Cartea furată

Din locul unde oprise mașina se vedea prin parbriz poarta școlii, pe unde el ar fi trebuit în cele din urmă să se hotărască să intre. Dacă mai aștepta ceva? Nu știa nici el ce mai așteaptă. Pur și simplu îi era greu să se urnească de pe scaun și să deschidă ușa. Pe scaunul de alături își pusese servieta, cu... Cu ceea ce ar fi trebuit să înapoieze. Dar trecuseră atâția ani, răstimp în care i se păruse că furtul cărții ba era un gest prea mărunt, prea neînsemnat față de toate nenorocirile lumii, ba o faptă de neiertat, un stigmat care strica iremediabil ordinea propriei sale vieți. Și poate ordinea lumii. Observă adolescenții care intrau pe poartă, unii dintre ei înghiontindu-se în glumă. Nimeni nu mai ducea cu el vreo servietă, ca pe vremea lui. Toți purtau rucsacuri pe spate, rucsacuri mici, de toate culorile, care păreau să fie una cu ei, parte din ei, din trupul lor, de parcă le stătuseră acolo pe spate dintotdeauna. Rucsacuri de toate culorile, într-adevăr, dar mai ales negre. Se schimbaseră multe de pe vremea lui. Și prima și cea mai mare schimbare era că el nu mai făcea parte din fluxul vesel și nepăsător care îi sugea pe poarta școlii. Ședea în mașină, la distanță, și făcea parte din altă lume.
   Nici nu știa cum avea să-nceapă. „Am venit să vă restitui o carte”. „O carte? avea să ridice din sprâncene bibliotecara — tânără, sau bătrână, sau drăguță, cum s-o fi nimerind să fie. Probabil de la nepotul dumneavoastră?”... Și așa mai departe. Bibliotecara? Sau poate secretara — Dumnezeu știe cum mai erau împărțite încăperile, și coridoarele, și scările, și viața lor... Greu. Al naibii de greu... Probabil că era ora când copiii intrau în seria a doua... Copiii. Înseamnă că și el fusese pe-atunci copil? Șaptișpe ani, sau cam pe-acolo. Pe-atunci n-ar fi zis asta.
   Erau în bucătărie, el și Maică-sa.
   Ce rușine! a spus Mama. Să furi o carte din bibliotecă! Nu se uita la el când vorbea ci își vedea de gătit. E ca și cum ai fura din cutia milei de la biserică. Ai văzut vreodată pe cineva furând din cutia milei? Cum îi fug ochii în toate părțile ca la o dihanie... Derbedeii ăia... să nu-i vadă cineva! I-ai văzut?
   N-a fost din bibliotecă, a spus Dragoș.
   Poftim? a făcut Mama. Și pentru o clipă s-a întors spre el, l-a săgetat cu privirea.
   N-a fost din bibliotecă, a repetat el un pic iritat. Era într-un dulap, pe hol, lângă cancelarie.
   Mama a continuat, cu năduf, adâncită în îngrijorările ei, mai degrabă decât atentă la detaliile pe care Dragoș era gata să i le dea:
   Aștept de-atâta timp să te văd responsabil și pe picioarele tale. Dar se pare că mai am de așteptat.
   Dragoș a privit, fără s-o vadă, plita pe care ea gătea. Sfârâiau toate și ieșea fum.
   N-am luat-o eu de-acolo, a-ncercat Dragoș să se dezvinovățească; simțea că ceva nu-i iese.
   N-ai luat-o tu? Mama s-a întors din nou spre el, de data asta pentru mai mult de-o clipă, și arunca flăcări din ochi. Cum adică n-ai luat-o tu? Da’ cine a luat-o?
   Un coleg, a răspuns Dragoș fără convingere.
   Observă prin parbriz că lângă poartă, înăuntru, apăruse o gheretă de portar, așa cum și în vise i se arătase de-atâtea ori. Căci cineva trebuia să păzească școala, nu? Să păzească porțile. Să nu umble lumea încoace și-ncolo, brambura. Așa că prima întâlnire, când avea să se hotărască să intre, avea să fie cu portarul. Nimeni nu-i întreba pe copii ce caută acolo, dar pe el, un adult stingher, spre vârsta a treia, cum să-l lasă se treacă? Așa, pur și simplu? La privirea interogativă a portarului, Dragoș Samoilă avea să răspundă: „Trebuie să mă duc să restitui o carte.” Portarul avea să se uite la el și el avea să se uite la portar. „La bibliotecă?” avea să-l întrebe portarul, gata să accepte. Dragoș se uita la el fix și nu putea să-i răspundă nimic. „Încă nu v-ați obișnuit cu mine, nu?” avea să-l întrebe portarul...
   Dar nu, asta era din alt vis. Poarta liceului era încuiată și îl împiedica să-și ducă la bun sfârșit nobila și jenanta sa misiune. Chiar și-n vis știa că avea să mai încerce și altă dată, și încă o dată. Dar îl apăsa tristețea și vinovăția și se trezea. Între vis și veghe vedea, parcă neschimbată, etajera cu uși de sticlă de la etaj, de lângă cancelarie, și, cu durere în suflet, observa chiar și acum, după atâția ani, locul gol unde fusese așezată cartea, rezemată de peretele din fund. Cioburi de sticlă zăceau împrăștiate peste tot în jur, până la mare distanță, semn că geamul fusese spart cu o lovitură violentă. Iar cineva încercase să culeagă din cioburile de pe jos și se tăiase, sau poate cel care izbise în vitrină se tăiase: câteva picături de sânge se puteau vedea printre și peste cioburi...
   Dar în realitate nu se întâmplase deloc așa. Colegul său profitase de încuietoarea proastă, improvizată, pe fapt două belciuge c-un lacăt, care permitea forțarea spațiului dintre rame. Nu prea mult, doar atât cât să ai grijă să nu încovoi prea mult ramele ca să nu plesnească sticla, și să strecori mâna.
   Cine făcuse asta, o făcuse și gata.
   Treceau zile și treceau nopți în care visa fel de fel de fleacuri și grimase și mutre scălâmbe și dintr-o dată portarul îi ieșea în întâmpinare și venea spre el cu brațele deschise, ca spre un vechi și bun prieten, lăudându-l ca pe unul ce se-ntoarce curajos, cu fapta bună în suflet, și i se adresa părintește deși Dragoș era mai în vârstă decât el, chiar mult mai în vârstă: „Ce bine ați făcut că v-ați întors, domnule Samoilă! Fapta dumneavoastră a stârnit un mare scandat și a durat ani de zile. N-am fost eu de față dar mi s-a povestit.” Dragoș Samoilă era deja c-un picior spre curte și mai zăbovea un pic. „De fapt, n-am fost eu, începea să-i explice Dragoș. A fost o...” „Se știe și asta, domnule Samoilă. Unii au fost pro, alții contra, ce să zic. Știți cum se-ntâmplă. Unuʼ spune așa, altu-ntr-alt fel. Lume împărțită. Dar având în vedere că vorbim de premiantul clasei, nu știu, zău, ce să mai zic. Nimeni nu se-aștepta.” Dragoș înțelegea foarte bine ce fel de legături făcea în minte portarul și îi dădea dreptate.
