Mireasa înaintea preotului*

Preotul îi aştepta pe miri, cu diaconul alăturea de el, stând, drept şi înalt, în faţa altarului, zâmbind ca un părinte, nu distant ci apropiat şi prietenos şi îmbiindu-i să se apropie, având parcă aerul lui Crist care îi cheamă pe credincioşi: Venite ad Me omnes. Urma să le dea cununa vieţii trăite împreună până când moartea avea să-i despartă.

Se afla o mare mulţime de oameni în biserică, mai ales rubedenii şi cunoscuţi dar şi foarte mulţi străini, atraşi de tinereţea provocatoare şi de frumuseţea răpitoare a miresei. Mulţi nici nu aflaseră cum o cheamă şi abia aşteptau să-l audă pe preot adresându-i-se: Roaba lui Dumnezeu... şi urmând a-i rosti numele. Pentru că era de neconceput pentru cei mai mulţi necunoscuţi să rămână o taină numele miresei. Măcar numele. Fiindcă de celelalte taine nici vorbă nu putea fi să fie date în vileag. Îl priveau cu invidie pe mire.

Când cei doi miri porniră să se apropie de preot, un glas neînfrânat se făcu auzit din mulţime — deşi în şoaptă, totuşi destul de tare ca să se audă în încăperea înaltă a bisericii:

— Vai, e de-a dreptul superbă mireasa!
Vorbe care ajunseră la urechile rubedeniilor mirelui, grupate de-a dreapta covorului roşu care împărţea, în lung, naosul bisericii, şi stârniră vociferări abia reţinute, destul de tari ca să se audă şi ele în toată partea aceea de biserică:

— Da’ mirele, mă rog, cu ce-i mai prejos!
Schimb de replici care fu repede redus la tăcere de un cor de sâsâituri indignate.

Căci într-adevăr mirele nu era cu nimic mai prejos, ca înfăţişare, decât strălucitoarea sa mireasă. Multora li se păru că desluşesc pe faţa lui, fluturându-i într-un colţ al gurii, ZÂMBETUL TRIUMFULUI. Dar, deşi bănuiau de unde vine, nu puteau să facă o legătură directă şi cu desăvârşire certă între acel zâmbet triumfător şi TAINELE MIRESEI, care urmau să se dezlege, rând pe rând, în zilele ce aveau să vină. Lui, MIRELUI, şi numai lui.

Şi totuşi privirile mulţimii din biserică nu se dezlipeau de mireasă, de diadema de mărgăritare de pe creştetul capului ei, pe care nunii, încet şi solemn aveau să i-o scoată de pe cap înainte ca preotul să le aşeze, mai întâi lui, apoi ei, cununa de aur a legăturii veşnice cu alesul inimii ei. Nu se dezlipeau privirile mulţimii nici de rochia ei albă de mireasă, de trena-i lungă şi vaporoasă ce se târa pe covorul roşu întins chiar pe mijloc.

Şi preotul, înalt şi zvelt, în sutana-i neagră acoperita de patrafir, aşteptându-i cu braţele larg deschise, cu sufletul deschis — nici el, preotul, la o adică, mai prejos, în toate cele, decât cei doi tineri miri. Cu toate că el trecuse binişor de vârsta primei tinereţi. Tânăr era, însă, cu sufletul. Bunăvoinţa prietenoasă de pe chipul lui deschis îl întinerea. Erau doar ei, cele trei suflete (şi cele trei trupuri) care atrăgeau ca un magnet privirile şi simpatia (sau, după caz, invidia) întregii suflări din biserică. Socri mari, socri mici, veri, verişoare, nepoţi, domnişoare de onoare şi chiar şi nuni aproape că nu mai contau.

Dar fiindcă mirii se apropiau totuşi mult prea încet — prea încet după părerea preotului dar şi după părerea multora dintre cei ce aşteptau cu sufletul la gură fericita încununare —, acesta, în timp ce îi aştepta cu braţele deschise, le adresă un îndemn de grăbire fluturându-şi repejor mâinile din încheieturi în semn de mai grabnică apropiere:

— Haideţi, copii, mai iute. Mai iute,
Fără să ridice tonul şi fără să contrarieze pe nimeni. Dar în aceeaşi clipă, pe negândite, UŞA DE LA INTRARE se trânti cu putere. Nimănui nu-i dăduse prin minte că acea uşă ar fi putut sau ar fi trebuit să rămână închisă. Aşadar uşa se trânti cu putere, atât de tare încât biserica toată parcă se cutremură deşi nimeni n-o simţi propriu-zis ca pe o cutremurătură ci mai degrabă ca pe o lucrare a închipuirii încântate şi înfierbântate. Luminile lumânărilor tremurară neliniştite. Panicate chiar, am putea spune. În clipa când se trânti uşa nimeni nu se întrebă dacă exista vreun ÎNGER AL BISERICII care să fi făcut asta, şi nici în ce scop o făcuse (dacă o făcuse), desigur dacă îngerul exista. Iar dacă exista, nimeni nu apucă să se întrebe de ce nu i-a fost tot timpul trează atenţia, să vegheze ca uşa să nu se trântească. Zgomotul fu atât de puternic încât multora li se păru a fi fost un trăsnet căzut din senin. Inimile tresăriră în piepturi cu groază, mai ales că odată cu trântirea uşii lumina până atunci revărsată din afară dispăru şi peste toată acea parte a pronaosului bisericii se lăsă brusc vălul întunericului — mai puţin, desigur, luminile tremurânde ale lumânărilor. TRĂSNET ŞI ÎNTUNERIC — mulţi se precipitară panicaţi în biserică, adulţi şi mai ales copii care asistau pentru prima oară la o cununie religioasă şi poate se aşteptau — fără doar şi poate se aşteptau — să se întâmple lucruri neprevăzute. Dar nici chiar aşa! Groaza îi învălmăşi. O rupseră la fugă — dar nu numai ei ci şi mulţi dintre adulţi — dintr-o margine într-alta a bisericii, tăind-o cu piciorul chiar peste covorul roşu. Fugiră peste pardoseala bisericii împiedicându-se şi lunecâd de parcă pardoseala ar fi fost de sticlă. Unii dintre copii fură, ce-i drept, înspăimântaţi. Alţii în schimb, de parcă doar atâta aşteptaseră şi, simţind că ceva neprevăzut avea să se întâmple, se pomeniră, de la o clipă la alta, călare pe căluţi de lemn din aceia la care doar capul e sculptat cu trăsăturile unui cal nărăvaş (sau mai puţin nărăvaş), iar restul nu-i decât un băţ pe care îl încaleci şi zburzi de-a lungul şi de-a latul scoţând strigăte sălbatice — Dii! dii! dii! — şi mimând, ba chiar cu destul meşteşug, că-l biciuieşti peste crupa aflată undeva îndărătul călăreţului. Şi poate că şi mireasa dădu să alerge către preot, nu numai dând curs chemării acestuia de cu câteva clipe mai înainte ci şi panicată (poate), la rândul ei, de trăsnetul uşii şi de învălmăşeala cumplită iscată sub ATOTCUPRINDEREA PANTOCRATORULUI din înaltul cupolei. Un pas călcă neîndemânatic — sau, mai ştii! poate chiar unul din dintre prichindeii zglobii călare pe căluţi de lemn, mai mult închipuiţi decât aievea — pe trena cea vaporoasă a miresei care se grăbea către altar şi către preotul în haină lungă până-n călcâie. Şi trena ei, sub apăsarea piciorului, se-ntinse, mai elastică decât ar fi putut să pară, dar nu îndeajuns de elastică încât întinderea ei să nu se transmită şi rochiei de mireasă. Şi rochia se mireasă se întinse la rândul ei să plesnească. Şi chiar plesni smulgându-se de pe trupul miresei ca zburată de vânt. Şi mireasa rămase goală puşcă şi cu pielea aproape la fel de albă ca şi rochia tocmai dispărută undeva în mulţimea din întunericul pronaosului. Dar diadema cu mărgăritare îi rămase neclintită pe creştetul capului...

Dacă până atunci toată mulţimea din biserică nu avusese ochi decât pentru ea, ochii acum se holbară sticloşi şi lacomi — nu şi ai tuturor femeilor, de bună seamă — şi nimeni nu mai avu ochi pentru mire, oricât ar fi fost şi el de frumuşel, de roşu în obraji şi cu buze cărnoase şi senzuale. Şi el însuşi, începând din acea clipă — consternat sau nu — încetă să ţină pasul cu mireasa. Rămase tot mai în urmă, încetând să se mai distingă de mulţime, înghiţit de aceasta. Toate privirile o sorbiră avide pe mireasa cea goală. Toţi îi văzură cu ochii minţii rărunchii şi inima. Dar nu numai cu ochii minţii ci şi cu toate simţurile îi fixară instantaneu sfârcurile sânilor ei ca două steluţe de culoarea zmeurii ce abia a dat în pârg. Şi norişorul negru ca de furtună din josul pântecelui ei minunat arcuit şi mlădios şi cu pielea întinsă, mătăsoasă şi sidefie, marcând locul tainic unde coapsele ei desăvârşite se îmbinau cu trunchiul. Cei dindărătul ei rămaseră uimiţi de linia divină a şoldurilor ei îmbinându-se desăvârşit cu linia la fel de desăvârşită a feselor — o figură geometrică moale şi caldă neîntâlnită în niciun manual de geometrie a spiritului şi a trupului, văzând-o în timp ce se îndepărta grăbind către preot. Iar cei ce se aflau foarte aproape îndărătul miresei observară pe spatele ei, între omoplatul drept şi şira spinării, o aluniţă. O, dar ce aluniţă! Un strop de ciocolată pe frişcă...

Cine să fi avut, dintre toţi cei de faţă, imaginea evoluţiei speţei umane până ca aceasta să zămislească un exemplar feminin atât de desăvârşit, nud înaintând semeţ către preotul cu braţele deschise? Era greu, aproape imposibil să vezi înaintea ei, pe linie ascendentă, cu multe — cu foarte multe — generaţii în urmă, femeia îngălată, cu păr năclăit, aşteptând ca bărbatul să aprindă focul învârtind de zor între palme un beţigaş cu vârful ascuţit vârât în scobitura unei pietre şi înconjurat de şomoioage de iarbă uscată peste care el sufla, stând ciucit, în timp ce răsucea beţigaşul... Iar după ce focul se va fi aprins, cine mai avea imaginea femeii de odinioară amestecând cu făcăleţul noduros într-o fiertură puturoasă?... Sau cum să ţi-o imaginezi umblând borţoasă şi legănându-se ca o raţă, fără jenă printre alţi plozi, soioşi şi ei, şi cu lumânărele de muci atârnându-le sub nas?... Pe vremea aceea fiecare îşi vedea de treabă, nu se născociseră destrăbălarea şi orgiile deşi oamenii umblau despuiaţi... Iar ea era azi splendoarea albă şi parfumată — se simţea de la distanţă parfumul... Aroma născocită după secole de civilizaţie...

Netulburat rămase zâmbetul primitor al preotului care, cu braţele deschise, era gata în continuare s-o primească la el cu bucurie. Pe fiica sa, ROABA LUI DUMNEZEU cu nume rămas o taină pentru mulţimea de străini din lăcaşul Domnului.

— Toată viaţa mea, părinte, spuse mireasa, mi-am dorit să străbat goală o catedrală plină de lume. Fără să păcătuiesc, părinte!

— Asta nu-i catedrală, fiica mea, îi răspunse preotul cu blândeţe în glas — e o biserică. Dar de păcătuit, nu păcătuieşti, fii pe pace.

Ciudat li se păru multora că mireasa nu purta nimic pe dedesubt, adică sub frumuseţea aia de rochie de mireasă. Iar când o mai şi auziră mărturisindu-i preotului că toată viaţa nu visase altceva decât să umble goală printr-o catedrală — sau, mă rog, biserică — unora le trecu prin minte că întâmplarea cu trântitul uşii fusese pusă la cale de nişte băieţandri năimiţi de mireasă. Sau — îşi şoptiră una alteia rubedeniile mirelui — dacă isprava cu trântitul uşii nu fusese pusă la cale, era limpede că existase un consemn (şi acesta, de bună seamă, născocit tot de mireasă sau de cei din anturajul ei — clică, să-i spunem pe nume) să se provoace învălmăşeală în biserică la cel mai mărunt pretext. Iar învălmăşeala avea drept ţel nimic alta decât despuierea miresei. Pentru a i se împlini VISUL DE-O VIAŢĂ. Altfel nu se putea explica de ce mireasa nu purta nimic pe dedesubt. Şi o şi spuseră cu voce tare:

— Să nu ne ia pe noi de nătăfleţi! Prea-i cusut cu aţă albă!

Dar, cum e lesne de înţeles, nu se bucurară de prea multă încuviinţare din partea restului mulţimii din biserică.

Oamenii înţeleseră — văzură cu ochii lor — cum femeia a luat din rodul pomului şi a mâncat şi a dat şi soţului ei care era lângă ea — cine va fi fost acesta, Adam sau poate altul (căci de mirele menit ei de la începutul ceremoniei nu mai putea fi vorba) — şi a mâncat şi el. Cum să nu mănânci? şi-a zis mulţimea, când te ispiteşte o asemenea minunăţie de femeie tânără şi frumoasă ca soarele de pe cer?

Preotul, binevoitor, i s-a adresat miresei:

— Cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare. Vino, fiica mea, şi zboară.

Mireasa goală i-a întins mâna şi preotul i-a luat-o şi i-a ţinut-o sus. Şi amândoi, de mână, au intrat în altar, lăsând în urma lor mulţimea să urle aţâţată.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Convorbiri literare, nr. 12 (180), 2010.

Infanteristul umanist*

Pe poligon, în rândul companiei de T.R.-işti cărora, în treacăt fie spus, uniformele le stăteau ca dracu’, s-a iscat o dispută pe tema: cum e mai corect să se spună, tragere sau tir? Disputa a avut loc fără participarea locotenentului-major, comandantul companiei. Unii au fost de părere că e acelaşi lucru fiindcă tir vine la franţuzescul tirer, care înseamnă nimic alta decât a trage, în latineşte: tragere. (În treacăt fie spus, termenul românesc e mai apropiat de latină!) Alţii au fost însă de părere că tir e mai potrivit pentru a desemna tragerea în sens sportiv, aşa cum de altfel s-a şi încetăţenit, şi că tragerea militară e departe de a avea vreo legătură cu sportul. În sfârşit alţii au susţinut că aici se ascunde una din nenumăratele ipocrizii ale societăţii moderne, care se arată pudică acolo unde n-ar trebui şi inventează termeni diferiţi pentru ceva cu care nu are motive să se mândrească. Fiindcă în definitiv prin ce se deosebeşte tragerea de tir? Nu sunt ambele exerciţii de perfecţionare a măiestriei de a lovi ţinta? Şi ce altceva este ţinta, fie că e reprezentată prin câteva cercuri concentrice, fie printr-o siluetă umană (cât mai depersonalizată din motive tot de ipocrizie), decât un semen denumit inamic? Nu pe acel individ trebuie să fii capabil să-l ucizi indiferent dacă ai exersat prin tragere sau prin tir? Ba parcă tir presupune o doză de cinism pentru că, ajuns eventual pe câmpul de luptă, poţi ucide un om (sau mai mulţi oameni — depinde de cât eşti de zelos) cu detaşarea unuia care face performanţă sportivă.

— Noi toţi cei ce am absolvit facultăţi umaniste suntem infanterişti în rezervă, fără excepţie, să ne fie clar, şi nu trebuie să ne amăgim cu gândul că ţintele noastre vor fi, în caz de război, altceva decât oameni. Dacă în artilerie sau în aviaţie ţinta poate fi o construcţie sau cine ştie ce alt obiectiv militar, infanteristul e pus în situaţia să ucidă oameni.

Cineva a făcut observaţia cinică:

— Oare numai în caz de război sunt ţintele noastre oameni? Sau poate şi în caz de evenimente deosebite? înţelegeţi ce vreau să spun!

Iar altcineva a făcut observaţia la fel de cinică:

— Infanteristul umanist!

Pentru locotenentul-major toată discuţia asta nu era decât limbuţie inutilă, dar nu şi-a manifestat făţiş dezaprobarea pentru că T.R.-iştii erau cu toţii oameni cu studii înalte şi doar asta le era meseria: să spună vrute şi nevrute.

Se trăgea pe grupe. După ce o grupă de T.R.-işti termina tragerea i se încredinţa o altă misiune. Încolonaţi, părăseau linia de tragere, ocoleau câmpul pe lângă gardul înalt de beton şi ajungeau în dreptul liniei ţintelor. Linia ţintelor era deasupra unui val de pământ abrupt, înalt de vreo cinci metri, iar din margine puteai să constaţi că era străbătut de un tunel de beton. Intrând în tunel, observai că deasupra tunelul era descoperit, dar mizeria şi paragina dinăuntru erau atât de mari încât până şi fâşia de cer părea o mizerie. Iar cine îşi imaginase mai înainte, în timpul tragerii, că ţinta stă aşezată într-un dispozitiv automat care sesizează, într-un fel oarecare, lovitura reuşită şi o face să gliseze prompt în jos avea acum ocazia să constate că se înşelase amarnic. Ţintele nu erau de fapt decât nişte plăci de metal gros (şi prin urmare grele) şi stăteau rezemate de perete la capătul unor prăjini lungi, tot de metal. Arătau atât de jalnic, ruginite şi lovite de cine ştie câte mii de gloanţe, încât nici nu se mai distingea dacă pe ele fuseseră pictate cândva cercuri concentrice sau siluete umane. Locotenentul-major le-a explicat că trebuiau ţinute în aşa fel încât să iasă prin deschizătura de deasupra tunelului şi să fie vizibile pentru trăgători. Regula era că atunci când o ţintă era lovită trebuia imediat retrasă pentru ca lucrul ăsta să se observe de către cei ce notau rezultatele tragerii. Cineva a întrebat:

— De unde ştim când o ţintă e lovită?

Ofiţerul i-a răspuns rânjind:

— Simţi în mână o scuturătură, bineînţeles. Şi a adăugat ironic: — Dar nu fiţi şi voi prea pretenţioşi. Mai coborâţi din când în când nenorocitele alea de ţinte chiar dacă nu simţiţi nimic. Infanteristul, nu-i aşa, e umanist. Îl doare sufletul pentru „semenul” său şi, metaforic vorbind, îl mai şi scoate uneori de pe câmpul de luptă înainte să fie ciuruit de gloanţe. Cu care ocazie face şi el ceva folositor: contribuie la îmbunătăţirea rezultatului tragerii.

Dar poligonul nu era singurul loc de tragere. Uneori foloseau în acest scop chiar câmpul de instrucţie de la marginea oraşului, sau mai exact din afara lui, neregulat şi plin de bălţi împuţite. Ca să nu se rătăcească cine ştie pe unde gloanţele trase, aşezau ţintele la piciorul unei ridicături de pământ. Locotenentul-major îi zicea mamelon şi râdea aşteptându-se la un potop de măscări, aşa cum de bună seamă venea din partea trupeţilor cu care era el obişnuit. T.R.-iştii însă nici nu clipeau îndărătul ochelarilor, iar lui rânjetul i se ştergea de pe faţă în timp ce îşi muta privirea de la unul la altul şi nici nu-şi mai dădea osteneala să-şi ascundă dezamăgirea. Iar dezamăgirea, o ştiau cu toţii, putea deveni în orice moment aversiune. Până una-alta însă rămânea mamelon, cu sau fără măscări, cu sau fără rânjete.

Şi fiindcă totuşi treceau drumuri de ţară prin locurile acelea pustii şi depărtate de lume, trebuia interzis accesul civililor cărora le-ar fi dat prin cap să pătrundă în zona de tragere. Aşadar, compania se împărţea şi aici, la fel ca pe poligon, unii primind misiunea să-i împiedice pe intruşi, în timp ce alţii trăgeau în ţintele de la baza mamelonului. Deosebirea faţă de poligon era că aici trebuiau să cuprindă a zonă atât de întinsă încât, o dată posturile de pază fixate, nici nu se mai vedeau unul pe altul.

Stând singur la o margine de drum de ţară, cu puşca la picior, Eugen avea ocazia să constate din nou, dar parcă mai acut decât altă dată, cât de lăbărţată stătea uniforma pe el; deşi era locul unde asta avea cea mai mică însemnătate. Oraşul se vedea undeva în depărtare, răspândind, sub razele soarelui, o lumină albă şi uşor ceţoasă deasupra orizontului, în timp ce în jurul lui creşteau nestingherite bălăriile înalte, neruşinate şi atotstăpânitoare. Vântul care le clătina făcea să se audă în răstimpuri câte un şuier în timp ce le mângâia în trecere capetele ţepoase şi ciufulite. Nici un petic de pământ nu era cultivat cât vedeai cu ochii, iar drumul pe care trebuia să-l păzească Eugen nu se ştia, sau el cel puţin el nu ştia nici de unde vine şi nici încotro duce. Undeva către mijlocul câmpului, la o distanţă apreciabilă, se zărea o gospodărie sărăcăcioasă, singură şi părăsită în toată acea imensitate uitată de lume. Când îşi întoarse privirea din nou în lungul drumului, Eugen observă apropiindu-se un băiat de vreo zece ani. Păşea fără să se grăbească pe marginea drumului, privind în pământ, absent, şi şfichiuia cu o nuia viguroasă tulpinile bălăriilor care îi ieşeau în cale. Le croia metodic şi cu ură deşi, în acelaşi timp, părea să nu aibă nimic personal împotriva lor. Tulpinile cedau sub nuiaua lui, plecându-şi în tăcere florile de purpură, înfrânte.

— Hei, îi strigă Eugen. Opreşte-te!

Băiatul nu părea să-l fi observat şi nici nu dădu vreun semn că se auzise strigat. Continua să se apropie şi să şfichiuiască bălăriile, la fel de absent, poate doar cu mai puţină ură. Hainele de pe el erau aproape zdrenţe, iar în picioare purta o pereche de ghete largi, cu şireturile dezlegate. Eugen îi tăie calea.

— Tu n-auzi? Stai pe loc!

Băiatul îl ocoli fără o vorbă şi fără să-şi ridice măcar privirea spre el. Doar încetă să croiască bălăriile şi îşi văzu de drum.

— Hei, măi nebunule! strigă încă o dată Eugen în urma lui. E zonă interzisă! Se fac trageri acolo. Oricând poate să te nimerească un glonte rătăcit. Tu n-auzi?

Chiar în clipa aceea se răspândi peste întinderea câmpului, venind de departe, ecoul unei împuşcături, urmată de alte câteva. Tir sau tragere? Băiatul se îndepărta, tăcut şi străin, pe drumul ce străbătea câmpul, fără să mai lovească buruienile.

Eugen îşi aminti de paltonul care îi rămăsese mic şi totodată se cam şi rosese, cu ani în urmă, pe la sfârşitul şcolii primare. Ai lui îl vânduseră ca să-i poată cumpăra altul nou. Paltonul fusese gri şi Eugen nu ştiuse cum arăta cealaltă faţă până într-o zi când tata îi arătase pe stradă, trecând pe lângă ei, un băiat cu vreo doi ani mai mic.

— Uite paltonul tău, îi spusese tata.

Dar paltonul pe care îl purta băiatul ce tocmai trecuse era cadrilat, cu nuanţe vii de bej şi de verde şi poate şi altele. Eugen făcuse următorii paşi — mulţi paşi — cu capul întors în urmă, nevenindu-i să creadă că era acelaşi palton gri pe care îl purtase atâţia ani fără să ştie că ascundea sub căptuşeală atâtea culori. E drept că avea o croială familiară, dar acum nu-i mai aparţinea. Băiatul cel străin, cu care nu schimbase nici o vorbă, se îndepărta în lungul străzii, cu capul în pământ, fără să vadă pe nimeni.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine
Publicat în Contrapunct, feb. 2006

Relaţiile literare ale unui fost membru al Uniunii Scriitorilor, fără protectori, amici literari sau alte pile

Relaţiile unui fost membru al Uniunii Scriitorilor (fără protectori, amici literari sau alte pile) cu entităţi literare (în viaţă sau defuncte), în regimul comunist şi în cel democrat

[Actualizare 2017]

Ştiu că asemenea articole, despre fricţiunile care au existat între autori şi editori, mai ales în vechiul regim comunist, dar şi în cel democrat de după 1990, au darul de a stârni antipatii. Iar eu n-aş avea nevoie de alte antipatii, asta-i sigur. Pe mine însumi mă încearcă o senzaţie de jenă — şi uneori de compasiune — atunci când întâlnesc pe reţelele de socializare lamentaţii ale unor autori mai mult sau mai puţin celebri la adresa unor critici şi/sau a unor editori, apeluri la solidaritate împotriva unor „autorităţi” literare cu apucături discreţionare, care te duc cu gândul la mania persecuţiei. (Pentru ca în mişcarea a doua să se solidarizeze cu... discreţionarii.) Pe de altă parte însă, nu pot să trec sub tăcere faptul că am fost deseori afectat de caracterul, prea puţin zis neprietenos, ci mai degrabă de-a dreptul anormal, al mediului literar din România. Aşa că îmi asum riscul să fiu luat drept un tip stăpânit de mania persecuţiei.
Se consideră în general că ceea ce le stătea în cale autorilor, sub comunism, era cenzura. Eu îmi propun să arăt că nu era doar cenzura. Era şi duplicitatea, meschinăria şi cinismul editorilor — a multora din ei —, pe care le exercitau cu multă voioşie. Sub umbrela cenzurii.

Persoane menţionate: Magdalena Bedrosian — istoric literar, redactoare la editura Cartea Românească (CR), Cornel Popescu — redactor la CR, Maria Graciov (fostă Bănulescu) — redactoare la editura Eminescu, apoi la CR, Nicolae Manolescu — critic, la acea vreme redactor la România literară (RL), Gabriela Adameşteanu — scriitoare, la acea vreme redactoare la CR, Radu Călin Cristea — critic literar, la acea vreme colaborator extern la editura Albatros, Petre Răileanu — critic, ulterior stabilit în Franţa, pe atunci colaborator extern la CR, Liviu Călin (1930–1994) — critic, redactor-şef la CR, Şerban Velescu — cenzor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Vasile Andru (1942–2016) — scriitor, redactor la revista Viaţa Românească (VR), Alexandru Balaci (1916–2002) — critic, „politician comunist, membru al Academiei Române, membru supleant al CC al PCR” (Wikipedia), director al VR, Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu” — scriitor, demnitar comunist, Ion Lăncrănjan (1928–1991) — scriitor, George Bălăiţă (1935–2017) — scriitor, director al editurii CR, Virgil Bulat (1940–2010) — poet, pe atunci redactor la editura Dacia din Cluj, Vasile Igna — scriitor, redactor-şef la aceeaşi editură, Eugen Uricaru — scriitor, redactor la revista Steaua din Cluj, Marian Papahagi (1948–1999) — critic şi traducător, director al editurii Echinox din Cluj, Marta Petreu — scriitoare, redactoare-şefă la revista Apostrof din Cluj, Lucia Crăciun — redactoare la editura Eminescu, Valeriu Rîpeanu — critic, director al editurii Eminescu, Adriana Popescu — secretară literară la Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic, din Bucureşti, Dinu Săraru — scriitor, director al aceluiaşi teatru, Platon Pardău — scriitor, redactor la RL, George Ivaşcu (1911–1988) — publicist, director al RL, Alex Ştefănescu — critic literar, redactor la RL, Constanţa Buzea — poetă, redactoare la RL, Cristian Teodorescu — scriitor, redactor la RL, Dumitru Matală — scriitor, director al Casei de Filme 3, Sorin Stanciu — redactor la aceeaşi casă de filme.

Aventuri la Cartea Românească
La editura Cartea Românească niciunul dintre cele două manuscrise ale volumului de povestiri „Magazinul” [1], pe care îl propusesem cu ceva timp în urmă, nu-i de găsit. Magdalena Bedrosian crede — e aproape sigură — că manuscrisul a fost citit la CCES. Totuşi nu se ştie exact de unde vine „negaţia”. Mi se spune (de către Cornel Popescu) că planul (pe ’87) a fost întocmit pe baza manuscriselor citite [?].„Magazinul” a fost în planul ferm pe ’85, în planul „de rezervă” pe ’86, iar în aprilie (mai?) ’87 a fost omis cu desăvârşire. Maria Graciov îmi spune că de obicei, când un manuscris „are probleme”, autorul este chemat pentru „substituire” [?]; n-am primit nicio înştiinţare din partea editurii în momentul când manuscrisul a fost respins. Sunt sfătuit (Magdalena Bedrosian) să alcătuiesc un volum nou, cu adaosuri, rămânând să se discute (totuşi?) includerea în plan, pentru ’87. Maria Graciov mă anunţă că e „e foarte mare concurenţa”: şase sute [?] de manuscrise se bat pe optzeci de „locuri”... Şi, pentru a doua oară, că: „Autorii tineri [?], necunoscuţi, sunt «sacrificaţi» deşi de multe ori ei scriu mai bine decât cei cu şapte cărţi publicate.” De asemenea, ar fi fost de preferat ca Nicolae Manolescu (care citise manuscrisul) să-mi fi făcut o „recomandare” scrisă; în consecinţă, ar fi bine să-l caut şi să i-o solicit.
   În legătură cu romanul „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” [2], Magdalena Bedrosian este de acord că părerea unui singur referent poate fi greşită (după prima respingere), dar că, în condiţiile unei concurenţe atât de mari [iarăşi!], poate constitui un criteriu de selecţie. I-am lăsat manuscrisul pentru a doua oară, cu rugămintea să-l transmită Gabrielei Adameşteanu, conform recomandării lui Radu Călin Cristea (însoţit de o copie a referatului acestuia, redactat pentru editura Albatros, unde fusese propus anterior). Primul referent, cel care a întocmit referat negativ — îmi spune M.B. — este, din câte ştie ea, redactor la editura Militară [?]; nu cunoaşte amănunte. [Aveam să aflu mai târziu că acest misterios referent se numeşte Petre Răileanu şi (conform unei „scăpări” a lui Cornel Popescu, care refuzase totuşi să-mi arate referatul) că după părerea acestuia, „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” este opera unui grafoman, fiindcă nu ar avea nimic de spus; pe undeva observ cu coada ochiului, subliniat în referatul pe care C.P. îl ţine în mână în timp ce discută cu mine: 170 pag. — cu alte cuvinte, 170 de pagini de vorbe goale.]
   Pe 5 august ’86, Gabriela Adameşteanu îmi spune că „dispariţia” de la CCES este probabil rezultatul jocului unor pile.

Discuţie cu Şerban Velescu după audienţa la Mihai Dulea
Discuţie la telefon cu Şerban Velescu despre rezultatul audienţei la Dulea, pe care o obţinusem pentru a-mi susţine publicarea romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” şi a volumului de povestiri „Magazinul” la editura CR (la sfârşitul audienţei vicepreşedintele CCES nu-mi comunicase nicio hotărâre): „Aveţi un răspuns?” îl întreb pe Velescu. „Da, avem un răspuns, în sensul că optăm pentru celălalt volum, de proză scurtă, aflat la editura Cartea Românească. Am vorbit şi cu dl Liviu Călin şi i-am transmis să facă o prezentare a volumului pentru includerea în planul pe anul viitor. Planul este deja făcut într-o primă formă, dar se mai poate include.” „Este răspunsul vicepreşedintelui Dulea?” „Este răspunsul conducerii secţiei din care fac parte.” „Aş putea să ştiu ce obiecţii i se aduc volumului în cauză?” „Nu sunt propriu-zis obiecţii. Romanul nu se referă la realitate, este un roman fantastic, nu este ceea ce se cere în raport cu priorităţile de astăzi. Ca scriitură nu i se poate reproşa nimic, dar altfel... Şi apoi, personajele îşi spun de o sută de mii de ori domnule, doamnă...” „Domnule Velescu, personajele mele sunt fictive şi îşi spun domnule şi doamnă. Dar a fost publicată aici şi acum o carte în care personaje reale îşi spun de o sută de mii de ori domnule. E vorba de «Epistolarul» lui Gabriel Liiceanu. Aşa că asta nu poate constitui o obiecţie.” „Nu, nu este o obiecţie, bineînţeles. Totuşi, lăsaţi mai bine să vă publicăm volumul de proză scurtă...” „Domnule Velescu, volumul acela conţine la rândul lui incursiuni în fantastic. Eu nu pot să scriu despre fapte mărunte, cotidiene, fără să le găsesc o semnificaţie...” „Fără îndoială.” „Dar faptele îşi găsesc de multe ori semnificaţia în plan imaginar. Atunci când personajele se întorc cu gândul la copilărie imaginarul are un rol decisiv. Un scriitor nu este un scriitor bun dacă opera sa nu permite şi alte interpretări.” „Măcar să existe un echilibru între real şi fantastic, măcar unele povestiri să fie din viaţa reală.” „Eu ştiu doar că personajul meu, Domnul Marius, chiar este un «om de tip nou», dezinteresat de avantaje materiale.” „Se poate interpreta şi altfel.” „Domnule Velescu, dumneavoastră aţi citit manuscrisul. Fiţi convins că într-o zi o să apară.” „Sunt convins. Dar nu acum. Lăsaţi-l să mai aştepte şi să ne ocupăm de celălalt.” „Nu mă îndoiesc că dumneavoastră ştiţi mai bine cum stau lucrurile.”

Aşadar, proză „puternic ancorată în realitate”... Numai CCES ştie despre ce trebuie scris. Noi toţi ceilalţi suntem o turmă ignorantă. Citind romanul, Ş. Velescu şi-a găsit confirmate din plin suspiciunile anterioare, pe care mi le-a comunicat în două rânduri, cu privire la neancorarea în realitate („Domnule Tumanian, eu nu ştiu ce aţi discutat dumneavoastră cu vicepreşedintele Dulea, dar să ştiţi că eu tot la ancorarea în realitate mă voi referi în referat.”) şi la abuzul de apelative burgheze.

Discuţie cu V. Andru, la sediul redacţiei Viaţa românească, 13 ian. 1989
   Vasile Andru: Mi se pare că ţi-am spus data trecută... N-are rost să mai încerci. Nu mai sunt posibilităţi de publicare la noi. Ţi-o spun fiindcă nu vreau să te amăgesc.
   Paul Tumanian: Nu-mi amintesc să-mi fi spus data trecută aşa ceva. Mi-ai spus doar că s-a nimerit să fii responsabil cu numărul pe august, număr festiv, când nu puteam să fiu publicat, apoi cu numărul pe ianuarie, iarăşi număr festiv, aşa că se punea doar problema când va fi posibilitatea viitoare. În nici un caz nu mi-ai spus că nu se mai poate niciodată!
   V.A.: De la o vreme, după cum ştii, nu mai există la noi responsabil cu proza, responsabil cu poezia ş.a.m.d. Fiecare membru al redacţiei răspunde de câte un număr. Şeful [Alexandru Balaci] procedează, după cum ţi-am mai spus, foarte democratic. Fiecare răspunde de câte un număr, în întregime, adică îşi alege prozele, poeziile, eseurile, totul după vederile sale, adică având în vedere criteriile proprii... Să fie rotund... Să concorde toate între ele...
   P.T.: Totuşi sunt aproape patru ani de când nu mi-aţi mai publicat nimic.
   V.A.: La noi nu funcţionează un asemenea criteriu.
   P.T.: Care criteriu?
   V.A.: Nimeni nu este publicat numai aşa, ca să se facă dreptate!... Fiindcă a aşteptat mult timp. Numerele se întocmesc după alte criterii... Sunt scriitori pe care publicul îi cere... Responsabilul de număr ţine cont de ceea ce îi place publicului.
   P.T.: Eu credeam că principalul criteriu este valoarea. Nu ceea ce îi place publicului. Dacă v-aţi orienta numai după ceea ce îi place publicului, atunci aţi publica numai autori de genul Dumitru Popescu.
   V.A.: Să ştii că publicul român are nevoie de proza lui Dumitru Popescu. El ştie unele lucruri foarte importante de acolo de sus. Noi ceilalţi poate că ştim mai bine anumite fapte existenţiale, deşi nu e sigur cât de bine le ştim.
   P.T.: Cum adică „ştie unele lucruri”? Dacă le ştie bine poate să scrie eventual eseuri bune, să facă filozofie bună. Dar pentru o proză bună ceea ce contează în primul rând este să ştie să exprime bine ceea ce ştie bine, nu doar să exprime fapte.
   V.A.: Nu-i aşa. N-ai dreptate. Faptele trebuie cunoscute, asta e important... Dar eu ţi-am spus ţie, lupta principală trebuie s-o dai la edituri, nu la reviste. La reviste poţi să publici oricât. Un autor fără cărţi nu-i un scriitor afirmat.
   P.T.: Afirmat! Există destui autori cu câte cinci cărţi publicate şi sunt departe de a fi afirmaţi.
   V.A.: Există două posibilităţi: fie lucrezi serios şi lupţi să-ţi apară cărţi, fie faci nevroză.
   P.T.: În ceea ce mă priveşte, nu există nici un pericol să fac nevroză.
   V.A.: Să ştii că sunt mulţi care nu recunosc că sunt nebuni. După cum există alţii care au spus despre ei înşişi că sunt nebuni dar sunt mai sănătoşi decât mulţi alţii.
   P.T.: Mă rog, nu te contrazic. Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Ţi-am spus, eu un lucru nu pricep: a fost vorba de inclus proza mea în numărul cutare, dar nu s-a putut fiindcă a fost un număr festiv... Următorul număr de care ai răspuns a fost iarăşi festiv... Iar acum, deodată, nu se mai poate niciodată! Asta nu pricep! Cum de nu mi-ai spus de la început că ceea ce v-am oferit nu e publicabil?
   V.A.: Să ştii că la noi tot ce primeşte redacţia e publicabil.
   P.T.: Publicabil? Cam vag.
   V.A.: Nu-i vag deloc. A fi publicabil înseamnă a trece un barem. La noi colaborează numai autori de valoare certă. Tot ce se oferă redacţiei este publicabil. Şi totuşi nu se publică nici jumătate din ce se primeşte. De pildă Lăncrănjan e supărat pe noi că nu i-am publicat nimic de zece ani.
   P.T.: Şi totuşi mie mi-aţi publicat fără să fiu autor cu renume. Eram ca şi debutant pe vremea aia.
   V.A.: Tu ai fost o excepţie. Dar în general noi întocmim numerele cu autori care se bucură de reputaţie, care sunt ceruţi de public... Dar asta pentru tine nu-i important. Ca să te afirmi, tu trebuie să lupţi la edituri, nu aici.
   P.T.: Ce mă tot îndemni să lupt! Cum vrei să lupt, cu pumnii? Ţi-am spus, am fost astă-vară în audienţă la Dulea, ce vrei mai mult?
   V.A. (ironic): Hm!... Un Eugen Uricaru nu s-ar fi dus niciodată în audienţă la Dulea...
   P.T.: Ceea ce scriu eu e alt gen... Din moment ce m-au scos din plan, am fost în audienţă, ce altceva puteam să fac?
   V.A.: Te-au scos din plan din motive ideologice?
   P.T.: Dacă tu socoteşti că faptul că personajele se adresează unul altuia cu „domnule” şi „doamnă” este un motiv ideologic, atunci m-au scos din motive ideologice!
   V.A.: Dacă Dulea ţi-a spus Nu, trebuia să te apuci să rescrii.
   P.T.: Eu spun ceea ce am de spus! Nu mă apuc să modific numai fiindcă nu-i place lui Dulea!
   V.A.: Nu-i vorba de modificat. Te aşezi la masă şi scrii ceva genial! Să nu mai aibă nimeni nimic de obiectat!
   P.T.: Genial? De unde ştii că n-am scris ceva genial? Gabriela Adameşteanu mi l-a apreciat. La fel şeful de secţie Liviu Călin, directorul Bălăiţă. Nicolae Manolescu mi-a spus: „Foarte bine scris”! Ce vrei mai mult?
   V.A.: Dulea ţi-a citit manuscrisul?
   P.T.: Numai după audienţă.
   V.A.: Înainte, nu?
   P.T.: Înainte mi-a citit referatul pe care mi l-a făcut Gabriela Adameşteanu.
   V.A.: Nu înţeleg, ai fost în plan sau nu?
   P.T.: Am fost. Aşa mi s-a spus. Puteam să nu-i cred?
   V.A.: Cred că ai fost dezinformat. Editura face de obicei o prezentare de câteva rânduri, care este o simplă formalitate. Consiliul Culturii nu scoate niciodată din plan pe cineva numai pe baza acestei prezentări.
   P.T.: Şi totuşi m-au scos numai pe baza prezentării.
   V.A.: Înseamnă că editura te-a dezinformat. Sau te-a informat doar pe jumătate. Dacă eşti aprobat în planul editurii, la Consiliul Culturii se trimite întregul manuscris... Văd pe faţa ta că nu te-am convins. Nici măcar aşa, pe plan amical. Ai fi preferat să te amăgesc? Să-ţi spun: „Poate altă dată”? Nu-mi apreciezi sinceritatea.

Aventuri de Cluj: editura Dacia
Un loc aparte în încercările mele de publicare îl ocupă Clujul. O primă încercare: volumul „Trei duminici însorite” (v. nota 1) trimis la editura Dacia încape pe mâna redactorului Virgil Bulat, care îl desfiinţează pur şi simplu. Una dintre cele mai bune povestiri pe care le-am scris vreodată, „Magazinul” (publicată ulterior, în 1984, la VR, bine primită de critică), este taxată drept „reconstituire cu recuzită bine cunoscută a unui univers kafkian [să-l fi citit oare vreodată V. Bulat pe Kafka?] lipsit însă de trăsături care să permită o reinterpretare artistică a formulei”. „Visul” — zice V. Bulat — „poate cea mai slabă piesă din volum”... Acelaşi „Vis” care, peste ani, avea să fie tradus în spaniolă spaniolă — de către Joaquín Garrigos — şi publicat în revista Empireuma (apreciat fiind de către directorul acesteia); ca şi în Casa del Tiempo din Mexic. Şi dimpotrivă, găseşte virtuţi artistice nuvelei „Trei duminici însorite”, pe care în cele din urmă am găsit-o eu însumi suficient de nereuşită ca s-o elimin din propunerile ulterioare către edituri şi, mai mult decât atât, nici să nu găsesc de cuviinţă s-o păstrez, eventual, ca pretându-se la o rescriere. Şi zice dl Bulat în finalul scrisorii: „vă semnalăm doar o parte din cacofoniile remarcate [urmează o înşiruire a paginilor cu cacofonii] — lista lor rămânând evident (s.m.) deschisă.” Dumnezeule, dar de ce era evident? [3]
   „Aventura clujeană” continuă cu propunerea, făcută în decembrie ’84 aceleiaşi edituri Dacia, a romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică”. Urmează 15 luni de aşteptare, interval în care am avut totuşi cinci convorbiri telefonice cu Vasile Igna şi cu V. Bulat, care îmi promit de fiecare dată un răspuns; şi în rest nimic. Cer deci, în februarie ’86, restituirea manuscrisului, cu promisiunea că nu-i voi mai deranja niciodată. Nici manuscrisul nu soseşte. Revin în iulie ’86 cu rugămintea de a-l recăpăta; şi abia atunci îl primesc, fără nici o notiţă, fără nici o scuză.
   În iunie ’88 propun povestirea „Coroana Australă” revistei Steaua. Telefonez la redacţie în luna octombrie şi mi se răspunde că se va publica. Urmează, ca de obicei, tăcerea. Nu mai ţin minte exact când, probabil în primăvara lui ’89, am o nouă convorbire telefonică cu Eugen Uricaru, care, părând jenat, mă lasă să înţeleg că vremurile nu sunt propice pentru „Coroana Australă”.
   În august ’92 îi telefonez lui Marian Papahagi cerându-i acordul pentru dramatizarea radiofonică a romanului „Umbra locuită” de Alberto Ongaro, apărut la editura Echinox. În septembrie, urmându-i sugestia, trimit editurii o cerere scrisă. Urmează câteva luni de tăcere. Îi telefonez din nou lui M.P. în august ’93. Îmi promite să mă sune în două-trei zile. Nici vorbă de telefon. La mijlocul lui noiembrie ’93 îi trimit o scrisoare care se încheie cu: „[Î]n ciuda premiului Academiei pe care l-aţi căpătat recent, în ciuda renumelui dv. de om de cultură (şi de caracter), dle Papahagi, atât timp cât comunitatea noastră culturală va fi dominată de oameni ca dv. nu ne vom desprinde din Balcani. În consecinţă renunţ la proiect şi nu mai am nevoie de acordul dv.”
   Propun în iunie 2001 povestirea „În intimitatea lui Dragoş” revistei Apostrof. În decembrie am o convorbire telefonică cu Marta Petreu, care invocă lipsa fondurilor pentru tipărirea revistei (revistă care însă continuă să apară). Îmi spune M.P., după un moment de ezitare, că poate e mai bine să încerc în altă parte: „Nu vreau să stau în calea afirmării dv.” Îi spun că nu-i vorba de afirmare deoarece sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Îmi răspunde uşor iritată: „Nu mai fiţi atât de suspicios! Un scriitor are nevoie să se afirme mereu!”
   Pe 25 iunie 2003 îi propun, prin Internet, revistei Tribuna povestirea „Blana de urs”. Revin pe 6 iulie cu un nou mesaj, rugând să mi se confirme primirea textului şi să mi se comunice eventuale motive extraliterare care ar face ca povestirea să nu poată fi acceptată. Până pe 14 iulie nu am nicio reacţie, drept care îi trimit un ultim mesaj prin care îmi retrag oferta.
   Deci absolut toate tentativele mele la Cluj au fost primite fie cu răspunsuri (mai mult sau mai puţin iritate) în doi peri, cu grosolănii, fie cu tăcere. Poate că nu întâmplător Gheorghe Funar e primarului Clujului (Napoca!).

Tentative la editura Eminescu
Volumul de povestiri „Chermeza vânătorilor” („Trei duminici însorite”) (v. nota 1) a stat cinci ani la editura Eminescu. A fost găsit bun de publicat de redactoarea Viorica (Lucia?) Crăciun (între timp divorţată şi devenită Florea) după vreo doi ani. A fost apoi amânat cu un an, şi cu încă un an, din cauza... lipsei de hârtie. Apoi a fost scos din plan, din motive necunoscute. A fost reintrodus în primăvara anului 1981 în planul de apariţii pe 1982. În sfârşit, a fost scos din nou, tot din motive necunoscute. Dna Florea este de părere: „Ceva trebuie că se întâmplă. Ştiţi, între dna Graciov (Bănulescu) şi directorul editurii, Valeriu Râpeanu, relaţiile sunt încordate. Probabil că s-a scos din plan volumul dumneavoastră pentru că dna Graciov v-a publicat prima carte. Este doar părerea mea! Poate că ar fi bine să vă adresaţi altei edituri. În ultima vreme este la noi o încordare... Vă rog să nu-i spuneţi nimic lui Musica (dna Graciov/Bănulescu)!
   La 22 XII 1984 apare în săptămânalul Săptămîna (redactor-şef: Eugen Barbu) o listă zeflemitoare de premii acordate unor persoane mai mult sau mai puţin publice. Printre altele, se acordă „CUPA ÎNTREPRINDERII DE ŢIGARETE BUCUREŞTI ŞI A REPREZENTANŢEI FIRMEI KENT: Lucia Crăciun, pentru întreaga activitate prestată le Editura Eminescu”.
   Pentru promovarea manuscrisului meu nu m-am gândit să apelez la firma... Kent!

Tête-à-tête cu Adriana Popescu, Teatrul Mic
Explicaţii date de secretara literară de la Teatrul Mic (şi Foarte Mic), Adriana Popescu [completare din 2013: director Strategii Culturale, Comunicare şi PR la Teatrul Naţional din Bucureşti; vorba imnului PDL: „Apa trece, pietrele rămân”], la propunerea mea „Noaptea Anului Nou” (piesă cu două personaje), oferită în feb. ’82.
   — Noi nu avem experienţa unor săli de acest fel [Teatrul Foarte Mic — de mici dimensiuni, cu puţini spectatori; se pare că se avea în vedere o montare a „Nopţii...” la TFM]. Mi-am dat seama că acolo, unde actorii joacă practic fără scenă, conflictul trebuie să fie foarte acut. Dacă la spectacolele mari poţi să compensezi slăbiciunile textului printr-o bună montare, prin mişcare scenică, prin mari actori etc., ei bine, în cazul pieselor cu două personaje, publicul nu poate fi înşelat. Trebuie să-i oferi un subiect puternic. Or, la dumneavoastră, mi-am dat seama între timp, motivele nu sunt destul de puternice. Piesa este bine scrisă, aşa cum v-am spus, fluentă, dar lipseşte această acuitate pe care o vrea publicul. Surprinzător, publicul vrea teatru politic. [Natural, vrea cârlige care să-i permită să se defuleze într-un regim totalitar; evident, se mulţumeşte şi cu cârlige sexuale, fiindcă sexul este incitant în orice regim.] Pe atunci vă spuneam [la o discuţie anterioară] că nu se ştie ce profil va avea teatrul [Foarte Mic]; se ştia doar că prima stagiune va avea un repertoriu politic. Ei bine, între timp se pare că lucrurile s-au clarificat: teatrul va rămâne politic. Căci, poate nu ştiaţi, este patronat de UTC.
   — Nu, nu ştiam.
   — E bine să ştiţi.
   — Ştiam că toate sunt patronate de...
   — Ei da. Dar UTC-ul patronează efectiv. Adică s-au făcut intervenţii serioase la renovarea sălii. Altminteri, apelând la ICRAL, cum credeţi că sala ar fi putut să fie gata în trei luni?...
   Şi apoi, revenind la piesa dumneavoastră, se pare că s-a ivit o saturaţie de piese cu două personaje. [Îmi dă exemple.] De pildă „Lecţia de engleză”. Aţi văzut piesa? Să vă duceţi neapărat. O elevă stă de vorbă cu profesoara ei de engleză. Şi din vorbă în vorbă reiese că între părinţii ei s-a produs o ruptură. De unde la început publicul se amuză, la sfârşit ţâşneşte drama. Este fantastic!
   — Deci repertoriul nu este numai politic.
   — Cum să nu!
   — Poate mai degrabă social.
   — Asta, doar dacă vreţi să înţelegeţi prin politic ceva foarte... restrâns.
   — în cazul ăsta, mărturisesc că nu prea cunosc definiţia cuvântului „politic”.
   — Politic înseamnă tot ce implică o angajare, o atitudine angajată faţă de realitatea timpului istoric pe care îl trăim.
   — Înseamnă că fără o „ancorare în realitate” [expresia cheie a epocii în materie de aprecieri literare], cum se obişnuieşte să se spună, nu s-ar putea scrie teatru cu adevărat mare. Cum rămâne atunci cu clasicii greci, sau cu Shakespeare? Exceptând episoadele istorice, ei au descris eternul omenesc.
   — Sigur că există un etern uman, dar se cere în primul rând pricepere în conducerea acţiunii. [Etc. etc.]
   — Văd că de la ultima noastră întâlnire atitudinea dumneavoastră s-a schimbat complet. Nu pricep ce s-a întâmplat de fapt.
   — V-am spus, nu aveam experienţa acestor săli... Apoi, între timp s-a ivit o concurenţă puternică.
   — Concurenţă? Eu credeam că tocmai aşa ceva nu există. Aud vorbe frumoase despre dramaturgia românească, dar nu văd dramaturgia românească. De la Baranga încoace nu s-a mai scris nimic mai acătării.
   — Cum să nu! [Şi mi se oferă un exemplu sau două; ba chiar, la nu ştiu care spectacol publicul a luat cu asalt casele de bilete.] E drept că sunt foarte puţine piese bune. Directorul teatrului, Dinu Săraru, nici nu ţine seama de impunerea care vine de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de a avea un repertoriu compus din piese originale în proporţie de 75%. El spune că publicul românesc nu va rămâne cu procentele ci cu ideile. De aceea au fost montate multe traduceri, printre care şi „Lecţia de limba engleză” de care vă spuneam. Au fost desigur şi câţiva consacraţi, Paul Everac [şi încă nu mai ştiu cine], dar şi tineri. Ba chiar unul care şi-a scris piesa în colaborare cu teatrul; adică el venea, noi îi spuneam ce doreşte publicul, mai scria o parte ş.a.m.d.
   Eu n-am nimic cu dumneavoastră. Ba chiar ar fi o încununare a carierei mele să găsesc un autor de mare valoare. Dar... concurenţa e foarte mare, conflictul în piesa dumneavoastră e cam subţire, cum vă spuneam chiar de la început.
   [Etc. Etc. Etc.]
   Undeva, către sfârşitul discuţiei:
   — Iar Cehov, considerat un mentor al teatrului secolului 20, inclusiv al celui american, împreună cu Shakespeare, vor fi şi ei prezenţi, ca excepţii.
   — Bieţii Cehov şi Shakespeare, iată-i ajunşi excepţii!
   — Păi da, în context.

