Geamul de la bucătărie se aburi şi, ca să mai poată vedea ceva în întunericul de afară, doamna cea mică şterse din el, cu palma, o mică porţiune, remarcând în treacăt că locul şters a ieşit, fără voia ei, de formă perfect ovală. Se ivi peste drum căsuţa pe care domnul Marius pretindea că o cumpărase acum câteva zile, în a doua sau în a treia zi de Crăciun — o dărăpănătură prea puţin deosebită de dugheana lui de odinioară, ba, la drept vorbind, chiar întru totul asemănătoare. Dacă era adevărat că o cumpărase, ei bine, lucrul ăsta nu-i făcea câtuşi de puţin cinste, adică putea să facă o alegere mai bună, fiindcă domnului Marius trebuie că-i rămăsese de pe urma negustoriei o avere frumuşică, chiar şi după povestea aceea cu fratele lui, care într-o bună zi o ştersese nu se ştie unde cu o grămadă de bani. Dar poate că totuşi nu cumpărase căsuţa ci doar se mutase acolo cu chirie — „ca să vă fiu dumneavoastră în preajmă, stimată doamnă”, se lăudase el, nu mai departe decât ieri, când stătuseră de vorbă pentru ultima oară. Şi iată că de atunci, adică de mai bine de douăzeci şi patru de ore, domnul Marius, folosind propria lui expresie, „se dăduse la fund”, tot aşa cum i se întâmplase, pentru o bucată de vreme, după ce pierduse dugheana, sau, mă rog, magazinul, cum îi plăcea lui să se laude încă şi acum; sau tot aşa cum i se mai întâmplase încă de vreo două ori, după unele evenimente nu tocmai binevenite, în „lunga şi zbuciumata lui viaţă” — iarăşi o expresie care îi aparţinea domnului Marius.
Rezemată cu coatele de pervaz, doamna cea mică privea afară. Ce folos că prin ovalul străveziu de pe geamul aburit, căsuţa de peste drum a domnului Marius se vedea întocmai ca o ilustrată de Sărbători, dacă singura ferestruică ce dădea spre stradă se încăpăţâna să rămână întunecată de la căderea serii încoace, semn că bătrânului negustor nici prin cap nu-i trecea să-i stea doamnei celei mici „în preajmă” ci bătea, de bună seamă, cu pasul lui încet şi târşit, cine ştie ce coclauri. Magazinele trebuie că se închiseseră de mult şi, chiar dacă încă nu se închiseseră, cu greu ai fi putut să crezi că domnul Marius, căruia îi tremura mâna când trebuia să se scotocească prin buzunare, era dispus să-şi lase propriii bănuţi pe tejghele străine. Aşa că doamna cea micuţă pur şi simplu nu ştia pe unde ar fi putut să umble.
Îndărătul ei, maică-sa, distinsa stăpână a casei şi gazdă a puzderiei de oaspeţi ce zumzăiau nerăbdători în odaia cea mare, trebăluia zorită şi din când în când îşi aducea aminte şi se pornea să bombăne:
— Decât să-mi stai toată noaptea bosumflată şi toată lumea să-mi ceară explicaţii, mai în glumă, mai în serios, prefer să urci la tine şi să nu te mai arăţi. Cum altfel se cheamă toate astea, dacă nu toane?... Cine crezi că are nevoie de prietenul tău aici? Nimeni în afară de tine. Fiindcă dumnealui nu-i în stare să stea la masă liniştit ca toţi oamenii, adică fără să născocească fel de fel de... scamatorii, ştii tu la ce mă refer. Cât despre veselă, ca de obicei în noaptea de Anul Nou, o să se spargă şi aşa destulă. N-am nevoie de ajutoare, draga mea.
Doamna cea micuţă continuă să privească pe geam şi, oricât se simţea de tristă, o bucura licărul albăstrui al zăpezii proaspăt căzute în lumina felinarului de lângă poartă. Abia vreo patru ore mai rămăseseră până la miezul nopţii şi zvonul de glasuri din odaia cea mare ajungea oarecum stins la urechea ei. Chiar că nu-i dădea inima ghes să se ducă acolo, deşi tatăl ei se afla în mijlocul oaspeţilor şi se pricepea de minune să încălzească atmosfera cu snoave şi cu drăgălăşenii de tot felul — pe scurt, să fie o gazdă desăvârşită. Şi cu ea şi-ar fi dat silinţa s-o facă să se simtă bine, la fel ca şi în zilele obişnuite, când de asemenea veneau foarte des oaspeţi în casa lor. Dar nici unul dintre oaspeţii ăia nu stătuse în viaţa lui măcar o singură zi îndărătul unei tejghele, nu se tocmise şi nu vânduse mere ionatane pe străzile oraşului într-o zi geroasă şi mohorâtă, aşa că nu ştia în ce chip să se apropie de un client, sau, mai precis, de sufletul lui, fiindcă în negustorie — lucru pe care doamna cea mică îl aflase de la domnul Marius — vânzarea mărfii nu-i totul. Nici chiar cumpărarea ei! Totul e să-l faci pe client să plece mulţumit că a încheiat o afacere bună, dacă nu chiar strălucită, şi mai ales că şi-a câştigat în negustor un prieten de nădejde. Domnul Marius îi explicase apoi cât e de important „pentru ambele părţi” să înnoade, cu prilejul tranzacţiei, o conversaţie cât mai interesantă, mai ales cu clienţii ceva mai vârstnici, cum era el însuşi, ştiut fiind că cei tineri se arătau mai totdeauna grăbiţi, şi pe deasupra superficiali (ceea ce nu însemna defel că doamna cea mică intra în această categorie). Iar pentru o conversaţie interesantă, trebuia să ai la îndemână cel puţin un subiect interesant. Drept dovadă că în ceea ce îl priveşte făcea tot ce îi stătea în putinţă, bătrânul negustor scosese din portofel şi îi arătase doamnei celei mici o fotografie veche: — Ştiu că dumneavoastră mă veţi înţelege, cu toate că sunteţi atât de tânără, şi de aceea m-am grăbit să vă arăt poza asta. Vă rog să mă credeţi că dumneavoastră, ca fostă clientă a mea, şi încă o clientă atât de bună, vă rog să mă credeţi că sunteţi prima care o vede. Doamna cea mică, după ce îi aruncă o privire recunoscătoare, se aplecă şi se uită cu atenţie. Fotografia, despre care dânsa nu avu nici o îndoială că data poate chiar din vremea când însuşi bătrânul negustor fusese un băietan necopt, dacă se poate închipui una ca asta — ei bine, fotografia înfăţişa un colţ dintr-un oraş, şi anume un soi de cafenea, sau poate o berărie, aşezată chiar la întretăierea a două străzi povârnite: câteva măsuţe scoase afară în stradă, care ocupau un petic de trotuar, câteva umbrele de soare, din care mai întâlneşti încă şi astăzi... — Da, stimată doamnă, dar pe aceşti oameni care stau la mese cu câte o halbă înainte, pe aceşti oameni — îmi pare rău că trebuie să v-o spun — n-o să-i mai întâlniţi nicăieri. Fiindcă ei îs duşi de mult dintre cei vii, domniţă dragă. Dacă vreţi, pot să vă dau o lupă, ca să-i vedeţi mai bine. Uitaţi-vă ce mustăţi lungi şi răsucite!... Priviţi ce pălării!... Astăzi nu se mai poartă aşa ceva. Dar ce spun că nu se mai poartă asemenea pălării! Astăzi nici măcar pe-un scaun nu se mai şade cum îi vedeţi pe aceşti domni stând aici! Iar dacă despre mustăţi pot să vă spun că sunt à la Franz Joseph, în schimb, doamnă dragă, pur şi simplu nu pot să desluşesc ce scrie acolo pe firmă. Nici cu lupa, închipuiţi-vă ce mult mi-a slăbit vederea! Berăria Borowitz? Îmi pare rău, dar nici chiar eu n-am auzit de ea, deşi am avut parte de atâtea întâmplări în lunga şi zbuciumata mea viaţă. Ei bine, doamnă, un singur lucru pot să vă spun cu precizie: această berărie... Borowitz, sau cum naiba aţi spus că se cheamă, s-a aflat chiar aici în oraş! Închipuiţi-vă ce lovitură pentru clienţii mei ceva mai vârstnici, aşa cum, din păcate, am ajuns şi eu... Da, da, nu încercaţi să mă mângâiaţi cu vorbe dulci, domniţă, vă rog foarte mult... Aşadar, închipuiţi-vă ce surpriză pentru clienţii mei, când am să le pun fotografia asta pe tejghea, alături de cumpărăturile pe care vor binevoi să le facă, şi am să-i întreb ce cred dumnealor că înfăţişează această veche şi frumoasă fotografie! Sunt cu totul şi cu totul sigur că nimeni din onorata mea clientelă n-o să recunoască această delicioasă berărie Borowitz! Aşa că vă daţi seama ce subiect plăcut de conversaţie, atât pentru clienţii mei, care sunt, ca să zic aşa, de baştină din acest frumos oraş, cât şi pentru mine, care n-am venit aici decât de câteva zile, ca să vă fiu dumneavoastră în preajmă, stimată doamnă. Sunteţi de părere că n-am să mai profesez negustoria?... Chiar eu v-am spus-o?... Desigur, sunteţi atât de tânără, memoria dumneavoastră trebuie că-i mult mai bună ca a mea, dar cum să mă lepăd de o meserie care mi-a fost atât de dragă? Da, e adevărat, n-am să mai profesez negustoria. Dar trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că am cele mai bune intenţii. Cel puţin, în privinţa subiectelor de conversaţie.
