Ziua era însorită dar friguroasă și Laurian ieșise în stradă, în fața intrării monumentale în sala de gimnastică, să se încălzească nițel la soare. Nu trecea mai nimeni, doar un vânzător de mături de nuiele. Trecea cocârjat sub greutatea snopului de mături din spinare, încât abia dacă își putea răsuci un pic capul să vadă dacă nu era prin preajmă vreun client doritor să cumpere. Îl zări cu chiu, cu vai pe Laurian și îl întrebă:
— Nu cumperi o mătură? M-ai despovăra un pic și aș câștiga și eu de-o pâine.
— N-am ce face cu mătura, îi răspunse Laurian, stau aici în sală, într-o cămăruță. După cum vezi, n-am ce să mătur.
Vânzătorul se răsuci anevoie în spinare cu snopul de mături cu tot și încercă să cerceteze sala cu privirea.
— Ești de pripas? întrebă.
Laurian zâmbi înveselit.
— Ai nimerit-o, omule, răspunse. De pripas e cuvântul cel mai potrivit.
— Și îți dau ăștia și de mâncare? vru să știe vânzătorul.
— Mai pică din când în când câteva ceva. Au și cantină acolo, cu bucătărie, dar nu funcționează tot timpul. Numai când sunt competiții mai mari.
— Competiții, zici? Asta-i bine. Men sana in corpore sano! mai zise vânzătorul și o porni șontâc-șontâc mai departe, sub povara snopului de mături de nuiele.
Laurian tresări plăcut surprins. Privi lung, cu simpatie, în urma vânzătorului: cine știe ce profesor se ascundea în spatele amărâtului care abia se târa pe stradă încercând să câștige atât cât să-i ajungă de-o pâine.
Dar iată că alt amărât își târșea pașii pe asfaltul murdar. Laurian nu-i dădu prea multă atenție. Remarcă doar că nu oferea nimic de vânzare. Purta o manta peticită care se părea că fusese cândva maro, lungă până aproape în pământ, cu poalele zdrențuite — ceva nici că se putea mai tipic pentru un cerșetor. Se sprijinea într-un baston, deși — ceva îi atrase atenția lui Laurian — n-avea o vârstă prea înaintată: să tot fi avut vreo cinzeci și ceva de ani. Avu o tresărire nestăpânită când îl recunoscu în cerșetor pe Vartic, bancherul. Și probabil că tresărirea nu trecu neobservată de către celălalt, care se opri brusc din mers și se întoarse mai degrabă placid către Laurian.
— Vartic? strigă șoptit Laurian.
Cerșetorul avu nevoie de vreo două clipe să se dezmeticească.
— Laurian? Ce faci aicea, dragule?
Nicio surpriză nu se citea pe fața lui. Laurian își dădu seama, privindu-i fața lipsită de orice urmă de voioșie, că nimic nu-l mai surprindea de multă vreme în viață.
— Dar tu? Nu ți-a mers prea bine în ultima vreme, observă el.
— N-ai fost să vezi parada din Piața Prefecturii? spuse fostul bancher.
— Parada? repetă uimit Laurian. Când a fost asta? Mai devreme azi-dimineață?
Vartic avea și o bocceluță în spate, aruncată peste umăr, pe care o ținea de-un capăt cu mâna cu care nu se sprijinea în baston.
— Nu azi, dragule. Acum câteva zile. Mă gândeam că trebuie să se fi auzit fanfara în tot centrul orașului. Deci tu n-ai auzit nimica?
— Nu cred că eram aici acum câteva zile.
— Au fost și care alegorice, continuă Vartic. Bucuria copiilor. Dar, vrei să-ți spun ceva? Sincer, m-am bucurat și eu. Mi-a plăcut îndeosebi un tanc. Erau toate de carton, bineînțeles, dar vopsite toate cu pricepere, trebuie să recunosc. Ți-aduci aminte de noaptea când ai venit să-ți retragi banii din cont? M-ai sunat la telefon în toiul nopții, dar ce nu fac eu pentru prietenii mei! Ți-am spus atuncea că o să se-aleagă praful de ei dacă nu-i cheltuiești repede. I-ai cheltuit? Din păcate, eu am ignorat sfatul pe care ți l-am dat ție. Dar parcă ce puteam să fac! În noaptea aia de pomină, când ți-ai retras banii — corturile soldaților, focurile lor de tabără! Ți-aduci aminte? A fost frumos!... Și n-au fost doar tancurile de carton, dragule. Au mai fost și tractoare, o locomotivă. Impresionant! Și sportivii care făceau piramide! Țăranii cu unelte agricole!
— Îmi pare rău să ți-o spun, Vartic, n-am reușit să cheltuiesc banii prea repede. Am pierdut parte din ei.
— Foarte rău, Laurian băiete. Trebuia să-i cheltuiești. Și de ce, mă rog, nu i-ai cheltuit?
— Fiindcă m-au prins la graniță, dragă Vartic, recunoscu Laurian fără nicio ezitare.
Și mai întunecat la chip, fostul bancher dădu din cap a resemnare.
— Și ai stat mult... acolo?
— Trei ani, răspunse Laurian. M-au eliberat pentru bună purtare.
Vartic rămase pe gânduri.
— Bună purtare, zici? Da, știu cum vine asta. Am învățat cu toții să ne purtăm bine.
Rămaseră tăcuți amândoi.
— Ai unde să stai, Vartic? întrebă în cele din urmă Laurian.
Fostul bancher îndreptă spre prietenul său o privire cețoasă.
— Când ici, când colo. Mă descurc.
— Nu vrei să stai cu mine? Măcar noaptea asta?
— Ți-au lăsat casa? se miră Vartic.
— Nu. Stau aici, în sala de gimnastică.
— În sala de gimnastică? repetă Vartic, nedumerit.
— M-am aciuit, cum s-ar zice. Dorm pe-o saltea. Dar până la urmă nu m-au mai lăsat în sală. Mi-au dat o cămăruță pe undeva pe la subsol. Deși e al naibii de strâmt, cred că găsim un locșor pentru încă o saltea, pentru tine.
— De unde saltea?
— Din sala de gimnastică. Sunt acolo puzderie. Numai că trebuie să le ducem înapoi dimineață devreme, înainte să înceapă antrenamentele.
Trecură deci mai întâi pe la sala de gimnastică, să ia o saltea. Vartic rămase cu gura căscată în fața spațiului vast, cu tavanul înalt și boltit. Se minună de saltelele înșirate pe pardoseală, de cei câțiva cai de gimnastică împrăștiați pe întinderea sălii și de spalierele înalte de vreo trei metri sau patru, de jur împrejur, pe toți pereții în afară de cei cu ferestre.
Se ajungea greu la cămăruța de la subsol, mai ales cu salteaua pe care Laurian, ca o adevărată gazdă ce se simțea că este, o căra în spinare. Se strecurau pe coridoare înguste și întortocheate. Pereții fuseseră cândva vopsiți cu ulei de culoare galbenă, cam până pe la înălțimea pieptului, cine știe cu câți ani înainte. Iar când vopseaua se scorojise, fără să se obosească să râcâie vopseaua veche, dăduseră cu un albastru deschis. Albastrul se scorojise la rândul său, astfel că cele două culori se întrepătrundeau alcătuind un desen neregulat, fără nicio noimă, hidos.
— Ptiu, drace! făcu Vartic pe un ton scârbit. Tu treci pe-aicea în fiecare dimineață? Îți întoarce stomacul pe dos! Și pe deasupra mai și pute!
— Știu, acceptă Laurian, e toaleta undeva prin apropiere. N-am văzut niciodată femeia de serviciu să vină să facă curat. Asta e.
Cămăruța era mai degrabă un soi de debara. Tot felul de rămășițe erau depozitate la perete, în general părți de instalații — bucăți turtite și ruginite de țeavă, racorduri de plumb sfârtecate, bucăți de radiatoare de tuci, drugi de fier și cozi de mătură, toate în ultimul hal de mizerie.
— N-am cu ce să te tratez, Vartic, se scuză Laurian. Să vedem dacă azi e deschisă cantina. Stăm un pic pe margine pe-acolo, prin sala de mese. De obicei se găsește câte o ospătăriță să i se facă milă.