   Prin parbriz, se uita la copiii care intrau veseli pe poarta școlii, unii dintre ei dându-și ghionturi prietenești. Numele școlii era nou pentru el. Deasupra, pe sticla mată a unui panou care probabil seara se lumina, stătea scris: Colegiul Național Iosif Moga. Pe vremea lui școala n-avea niciun nume, poate doar un număr. Parcă. Dar îl știa pe acel Moga, scriitorul, care își avusese casa pe o străduță din apropiere. Învățase despre el la școală, chiar dacă școala încă nu-i purta pe-atunci numele, și rămăsese c-un gust amar: pe vremea când trăise abia dacă îl cunoscuseră câțiva vecini. Iar după moarte fusese recunoscut ca unul dintre întemeietori, ceva de genul ăsta le spusese doamna Țone la una din orele de română. Își ridică privirea spre panoul de deasupra intrării și parcă îl văzu luminându-se la lăsarea serii. Iosif Moga. Frumos. Nu se gândise niciodată la el în toți anii care trecuseră. Dar acum și-l închipui în căsuța lui sărăcăcioasă, întins în pat, cu ani în urmă, seara după lumina stinsă — poate lumânarea, poate un bec chior, naiba știe cum o fi fost pe-atunci —, sub țolul lui de lână aspră, cu ochii deschiși în întuneric ațintiți în tavan, încrezător, totuși, în viitor. Pe Dragoș îl încălzi gândul că totuși oamenii sunt recunoscători, că nu uită, că dau cinstire. Cui? Acel Moga, Iosif Moga, nu apucase nimic din ce era, rezonabil, de sperat, și se dizolvase în ceața uitării.
   Ce coleg? a întrebat Mama, contrariată. Nu minți?
   Nu, a răspuns Dragoș.
   N-are nume, colegul ăla al tău? Sau nu vrei să apui? Sau făceai și tu la fel dacă erai în locul lui? îl provocă Maică-sa.
   Nu, nu făceam la fel. Nu cred.
   Nu crezi! Adică vrei să spui că colegul ăla al tău, cine-o fi fost, a furat cartea și după aia ți-a făcut-o ție cadou?
   Nu. Am cumpărat-o de la el.
   Ai cumpărat-o? a strigat Mama.
   Da. La jumate de preț.
   Adică tu nu știai de unde a luat colegul tău cartea? Că a furat-o?
   Dragoș a lăsat capul în jos și n-a răspuns.
   Toate astea îl iritau.
   Spune! s-a răstit Mama. Ai știut sau n-ai știut?
   Iarăși Dragoș n-a răspuns. A continuat să stea cu capul plecat, măcinând în el gânduri negre.
   De fapt, ce stau eu să-mi pierd vremea cu tine! Să faci bine să duci cartea înapoi!
   La bibliotecă? a făcut Dragoș ochii mari.
   Își amintea și acum fiorul care îl săgetase.
   La bibliotecă, sau unde oi ști. Da’ parcă ziceai să n-a furat-o de la bibliotecă. Spuneai de un dulap lângă cancelarie. Acolo s-o duci înapoi. Și să-ți ceri scuze! Să-i spui Doamnei, sau cui o fi: uitați, Doamnă, am pus cartea la loc și n-o să mai fac niciodată una ca asta. Așa să-i spui.
   Servieta cu cartea stătea pe scaunul de alături și parcă se strângea în ea, se contracta, îngrozită sau pradă îndoielii. Cartea nu era la vedere și el nici nu voia să ridice clapa de la servietă, s-o vadă. Curios era că nu-și amintea nimic din ea, de parcă n-ar fi citit-o niciodată. Abia dacă își amintea titlul. „Memorii”. Cert era doar că autorul era acel Iosif Moga și fusese așezată în acel dulap-vitrină de lângă cancelarie, ca un fel de blazon al liceului, un fel de trofeu, cu care generațiile viitoare trebuiau să se mândrească.
   Dar Maică-sa uita repede. Măcar cu atâta putea să se laude, că nu ținea supărarea.
   Mă bucur s-aud asta, Dragoș, avea să spună la vestea că în sfârșit înapoiase cartea. Mult ți-a trebuit. Dar niciodată nu-i prea târziu, să știi. Mă bucur că sufletul tău n-a rămas înnegrit de păcat. Măcar ai citit-o?
   Da, bineînțeles c-am citit-o.
   Și?
   Dragoș stătea cu fața îndreptată spre ea, dar cu pleoapele coborâte, fără s-o vadă, stăpânit de o ușoară iritare, pe care nu trebuia în niciun chip s-o trădeze.
   Ce-ai vrea să-ți spun? Că mi-a înălțat sufletul? A fost o... carte ca oricare alta.
   Și-atunci de ce-ai furat-o? Sau, mă rog, de ce-ai ținut s-o ai?
   S-a-ntâmplat... A fost o simplă întâmplare.
   Era atât de simplu. Nu trebuia decât să deschidă ușa, să apuce servieta de mâner, să iasă cu ea din mașină, să traverseze strada și să intre în curtea școlii.
   Chiar înaintea lui intră pe poartă, providențial, un alt bărbat, care imediat se opri să stea vorbă cu portarul. Așa că portarul se mărgini să arunce, mașinal, o scurtă privire spre Dragoș, probabil fără să-l vadă, și probabil fără să vadă nici curtea, care se golise. Neatenția era totul. „Aici și acum”, ăsta era principiul de lucru pe care psihologul i-l împărtășise cu ani în urmă. Și se ținuse de el. Potrivească-se la orice, dar când te regăseai deodată în mijlocul trecutului, în vacarmul lui, nimic nu mai era imposibil și toate dădeau năvală.
   Cu servieta în mână, Dragoș a pornit să traverseze curtea școlii cu neliniște în suflet.
   Cum ai găsit școala? îl întreabă Mama. Ți s-a părut că s-au schimbat multe?
   Curtea mi s-a părut tocită, îi răspunde el.
   Tocită? se miră Mama.
   Tocită de pași.
   E de-nțeles, zice Mama. Și râde. După atâția ani...
   E o curte mare? întreabă tot ea.
   Mai mare decât mi-aduceam eu aminte.
   Se lasă tăcerea și Mama găsește nimerit să-l încurajeze:
   Să te duci cu fruntea sus, Dragoș. Ești pe cale să faci o faptă bună. Să știi că niciodată nu-i prea târziu. Știi asta, nu? Apropo, nu mi-ai zis niciodată despre ce carte e vorba. Cum se cheamă?
   „Memorii”, îi răspunde Dragoș în silă.
   „Memorii”? Foarte interesant. Totdeauna memoriile mi s-au părut interesante, indiferent ale cui. Te ajută să vezi viața din alt unghi. Și cine-i autorul?
   Autorul?... Chiar mentorul școlii, răspunde Dragoș.
   Mentorul? se miră Mama. N-am știu că școala ta are un mentor.
   Are. Îl cheamă Iosif Moga.
   Iosif Moga? N-am auzit de el.
   N-ai auzit pentru că pe vremea ta școlile aveau numere, nu nume, ca-n ziua de azi.
   „Pe vremea ta”? îl dojenește cu blândețe Mama. Era și vremea ta, fiule. Și pentru tine a trecut mult timp. E drept că pentru mine a trecut prea mult... Încă n-ai ajuns?
   Acuma intru pe ușă. Urmează scara. La etajul întâi e cancelaria. Și un pic mai încolo trebuie că-i biblioteca.
   Și nu-i nimeni pe-acolo să te-ntrebe ce cauți?
   Nimeni. E pustiu.
   Bun. Deci mai ai un pic. Ai grijă cum te porți, Dragoș. Și să nu te mai dai pe balustradă, ca pe vremuri. Vezi, că oasele devin fragile cu vârsta. Eu am pățit-o, știi bine.
   Da, așa e, mai era un pic, și gata.
   „Ce servietă drăguță! avea să-l întâmpine bibliotecara. Mă bucur că se mai poartă.” Parcă o și vedea întâmpinându-l c-un zâmbet înțelegător, potrivit vârstei.
   Dulapul cu uși de sticlă dispăruse de lângă ușa cancelariei. „Aici și acum” parcă era cu totul altceva. Dragoș își aminti de psihologul său care era totdeauna dispus să-l ajute. În felul lui. Coridorul se pierdea în umbră și de acolo nu se vedea nimeni venind. Cancelaria fusese dintotdeauna o grimasă învăluită în fum de țigară, și ușa ei la fel. Treceai pe lângă ea și nu-ți venea să te uiți înapoi. Dar biblioteca?
   Dragoș deschise ușa și, de la biroul ei din fundul încăperii, bibliotecara, o femeie tânără, își ridică spre el ochii luminoși. Trebuie că nu era obișnuită decât cu copiii. Ce să caute în biblioteca liceului unul ca el?
   — Vă pot ajuta cu ceva? îl întrebă cu o curiozitate binevoitoare.
   Și îl așteptă, nedezlipindu-și ochii de fața lui, să se apropie.
   Dragoș păși prin dreptul șirurilor de etajere înalte până aproape de tavan și se opri în fața biroului ei.
   — Aș vrea să rezolvăm o încurcătură, spuse. Și adăugă: O încurcătură veche.
   — Da? Spuneți. Despre ce e vorba?
   — A rămas la mine o carte... își începu Dragoș Samoilă explicația. De pe vremea când eram elev...
   — Ați fost elev la Colegiul „Iosif Moga”? întrebă bibliotecara neascunzându-și plăcerea surprizei. Cred că n-are rost să vă caut în baza de date fiindcă pe vremea dumneavoastră precis nu exista o evidență digitalizată a cititorilor. Așa că vă rog să-mi spuneți despre ce carte e vorba.
   Dragoș ezită.
   — Trebuie să vă spun mai întâi că e o carte furată.
   — O! râse bibliotecara înveselită. Dumneavoastră ați furat-o?
   Pe Dragoș veselia bibliotecarei nu-l prea molipsi.
   — N-are rost să inventez explicații, zise el. Da, e ca și cum aș fi furat-o eu. Era expusă în etajera cu uși de sticlă de pe hol, de lângă cancelarie. Am văzut că nu mai e acolo.
   — Într-adevăr, zise bibliotecara. Eu sunt angajată de unsprezece ani la Colegiu și n-am apucat-o.   
   — Era încuiată c-un lacăt pe vremea mea, explică Dragoș. Dacă trăgeai puțin de uși, puteai să-ți strecori mâna printre ele.
   Bibliotecara era fără doar și poate o fire veselă.
   — Cu siguranță că „fapta” dumneavoastră s-a „prescris” de mult. Să știți că ni se-ntâmplă și astăzi să dispară câte-o carte. Dacă nu se găsește „făptașul”, după câțiva ani se radiază din evidență... Trebuie să fi fost o carte importantă pentru dumneavoastră dacă ați riscat pentru ea.
   — Nu știu dacă a fost foarte importantă. Era mai mult curiozitatea. Am vrut să aflu mai multe despre mentorul școlii. Încă de pe-atunci...
   — Mentorul școlii?
   — Da. Iosif Moga.
   Biblioteca tresări surprinsă.
   — „Memorii”, de Iosif Moga? Asta spuneți dumneavoastră că ați furat?
   — Mă rog, furat e un fel de a spune. Dacă vreți, vă explic.
   Bibliotecara păru foarte contrariată, contrariată într-un fel binevoitor, și se ridică brusc în picioare.
   — Vreți să veniți un pic cu mine?
   O luă înainte și dispăru pe un culoar dintre etajere. Dragoș Samoilă o urmă.
   O zări către capătul coridorului de cărți, cu mâna ridicată undeva unde ajungea cu greu și scoțând un volum de pe raft.
   — Asta-i cartea pe care ați furat-o?