Uşa dinspre odaia cea mare se deschise cu zgomot şi, întorcându-se, doamna cea mică îl văzu pe distinsul ei tată dând buzna în bucătărie înfierbântat şi, ceea ce se vedea dintr-o singură privire, pus pe glumă, ca de obicei.
— Tare aş avea chef să beau o bere! spuse el bine dispus. Acum, repede, pe furiş, cât ne mai înţelegem unul cu altul!
— Bere înainte de masă! îl mustră stăpâna casei. Ce rost are?
— Tocmai fiindcă n-are nici un rost! îi şuieră el la ureche, şi doamna cea micuţă ciuli urechile înveselită, uitând pentru o clipă de fotografia cea veche găsită de domnul Marius. Şi în definitiv de ce n-are rost? Până la contele de Champagne tradiţia era să se bea de Anul Nou un pahar de absint. El a fost primul care a avut ideea să ciocnească o cupă de şampanie, pentru care nevastă-sa i-a făcut capul calendar. Dar vezi că a schimbat tradiţia! Ei bine, am s-o schimb şi eu!
— Tu nu eşti contele de Champagne.
— Dar în schimb am în beci trei lădiţe cu bere proaspătă şi pe deasupra sunt ferm hotărât să schimb tradiţia. Aşa că am să dau o fugă până jos în beci.
Stăpâna casei nu se mai împotrivi.
— Mă rog, cum doreşti, făcu ea ursuză.
Până în clipa aceea doamna cea mică stătuse la pândă.
— Mă duc să-ţi aduc eu! se oferi ea în mare grabă.
Domnul Marius ar fi găsit desigur că asta înseamnă „să profiţi de situaţie, înainte de a şti exact care-i situaţia”, ceea ce în negustorie pare să fie cam riscant. Cum însă aici nu era vorba de negustorie ci de o nouă tradiţie, stăpânul casei se arătă bucuros de acest sprijin pe care îl căpăta de acolo de unde se aştepta mai puţin.
Stăpâna casei se opri mirată, dar nici de astă dată nu găsi cu cale să se împotrivească, poate fiindcă i-ar fi plăcut şi ei să ştie că tradiţia cea nouă avea să pornească tocmai din casa lor, care de pe-acum se bucura de o oarecare faimă în oraş.
— Ia-ţi paltonul, zise ea, în timp ce doamna cea mică o şi zbughise către uşă.
— Ar fi de preferat să ia cheia de la beci, observă în treacăt tatăl ei, şi izbucni în râs.
Doamna cea mică nu se simţi câtuşi de puţin pusă în încurcătură. Făcu doi paşi cale întoarsă şi înhăţă cheia din cui. În prag însă, se opri din nou, când tatăl ei, distinsul stăpân al casei, tuşi cu subînţeles.
— Sunt unii care se tem de întuneric, zise el. Iar alţii care văd în întuneric la fel de bine ca pisicile. Tu din care categorie faci parte?
— Nu mi-e frică de întuneric, zise ea înălţând din umeri cu nepăsare.
— Perfect. Înseamnă că faci parte din cealaltă categorie. Eram doar curios să ştiu. Nu te mai întorc din drum. Cei din categoria ta n-au nevoie de lanternă.
Râzând dezarmată, doamna cea mică făcu pentru a doua oară cale întoarsă şi scoase lanterna din sertar.
Jos la piciorul scării nu simţi frigul, cu toate că nu-şi luase paltonul. Dinadins nu şi-l luase, spre a nu isca bănuiala c-ar avea de gând să facă un drum ceva mai lung decât acela până în beci. Zâmbi în sinea ei închipuindu-şi cam ce-ar fi putut să spună domnul Marius despre micul ei vicleşug: — „În dumneavoastră, stimată doamnă, s-a pierdut, după câte văd, o mare negustoreasă. Păcat, zău, că până la o vârstă atât de fragedă aţi şi schimbat o mulţime de meserii şi nu v-aţi oprit tocmai la aceea pentru care eraţi cel mai înzestrată.”
Prin locul oval unde cu mâna ei ştersese aburul de pe geamul de la bucătărie n-o spiona nimeni, aşa că doamna cea mică, în loc să dea colţul casei către uşa beciului, o tuli pe cărare în jos, împinse portiţa, ieşi în lumina felinarului, trecu în fugă strada şi nu se opri decât pe treptele scăriţei de lemn care cobora din stradă către pridvorul căsuţei pe care domnul Marius pretindea că o cumpărase acum câteva zile. Se opri acolo fiindcă în zăpada pufoasă ce acoperea treptele scăriţei nu desluşi nici urmă de pas omenesc: vasăzică domnul Marius nici măcar nu dăduse pe-acasă de ieri de când stătuse ninsoarea. Asta o mâhni atât de tare, încât aproape că-i veni să lase totul baltă şi să se întoarcă. Avea să-l întâlnească pe bătrânul negustor abia în prima zi însorită de după Anul Nou, poate tocmai de Bobotează, când el, frecându-şi mâinile din pricina gerului, avea s-o întrebe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Ei bine, dragă doamnă, cum v-aţi petrecut Revelionul? Sper că v-aţi simţit bine în sânul simpaticei dumneavoastră familii. Cât despre mine, vă rog nici să nu mă-ntrebaţi. Închipuiţi-vă că afaceri importante m-au silit să apelez la serviciile Căilor Ferate chiar în ajun. Îmi pare foarte rău. Dar dumneavoastră nu trebuie să fiţi necăjită. După cum vedeţi, m-am întors cu bine. Şi oricum, după cele întâmplate astă-toamnă, când aţi binevoit să-mi fiţi gazdă, vă rog să mă credeţi că nu mi-ar fi fost uşor să dau ochi cu distinsa dumneavoastră mamă. N-am să uit niciodată cum afurisita aia de broască mecanică, pe care eu am meşterit-o cu cele mai bune gânduri, a găsit de cuviinţă să sară tocmai în farfuria cu supă!”
Aşa că doamna cea micuţă coborî ultimele trepte acoperite de zăpadă şi bătu la uşa căsuţei cufundate în beznă a domnului Marius numai aşa, într-o doară, cum s-ar zice ca să se afle în treabă, adică fără nici o licărire de speranţă în suflet. De aceea nu mică îi fu mirarea când, câteva clipe mai târziu, unele zgomote ciudate răsunară înăuntru — poate zgomotul unui scaun răsturnat, şi încă altele asemenea — şi, spre a spulbera orice îndoială, însuşi bătrânul negustor se ivi în prag, în mână cu o lumânare aprinsă.
— Sunteţi acasă, domnule Marius? spuse cu bucurie în glas doamna cea micuţă. Ce surpriză! N-am văzut pe scară urme de paşi şi am crezut că sunteţi plecat.
— E o ruşine, stimată doamnă! răspunse mâhnit domnul Marius. Vă rog să mă credeţi că-i o ruşine! Uitaţi-vă şi dumneavoastră cu ce sunt nevoit să-mi luminez casa, tocmai aici, în acest oraş al petrolului! Da, doamnă, cu o lumânare! De ceară! Dacă puteţi să vă închipuiţi una ca asta!... Noroc cu albinele, care, cu truda lor de o vară întreagă, au spălat întrucâtva de ruşine obrazul unor oameni haini la suflet, care s-au grăbit să-mi taie lumina mie, om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi pe deasupra abia sosit în acest... (nici nu-mi vine să-i zic frumos) oraş, cu punga goală, cum e lesne de-nţeles, după ce ultimii bănuţi i-am irosit pe această căsuţă, modestă ce-i drept, dar cea mai apropiată de casa dumneavoastră, dragă doamnă.
— V-au tăiat lumina, domnule Marius? vru doamna cea mică să se încredinţeze că a înţeles bine. Dar de ce?
— Mai bine s-o lăsăm baltă, domniţă. Sunt şi-aşa destul de necăjit. Vă rog să nu mai turnaţi şi dumneavoastră gaz peste foc. Şi intraţi mai repede, ca să pot să-nchid uşa. Fiindcă o dată cu lumina, mi-au tăiat şi gazele. Aşa că de mai bine de douăzeci şi patru de ore încoace îmi duc zilele într-un uriaş frigider. După cum vedeţi, în propria mea casă trebuie să stau în palton.
Doamna cea mică băgă de seamă că, în afară de palton, bătrânul negustor îşi pusese şi mănuşile — o pereche de mănuşi tricotate prin care se iviseră două degete, cel gros şi arătătorul de la mâna cu care ţinea lumânarea.
— Domnule Marius, începu ea oarecum ceremonios de îndată ce închise uşa, eu m-am oferit să aduc o sticlă de bere...
— O sticlă de bere?! o întrerupse indignat bătrânul negustor. Dumneavoastră vă arde de glumă! Păi, în situaţia în care mă aflu eu acum, puteţi să fiţi sigură, stimată doamnă, că dacă aş bea nu o sticlă întreagă ci o singură înghiţitură de bere, m-aş preface numaidecât într-un sloi de gheaţă! Nu ştiu, zău, cum poate să vă treacă una ca asta prin cap!
— M-aţi înţeles greşit, se grăbi ea să-i explice. Berea nu era pentru dumneavoastră...
Adânc jignit, bătrânul negustor o întrerupse din nou:
— Păi sigur! M-aş fi mirat să aud de un gest frumos din partea dumneavoastră! După care, întrebă mai mult în treacăt: — Şi mă rog, cui îi era destinată sticla de bere?
— M-am oferit să i-o duc tatălui meu.
— În cazul ăsta, stimată doamnă, aţi greşit adresa. Noi nu ţinem bere. Şi dacă vreţi să ştiţi, niciodată nu m-am ocupat de negoţul cu băuturi alcoolice.
Doamna cea mică îşi reţinu un zâmbet. Spuse:
— Ştiu, domnule Marius. Cunosc toate mărfurile din magazinul dumneavoastră. Şi mai ştiu că domnul Costel, fratele dumneavoastră, îşi cumpăra în altă parte berea pe care o bea ascuns în depozitul acela de la subsol. Sau poate că o şterpe... Hm! vă rog să mă scuzaţi. Aşa că eu n-am venit la dumneavoastră ca să cumpăr bere, ci doar fiindcă mi-era dor de dumneavoastră.
Bătrânul negustor se lumină la faţă.
— Aşa mai merge, domniţă, zise el răsuflând uşurat. Ştiam eu că o bună clientă ca dumneavoastră nu-şi uită niciodată negustorul de la care a cumpărat atâta şi atâta marfă de cea mai bună calitate, chiar dacă s-a mai întâmplat, nu-i aşa, ca unele preţuri să fie ceva mai... pipărate. Dar, ştiţi dumneavoastră, în negustorie nu atât preţul contează...
— Ştiu, domnule Marius, fu de astă dată doamna cea micuţă aceea care îl întrerupse niţel cam nerăbdătoare, contează mulţumirea clientului.
— Mă bucur, stimată doamnă că, în privinţa asta, suntem întru totul de acord. Şi acum vă rog să fiţi atât de bună să-mi spuneţi, de unde credeţi că o să puteţi procura pentru simpaticul dumneavoastră tată, o sticlă de bere, la ora asta când orice negustor care se respectă a închis de mult magazinul şi se află în sânul familiei, în aşteptarea noului an, care cine ştie ce belele o să-i mai aducă pe cap? Trebuie să vă mai spun — urmă el, oprind-o cu un gest pe doamna cea micuţă, care tocmai deschisese gura să-i răspundă — că dacă aţi venit la mine în nădejdea că aş putea să intervin pe lângă vreunul din negustorii de bere din oraş, adică să-l scot din mijlocul familiei şi să-l aduc înapoi la magazin pentru o biată sticlă de bere — ei bine, dacă v-aţi închipuit una ca asta, trebuie să vă spun că v-aţi ostenit degeaba, stimată doamnă. În primul rând fiindcă, sosit abia de câteva zile în oraş, n-am avut încă plăcerea să cunosc nici un negustor de bere. Şi, în al doilea rând, cunoscând psihologia negustorilor, ca să zic aşa, vă asigur că nimeni nu s-ar deranja pentru o singură sticlă. Vă rog să fiţi convinsă că discuţia n-ar putea să înceapă decât de la cinci lădiţe în sus.
— Dar nu, domnule Marius! începu ea să-şi piardă răbdarea. Berea se află în beci. La noi în beci.
— Păi, dragă doamnă, cu asta trebuia să începeţi! Dumneavoastră turuiţi vrute şi nevrute, şi berea se află chiar în beci! Bătrânul negustor se scărpină după ureche: — Dar în cazul ăsta, domniţă, nu pricep de ce nu v-aţi dus de-a dreptul în beci. Nu cumva vă e frică de întuneric?
— Frică, mie? zise dânsa jignită. Dar eu mi-am adus lanterna, domnule Marius. Iat-o.
Bătrânul negustor făcu ochii mari.
— Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice! o dojeni el. Vasăzică aţi venit cu o lanternă, şi pe mine mă lăsaţi să prăpădesc lumânarea! ridică tonul bătrânul negustor. De bună seamă că dumneavoastră încă n-aţi aflat la ce preţ a ajuns ceara! Ca, de altfel, toate materialele naturale, în ziua de azi.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule Marius, spuse dânsa cu sfială în glas. Pur şi simplu am uitat de lanternă.
— Aşadar, stimată doamnă, schimbă el tonul, cu ce vă pot fi de folos? Doriţi, desigur, să vă însoţesc în beci..., nu-i aşa?
— Chiar la asta mă gândisem, recunoscu doamna cea mică.
— Atunci, să nu mai pierdem vremea. Fiindcă, ştiţi, eu sunt o persoană foarte ocupată, cred că v-aţi dat seama. N-am vreme de pierdut.
Şi, spunând asta, domnul Marius suflă în lumânare şi o pofti pe doamna cea mică să iasă. Trecură amândoi strada şi intrară în curte.
— Dar dumneavoastră sunteţi îmbrăcată foarte subţire, observă bătrânul negustor. Nu vă e frig?
— A început să-mi cam fie, recunoscu ea zâmbind stânjenită.
— Totuşi, ăsta nu-i un motiv ca să-mi scoateţi sufletul. Îmi închipui că simpaticul dumneavoastră tată arde de nerăbdare să dea pe gât sticla aceea de bere, dar vă rog să ţineţi seama că eu sunt o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi nu pot să ţin pasul cu dumneavoastră, care sunteţi atât de tânără.
— Scuzaţi-mă, domnule Marius. N-am ştiut că merg prea repede.
— Ce de bani se irosesc în casa dumneavoastră pe electricitate, spuse bătrânul negustor, cu o oarecare invidie, ridicându-şi privirea spre ferestrele luminate. Nu mă îndoiesc că tatăl dumneavoastră a făcut o evaluare, măcar aproximativă, a cheltuielilor.
— Nu cred că-l interesează dinainte, fu de părere doamna cea mică. Asta se vede la fiecare sfârşit de trimestru, când vin să citească contorul.
— Eu mă refeream la oaspeţi, stimată doamnă. O noapte ca asta trebuie să coste o adevărată avere.
Dădură colţul casei şi, tremurând, doamna cea mică aprinse lanterna.
— Vă rog pe dumneavoastră să-mi daţi o mână de ajutor, zise ea întinzându-i lanterna. Eu trebuie să descui lacătul. Ţineţi-o îndreptată către uşă, dacă se poate.
Domnul Marius apucă lanterna, străduindu-se să-i facă pe plac.
— Sper că nu vă deranjează prea tare că-mi tremură niţel mâna, ţinu el să se dezvinovăţească. Ştiţi, de la o vârstă încolo cam aşa se întâmplă.
— Nu mă deranjează deloc, domnule Marius, îl încredinţă ea cu căldură în glas.
— Totuşi, am întâlnit în lunga şi zbuciumata mea viaţă persoane în vârstă care erau în stare să-şi ţină mâna perfect nemişcată. Dar mi-e teamă că lucrurile astea pe dumneavoastră nu prea vă interesează.
— Ba mă interesează, domnule Marius, se grăbi ea să-l contrazică.
— Vă interesează, pe dracu! se stropşi bătrânul negustor. Şi adăugă îndată după aceea: — Oricum, eu vă doresc să ajungeţi la adânci bătrâneţe, fără să vă tremure mâna.
— Vă mulţumesc, domnule Marius.
— Dar ce faceţi acolo, nu mai nimeriţi o dată gaura cheii?
— Tremur de frig, se scuză ea ruşinată.
Dar în aceeaşi clipă izbuti, şi uşa boltită se deschise scârţâind. Bătrânul negustor se aplecă precaut şi aruncă o privire înăuntru.
— Vreţi să intraţi dumneavoastră prima? o îndemnă el nu tocmai stăpân pe sine.
Doamna cea mică păşi înăuntru, coborî două trepte şi se întoarse spre domnul Marius, oferindu-i mâna. Dar el o refuză demn:
— Încă n-am ajuns aşa de bătrân ca să nu fiu în stare să cobor fără ajutor într-o biată pivniţă, vă rog foarte mult!
Şi, cu băgare de seamă, trecu peste prag, ridicând oarecum exagerat piciorul.
— Sunteţi bun să-mi daţi mie lanterna? spuse doamna cea mică întorcându-se către el.
Bătrânul negustor îi întinse lanterna fără nici o împotrivire, cât se poate de preocupat să scruteze întunecimea beciului, deşi era de la sine înţeles că n-avea să desluşească nimic.
— E regretabil, stimată doamnă, că simpaticul dumneavoastră tată nu s-a ostenit să tragă lumină aici în beci, cu toate că ar fi putut să întrevadă nevoia unei asemenea lucrări.
— Instalaţie electrică există, domnule Marius, se scuză ea. Există încă de pe vremea bunicului, dar din păcate nu mai funcţionează.
— Un lucru care nu funcţionează e ca şi cum nici n-ar fi, declară el şi, întorcându-se pe o rână, mai coborî o treaptă, sprijinindu-se de propriul său genunchi. M-aş mira ca meşterii de pe vremea distinsului dumneavoastră bunic să nu fi făcut o lucrare bună. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt că eu am mai apucat câţiva ani din acele minunate vremuri şi ştiu cum se lucra pe-atunci. De altfel, v-aţi fi convins şi singură dacă v-aţi fi uitat cu mai multă luare aminte la poza pe care v-am arătat-o deunăzi.
— Dar m-am uitat cu luare aminte, protestă doamna cea mică. I-am văzut foarte bine cum stau la masă şi beau bere.
Ajunseseră la piciorul scării şi din nou încercă să-i ofere mâna bătrânului negustor. Dar el o refuză şi de data asta.
— Tinerii din ziua de azi nu se uită cu luare aminte la pozele vechi, zise el clătinând din cap cu mâhnire. Dumneavoastră ziceţi că i-aţi văzut stând la masă şi bând bere... Îmi pare foarte rău că trebuie să v-o spun pe şleau, dar m-aţi dezamăgit, stimată doamnă. Dacă ar fi să-i judecăm pe oameni după bere, ar însemna că fratele meu e un geniu. Dar ştiţi şi dumneavoastră prea bine că dumnealui nu-i decât un terchea-berchea, ah! nici n-ar fi trebuit să-mi amintesc, zău aşa! Pur şi simplu mi-aţi stricat seara asta de ajun, care promitea să fie atât de frumoasă!
— Îmi pare rău, domnule Marius.
— Vă pare rău!... Cred şi eu că vă pare rău. Dar acum, că mi-aţi amintit de el, e prea târziu să vă mai cereţi scuze. Şi vă rog să nu-mi mai ţineţi în ochi afurisita aia de lanternă. Ar fi fost timpul să băgaţi de seamă că mai sunt pe lume oameni care fac şi altceva decât să bea bere, cu atât mai mult cu cât aveţi chiar în faţa dumneavoastră un exemplu convingător, ca să zic aşa. Bătrânul negustor îşi ciuli urechile: — Ia staţi! şi rămase nemişcat, ascultând cu atenţie.
Doamna cea mică zâmbi cu îngăduinţă.
— Sunt oaspeţii, zise ea înălţând din umeri.
— Dumneavoastră n-aţi auzit nimic? dori să ştie bătrânul negustor. Şi îşi îndreptă spre ea privirea niţel cam speriată.
— V-am spus, sunt oaspeţii. Într-adevăr, e de mirare că se-aud până aici. Pesemne c-o fi undeva prin colţ o gură de aerisire care răspunde tocmai în odaia de sus.
— Ah, mai slăbiţi-mă cu gura dumneavoastră de aerisire! Mie mi s-a părut că aud altceva.
Doamna cea mică ascultă încordată, mai mult ca să-i facă lui pe plac.
— Nu, domnule Marius, zise ea în cele din urmă. Sunt sigură că vi s-a părut. N-aud nimic altceva.
— În sfârşit, poate că mi s-a părut, se linişti el. Aşadar, ce vă spuneam?
— Ziceaţi că am chiar în faţa mea un exemplu convingător.
— Ei bine, stimată doamnă, mie nu-mi place — hm! — vă rog să mă credeţi că nu-mi face nici o plăcere să mă laud. Dar dumneavoastră m-aţi silit! Dacă mi-aţi fi urmat sfatul şi v-aţi fi uitat cu o lupă la poza aceea, aţi fi văzut amănunte cât se poate de interesante.
— Nu era nevoie de lupă, domnule Marius. Am văzut şi cu ochiul liber că purtau mustăţi à la Franz Joseph, aşa cum aţi spus chiar dumneavoastră.
— Ah, vă rog să mă lăsaţi în pace cu mustăţile dumneavoastră à la Franz Joseph! Nu-i vorba de mustăţi aici! Dar, cu puţină bunăvoinţă, aţi fi putut să vedeţi cu câtă mulţumire se uitau oamenii aceia la fotograf! Aţi fi putut să vedeţi cu câtă mândrie se uitau! Fiindcă ei, stimată doamnă, spre deosebire de nepricopsitul de frate-meu, n-aveau nimic de ascuns. Ei se aflau la berărie după o zi de muncă, stimată doamnă! Nu după o zi de trândăveală. Şi vă rog să mă credeţi că în ziua aceea munciseră bine şi cu spor, nu cum se munceşte în ziua de azi! De aceea se uitau cu mulţumire la fotograf. Ce-i drept, pe-atunci se fotografia niţel cam altfel, ca să zic aşa. Nu ca astăzi, când fotograful trece pe stradă în goana mare, nici nu ştii când scoate aparatul — ţac! — şi a doua zi te trezeşti că ţi-a apărut poza în ziar.
— Aşa vi s-a-ntâmplat dumneavoastră, domnule Marius? se interesă doamna cea mică.
— Mie?! făcu el jignit. Şi adăugă demn: — Mie, stimată doamnă, niciodată nu mi-a apărut poza în ziar, aşa să ştiţi dumneavoastră. Eu sunt, şi am fost de când mă ştiu, om serios, stimată doamnă. Eu nu îngădui nimănui astfel de... astfel de...
— Instantanee, îi veni doamna cea micuţă într-ajutor.
— Mă rog, instantanee, cred că ăsta-i cuvântul care se obişnuieşte în ziua de azi, spuse el ceva mai domolit. Dar îndată după aceea se aprinse iarăşi: — Pe vremuri trebuia să te uiţi la fotograf preţ de... Ştiu şi eu... un minut sau două. Asta da, poză! Ba chiar fotograful obişnuia să spună: „Domnilor, şi acum uitaţi-vă fix la mine şi vă rog să staţi nemişcaţi!... Gata. Mulţumesc, domnilor”. Aşa se făceau pozele pe vremuri! Nu ca-n ziua de azi. Trasul în poză era pe-atunci un binemeritat prilej de reculegere după o zi de muncă. Şi, cum vă spuneam adineaori, nu se lucra de mântuială. N-aveţi decât să îndreptaţi lanterna către grinzile de beton, chiar aici în beciul construit de venerabilul dumneavoastră bunic. Dacă vreţi să vedeţi o treabă bine făcută, uitaţi-vă în sus la grinzi. Lucru de cea mai bună calitate! Beton trainic! Nu de-o viaţă-ntreagă, ci veşnic, aş putea să spun! Priviţi cât sunt de groase grinzile şi cât sunt de drepte muchiile! Uitaţi-vă ce frumos s-a întipărit în ciment fibra cofrajelor de scândură. Aşa că şi instalaţia electrică, stimată doamnă — vă rog să mă scuzaţi că v-o spun pe şleau — a fost bine făcută. Numai că un lucru bine făcut trebuie să fie şi bine întreţinut. Or, distinsul dumneavoastră tată nu numai că nu şi-a dat nici o osteneală, dar, după cum vedeţi şi dumneavoastră, a înghesuit aici în beci, claie peste grămadă, lăzi, butoaie, scânduri, ba chiar şi acest coş mare împletit din răchită...
— Ăsta este coşul în care eu mi-am petrecut primul an de viaţă, spuse zâmbind doamna cea mică.
— Mă rog, dumneavoastră aţi binevoit să vă petreceţi în acest coş primul an de viaţă, n-am nimic împotrivă, dar prea e mare harababura, scuzaţi-mă că v-o spun. Şi atunci, sigur că nu mai funcţionează nici instalaţia electrică. Dar... ia staţi!
Bătrânul negustor tresări şi rămase încremenit, ascultând cu atenţie. De astă dată i se păru şi doamnei celei mici că desluşeşte un zgomot ciudat, parcă venind din străfunduri, ritmic, ca bătaia unui uriaş ceas nevăzut: tuc-tuc... tuc-tuc... tuc-tuc...
Domnul Marius arăta pur şi simplu îngrozit când, întorcându-se către doamna cea mică, îi spuse pe un ton ceremonios:
— Stimată doamnă, mă tem că sunt foarte grav bolnav. Auziţi ce tare îmi bate inima. Vă rog să luaţi sticla şi să ieşim mai repede, fiindcă trebuie să mă duc la doctor.
Doamna cea mică mai ascultă încă vreo câteva clipe.
— Dar nu bate inima dumneavoastră, domnule Marius, încercă ea să-l liniştească.
— Sunteţi sigură, domniţă dragă? Sunteţi absolut sigură?
— Sunt absolut sigură. Zgomotul vine din altă parte.
Bătrânul negustor răsuflă uşurat.
— Uf, mi-aţi luat o piatră de pe inimă, se linişti el. Fiindcă nu ştiu dacă v-am spus, eu sunt un om foarte ocupat şi nu mi-aş fi îngăduit în ruptul capului să-mi irosesc timpul pe la doctori. Şi totuşi, doamnă dragă, aş fi curios să ştiu ce fel de zgomot este acesta şi de unde vine. Se pare că de astă dată n-are nici o legătură cu gura de aerisire care răspunde în odaia de sus.
Doamna cea mică păşi peste o stivă de scânduri, împinse un butoi stricat, fără cep şi, oprindu-se înaintea unei grămezi înalte de piese vechi de mobilier, cărora cu greu le-ar fi putut veni de hac, ascultă din nou.
— Se pare că de aici vine, zise ea arătând către un colţ al beciului, de dincolo de grămada de mobilă.
— Dumneavoastră ţineţi să aflaţi cu tot dinadinsul despre ce-i vorba? întrebă domnul Marius pe un ton foarte apropiat de nepăsarea totală.
— Eu?... Nu... nu ţin deloc, îi răspunse doamna cea mică pe acelaşi ton.
— Atunci, dragă doamnă, binevoiţi să treceţi înapoi peste scânduri şi să ne vedem de treabă. Nu de alta, dar sunt foarte grăbit, după cum cred că v-am mai spus.
Păşind peste stiva de scânduri, ea se întoarse lângă bătrânul negustor şi îl luă de mână.
— Nu vă e cald în paltonul ăsta? îl întrebă ea cu privirea aţintită în ochii lui.
— E totuşi ciudat, zise el în loc de răspuns, privind în gol. După care, mai spuse, oarecum dezmeticit: — Tare aş fi curios să ştiu ce baliverne vi s-au îndrugat dumneavoastră despre petrol. Vreau să spun, demult, când aţi fost dumneavoastră la şcoală.
— Despre petrol, domnule Marius? se miră ea. Ce anume vă interesează?
— Mă întrebam dacă vi s-a vorbit la şcoală despre originea petrolului...
Doamna cea mică înălţă din umeri şi zâmbi.
— Îmi pare rău, spuse ea, dar nu mai ţin minte. A fost atât de demult!
Şi, spunând asta, se abţinu să nu pufnească în râs. Ceea ce domnul Marius băgă de seamă.
— Nu ştiu ce găsiţi dumneavoastră de râs, o dojeni el, dar eu găsesc că asta e o întrebare cât se poate de interesantă. Sau poate dumneavoastră credeţi că, dacă toată viaţa am fost negustor, nu m-a interesat nimic altceva?
— N-am spus asta, se dezvinovăţi ea.
— N-aţi spus, dar aşa credeţi, zise el supărat. Ei bine, trebuie să vă spun că vă înşelaţi amarnic. Şi, ceea ce-i mai dureros, de aici rezultă că dumneavoastră nici n-aţi înţeles vreodată cu adevărat ce-a însemnat pentru mine negustoria.
— Ba am înţeles, domnule Marius.
— Aţi înţeles, pe dracu! Dacă aţi fi înţeles, ar fi trebuit să vă închipuiţi că printre vechii mei clienţi au fost şi destui pionieri ai petrolului, ca să zic aşa. Şi vă daţi seama că a trebuit să stau de vorbă cu ei despre petrol, nu despre ciuperci!
— Bineînţeles că despre petrol, domnule Marius, zise doamna cea mică.
Şi, aplecându-se, scoase din ladă o sticlă de bere.
— Eu vă vorbesc despre petrol, iar dumneavoastră nu vă stă mintea decât la bere! o dojeni încă şi mai aspru bătrânul negustor. Măcar o fi proaspătă?
— Vreţi să gustaţi? îl pofti ea fără să-şi piardă câtuşi de puţin cumpătul.
— Nu, doamnă, mulţumesc. Eu, de Anul Nou, nu beau decât şampanie, aşa să ştiţi!
— Şampanie n-am, se scuză ea. Poate doar dacă...
Şi se opri fâstâcită.
— Doar dacă, ce? se răsti la ea bătrânul negustor.
— N-nimic, îngăimă ea. Nimic, domnule Marius.
— Aşadar, despre ce vorbeam? vru el să reînnoade firul discuţiei.
— Despre bere, îi aminti doamna cea mică.
El făcu un gest de enervare:
— Înainte de bere, doamnă! Înainte de bere! Nu mă interesează berea dumneavoastră!
— Înainte de bere... Doamna cea mică se concentră, încercând să-şi amintească. — Despre ciuperci! exclamă ea, luminându-se la faţă. Adică, despre petrol!
— Cred şi eu că vorbeam despre petrol! se burzului bătrânul negustor. Şi, dacă vreţi să ştiţi, pe mine nu mă interesează ce se întâmplă astăzi în lume cu petrolul, cu toate că, în calitatea mea de negustor, tocmai asta ar trebui să mă intereseze. Cel puţin, aşa ar fi de părere unii, inclusiv dumneavoastră, scumpă doamnă. Dar aflaţi că pe mine nu mă interesează decât originea petrolului şi nimic altceva. Din punct de vedere ştiinţific, ca să zic aşa! Apropo, aţi auzit ce teorie circulă?
— Nu, răspunse cât se poate de serioasă doamna cea micuţă. Ce teorie?
— Se zice că petrolul s-ar fi format din peşte.
— Din peşte, domnule Marius? se arăta ea uluită.
— Nu pricep de ce vă miraţi atâta. Ce, vi se pare imposibil?
— N-nu... făcu ea descumpănită. Dar...
— Dar, ce? zise el cu asprime.
— De unde atâta peşte? îndrăzni ea să-şi exprime îndoiala.
— Ei bine, stimată doamnă, tocmai asta mă întrebam şi eu, zise domnul Marius, de astă dată mai puţin stăpân pe sine.
Doamna cea mică scoase un fel de „phu!”, răsuflând uşurată. Şi totodată se bucură din suflet că nu pusese o întrebare cu totul anapoda, care să-l supere şi mai tare pe bătrânul negustor.
— Domnule Marius, zise ea privindu-l drept în ochi, cred că pentru moment trebuie să pun la loc sticla asta de bere.
— Mă tem că da, scumpă domniţă, încuviinţă el.
Le fură de-ajuns cinci minute, sau poate zece, să dea la o parte toată grămada aceea de mobilă veche. Bătrânul negustor se încinse atât de tare, încât trebui să-şi scoată paltonul şi, bineînţeles, mănuşile. Dar chiar şi aşa năduşi straşnic. Doamna cea mică îşi agăţă în câteva locuri frumuseţea ei de rochiţă, fiindcă mobila, fiind veche, era plină de aşchii şi de cuie ruginite. Costumul pe care îl purta domnul Marius nici nu mai intra la socoteală, fiind vechi şi prăpădit. Oricum, nu le stătea mintea să facă o evaluare a daunelor suferite de pe urma grămezii de mobilă, fiindcă îndărătul ei, întocmai cum presupusese doamna cea mică, se ivi un obiect care le atrase numaidecât atenţia: un fel de tub de beton aşezat în poziţie verticală, pe jumătate îngropat în pământ, peste care stătea o lespede rotundă de piatră, exact pe măsura tubului.
— Mă tem că piatra asta de moară o să ne cam dea bătaie de cap, spuse bătrânul negustor după câteva încercări neizbutite să dea lespedea de piatră la o parte.
Gâfâind, se opri şi îşi şterse fruntea de năduşeală.