Vartic se așezase pe o margine de pat, timid. Aplombul lui de bancher se evaporase în anii din urmă. Totodată însă fața i se animase întrucâtva: cerceta cu privirea, în tăcere, cămăruța lui Laurian, după ce acesta reușise să împingă cumva propria sa saltea și să-i facă loc celei noi, unde urma să doarmă la noapte fostul bancher. Dar nu era încă nici amiază, așa că mai aveau mult de așteptat până la venirea serii. Vartic tot dădea din cap, răspunzând parcă unui gând care îl frământa.
— Am scăpat de grijă cu banca aia, Laurian. Ce mă doare însă este că au închis-o, dragule. Aveam cinsprezece funcționari buni, care puteau să facă față oricărei situații. Bun, eu am plecat, am înțeles asta. Dar de ce n-au adus pe altcineva în locul meu? Ascultă, poate mai vorbim despre asta, dar acum te-aș ruga să-mi explici cum ajung la toaletă. Sau poate mă însoțești până acolo ca să nu mă rătăcesc, ce zici?
Era într-adevăr întortocheat drumul.
— Mi s-a întâmplat să mă rătăcesc eu însumi, îi mărturisi Laurian în timp ce străbăteau coridoarele înguste, cele vopsite în albastru deschis peste galbenul mai vechi. Laurian nu părea sigur deloc în privința drumului. La un moment dat deschise o ușă și se treziră într-o sală complet întunecată.
— Nu poate fi aici, decise Laurian, nu pute destul de tare.
Dădu să se întoarcă și să iasă, când Vartic îl opri c-un gest neașteptat:
— Ia stai! Miroase ciudat! Parcă mi-e cunoscut mirosul.
Se întoarse spre perete și ridică mâna să pipăie peretele. Dibui întrerupătorul. Deodată sala le apăru scăldată în lumină, în toată splendoarea ei vastă. — Oo! le scăpă ambilor o exclamație de uluire.
— Deci aicea le depozitează! constată fostul bancher.
Sala era plină de carcasele de carton pentru carele alegorice pe care Vartic le admirase la parada din Piața Prefecturii cu câteva zile înainte. Pe rândul întâi se afla chiar tancul — carcasa de carton. Coborâtă de pe vehiculul care o transportase pe străzi, lăsată direct pe pardoseală, lipsită de șenile, carcasa avea un aer neputincios și părăsit, de obiect inutil și înșelător, chiar și așa cum se prezenta, vopsită într-un verde întunecat, tipic militar, ales cu pricepere. Un pic mai încolo poposise și locomotiva, mai mare chiar decât tancul: carton negru, cu o stea roșie de toată frumusețea, în relief, sus în partea frontală, dar, la fel ca și carcasa tancului, lipsită de vehiculul de transport de sub ea, n-avea nici pe departe anvergura și fala unei locomotive adevărate, ci un aer pleoștit și vrednic de milă. Alte carcase de paradă se aliniau pe rândurile următoare. Puteai să te strecori printre ele, să ajungi lângă fiecare în parte și să le-atingi dacă țineai neapărat. Dar în clipa aceea cineva strigă cu o voce mânioasă și hârâită din cadrul ușii deschise:
— Timotei, ticălosule!
Era paznicul Vasile.
— Ce-i cu tine aicea, derbedeule? Cine ți-a dat voie să intri unde n-ai nicio treabă? Și-ai mai adus cu tine înc-un derbedeu! Cine mai e și ăsta? Te-am cules de milă de pe stradă, da’ ți-am spus de la bun început, ți-aduci aminte că ți-am spus? Timotei, să nu te prind cu alte haimanale ca și tine în sala de gimnastică! Aicea nu-i azil de haimanale!
O ținea tot într-un răcnet, pe când cei doi se și precipitau spăsiți spre ieșire, Laurian slab și înalt, fostul bancher Vartic în mantaua lui peticită și cu poala zdrențuită, bocănind în pardoseală cu bastonul, cocârjat înainte de vreme. Nici nu îndrăzni să-și întrebe prietenul cine-i Timotei. Dar poate că nici nu-i ajunsese la ureche acel nume necunoscut.
sâmbătă, 17 octombrie 2020
Laurian și Laura (10)
Carcase de carton
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu