Laurian încremeni. Așteptă. Ghici.
   Amelia aruncă o privire spre Flavius.
   — Tata nu mai e, vorbi ea în cele din urmă.
   Flavius era bun la glume. Dar când era vorba de ceva serios, se ascundea în muțenie. Așa că tot Amelia continuă:
   — Dacă era tânăr, ca tine... Ca noi... Poate că rezista. Dar se pare că acolo e încă și mai frig decât... Și mai frig decât te-aștepți tu să fie la iarnă aicea în sala ta de gimnastică... Pur și simplu n-a rezistat. Iar ei, nemernicii ăia, nici măcar nu s-au ostenit să ne dea de veste.
   Flavius încuviință lăsând capul în jos.
   — Am aflat abia acum câteva săptămâni, continuă Amelia să vorbească, după ce s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat acum ani buni de zile. Nici măcar nu ne-au spus unde e înmormântat. Cel mai probabil, într-o groapă comună. Așa că are vreun rost să mai facem investigații? Spune și tu, Laurian, are vreun rost?
   Se îndepărtau, vorbind, de zilele negre din trecut. Se apropiau încet-încet de prezent. Alte zile negre.
   — Se temea de poliție, bietul de el, își reaminti Amelia. Dar mă-ntreb, dacă nu te temi, dacă ești erou, cu ce ieși în câștig? Teama asta îți transformă viața-n coșmar. Dacă nu ești erou, poți să trăiești ca toți oamenii. Nimeni nu-i erou. Sau aproape nimeni. Tata cu siguranță n-a avut stofă de erou. Doar că avea și el dreptul să trăiască. Dar uite că pentru ăștia n-a contat.
   — Ei, uneori prinde bine să-ți însemnezi trecutul, spuse Flavius. Bietul tata. Măcar n-a rămas de pe urma lui un jurnal. Toți ar trebui să ținem un jurnal. Parcă așa te-a sfătuit mama și pe tine, Laurian, nu-i așa? Probabil că nu i-ai urmat sfatul.
   — Nu, nu i l-am urmat, recunoscu Laurian.
   Se lăsă tăcerea pentru secunde bune.
   — Mama ce mai face? întrebă Laurian.
   — Mama e bine, răspunse Amelia. Bine, ca sănătate. Și nici n-arată rău pentru vârsta ei. În rest, ce să-ți spun, lucrează ca îngrijitoare la o școală ajutătoare. Adică nu spală pe jos, așa de rău n-a ajuns. Nu-i cazul să-i plângem de milă. Se îngrijește de copiii din internat. Și culmea e că nici nu se plânge, ba dimpotrivă, spune că-i place ce face. Ascultă, Laurian, chiar nu vrei să vii cu noi?
   — Chiar dacă aș vrea, dragă soră, sunt sigur că nu mi-ar da voie. Te-ai întâlnit cu paznicul Vasile. De ce nu l-ai întrebat pe el?
   Amelia lăsă și ea capul în jos.
   — Îmi pare rău, Laurian. Îmi pare rău că ți-am adus vești rele. Și îmi pare rău de tot ce s-a-ntâmplat. Inclusiv cu tine.
   — Ne-așteaptă un viitor luminos! râse Flavius. Că tot e pe toate drumurile, la discreție. Mac-mac.
   Amelia se uită spre ușă.
   Se întoarse spre fratele ei.
   — Într-o bună zi o să prinzi un moment prielnic și o să fugi. Sunt sigură.
   — Da? Și unde să stau? Ai fi de acord să-mi ridic un cort în fața casei voastre?
   — Ah, nu vorbi de corturi! protestă Flavius. Circulă zvonuri sumbre. Cică armata ar pregăti militarizarea orașului. Și cum n-au destule cazărmi, cică soluția e să ridice corturi. Corturi peste tot! În tot orașul!
   — Ce tot spui! se scandaliză Amelia, privindu-și fratele cu reproș, de parcă el purta întreaga vină pentru că orașul avea să fie împânzit de corturi militare.
   Tăcură din nou cu toții, stânjeniți de propria lor tăcere.
   O bubuitură în ușa de la sala de sport: ușa se dădu de perete lovită cu piciorul și îngrijitoarea Frusina ieși neagră de furie, cărând două găleți pline. Urmă o traiectorie departe de cei trei, care așteptau ca ea să dispară. Dar chiar și de la acea distanță îndreptă spre ei priviri ucigătoare la fiecare doi-trei pași.
   — De Laura știți ceva? își luă Laurian inima în dinți să-i întrebe.
   Amelia și Flavius schimbară între ei o privire stânjenită.
   — Din câte mi-amintesc, Laurian, ți-a scris mama și despre asta în scrisoare. Pe Laura ai face bine s-o uiți. S-a măritat, sunt deja câțiva ani de-atunci. Încă de când au început evenimentele. Mai multe să nu mă-ntrebi. N-am fost curioasă să aflu. Și nici Flavius n-a fost curios.