— Nu vă mai opintiţi, domnule Marius, îl rugă doamna cea mică. Să nu păţiţi ceva.
— Nu-i cazul să vă faceţi griji cu mine, stimată doamnă. Cel puţin nu înainte de-a afla ce-i cu tic-tacul ăsta. Sper că nu vă e teamă.
— De fapt nici nu ştim ce-o să iasă la iveală, ocoli ea răspunsul cu prudenţă.
— Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, că dacă aş şti ce-o să iasă la iveală din fântâna asta misterioasă, v-aş spune: Luaţi sticla de bere pe care o aşteaptă simpaticul dumneavoastră tată şi să ieşim naibii de-aici. Dar pe mine, domniţă, tocmai necunoscutul mă zgândăreşte, ca să zic aşa!
Urmară câteva clipe de tăcere, când bătrânul negustor se scărpină după ureche.
— Ce-ar fi să folosim un drug de fier? rupse tăcerea doamna cea mică.
Domnul Marius o fixă cu privirea.
— Hm... Un drug de fier, aţi spus? Sunteţi sigură că găsim aşa ceva în harababura asta?
— Să încercăm, spuse doamna cea mică.
— Bine, domniţă, încercaţi. Dar, vă rog, mai repede, fiindcă eu n-am timp de pierdut. În fond, toată harababura asta vă aparţine. Dumneavoastră sunteţi, ca să zic aşa, moştenitoarea de drept a acestei harababuri. Aşa că trebuie să ştiţi mai bine dacă se poate găsi pe-aici un drug de fier.
Doamna cea mică se porni să caute printre vechituri.
— N-am de gând să moştenesc toate astea, domnule Marius, zise ea. Nu v-aduceţi aminte ce v-am spus cândva?
— Ba da, domniţă, mi-aduc aminte. Dumneavoastră vreţi să călătoriţi.
— Prin toată lumea, domnule Marius! spuse ea cu patimă.
— Sper să aveţi mai mult noroc decât mine, doamnă dragă.
— Dar şi dumneavoastră aţi călătorit!
— Da, domniţă, dar numai în interes de afaceri. Ştiţi cum e. Când călătoreşti pentru afaceri, nu-ţi stă mintea decât la afaceri. Pur şi simplu nu vezi lumea, doamnă dragă. Cobori din tren, te arunci într-un taxi, hotel, camera ovală...
— Care cameră ovală?
— Unde se discută afaceri, bineînţeles!
— În toate hotelurile e câte o cameră ovală? se miră doamna cea mică.
— Ei, stimată doamnă, ştiţi şi dumneavoastră prea bine că nu contează forma. Dar nu vă faceţi griji, cu dumneavoastră o să fie altfel. O să călătoriţi cu vaporul, fiindcă n-o să fiţi niciodată grăbită cum am fost eu. Şi chiar dacă o să fiţi grăbită, să ştiţi că pe punte, în şezlong, se poate lucra foarte bine. Eu însumi am fost de faţă o dată, când traversam Atlanticul...
— Dumneavoastră aţi traversat Atlanticul?!
— Ah, stimată doamnă, vă rog să nu mă mai întrerupeţi! se burzului domnul Marius. Lăsaţi omul să spună ce are de spus! Vă rog foarte mult.
— Spuneţi, domnule Marius.
— Păi sigur! Spuneţi!... Dar acum nu mai ştiu unde-am rămas.
— Spuneaţi că aţi traversat Atlanticul.
— Cred şi eu că spuneam! Ce, aveţi vreun motiv să vă îndoiţi? Domnul Marius îi aruncă doamnei celei mici o privire încruntată. — Aşadar, pe când traversam Atlanticul, am fost de faţă când un scriitor stătea lungit într-un şezlong, pe punte, şi scria de zor.
— Am găsit un drug! strigă triumfătoare doamna cea micuţă.
— De fier? vru să ştie precis domnul Marius. Mda, se arătă el oarecum mulţumit după ce luă drugul de la doamna cea mică şi îl examină cu atenţie. Se pare că-i tocmai ceea ce căutam. Stimată doamnă, ţin să vă felicit. Cunoaşteţi atât de bine rosturile gospodăriei care aparţine încă bunicului dumneavoastră, încât mai c-aş zice că până la urmă o s-o moşteniţi totuşi. Şi să vă spun un secret: nu strică! Vreau să spun că nu strică s-aveţi o căsuţă, unde să vă întoarceţi din lungile dumneavoastră călătorii. Şi acum, scumpă doamnă, zise bătrânul negustor trăgând aer în piept, vă rog să staţi de-o parte şi să vă mulţumiţi să priviţi, fiindcă eu am să dau jos afurisita asta de piatră de moară, care, după cum vedeţi, cântăreşte pe puţin o tonă. Şi n-aş vrea să păţiţi ceva.
— Credeţi c-o să puteţi, domnule Marius? spuse doamna cea micuţă cu o oarecare îndoială.
— Hm! făcu el cu dispreţ. Poate nu ştiţi că pe vremea când îl ajutam pe nepricopsitul de frate-meu la atelierul de reparaţii auto, am ridicat o dată o maşină întreagă. Şi se grăbi să adauge cu modestie: — ...De un singur capăt. Aşa că nu văd nici un motiv să fiţi sceptică în ceea ce mă priveşte.
Doamna cea micuţă era cât pe-aci să-i spună că ar exista un oarecare motiv, şi anume că cele amintite de dânsul se petrecuseră cu mulţi ani în urmă, în tinereţea domnului Marius, pe când acum... Dar din fericire se abţinu la timp.
— De altfel, continuă domnul Marius, nici nu-i mare scofală. Iată, aici este o scobitură sub capac... Ah! vă rog să nu mai mişcaţi atâta lanterna aia! Vă rog foarte mult! Spuneam deci că sub capac se află o scobitură, în care vârâm capătul drugului de fier pe care l-aţi găsit dumneavoastră şi pentru care încă o dată vă felicit. Iar acum, o dată vârât capătul drugului, avem o pârghie pe care nu trebuie decât să apăsăm niţel... Aşa... Ceva mai tare...
— Nu apăsaţi prea tare, domnule Marius, îl sfătui doamna cea mică, privind cu teamă cum bătrânul negustor se încovoiase peste drugul de fier.
— Vă rog, stimată doamnă, să mă lăsaţi în pace cu sfaturile dumneavoastră! Aici trebuie apăsat cu toată greutatea.
Şi, icnind, se încovoie şi mai tare peste drug. Dar în clipa aceea drugul se frânse, sau poate că pur şi simplu ieşi din scobitură — sigur este că doamna cea mică scoase un ţipăt şi se repezi la domnul Marius, care zăcea prăvălit peste drug.
— Domnule Marius! Aţi păţit ceva? Domnule Marius!
Tremura toată, zgâlţâindu-l, iar domnul Marius zăcea cu faţa în pământ şi cu fundul în sus, într-o poziţie care ar fi putut să pară caraghioasă dacă n-ar fi fost gravitatea situaţiei.
— Fiţi bună, doamnă, şi nu mă mai scuturaţi atâta, mormăi bătrânul negustor, că doar nu-s plin de praf.
Şi nici nu se ridică bine în genunchi, că doamna cea mică îi şi sări de gât, râzând printre lacrimi.
— Domnule Marius! mi-aţi tras o sperietură straşnică! N-aţi păţit nimic? Ia să văd.
— Ce să mai vedeţi, doamnă? Ce să mai vedeţi? şi nu-mi mai băgaţi lanterna aia în ochi. Vă rog foarte mult! Bineînţeles că n-am păţit nimic.
— V-aţi mâzgălit pe faţă cu negru.
Şi spunând asta, doamna cea mică dădu să-i şteargă obrazul. Dar domnul Marius, supărat-foc, îi dădu mâna la o parte şi se şterse cu propriile lui degete, pe care le cercetă cu atenţie în lumina lanternei, după care îşi duse mâna la nas şi adulmecă.
— Petrol! declară el satisfăcut. Exact cum am bănuit! Va trebui să stau de vorbă foarte serios cu bunicul dumneavoastră de îndată ce ieşim din beci. Acum sunt absolut sigur că ceea ce vedem aici e un puţ de petrol şi sunt foarte curios să aflu de ce a fost părăsit. Aşadar, la treabă.
— Adică ieşim? vru doamna cea mică să se încredinţeze că a înţeles bine ce anume treabă vrea domnul Marius să înceapă neîntârziat.
— Nici vorbă, stimată doamnă! Continuăm!
Şi, opintindu-se din toate puterile, bătrânul negustor se ridică în picioare. Doamna cea mică ar fi putut să jure că i-a auzit genunchii scârţâind. Dar, cum din principiu nu jura niciodată, preferă să treacă sub tăcere acest amănunt. Se mulţumi doar să-i spună:
— Să vă dau şi eu o mână de ajutor, domnule Marius.
— Nici nu vreau s-aud de vreun ajutor din partea dumneavoastră, o refuză el hotărât. Dumneavoastră, care sunteţi atât de firavă, puteţi să fiţi sigură că mai mult m-aţi încurca decât mi-aţi fi de vreun folos.
Şi, apucând drugul de fier, se puse pe treabă.
— Îl băgaţi în aceeaşi scobitură, domnule Marius? zise speriată doamna cea mică.
El îi aruncă o privire mustrătoare:
— Dacă dumneavoastră îmi arătaţi o altă scobitură, eu sunt gata s-o las pe asta şi să mă ocup de cea nouă.
Doamna cea micuţă dădu ocol puţului, luminându-l cu lanterna, şi se întoarse dezamăgită în locul de unde plecase, întocmai ca Magellan după ocolul Pământului.
— Nu-i nici o altă scobitură, recunoscu ea cu mâhnire în glas.
— Asta să vă fie învăţătură de minte, zise domnul Marius, şi altă dată să aveţi mai multă încredere în oamenii cu experienţă.
Ea voi să-i atragă atenţia domnului Marius că experienţa sa se mărginea la negustorie, dar îşi aduse aminte la timp că „în lunga şi zbuciumata lui viaţă” bătrânul negustor se îndeletnicise — cel puţin aşa pretindea el — cu o mulţime de alte lucruri şi deci nu era cu desăvârşire exclus să se priceapă şi la puţurile de petrol, cu atât mai mult cu cât încă nici nu se dovedise că acesta de faţă era cu adevărat un puţ de petrol.
Dar domnul Marius părea hotărât să aducă dovada aşteptată, drept care se opinti cu îndărătnicie în drugul de fier. Doamna cea mică se temu că bătrânul negustor face un efort cam mare şi, vrând să se încredinţeze că nu i s-a umflat nici o vână pe nicăieri, îndreptă din nou lanterna către faţa lui.
— Ah, doamnă! mai slăbiţi-mă cu afurisita aia de lanternă! izbucni el.
— Poate că totuşi mă lăsaţi să vă dau o mână de ajutor, îl rugă ea. Chiar dacă sunt firavă, cum ziceţi dumneavoastră.
Domnul Marius se îndreptă de mijloc şi îi aruncă doamnei celei mici o privire cam nesigură, strângând din buze:
— Şi-atunci, cine o să ţină lanterna, puteţi să-mi spuneţi?
Dar doamna cea mică, departe de a se arăta descumpănită, aşa cum se aşteptase domnul Marius, care îşi închipuise că a înfundat-o, îi răspunse că:
— Lanterna ar putea să stea şi singură pe ceva.
Şi se grăbi să treacă la faptă, aşezând lanterna între două scânduri încrucişate.
— Hm, făcu domnul Marius scărpinându-se după ureche. Mda...
Doamna cea mică se mulţumi cu aceste comentarii sumare şi i se alătură bătrânului negustor, care găsi că munca lor împreună se aseamănă cu aceea a pionierilor petrolului, când, câte doi sau câte trei se opinteau să înşurubeze cap la cap prăjinile de foraj.
— Am văzut asta prin pozele vechi, îi explică el doamnei celei mici.
— Sunteţi gata, domnule Marius? îl întrebă nerăbdătoare doamna cea mică.
— Eu, stimată doamnă, sunt gata. Dar dacă dumneavoastră vă închipuiţi că afurisita asta de piatră de moară e dispusă să se clintească din loc cu slaba putere pe care dumneavoastră o adăugaţi la experienţa mea de persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, ţin să vă atrag atenţia că vă-nşelaţi. Mă rog, cum doriţi.
Dar pur şi simplu nu-i veni să creadă când, la prima apăsare cu puteri unite, lespedea rotundă se aplecă într-o parte şi lunecă scrâşnind de pe ghizdul puţului, proptindu-se în pământ cu o bufnitură surdă.
Amândoi căzuseră în genunchi şi se priviră unul pe celălalt, domnul Marius complet năucit, şi doamna cea mică zâmbind fericită. După care, ca la un semn, îşi aplecară capetele privind în adâncul puţului, de unde îi izbi drept în faţă o pală de aer călduţ mirosind a petrol, sau poate a ulei încins — asta n-ar fi putut s-o spună cu precizie nici unul din ei, domnul Marius fiindcă era nou-venit în oraşul acesta, şi înainte să vină aici nu se ocupase de negoţul cu petrol, iar doamna cea mică fiindcă până în clipa aceea încă nu-şi apropiase nasul de petrol ci doar îl văzuse de departe, călătorind în cisterne sau în camioane-cisternă.
— Se aude mai tare, observă doamna cea mică ascultând încântată.
— Ce? întrebă domnul Marius.
— Inima.
— Vai de mine! nu mă speriaţi, dragă doamnă! se pierdu el de-a binelea.
— Nu a dumneavoastră, domnule Marius, îl linişti ea.
— Dar atunci a cui?
— Ascultaţi, zise ea parcă vrăjită. Şi îşi plecă puţin urechea către adâncul puţului, privindu-l totodată pe domnul Marius, cu atenţia împărţită în două.
Acel tuc-tuc de mai înainte răsuna acum desluşit, rar şi puternic, ba chiar umplea tot beciul, deşi continuau să se audă încă şi-acum, poate prin gura de aerisire care răspundea sus în odaia cea mare, glasurile amestecate ale oaspeţilor. Dar doamna cea mică le găsi atât de îndepărtate, încât i se păru cu neputinţă să vină din casa unde se aflau; ai fi zis mai degrabă că vin dintr-o casă de dincolo de drum, sau poate de pe un deal învecinat.
— Fiţi aşa de bună, stimată doamnă, şi aduceţi lanterna, spuse domnul Marius pe un ton destul de rece. Vreau să văd la ce adâncime se află petrolul.
— Sunteţi sigur că-i vorba de petrol? vru ea să se încredinţeze.
— Vă rog să lăsaţi vorba şi să faceţi ce v-am rugat.
Doamna cea micuţă, neavând încotro, înălţă din umeri şi, zâmbind, îi aduse domnului Marius lanterna. Acesta îşi băgă mâna în puţ, ba chiar aproape că se băgă el însuşi înăuntru, aplecându-se peste margine şi ocupând cu trunchiul lui cam mătăhălos (după părerea doamnei celei mici) aproape toată gura puţului, astfel că doamna cea mică, nemaiavând loc nici măcar să-şi strecoare capul, stătu şi aşteptă. Şi tot aşteptă. Până când într-un târziu îşi pierdu răbdarea:
— Domnule Marius! Nu-mi spuneţi şi mie ce se vede acolo?
Dar domnul Marius continua să tacă şi să cerceteze adâncul puţului. În cele din urmă se ridică cu chiu cu vai şi se aşeză oftând pe marginea tubului de beton.
— Vă rog, stimată doamnă, să mă lăsaţi câteva clipe să-mi vin în fire. Am stat aplecat şi mi-a venit tot sângele în cap.
— Vă las, domnule Marius, îi răspunse cu căldură în glas doamna cea mică. Puteţi să staţi cât doriţi.
Şi, ca să-şi întărească spusele, se aşeză alături de el.
— Îmi pare bine că nu sunteţi din cale-afară de grăbită. Niciodată n-am putut să-i sufăr pe oamenii grăbiţi. Cât despre petrol, scumpă doamnă, mă tem că nu-i nici un strop în puţul ăsta. Îmi pare rău dar trebuie să vă spun că aveam o părere mai bună despre venerabilul dumneavoastră bunic. Din câte văd însă, toată viaţa nu s-a ţinut decât de şotii. Aş putea să bag mâna în foc că până şi scaunul acela pe rotile în care stă toată ziua nu-i decât tot o păcăleală. Mă-ntreb ce-ar face dacă într-o bună zi l-aş gâdila în talpă. Sunt sigur c-ar sări numaidecât în picioare şi ar lua-o la fugă.
— Ce vă face să credeţi una ca asta, domnule Marius?
— Ce mă face să cred?... Domnul Marius tăcu îmbufnat câteva clipe. — Ce altceva să cred, spuse el, dacă puţul ăsta, care e opera dumnealui, ca să zic aşa, nu foloseşte la nimic?
— Părerea mea, începu doamna cea micuţă cu sfială în glas, e că n-ar trebui să spuneţi asta până când...
Şi se opri, şovăind. Domnul Marius se întoarse către ea.
— Până când, ce? zise el cam acru.
— Până când...
Şi nici de data asta doamna cea mică nu îndrăzni să-şi ducă gândul până la capăt. Bătrânul negustor îi aruncă încă o privire nu tocmai prietenoasă, după care, răsucindu-se îndărăt, îndreptă din nou lumina lanternei în adâncul puţului, mai mult aşa, ca să se afle în treabă.