Platon Pardău, cerberul de odinioară de la RL şi Alex Ştefănescu, cerberul din zilele noastre
Discuţie cu Platon Pardău la redacţia RL (unde am propus: „Preţuri convenabile”, „Coroana Australă”, „Maeştrii anonimi”, „Chermeza vânătorilor”). Îmi spune că de la „Satelitul Pipera” încoace (singura mea povestire publicată în RL (ianuarie ’87) proza mea a luat o altă direcţie. Îşi închipuia despre mine că trăiesc mai... în mijlocul oamenilor; cu alte cuvinte se aştepta să-i ofer o proză mai... muncitorească!
   Nu discutăm despre „Preţuri convenabile” fiindcă, după cum îmi spunea cândva, nu se ocupă de persoane active ci de pensionari...
   Îmi citeşte (reciteşte?) pe loc „Chermeza vânătorilor”. Nu-i de acord cu libertăţile de punctuaţie pe care mi le-am luat. Mi-o dă ca exemplu pe Gabriela Adameşteanu, pe care — îmi spune — într-o ocazie asemănătoare defunctul director George Ivaşcu a invitat-o să aşeze la locul lor semnele de punctuaţie. Căci: ce-ar zice copiii despre o asemenea ortografie?
   Apoi, i se pare suspect titlul cu... vânători. Se teme de vreo aluzie: Ernst Jünger, într-o carte apărută în timpul războiului, de pe urma căreia era s-o păţească, se referise la Hitler sub masca... Marelui Vânător! Dacă, cumva, şi eu...? Apoi îmi dă alte două exemple: o proză a lui Marius Tupan [?], tot cu vânători, care fusese deja trimisă la cules, când iată că intervine povestea vânătorilor din Oltenia [?]. Proza este scoasă din lucru!... Şi o altă proză, exact cu acelaşi prilej, când, închipuie-ţi dumneata, cineva, un personaj îşi ucide nevasta... la vânătoare!
   Discutăm apoi despre „Maeştrii anonimi”, unde găseşte prea multe aluzii, prea multe afirmaţii răutăcioase, chiar şi la adresa artei în general (deşi — îmi spune — unii ar putea să se bucure citind asemenea lucruri), prea multe chiţibuşuri interpretabile. În final, îmi dă povestirea înapoi, nu înainte de a recunoaşte că într-un asemenea gen literar, apropiat de eseu, am unele merite.
   Începe apoi să-mi citească fragmentul de roman pe care i l-am adus din „Urma scapă turma” (primele zece pagini din capitolul 1). Îmi atrage atenţia că într-unul din primele pasaje e vorba de Mihai Viteazul... Portret!... Noapte întunecoasă... înţelegi dumneata? Ce s-a întâmplat cu Mihai Viteazul?... Cu alte cuvinte, aluzie la asasinarea unui conducător! Găseşte pe pagina următoare afirmaţii despre Traian, despre daci, cu alte cuvinte originea românilor — chestiune delicată în prezenta conjunctură... Apoi, despre box... Despre oină... Nici nu înţeleg ce vrea să spună. De peste tot, ameninţări! Aluzii... Delirul... După două-trei pagini citite îmi dă fragmentul înapoi cu un gest hotărât şi autoritar: Nu! Asta nu merge!
   Îşi dă în final avizul pentru „Chermeza vânătorilor”, urmând să ceară părerea colegilor şi avizul conducerii. Îl rog să nu pună în text prea multe puncte în ipoteza că povestirea întruneşte „voturile” necesare, pentru că, îi spun, şarmul prozei stă în continuitatea/fluiditatea propoziţiilor. Mă contrazice: Nu, şarmul prozei stă în întrepătrunderea celor două planuri (după ce, în prealabil, isprăvind lectura, mă întrebase: Şi? Ce-i cu chermeza asta a vânătorilor?... Eu explicându-i: [Eroul principal] n-a vrut să scrie compunerea, nu i-a plăcut subiectul; iar tatăl era un om cu o mare... experienţă de viaţă, cu mari disponibilităţi ş.a.m.d.).

Scrisoare către dl Alex Ştefănescu

Încep prin a vă reaminti că v-am propus spre publicare o povestire, „Blana de urs”, în luna mai 2000. Înlocuirea ei cu o alta, intitulată „Poză de grup în Grădina Cişmigiu”, pe care i-am transmis-o lui Nicolae Manolescu cu prilejul interviului pe care i l-am luat în ianuarie 2002 [pentru revista Originii, din SUA], am considerat de la sine înţeles că se înscrie pe linia continuităţii mele pe lista de aşteptare. Sunt deci mai bine de 3 ani de când o proză de-a mea aşteaptă. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă... Dacă vă amintiţi, mi-aţi spus o dată la telefon că nu îmi puteţi garanta nicio dată limită până la care să-mi publicaţi textul. (De ce nu-mi puteaţi garanta rămâne greu de înţeles.) V-am întrebat: Dar îmi puteţi garanta că se va publica „cândva”? Mi-aţi răspuns: Da.
Recunosc acum: prin simplul fapt că aproape v-am cerşit câtimea de promisiune exprimată prin acel nefericit „cândva” m-am pus cu bună ştiinţă într-o situaţie umilitoare absolut inacceptabilă.

Nu mai vorbesc de încercările anterioare la RL, de dinainte de ’89. Îmi amintesc cum i s-a adresat o dată, pe la mijlocul anilor ’80, Manolescu lui Platon Pardău (care, se pare, la vremea aceea tăia şi spânzura acolo, cel puţin în materie de proză); la fel ca şi dv. astăzi, P.P. mă amâna de la o lună la alta, de la un an la altul. „Publică-l, dom’le! i-a spus Manolescu la un moment dat, cu mine de faţă, pe sfert în glumă şi pe trei sferturi indignat. E o proză nepublicabilă? Nu? Atunci publică-l, de ce nu-l publici?”

Se pare că există — şi nu de azi, de ieri — un gen de sadism literar: cu cât îl vezi pe cineva mai doritor să fie publicat, cu atât plăcerea de a-l respinge e mai mare. Respingerea ca respingerea, dar amânarea sine die, ehei! amânarea procură, se pare, o plăcere încă şi mai perversă. Într-un fel, aş putea spune chiar că vă înţeleg: ţine de ticăloşia umană ascunsă în fiecare din noi — la unii mai ascunsă, la alţii mai la vedere.

După ’89, până în mai 2000 (când am avut nefericita inspiraţie să mă adresez direct dv.), încercările mele au continuat. Fără succes, desigur. Îmi amintesc de asemenea cum Constanţa Buzea, aflată întâmplător prin preajmă în timp ce discutam cu Cristian Teodorescu, a intervenit tam-nisam, cu acreala-i caracteristică: „Dv. sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor? [Nu eram pe atunci.] Nu? Şi atunci ce pretenţii aveţi? Sunt două mii de membri ai Uniunii care aşteaptă să fie publicaţi.”

Şi când mă gândesc la calitatea jalnică a multora din textele de proză autohtonă, mai veche sau mai nouă, pe care le-aţi publicat în tot acest timp (în condiţiile în care îmi justificaţi perpetua amânare prin cantitatea mică de proză care se publică în RL). Numai asta şi ar fi fost de-ajuns să mă facă ies din joc odată pentru totdeauna.
O fac abia acum, cu nesfârşit regret că atâta amar de vreme m-am complăcut în situaţia umilitoare de a aştepta un „da” — pentru ce? Doar pentru vanitatea de a mă vedea publicat în compania tuturor mediocrităţilor, inclusiv în compania pipiţelor literare, la insistenţele cărora dv. înşivă recunoşteaţi că obişnuiţi să cedaţi uneori? Numai pentru că România literară trece drept cea mai importantă revistă literară din România? Vai de România daca asta e revista ei literară # 1.

Ceea ce s-a întâmplat cu încercările mele de a publica o proză în revista dv. deja nu mai ţine de domeniul deficienţelor în relaţiile literare. Nu ţine nici măcar de domeniul deficienţelor în relaţiile cu oamenii în general. E patologie pură, vă asigur. Nu vă îndemn să meditaţi asupra chestiunii fiindcă ştiu că e inutil.

Aşadar îmi retrag povestirea „Poză de grup în Grădina Cişmigiu” şi vă promit că niciodată n-o să mai vin cu vreo altă propunere — atât timp cât trăiesc eu sau cât timp Ştefănescu & Co (sau Manolescu & Co.) vor mai conduce România literară. Trebuie să ai mare ghinion să te fi născut şi să fi trăit într-o ţară ca România. Dar, de! nu alegem locul unde ne naştem.

Paul Tumanian
25 iun. 2003

Întreţinându-mă cu directorul Casei de Filme 3
Discuţie cu directorul Casei de Filme 3 (Dumitru Matală) despre scenariul meu „Iacob Onisia” după povestirea–reportaj „Moartea lui Iacob Onisia”, de Geo Bogza. Obiecţii: Întreg şirul întâmplărilor din scenariu conduce către un deznodământ, către o pedeapsă despre care nu se ştie de ce o primeşte I.O. Cu alte cuvinte, lipsa aceleiaşi laturi „sociale”. Accidentul lui I.O. se întâmplă datorită întreruperii lucrului la o mină, de Crăciun. „Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau?” „David [un personaj din scenariu] n-ar trebui să acţioneze spontan ci ca «trimis» al partidului. Căci pe vremea aceea exista un partid! Eu nu pot să fac abstracţie că în ’36 exista un partid comunist!” „I.O. n-ar trebui să se uite cu jind la petrecerea de la vila din marginea Petroşanilor. El trebuie să rămână miner! Să aspire la o condiţie mai bună, da. Dar nu să aspire la clasa cea mai de sus! Asta îl anulează ca personaj. Privind petrecerea, cel mult ar trebuie să murmure indignat: «Mama lor de îmbuibaţi!»” „Replica «Noi românii avem de toate, numai disciplină nu» ar trebui să dispară!” „Chiar dacă o rosteşte un personaj negativ?” „Chiar dacă! Cum am putea spune pe faţă una ca asta?” „Până şi beţia lui I.O. ar putea fi privită cu ochi nebinevoitori astăzi, când [mai în glumă, mai în serios:] acţionează Decretul 401 privind disciplina la locul de muncă.” „Scena de «dragoste» dintre I.O. şi soţie iarăşi n-are ce căuta. În filmele româneşti de astăzi aţi mai văzut scene de dragoste?” Îi răspund că da. Ba chiar unele dintre ele de-a dreptul groteşti, cum ar fi scena dintre „şeful” Proca şi nevastă-sa, din „Croaziera” lui Daneliuc. Sau scena de dragoste din „Fructe de pădure”. Sorin Stanciu [redactor la casa de filme] intervine: „De-aţi şti dumneavoastră cum a fost la început scena aceea din «Fructe de pădure» şi ce-a mai rămas din ea!...” Iar directorul, despre „Croaziera”: „Aparţine unei alte epoci.” Îmi exprim nedumerirea: „Cum, unei alte epoci! Doar l-am văzut acum vreo trei luni...” „Da, dar a fost făcut acum trei ani...”
   Pe scurt, apel, destul de bine mascat, pentru înţelegerea situaţiei.
   Şi deci, fără nici o promisiune fermă, scenariul rămâne în atenţia Casei, cu perspectiva să intre în plan în ’87, în cel mai bun caz ’86, de se va întâmpla să „cadă” în acel an vreunul din scenariile aprobate.
   Îl interesează şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, despre care îi spun că trecut pe la Casa lor. Îşi notează într-un carnet. Spune: „S-ar putea să avem nevoie de basme.”

Epilog

„Domnule preşedinte [Nicolae Manolescu],
Subsemnatul Sergiu-Paul Tumanian, prin prezenta vă anunţ retragerea mea din Uniunea Scriitorilor din România.
Nu cred că pe dv. vă interesează motivele gestului meu, şi nici eu nu cred că merită efortul de a vă da explicaţii.
Rămân doar cu regretul că mi-am dorit să fiu membru al acestei aşa-zise Uniuni.
11 iulie 2005”

[1] Oferit spre publicare, sub diferite alte titluri („Trei duminici însorite”, „Chermeza vânătorilor”) şi cu conţinuturi uşor diferite, editurilor: Dacia, sept. 1975; Eminescu, oct. 1976; Cartea Românească, oct. 1981, din nou, în primăvara anului 1984, din nou în august 1986; retras în sept. 1991; publicat cu titlul „Conspiraţia inocenţilor” la editura Ararat, 1997.

[2] Oferit editurilor: Albatros, sept. 1983; din nou, în copie, ian. 1984; Cartea Românească, sept. 1985; din nou, iulie 1986; din nou, în vara anului 1990; retras în oct. 1992; Litera, oct. 1992; retras, oct. 1994; publicat la editura Ararat, 1995.

[3] Am aflat recent că Virgil Bulat făcuse puşcărie până în 1964. Probabil că trebuia cu orice preţ să se reabiliteze; aşa că făcea exces de zel.

Supermarket*

Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul pacific rose, de pildă, cu piersica red heaven (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — că doar pentru asta erau plătiţi.

Clientul ursuz aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.

— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite... Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.

Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.

— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.

Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu

o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii... Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz... Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, erau copiii lui. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.

— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.

Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux... Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?

În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.

— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.

Locul arăta ca o scenă luminată à giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:

— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)

Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:

— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?

Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.

— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare... toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?

Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.

Al patrulea client! se iscă din senin un zvon în mulţime. Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare... — Adică cum al patrulea?...¬ — Al patrulea începând de când?... — Al patrulea la care casă?... Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.

De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.

— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!

Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără să-i stea în cale vreun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe...

— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scos pe uşa din dos... Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă... De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.

— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!

Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.

— Cum aţi spus?... Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?

Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:

— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun... Asta care a fost adineauri...

Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.

— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!

Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi detună în frunte.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 11–12, 2009

Relativitatea mişcării

Întotdeauna am evitat să-mi notez impresiile de călătorie, poate pentru că am intuit că într-un fel vezi locurile şi întâmplările în timpul excursiei, şi altfel îţi aminteşti de ele peste ani. Impresii, nu?... Astăzi îmi pare de-a dreptul amuzant că au fost momente, în timp ce mă aflam pe traseu, cum s-ar zice, când mi-am zis, exasperat, că ar fi fost parcă mai plăcut să văd toate acele locuri la televizor decât să-mi fac nervi într-un grup improvizat, în genul unul hăis şi altul cea, şi c-un ghid ignorant, delăsător şi totodată autoritar... Sau, mă rog, cu pretenţia de a fi autoritar.

Dar dacă mă uit astăzi în carnetul meu dedicat excursiilor, cu supracopertă albastră de vinilin, c-un semn de carte ataşat de copertă, moale şi puţin cam lipicios, care mă ajută, în principiu, să găsesc numaidecât ultima însemnare (dorită), îmi dau seama că notaţiile mele sumare, referitoare aproape în totalitate la lucruri concrete, îmi redeşteaptă cu destulă promptitudine şi fidelitate impresiile rămase nenotate. Şi dacă am omis ceva, cu atât mai bine — rămâne un mister.

Ziua I: Văleni — Cheia (scurt popas) — Pasul Bratocea — Sighişoara (dejun restaurant Sighişoara, Cetatea, Turnul cu ceas, monumentul arhitectonic din Deal, sec. XIV) — Tg.–Mureş, cazare şi cină — hotel, rest. cat. I... Fie vorba între noi, «monumentul arhitectonic din Deal» era de fapt Biserica din Deal. Dar, mă rog, aşa figura în programul excursiei... Sau: Suceviţa. Capsulă cu o şuviţă din părul Doamnei Elisabeta Movilă, 1616. Dusă în captivitate la turci. Argint aurit.

Dar la întoarcere, în timp ce străbăteam Valea Prahovei şi anume orăşelul Buşteni, în suflet cu acea binevenită destindere proprie încheierii oricărui tur, fie el neted sau presărat cu mizerii mărunte, să fi fost oare adevărat că ghidul nostru Dan Elisei ne povestea cum în cursul turului său anterior, cam prin acelaşi loc, şoseaua era împânzită de băieţi costumaţi în turişti austrieci, cu pantaloni scurţi bavarezi cu bretele şi de gât cu aparate de fotografiat şi binocluri profesioniste? Asta aproape că nu-mi vine să cred, astăzi, după ce au trecut atâţia ani. Însemnările concrete nu-mi evocă întâmplarea. În carnet nu scrie decât: Mic dejun la Piatra–Neamţ — Bicaz — Cheile — Lacul Roşu (popas la Chei şi la Lacul Roşu) — Miercurea–Ciuc, Tuşnad (dejun) — Braşov — Valea Prahovei — Bucureşti (aprox. ora 20). Poate că mă înşală memoria. El le zicea băieţi, nu securişti, dar toată lumea ştia despre ce era vorba. În autocar se aflau, ca întotdeauna, cam patruzeci de turişti de toate vârstele, pe care începea să-i lege, la spartul târgului, o brumă de solidaritate, sau poate mai degrabă un pic de nostalgie a despărţirii apropiate, peste numai câteva ore... Dan Elisei, în dreapta şoferului, cu microfonul la gură părea să nu aibă nici cea mai mică reţinere în timp ce povestea toate acelea despre turiştii bavarezi cu binocluri de gât...

Adormeam obosit, cu gândul că poate nu fusese rău, până urmă, că mă încumetasem să risc mizeriile mărunte ale unei excursii decât să stau închis în casă şi să mă uit la televizor. Când n-ai nimic — sau mai nimic — să-ţi reproşezi, somnul vine uşor...

Mă aflu sus pe buza unui crater uriaş — sau poate pe ultimul graden al unui stadion pustiu — şi contemplu priveliştea terifiantă şi în acelaşi timp atrăgătoare ce se deschide sub mine. Un stadion sau un crater uriaş? Se aseamănă cele două — desigur numai ca formă. Iată, pe toată întinderea peretelui interior, povârnit şi curbat, al craterului — sau poate al stadionului — observ, de la mare distanţă, aşezate ordonat, sumedenie de cubuleţe care au, toate, culoarea (şi poate şi consistenţa) piritei, dar despre care ni se explică de către o persoană bine informată, aflată în preajmă, dar pe care n-o văd ci doar îi aud vocea în timp ce dă explicaţii, că sunt rezultatul unui experiment la o scară fără precedent: cubuleţele de culoarea piritei, aşezate ordonat, sunt ceea ce a rezultat din prelucrarea rămăşiţelor tuturor ţigărilor care au fost fumate vreodată pe faţa pământului. Tot ce ni se arată este menit a dovedi cât a fost fumatul de dăunător pentru umanitate de-a lungul secolelor. Prin aspectul lor cubuleţele nu sugerează pericolul, dar numărul lor imens (ele stau, se presupune, în locul oamenilor, absenţi sau dispăruţi), ca şi alinierea, ca şi culoarea, ele arată cât de impresionant este totul. Şi cât ar trebui să fie de macabru dacă ne-ar impresiona cu adevărat. Un pericol de proporţii continentale. Deasupra, fâşii de nori albi se întind pe un cer albastru, ca într-o poză trucată. Deşi stau nemişcat, îmi dau seama de alinierea perfectă a cubuleţelor de culoarea piritei, întocmai ca atunci când, privind o livadă pe fereastra unui tren în mers, observi ordonarea pomilor: mai întâi alinierea în profunzime — în lungul laturii mici a dreptunghiului, cum s-ar zice —, apoi alinierea pe diagonală şi în sfârşit alinierea în lungul laturii mari, după ce livada a rămas în urmă şi calea ferată a cotit uşor înlesnindu-ţi perspectiva.

Nimeni din grup nu comentează, dar chiar şi aşa, fără nicio vorbă, se simte că toată lumea e adânc impresionată dar, într-un fel, nu de cele văzute. Altul pare a fi motivul emoţiei — un motiv obscur. Ne cunoaştem vag între noi. Dar când ne retragem şi ajungem în cu totul alte locuri, mă nimeresc alături de un bărbat tânăr, cu o înfăţişare plăcută, tuns scurt, care îmi acordă o atenţie specială. De altfel, se pare că ne cunoaştem de mai multă vreme, lucru de care el pare să fie mai conştient decât mine. Lipit de mine, mă sărută pe obraz, ceea ce începe să mă scandalizeze abia după ce se repetă de mai multe ori. Îmi spune:

— Ai putea să mă găzduieşti la noapte, nu crezi?

Nu-mi aduc aminte să fi discutat mai înainte despre o posibilă cazare la mine acasă, dar, de vreme el îmi sugerează asta, mi se pare de la sine înţeles că orice cazare la hotel este exclusă.

