Nino Haratischwili, o georgiancă născută la Tbilisi, naturalizată germană, care scrie direct în limba germană (pe care o consideră limba ei maternă „literară”), a lansat acum câțiva ani un roman, A opta viață (pentru Brilka) , probabil opera ei cea mai cunoscută și mai apreciată. Este un mare roman?... Ce să spun? Mare este, fără doar și poate — sau voluminos: are nouă sute de pagini. Bestseller este de asemenea. Dar un mare roman, în sensul de punct de reper al literaturii secolului XXI, mi se pare însă puțin probabil să ajungă vreodată. Deși nu te lasă indiferent și nici nu-i lipsit, pe alocuri, de calități stilistice — ce-i drept mai mult ca implanturi de „stil” într-un text preponderent narativ.
Autoarea își propune o construcție sofisticată, cu mai multe „fronturi de lucru” — contrapunctică — cu ambiția de a zugrăvi mai mult decât o bucată din istoria Georgiei; prin destinele unor personaje se dorește a fi o parte din istoria Europei — și într-o oarecare măsură reușește. Povestea este narată de Niza Jashi, o tânără care trăiește la Berlin și care decide să scrie istoria familiei sale pentru nepoata ei, Brilka, o adolescentă rebelă care a fugit de acasă. Prin intermediul acestei relatări, suntem martorii unei călătorii peste șase generații de femei și de bărbați, ale căror vieți sunt strâns legate de evenimentele majore ale secolului XX: Revoluția Rusă, regimul stalinist, Al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice.
Stasia, fiica unui faimos ciocolatier georgian, a cărei rețetă secretă devine simbolic un fir roșu al blestemului care pare să-i urmărească pe toți membrii familiei, și străbunică a Nizei, a visat să devină balerină la Paris, dar viața i-a fost deturnată de evenimentele istorice. Christine, sora Stasiei, în ciuda frumuseții ieșite din comun are parte de un destin tragic. Kostia, fiul Stasiei, este un militar devotat regimului sovietic, ale cărui decizii au consecințe devastatoare asupra familiei. Kitty, fiica Stasiei, o muziciană talentată, suferă (și ea) traume de nedescris. Și, bineînțeles, Brilka, generația a opta — povestea ei este încă nescrisă, constituind o speranță pentru ruperea blestemului familiei: „Se spune că cifra opt este echivalentul eternității, al fluxului repetitiv. Îți dăruiesc ție optul meu.”
„Lumea fantomelor s-a trezit preț de o clipă, luna a devenit lividă, verzuie, zăpada, țurțurii din grădină s-au înfierbântat și s-au topit, iar în șampanie au explodat mici particule. Totul s-a dat peste cap, lumea a sughițat cât o fracțiune de secundă. Totul s-a învârtejit și a gemut, dar nimeni nu a remarcat. Era doar o ușă greșită, care s-a deschis un răstimp abia perceptibil și s-a închis la loc, dar suficient pentru ca ceva negru să se târască afară — poate că nici nu era negru, poate era incolor și infinit de delicat, dar era crud și rece și tânjea după pieire. Trădarea s-a născut în acea clipă.
Și ceva fără nume a început, a fost eliberat, trimis în lume, pentru a aduce tuturor delirul, pentru a infesta creierele și a amorți sufletele. Pentru a smulge o bucată din viață, nesătul și mare.
Ușa s-a deschis larg și cineva a intrat.”
„În clipa aceea, dacă nu mai înainte, Stasia a știut — coaja lumii se crăpase. A știut că pământul va vomita și ruinele vor deveni vizibile, că o fisură abisală va traversa secolele, se va deschide și va da la iveală un hău însângerat.”
„Se formau umbre cenușii pe pereți, fantomele șopteau răgușit, nimeni nu auzea nimic. Cuvintele mai aveau să se dizolve încă mulți ani în gură. Mulți ani avea să mai miroasă pe străzi a disperare ridicolă, lipsită de demnitate, trădătoare.”... Cam excesiv — totuși, nu?
Trecând pe o stradă (în Leningradul asediat) aude pe o fereastră un pian. Intră. O fată oarbă, orbită în urma unui bombardament, se ridică și îi pipăie fața... Esteticul se întâmplă să scape de sub control sub asaltul patimilor.
Uneori toate de potrivesc precum ca într-o piesă bulevardieră. Alla, agentă NKVD, o torturează pe Kitty, sora lui Kostia, eroul, provocându-i avortul copilului făcut cu Andro, naționalistul georgian și trădătorul de patrie (sovietică), folosindu-se de asistenta Mariam (devenită apoi doctoriță); apoi NKVD-ista Alla devine amanta lui Kostia, care Kostia se logodise cu Mariam, pe care, deci, o trădează cu Alla. Mariam, ajutată de Kitty, o omoară pe Alla, care se pare că era nimfomană și, având la activ nouă avorturi provocate (la comanda NKVD-ului), nu mai putuse suferi femeile însărcinate. Așadar, Mariam, cu complicitatea lui Kitty, o omoară pe Alla.
Condimentat și cu ceva LGBTQ+, așa cum îi stă bine unui roman modern care așteaptă o apreciere din partea organizațiilor neguvernamentale de profil — și a juriilor internaționale. Dar și patimile evreilor în Holocaust, care nu trebuie niciodată ratat. Prinde bine în orice împrejurare... Implanturi de fantome pentru a evita bănuiala de realism (exagerat). Andro, iubitul din tinerețe al lui Kitty vine la ea în Anglia. La fel și lui Stasia și sorei lui Christine. Se afirmă că există/vin fantome. Asta nu schimbă totuși caracterul realist al romanului. (Christine și cu Ida vin să-l ia pe Kostia care tocmai a murit.) Și mai vin Thekla și Kitty „nu știu cine a venit după ea. Dar mi-am imaginat că în dimineața aceea au venit toți, așa cum își dorise: Thekla în capotul roz, locotenentul roș-alb, frumoasa Christine împreună cu soțul ei, Sopio cea cu limba ascuțită, Kitty, Mariam, Andro cel care cioplea îngeri din lemn și Mikha, fiul lui cârlionțat. (Sau poate au venit chiar doi fii?) Kostia și Nana, poate și Ida, care se ținea undeva în spate. Și, mai, ales, sora mea Daria, cea cu ochii în două culori.”
Accente romantice: Vocea de la telefon care o îndrumase pe Kitty de-a lungul exilului ei la Praga și în Anglia.
„Multe s-au spus și s-au scris despre legenda în care Kitty, în Piața Wenceslas, înconjurată de tancuri, în mijlocul unei mulțimi dezlănțuite, și-a scos chitara și a început să interpreteze un vechi cântec popular din țara ei.”
Pasaje excesive: „Eu sigur aș fi fost dorită și primită cu drag, dacă Thekla ar fi suportat vremurile care nu mai erau ale ei, dacă Stasia ar fi putut pleca după Piotr Vasiliev, dacă Ramas Iosebidze ar fi împiedicat-o pe soția lui să-și scoată masca la balul acela de Revelion, dacă Ida ar fi învins speranța, dacă bunicul meu ar fi găsit și ar fi deschis ușa dintre mare și orizont, dacă n-ar fi fost nevoie de mese de operație în săli de clasă, dacă Andro Eristavi ar fi aflat că din cauza ereziei lui îi smulseseră lui Kitty un copil din burtă, dacă Kitty ar fi reținut moartea, dacă ar fi rămas, dacă lumea i-ar fi castrat pe Micii Oameni Mari [aluzie la Beria], înainte ca ei să-și poată arunca sămânța, dacă fantomelor li s-ar fi îngăduit să-și cânte cântecele până la capăt și dacă foamea n-ar fi fost mai puternică decât iubirea. Da, atunci totul ar fi fost mai bine, totul ar fi fost așa cum îți dorești să fie când vii pe lume: părinți iubitori, o țară liberă, fără Brejnev — și Lou Reed pentru toată lumea.”
Starea morală, corupția, sunt adăugate, exterioare, nu parte din narațiune: „Se fura ghips, televizoare marca Rubin, tipare din Burda, ciment, analgezice, termosuri chinezești imprimate cu flori roșii, lână, lapte condensat, lentile de ochelari, caiete la trei copeici bucata, pudră de talc, șosete bej de poliester, blănuri, combinezoane de zăpadă (și în regiunile în care nu ningea), obiective foto, castroane de plastic verzi, borcane, discuri (indiferent cu ce muzică), țigări Astra sau Kosmos, loțiune după ras marca Igiena.”
Personajele — unele dintre ele — trec cu multă ușurință dintr-o stare emoțională în alta; de unde, consistența discutabilă a unor caractere.
Alteori naționalismul estic își face auzită vocea critică la nivel de satiră ieftină: „Ce să fi făcut noi în Europa de Vest sortită pieirii, decadentă, răsfățată, ca să nu mai vorbim de America, cea mai rea dintre toate? Ce să fi făcut în Franța, unde se mâncau melci, sau în Italia, unde era plin de mafioți și lumea se ruga la un boșorog în rochie albă? Ce să fi făcut în America Latină (cu excepția Cubei), unde erau insecte parazite și junglă? Ce să fi făcut în Japonia, unde femeile erau încălțate cu pantofi prea strâmți, ca să le rămână picioarele mici? Ce să fi făcut în Scandinavia, unde nu puteai nici măcar să bei zdravăn? Ce să fi făcut în America cea periculoasă, unde drogurile erau la îndemâna tuturor și toți oamenii care nu erau bogați deveneau depresivi și săreau pe geam cu duiumul, pentru că nu aveau un stat care să se ocupe de ei!? Unde mișuna de negri și evrei?”.
„A închis ochii. A văzut chipul lui Andro aplecat deasupra ei. A închis ochii. A văzut-o pe Fred zâmbindu-i. A închis ochii. A văzut-o pe Mariam în șura însorită, ținându-i capul. A închis ochii. A văzut-o pe blonda luminată de un bec fără abajur. A închis ochii. Nu, nu contenea niciodată. L-a văzut pe Giorgi Alania acoperindu-i corpul de sărutări. Și s-a încleștat de el din răsputeri. Voia să dispară. Să se împuțineze, să se dizolve, să se evaporeze.”... Forțat, prețios, fals.
Ultimele câteva zeci de pagini par mai degrabă a fi un jurnal personal, destul de superficial, expeditiv: „Pe urmă am fost la Praga. De la Praga m-am dus iar la Moscova. De la Moscova, iar la Londra.” (...) „am trăit prin cuvinte și mereu pe picior de plecare, mi-am împărțit zilele și nopțile între mese de joc și mese de scris, m-am mutat dintr-o cameră străină în alta” — purtând amprenta unei virtuale școli de creative writing.
Și un final apoteotic: „Fii tot ce am fost și nu am fost noi. Fii locotenent, dansatoare pe sârmă, marinar, actriță, cineast, pianistă, iubită, mamă, infirmieră, scriitoare, fii roșie și albă sau albastră, fii haos și rai și fii ei și eu și nu fi toate acestea, dansează mai ales nenumărate pas de deux.”
_____________________________
* Editura Trei, 2023. Trad. Laura Karsch