— Mă-ntreb la ce-or fi folosind scoabele astea, spuse el, pe gânduri.
Aplecată alături de el, doamna cea mică privea şi ea cu atenţie.
— Cred că nu sunt scoabe, domnule Marius, îndrăzni ea să-l contrazică. Cred că sunt...
— Ştiţi ce, stimată doamnă! o întrerupse el cu glas tăios. Pe mine părerea dumneavoastră nu mă interesează! Scurt! E-adevărat că în lunga şi zbuciumata mea viaţă n-am avut prilejul să fac comerţ cu scoabe, dar oricine ştie că aceste fiare oarecum ruginite, împlântate în piatră una sub alta, se cheamă scoabe. Şi, ca să-i taie orice elan, o privi pe doamna cea micuţă cu coada ochiului, încruntat. Politicoasă cum era, dânsa preferă să tacă, ba chiar îşi întoarse faţa puţin într-o parte, ca să-şi ascundă zâmbetul. — Şi, mă rog, reluă el doar aşa, ca să-i facă hatârul, ce sunt aceste fiare ruginite, dacă nu scoabe, după părerea dumneavoastră? Tare aş vrea să aflu!
— Cred că sunt trepte, spuse zâmbind doamna cea mică.
— Trepte, stimată doamnă?! făcu el uimit. Trepte?!... Dumneavoastră sunteţi sigură că nu vă bateţi joc de mine?
— Nu-mi bat joc de dumneavoastră, domnule Marius, răspunse ea senină. Aşa cred eu. Că sunt trepte.
— Hm! făcu el ceva mai puţin stăpân pe sine. Şi, mă rog, dacă aceste fiare ruginite sunt ceea ce credeţi dumneavoastră că sunt, atunci la ce-ar fi de folos nişte trepte în acest puţ, al cărui fund — îndrăznesc să spun — nici măcar nu se vede?
— Asta n-aş putea să spun, recunoscu ea.
— Păi sigur! Asta n-aţi putea s-o spuneţi! Dar păreri văd că aveţi cu duiumul! Stimată doamnă, urmă el ceremonios, trepte sau scoabe, mie mi-e totuna. Vă rog să fiţi aşa de bună să vă luaţi sticla de bere şi să ieşim de aici. Nu ştiu dacă v-am spus, dar eu am o mulţime de treburi în seara asta.
Şi domnul Marius dădu să se ridice de pe marginea puţului.
— Domnule Marius! zise cam speriată doamna cea mică, apucându-l de mână.
— Ce mai doriţi, doamnă? se răsti la ea domnul Marius. La care, doamna cea mică se mulţumi să-l privească drept în ochi, ţinându-l strâns de mână. — Daţi-mi drumul! Vă rog foarte mult! Ce vă trece prin cap?... Nu cumva doriţi să...?
La care, doamna cea mică încuviinţă cu tărie, continuând să-l privească drept în ochi. Nu se îndura să-i lase mâna, neştiind încă ce hotărâre luase domnul Marius. Sau dacă luase vreuna. Îşi zise că nu mai există primejdia vreunei surprize şi îi lăsă mâna abia după ce domnul Marius oftă resemnat şi se ridică în picioare.
— Stimată doamnă, sper că ştiţi ce faceţi! i se adresă el ameninţător. Eu nu-mi iau nici o răspundere. Treaba dumneavoastră!
De bucurie, doamna cea mică bătu din palme.
— Domnule Marius, am să vă urmez oriunde! strigă ea.
— Ba s-avem iertare, scumpă doamnă! i-o tăie din scurt bătrânul negustor. De urmat, vă urmez eu! Vă rog să poftiţi.
Şi, spunând asta, domnul Marius o invită către gura puţului cu un gest plin de curtoazie.
Doamna cea mică înghiţi în sec.
— N-ar fi mai bine să intraţi dumneavoastră primul? sugeră ea cu o voce cam pierită.
— A, nu! Nici vorbă, stimată doamnă! Dumneavoastră aţi avut ideea... Aveţi şi întâietatea. De principiul ăsta nu m-am lepădat niciodată în lunga şi zbuciumata mea viaţă, chiar dacă mi-a adus destule necazuri, după cum poate vă daţi seama chiar şi dumneavoastră, care sunteţi atât de tânără şi lipsită de experienţă. Fiindcă se potriveşte oriunde, numai în negustorie nu. Şi cu toate astea eu nu l-am călcat niciodată, aşa să ştiţi! Vă rog să poftiţi.
Doamna cea micuţă, care îl ascultase cu atenţie, îşi desprinse privirea de faţa lui şi, făcând un pas şovăitor către puţ, se aplecă, fără a se grăbi din cale-afară, să mai arunce o privire înăuntru. Dar asta numai aşa, ca să se afle în treabă, fiindcă era de la sine înţeles că fără lanternă nu puteai să vezi nimic.
— Totuşi, domnule Marius, spuse ea cu o voce rugătoare, ce-ar fi să vă călcaţi principiul măcar o dată? O singură dată!
— Nu, doamnă!
— Vă rog tare mult.
— Nici nu vreau s-aud! Doamna cea mică îşi lăsă capul în pământ, resemnată, în timp ce bătrânul negustor o cerceta atent cu coada ochiului. Şi, într-un târziu, adăugă pe un ton indiferent: — ...Sau, ştiu şi eu... Poate c-am mai putea discuta dacă stăruiţi foarte tare.
Doamna cea mică tresări şi ochii i se umplură de bucurie.
— Stărui foarte tare, domnule Marius! zise ea cu multă însufleţire.
— Ei, dacă stăruiţi atât de tare, doamnă dragă... ce pot să fac? Ăsta a fost principiul meu de-o viaţă întreagă: să cedez când cineva stăruie foarte tare. Fiindcă înseamnă că are, nu-i aşa, motive foarte serioase să stăruie atât de tare. (Aici doamna cea mică dădu din cap cu multă convingere.) Aşa se explică, între altele, stimată doamnă, de ce n-am făcut avere... prea mare. Vă rog să mă credeţi că ăsta este motivul adevărat. Nu fiindcă nu m-am priceput să fac negustorie!
— Bineînţeles că nu, domnule Marius.
Bătrânul negustor îi aruncă o privire cercetătoare, vrând să se asigure că doamna cea micuţă nu-l linguşeşte. Şi, ajungând pesemne la o concluzie favorabilă în ceea ce o priveşte, încălecă marginea puţului cu multă băgare de seamă. Acolo însă se pare că principiul său, după care se cuvine să cedezi la stăruinţele foarte tari ale onoratei clientele, dădu unele semne că începe să se clatine. Fiindcă domnul Marius nu se grăbi să-şi ducă şi celălalt picior peste marginea puţului, ci stătu în cumpănă o bună bucată de vreme.
— Ei, domnule Marius, îl zori doamna cea mică, pierzându-şi răbdarea. Ce faceţi, nu intraţi?
— Frumos îmi şade, zise el cu reproş la adresa propriei sale persoane. Frumos îmi şade, mie om bă... hm! om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, să mă iau după gura dumneavoastră şi să mă bag prin toate cotloanele.
— Nu ştim decât dumneavoastră şi cu mine, ţinu ea să-l încredinţeze, pe un ton complice.
— Dar scoabele astea... începu el.
— Treptele, îl corectă doamna cea mică.
— Mă rog, scoabele... treptele... Tot un drac! Vreau să spun, scoabele astea or fi destul de trainice? ştiţi, eu sunt un om cu o oarecare greutate.
— Sunt trainice, zise ea cu destulă uşurinţă.
— Păi sigur! Dumneavoastră ce vă pasă! o dojeni el. Dacă în clipa următoare o să se audă un răcnet prelung... Şi din ce în ce mai stins, n-o să fie răcnetul dumneavoastră!
— Puţul ăsta a fost făcut pe vremuri, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu o oarecare ironie. Pe atunci se lucra bine.
Bătrânul negustor îi aruncă o privire încruntată, după care, negăsind nimic altceva de spus, c-un gest nervos îi dădu să ţină lanterna şi se întinse cu piciorul dinăuntru în căutarea unei scoabe (sau, mă rog, trepte). Apoi, cu chiu cu vai, şi-l trase şi pe celălalt înăuntru.
— Vă rog, stimată doamnă, să-mi luminaţi drumul! zise el c-o voce arţăgoasă. Măcar atâta să faceţi şi dumneavoastră!
Doamna cea micuţă mai stătu să aştepte până ce de pe marginea puţului dispăru o mână de-a domnului Marius, apoi cealaltă; după care, sprintenă ca întotdeauna, se băgă în puţ şi se porni să coboare în urma bătrânului negustor.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