   Și îi arătă o carte cu o copertă de un galben spălăcit, veche și totuși nu prea uzată, fără nicio ilustrație, pe care scria simplu: Iosif Moga MEMORII. Iar la baza copertei era scris numele unei edituri de care Dragoș nu auzise: Remus Cioflec. Bibliotecara îndoi un pic cartea și îi vântură rapid foile lăsându-le să scape de sub apăsarea inexistentă a degetului ei mare. Apoi deschise coperta și îi arătă prima pagină:
   — Aici e dedicația autorului însuși către școala noastră, vedeți? Data, 30 aprilie o mie nouă sute treizeci și doi. Și semnătura. Vedeți? Cartea aste e unică. N-aveați cum s-o furați. Fiindcă dacă ați fi furat-o, n-ar mai fi fost aici. Sunteți de acord?
   — Poate că a mai fost un exemplar, îngăimă Dragoș. Și totodată simți că ceva nu-i iese cum trebuie. Ceva era întors pe dos.   
   — Dovediți-mi că a mai existat un exemplar! îl provocă bibliotecara în glumă. Aveți dumneavoastră încă un exemplar? Arătați-mi.   
   — Sigur că-l am! Imediat vă arăt, spuse Dragoș simțind că începe să-și piardă suflul.
   Descuie rapid închizătoarea și ridică clapa servietei. Înăuntru nu găsi nimic. Servieta era goală.
   Privirea sumbră a lui Dragoș întâlni ochii limpezi ai bibliotecarei ridicați spre el, fără nicio lucire întrebătoare.
   Nu era mai bine pentru tinerii de astăzi, elevi ai colegiului „Iosif Moga”, să umble cu rucsacuri în spate, decât să târască după ei serviete grele și demodate cum fuseseră pe vremea lui Dragoș Samoilă? Pentru el și pentru oricine era sigur că nici nu le simțeau greutatea în spate, chiar dacă erau pline. Compacte și armonioase cu corpul, una cu corpul. Poate că aveau alte tentații, dar unele le fuseseră înlăturate din cale. Era de-a dreptul stupid să așezi pe hol, chiar dacă lângă ușa cancelariei, etajere-vitrină, cu uși care se puteau îndoi ușor. Chiar și numai cu forța gândului. Toate la locul lor, și nimic la locul lui.
   Mama îl însoțește primii pași pe drumul de întoarcere.
   Ei, cum a fost, băiatule? Ai înapoiat cartea?
   Da, mamă, îi răspunde el posomorât. Am înapoiat-o, sigur că da. Doar pentru asta m-am dus.
   Unde ești acuma?
   Tocmai cobor scara.
   Vezi, să nu-ți treacă prin cap să te dai pe balustradă. Oasele nu mai sunt ca-n tinerețe. Și nici agilitatea ca odinioară.
   Fii liniștită, mamă, nu mă dau pe balustradă. Cobor treaptă cu treaptă și sunt foarte atent.
   Mă bucur, fiule. Asta înseamnă că pân-la urmă te-ai maturizat... Sper că nu te-au dojenit prea tare, Dragoș. Măcar pentru că n-ai uitat de carte vreme de atâția ani, măcar pentru atâta, și tot merita să te scutească de dojană. Pentru conștiința ta încărcată atâta amar de timp. Nu?
   Fii liniștită, mamă. S-au purtat foarte drăguț cu mine. Nimeni nu m-a certat. Toată lumea a fost zâmbitoare. Mi-au apreciat gestul, poți să fii sigură.
   E multă lume la școală acuma?
   Nu. E tot pustiu. Probabil că orele s-au terminat și le-au dat drumul să plece acasă.
   Nu-i plăcut să trăiești cu conștiința încărcată, spune Mama. Știu din proprie experiență. Mă bucur pentru tine că în sfârșit te simți ușurat. Te simți, nu?... Unde ai ajuns acuma?
   Tocmai traversez strada, mamă.
   Să fii atent, te rog. Să fii foarte atent. Totdeauna te-am rugat, când erai mic, să fii atent când treci strada. Fii atent cum conduci, bine?
   În mașină, Dragoș Samoilă stă cu ambele mâini pe volan și privește prin parbriz. Privește în gol. Peste câteva clipe va porni motorul.