   — Așa e, încuviință Flavius, n-am avut nici pic de curiozitate. Sincer, niciodată n-am considerat că Laura merită prea multă atenție. Bogăția familiei nu i-a stat în drum.
   — Cum adică? își miji Laurian ochii spre ei.
   — S-au descotorosit de ea într-un mod onorabil, răspunse Flavius. Mă refer la avere. Au făcut-o să dispară.
   — Dar asta e bine, observă Laurian. E, din câte îmi amintesc, în concordanță cu vederile familiei. Nu e greu să renunțe la bogăție cineva care vede în bani doar, așa, un mijloc, nu un scop în sine.
   — Un mijloc? pufni Flavius. Și tu ai crezut toate poveștile astea?
   — Acuma, nu știu dacă în vederile de care vorbeam intră și valorile imobiliare, preciză Laurian, dar îmi amintesc de ultima discuție, pe care am avut-o la un restaurant... nu, nu ultima — penultima. Fiindcă ultima am avut-o când a venit la gară să-și ia rămas bun.
   — Să-și ia rămas bun, dar mai ales să-ți explice de ce nu poate să te-nsoțească, ghici Flavius, cunoaștem genul ăsta de ipochimeni.
   — Flavius! îl certă Amelia, abține-te.
   — Păi de ce nu-i spunem lui Laurian cu cine s-a măritat Laura lui?
   — Cu cine? sparse Laurian tăcerea care se lăsase.
   — C-un mare șef! izbucni Flavius. Nu mă-ntreba mai mult! Nu mă pricep la ierarhiile lor! Toate s-au dat peste cap. Poate c-ai s-o vezi într-o bună zi cum umblă cu nasul pe sus. Cică din când în când poate fi văzută prin oraș într-o mașină de teren, cu șofer. Ea singură, atunci când nu-i împreună cu bărba-su.
   — Chiar așa? se îndoi Laurian.
   — Știi care-i combinația cea mai avantajoasă? i-o întoarse Flavius, sarcastic.
   — Nu. Care?
   — Nu ghicești?
   — Nu, spune-mi tu.
   — Și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod! Mac-mac!
   — Ei, fratele nostru e un pic cam radical, sugeră împăciuitoare Amelia. Dar, una peste alta, cam are dreptate.
   — Ce, radical? protestă Flavius. Îmi închipui că ajungem înțelepți abia la bătrânețe. Când e mult prea târziu. Parcă văd că o s-apară într-o bună zi un scriitor sclipitor care să...
   — Sau un înțelept! strecură Amelia, în vervă.
   — Bun. Un scriitor înțelept, acceptă Flavius. Parcă văd că o să vină cu ideea că prinde bine să pui la păstrare, acolo, într-un colțișor — și Flavius arătă cu degetul spre cap — toate toate defectele femeii cu care trăiești...
   — O! te gândești de pe-acuma la toate astea! remarcă soră-sa, nu fără un dram de admirație.
   — Toate necazurile pe care ți le-a pricinuit, reluă Flavius, să le pui la păstrare în cutiuță, ca să te poți sprijini pe ele când vine momentul.
   — Ce moment?
   — Momentul despărțirii, bineînțeles. Le treci în revistă, toate mizeriile, și ieși cu bine din necaz.
   Amelia continua să-l privească cu ironică admirație:
   — Dar văd că deja ai început să gândești ca un înțelept, Flavius! Deși n-ai încă nici treizeci de ani!
   Flavius scoase un plic din buzunar și se întoarse spre Laurian.
   — Uite, Laurian, noi ne-am gândit să-ți lăsăm un mic ajutor. Nu te grăbi să refuzi. Știu că ești mândru. Dar n-o lua decât ca pe un împrumut. Ca între frați. Ni-i dai înapoi când o să se normalizeze situația. Cât de cât. Trebuie să ai și tu un ban de buzunar, nu se poate să stai tot timpul la mila cantinei. Îți mai iei și tu din când în când o pâine proaspătă, o chiflă, poate și niscaiva bomboane, să-ți îndulcești sufletul.
   — Gata, Timotei! se auzi vocea aspră și hârâită a paznicului Vasile. Gata cu sporovăiala! Sper că n-ai spus cine știe ce prostii!
   — Nu, domnule paznic, se grăbi Amelia să-l liniștească, nedându-și prea multă silință să-și ascundă aversiunea. Nu ne-a vorbit decât despre cât ați fost dumneavoastră de darnic oferindu-i fratelui nostru găzduire la un moment de cumpănă!
   Paznicul mormăi satisfăcut în barbă, în timp ce ei, Amelia și Flavius, urmați de Laurian, deja ieșeau pe ușa cea mare, de sticlă, a sălii de gimnastică.