Nu trece mult şi îmi mărturiseşte fără nicio reţinere că are anumite înclinaţii... Iar de ce nu are nicio reţinere, asta mi se pare de asemenea clar: pentru că în ziua de azi ei şi-au căpătat drepturile până mai deunăzi refuzate. Dacă el s-a adaptat vremurilor, pot eu să fac altfel? Aşa că nu-mi vine să-i refuz autoinvitaţia la mine acasă. Atât doar că mă deranjează foarte tare. Nu ştiu cum se va sfârşi totul. Şi nici nu aflu...

Français — zice Henric al V-lea, la Chambord, pe 5 iulie 1871 — Je suis au millieu de vous. Vous m’avez ouvert les portes de la France et je n’ai pu me refuser le bonheur de revoir ma Patrie...

Călătoream deja în autocar de la Chambors la Chenonceau şi fiindcă trecuse destul timp de la începutul excursiei, ghidul încerca un fel de bilanţ curtenitor străbătând legănat intervalul între scaune, sprijinidu-se de speteze mai mult sau mai puţin răsturnate pe spate, se apleca ici şi colo către excursionişti cărora, priviţi din spate, nu le vedeai decât câte o şuviţă de păr la margine de obraz, câte un colţ de frunte ridicată obosit-binevoitor către ghid.

— V-aţi fi dorit un alt traseu, doamnă? Oricum, de un lucru să fiţi sigură: toate castelele nu pot fi văzute, vă rog să mă credeţi. Şi apoi, oricât de fermecătoare şi de diferite ar fi unul de altul, intervine la un moment dat senzaţia de saţietate...

Mai făcea un pas către spatele autocarului şi se apleca zâmbitor în partea cealaltă a intervalului.

— Vorbeam cu colega dumneavoastră de castele dar era cât pe ce să zic mânăstiri! Obişnuit cu traseele din ţară înainte de ’89, ce să-i faci! Niciun traseu nu ocolea Nordul Moldovei... Alte vremuri, alte moravuri!

Se adresa din când în când şi domnilor numai ca să nu se spună că acordă atenţie exclusiv doamnelor. Le verre galant... Deşi era încă destul de tânăr, mai ales faţă de unele doamne din grup. Pe lângă doamne stăruia cu o vizibilă încântare. La următoarea pereche de scaune trebuia să se aplece şi mai mult peste scaunul neocupat dinspre interval fiindcă lângă doamna trecută de patruzeci, cea care avea o adevărată manie a fotografiatului, nu şedea nimeni.

— Tot singură?

— Toujours seule, îi răspundea ea moale — şi, urmărind scena din spate, puteai să ghiceşti că în timp ce-i răspundea ghidului rămânea cu umărul şi cu capul sprijinite leneş de geam.

— Ce-aş putea să spun? Trebuia să fiţi şi dumneavoastră mai activă!... Ghidul se apleca şi mai mult spre ea, cu o familiaritate insinuantă, încercând, pe un ton scăzut, să stabilească o legătură conspirativă. — Deşi, sincer să fiu, n-aţi prea fi avut câmp de desfăşurare în grupul ăsta, ca să zic aşa. Poate că un turist ar trebui chiar de la înscriere să poată opta între un grup şi altul în funcţie de companie, nu? Am să încerc să fac o propunere în sensul ăsta la agenţie!

— Vă rog să nu vă obosiţi. Data viitoare am să-mi dau silinţa să fiu mai insistentă.

Şi doamna cea toujours seule rămânea, pasivă, să se consoleze în continuare cu arta ei fotografică.

Şedeai pe scaun, răsturnat pe spate şi, c-un mic efort de imaginaţie, erai singur în autocar, ba chiar singur de tot, fără autocar, cufundat în fotoliu, în mijlocul şoselei nemişcate, privind cu ochi somnoros–încântat–întredeschişi cum pereţii verzi ai pădurii, de o parte şi de alta, lunecă în goană îndărăt... Relativitatea mişcării, nu?... Loara... Blois... Chaumont... Faţadele căsuţelor din Amboise, colorate şi familiare, de o parte şi de alta a străzii, lunecă îndărăt... Hotelul Côte à Côte din Tours. Puteai să scapi acolo, în sfârşit, contra unei taxe suplimentare de single, şi de doamna dedicată artei fotografice, şi de ghidul cel libidinos, şi de restul excursioniştilor snobi care îşi etalau fără jenă cunoştinţele de geografie turistică dobândite înainte de ’89. Dar nu reuşeai să scapi de mizeriile şi de mitocănia de fiecare zi de acasă, pătrunse până în adâncul sufletului. Omniprezente şi difuze — nu puteam să le însemn în carnetul meu cu supracopertă albastră de vinilin... Şi în Franţa se vorbea de inechităţi sociale şi de lupta de clasă — oho! şi încă cu ce patimă... Dar cel puţin pe stradă nu se vedea nimic. Treceau patinatori pe rotile fâşâind lin pe asfalt, aplecaţi elegant din mijloc, cu mişcări largi şi degajate în lungul trotuarelor sau chiar pe carosabil, fără să deranjeze pe nimeni... Intrai, ziua, la Auchan şi la Carrefour, în timp ce autocarul rămânea în parcare, şi totul era okey... Dar noaptea, singur la Côte à Côte...

Nu mai era de trăit în apartamentul meu de bloc, în plină mitocănie — de asta eram conştient zi şi noapte; deci trebuia să fac ceva. Şi iată că deodată am părăsit vechea locuinţă. Dar cum? Prin mijlocirea agenţiei imobiliare? Imobiliară oare? Iată-mă ajuns într-un apartament deja ocupat, mare, ce-i drept, dar unde există, se pare, şi camere neocupate. Nu ştiu unde anume se află acele camere neocupate şi îmi zic că într-un fel sau altul nu se poate să nu reuşesc să le izolez spre a-mi asigura un minim de intimitate. Până una alta însă mă aflu în zona ocupată a apartamentului, unde urmează să locuiesc, şi mă însoţeşte tăcută proprietăreasa, sau poate chiriaşa — asta n-am de unde s-o ştiu — camerelor ocupate. Camerele nu sunt chiar ticsite de mobilă dar, oricum, mobilă este din belşug. Şi iată că principala mea grijă este nu că acele camere pe care le vizitez sunt deja ocupate ci că nu văd unde aş putea să-mi instalez propria mobilă. Şi nu la toată mobila mea mă gândesc ci îndeosebi la bibliotecă. Impresia mea este că am şi adus-o, dar acum ea nu se află la vedere. Inspectez, însoţit de proprietăreasă — o femeie slabă, cu o faţă poate nu chiar ostilă, dar oricum dezaprobatoare — posibilele locuri unde aş putea să-mi instalez biblioteca. Nu se întrevede nicio posibilitate — mobilierul ei ocupă în chip vădit tot spaţiul de la pereţi. Şi totuşi, după câteva clipe de neatenţie, observ că altcineva îşi instalează o bibliotecă în camera pe care o crezusem în întregime ocupată. E vorba de trei bărbaţi între două vârste, slabi şi ei la fel ca şi proprietăreasa, îmbrăcaţi toţi trei în haine uşoare, albastre, identice între ele. Ai zice că sunt salopete dacă n-ar avea totuşi croială de costum. Nu le văd feţele dar le simt ostilitatea — o ostilitate oarecum proletară, dacă nu de-a dreptul muncitorească, manifestată mai ales prin faptul că mă ignoră cu desăvârşire. Pentru ei, eu nu exist. Îşi văd de treabă, adică aşază pe rafturile goale ale bibliotecii, în poziţie orizontală, nişte broşuri — toate de aceeaşi grosime, adică subţiri, şi toate de culoare portocalie. N-am discutat nimic despre acele broşuri — de altfel, orice discuţie cu cei trei bărbaţi este din capul locului imposibilă — dar ştiu că sunt nişte broşuri proletare, poate sindicale. Cu acele broşuri cei trei bărbaţi abia dacă reuşesc să umple două din rafturile bibliotecii, şi chiar şi acelea doar pe o înălţime mai mică de o palmă. Dar nu-mi trece prin cap să protestez că pentru o brumă de cărţulii au ocupat locul destinat bibliotecii mele — ditamai biblioteca — fiindcă ştiu că ostilitatea lor mocnită, de clasă, s-ar putea oricând transforma în violenţă...

J’ai le moyen — spunea Leonardo da Vinci prezentându-i lui Lodovico Maurul un C.V. avant la lettre, în 1482 — de construire des ponts très légers, solides, robustes et d’un transport facile, pour poursuivre, et au besoin mettre en déroute l’ennemi, et d’autres plus solides qui résistent au feu et à l’assaut, aisés et faciles à enlever et à poser. Et de moyens de brûler et de détruire ceux de l’ennemi.

Conturul cetăţii de pe creasta colinei pe care Leonardo o vedea pe fereastra casei sale din Rue du Clos Lucé, Amboise, aşa cum poate fi văzut într-un crochiu fugitiv, este şi astăzi la fel, neschimbat după cinci secole...

***

Publicat în Luceafărul, sept. 2003

Înserare de februarie peste Gara de Nord

Înserare de februarie
peste acoperişurile
Gării de Nord
Fâşii zdrenţuite de nori
peste senin

trandafiriu —
Cortină–iluzie,
lumină cristalină —
ultimele clipe de ziuă
Cortină–iluzie,
străvezie
peste munţi în iarnă

Trenuri — şiraguri de luminiţe,
lent unduind în mişcare
Înserare–iluzie!
Desprimăvărare
cu mireasmă se zăpadă proaspătă.

Lăcomie de-nserare
peste Gara de Nord —
februarie, început...
Lăcomie de senin

trandafiriu
brăzdat de fâşii zdrenţuite

de nori
Lăcomie de sfârşit de zi
şi de-nceput de primăvară
cu mireasmă de zăpadă
Până când încă proaspătă?
Câte anotimpuri superbe?

Un tren părăsind peronul —
lent unduind în mişcare
către locuri natale,
departe sub munte în iarnă
Covor fermecat
peste casele

rămase pustii —

toate

Copilăria–comoară–iluzie
rămâne cu mine,

aici

Veşnic privind înserarea –
Februarie peste Gara de Nord...

Spiriduşii Iernii

Peste noapte, ninsoarea încremenită
pe evantaiele rugilor
nu departe de stradă,
nu departe de curţile dosnice
Surpriză. Rugii ştiau —
eu, doar eram nepregătit
În miezul rugilor ninşi,
în noaptea surprizelor
Ascunşi, spiriduşii verii
s-au prefăcut în spiriduşi ai iernii.

Prima zi de iarnă.
Aş putea să le văd scufiile
cu clopoţei de-argint
Dar pentru asta
ar trebui să dau la o parte
ramurile
cu puf de zăpadă

Mă mulţumesc, atunci,
doar cu clinchetul
clopoţeilor
Şi, pe aleea-nzăpezită,
mă-ndrept către stradă

Către vârsta a doua.

Şi-apoi a treia

Şi-apoi...