Ce regăsesc? Dialoguri fantasmagorice, lungimi inacceptabile... la alţi autori — dirijate cu mână forte, înţesate de preţiozităţi, urcate la un nivel intelectual neverosimil — v. Hans Castorp, un biet student în inginerie, care zburdă dezinvolt prin filozofie în conversaţiile sale cu filozoful blazat şi cinic Settembrini etc. etc. Şi cu toate astea, cititorul semnează contractul cu scriitorul, acceptă toate acele convenţii inacceptabile. Până la un punct.
Hans Castorp vine la sanatoriu într-o simplă vizită la vărul său internat acolo. Suspiciuni asupra propriei sale sănătăţi apar încă din primele pagini. Dar abia după 175 de pagini eroul este declarat „oficial” bolnav. Dacă Mann şi-a închipuit că scrie 175 de pagini de suspans, sunt sigur că a supraestimat cu mult efectul de surpriză: la un moment dat, după încă un semn şi încă o aluzie a doctorului Behrens şi încă o vorbă răstită a infirmierei-şefe şi după încă o hemoptizie severă, te întrebi: oare când are autorul de gând să-şi diagnosticheze protagonistul?
Până la urmă Thomas Mann îşi garniseşte romanul cu două sinucideri şi un duel, toate trei fiind „spirituale”. Prima sinucidere este a masivului olandez Peeperkorn, însoţitorul doamnei Chauchat, cea care încă de la prima şedere la sanatoriu trezise pasiunea lui Castorp; cealaltă este a radicalului Naphta. Mobilurile celor două sinucideri nu sunt foarte clare. Olandezul se pare că miza pe puritatea morală desăvârşită a însoţitoarei sale şi nu a suportat ideea că pupila tindea totuşi să răspundă sentimentelor eroului. Iar Naphta nu a suportat ideea ca adversarul său în duel (declanşat şi el din motive „spirituale”) să-şi fi irosit lovitura trăgând în aer; drept care, lovitura rezervată lui o foloseşte pentru a-şi trage un glonţ în cap.
Dar cele trei ingrediente de care am amintit mai sus nu sunt considerate suficiente de autor, care plusează cu o şedinţă de spiritism. Care şedinţă, pentru a nu-i părea cititorului gratuită, este condimentată cu „chemarea” spiritului lui Joachim Ziemssen, vărul lui Castorp. Şi în felul acesta, prin acţiuni, Thomas Mann are pesemne senzaţia că a reuşit să contrabalanseze multele pagini anterioare unde nu s-a întâmplat nimic vrednic de remarcat. Este cam la fel ca în Simfonia Surpriza a lui Haydn, unde, după o parte monotonă, andante, când se presupune că ascultătorii au început să moţăie, compozitorul vine cu câteva note forte, menite să-l scoată pe ascultător din adormire. La fel face și Mann:
„Unde ne aflăm? (...) Amurg, ploaie, noroi şi roşeaţa tulbure a cerului incendiat, un bubuit surd răsună fără încetare, umple aerul jilav sfâşiat de şuierături ascuţite, de urlete turbate şi infernale, a căror traiectorie sfârşeşte într-o explozie de ţăndări, împroşcături, trosnituri şi pălălăi, de gemete şi de răcnete... Un drum noroios acoperit de crengi, ca într-o pădure; un drum de ţară, hurducat şi desfundat, goneşte spre colină...” Mann desăvârşeşte ambiţioasa sa frescă şi pare că mizează pe bunăvoinţa şi pe memoria noastră scurtă, înclinată — consideră el — să dea uitării zecile de pagini de filozofie mai degrabă improvizată, euristică, de regulă mult peste resursele intelectuale ale celor mai mulţi dintre eroi, care are prea puţină legătură atât cu naraţiunea, cât și cu spiritul întemeietor al acesteia. Reuşeşte? Judecând după bilanţul elogii lor vs. critici/rezerve din deceniile de critică de după roman, se pare că da. Cu brio. Câţi şi-ar permite să îşi exprime public măcar o mică îndoială faţă de arta marelui scriitor? Cum ar putea cineva să aibă îndrăzneala să se declare în dezacord cu filozofia lui Thomas Mann sau măcar cu oportunitatea prezenţei ei în corpusul romanului, fără a risca să fie taxat de obtuz, incapabil să înţeleagă respectiva filozofie?
Şi dacă tot se întrec comentatorii în a găsi simboluri în fiecare din faptele cărţii (din faptele oricărei cărţi), de ce n-am presupune că titlul i se trage şi de la acel detaliu anatomic al celei pe care o venerează, Clavdia Chauchat, deşi nu se referă explicit la el: Muntele lui Venus? Nu este acesta de-ajuns de magic? În definitiv, dacă muntele de la Davos se pretează şi el la simbolistica existenţei, ce-l împiedică pe autor (şi pe noi odată cu el) să accept/e/ăm o simbolistică multiplă?
* Editura pentru literatură universală, 1967, trad. Petru Manoliu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu