Domnul Marius se duse la fereastră, ca să fie martor al clipei când aveau să iasă din coridor (sau, mă rog, să zicem din tunel). Iar când doamna cea mică veni lângă el, bătrânul negustor găsi în asta un nou prilej să se burzuluiască.
— Vă rog, stimată doamnă, zise el, să vă găsiţi un geam pe partea cealaltă. Fiindcă vagonul e şi-aşa destul de mic şi de şubred şi, stând amândoi pe aceeaşi parte, am putea să-l dezechilibrăm de-a binelea. Îmi amintesc că sfatul ăsta ni-l dădea secundul de pe vaporul cu care am traversat Atlanticul, când pasagerii se repezeau cu toţii pe aceeaşi parte ca să vadă câte un iceberg.
Dar doamna cea micuţă se mulţumi să-i arunce o privire amuzată şi rămase la aceeaşi fereastră, scoţându-şi capul pe geam. Aşa se face că ea fu prima care zări locomotiva chiar în clipa când ieşea din tunel, ceea ce o făcu să sară în sus de bucurie:
— Domnule Marius, e o locomotivă de pe vremuri! Cu coş înalt!
— De unde ştiţi dumneavoastră cum erau locomotivele pe vremuri? o puse la punct bătrânul negustor.
Doamna cea mică nici nu apucă să-i răspundă, că lumina crescu brusc şi deodată se aflară în plin soare şi pe dinaintea lor prinse să lunece coasta abia înverzită a muntelui, iar aerul călduţ de primăvară îi izbi drept în faţă. Doamna cea mică simţi că i se înmoaie genunchii, în timp ce bătrânul negustor se căută prin buzunare după tabletele care îl ajutau să facă faţă emoţiilor puternice. Dar bineînţeles că nu le găsi, aşa că îşi duse mâna la frunte, ceea ce pe doamna cea micuţă o cam sperie:
— Vă simţiţi rău, domnule Marius? zise ea privindu-l îngrijorată.
— Lăsaţi, doamnă, îmi trece, îi răspunse el fără vlagă.
Era palid, dar poate că arăta aşa după atâta orbecăială prin lungul tunel de unde tocmai ieşiseră. Oricum, doamna cea mică se simţi îndemnată să-l sprijine de braţ.
— Nu vreţi să staţi jos? îi propuse ea. Am să vă spun eu ce se vede afară.
— Nu, doamnă, vă mulţumesc, o refuză el. Parcă mă simt mai bine. Ştiţi, nu mă aşteptam la o surpriză ca asta, deşi trebuie să vă mărturisesc că mi s-a întâmplat de multe ori în lunga şi zbuciumata mea viaţă să mi se facă lehamite de iarnă şi să-mi doresc să vină mai repede primăvara. Dar nici chiar aşa de repede! Şi domnul Marius oftă. — O singură grijă îmi întunecă bucuria, zise el.
— Care? vru să ştie doamna cea mică.
— Mecanicul de locomotivă, dragă doamnă. Mă tem să nu facă vreo prostie.
— Dar nu avem mecanic! spuse ea uimită.
— Tocmai fiindcă nu-l avem, domniţă.
— În cazul ăsta, domnule Marius, poate c-ar fi bine să dăm o fugă până acolo, crezu ea că a găsit momentul potrivit să-i propună.
— Unde, scumpă doamnă? zise cam nervos bătrânul negustor, privind într-o parte, având aerul că doamna cea mică ar fi fost o persoană cu care era imposibil să te înţelegi.
— La locomotivă, îi răspunse ea cu mult calm. Credeţi că vă simţiţi destul de bine ca să facem încercarea asta?
Domnul Marius o fixă cu privirea.
— Adică ce vreţi dumneavoastră să insinuaţi? Că mi-ar fi frică?
— N-am vrut să spun asta, se dezvinovăţi ea. Mă gândeam doar la grilajele dintre vagoane, care trebuie că se lungesc şi se strâng ca un burduf de armonică.
— Vă rog să lăsaţi ironia, stimată doamnă. Puţin îmi pasă mie de grilajele dumneavoastră!
Şi, ca să-i dovedească pe loc că nu-i o persoană care se mulţumeşte doar cu vorba, se sculă numaidecât de pe bancă. Ce-i drept, încheieturile îi cam scârţâiră, dar asta nu-l împiedică să iasă hotărât pe platforma vagonului. Acolo însă, cele două plăci de metal care alcătuiau podeţul de trecere către celălalt vagon se loveau cu atâta putere între ele, iar grilajul se unduia atât de tare, încât domnul Marius, cu un nod în gât, preferă pentru moment să admire priveliştea. Şi tocmai atunci coasta uşor înverzită a muntelui pieri dintr-o dată, şi priveliştea căpătă o adâncime neaşteptată: pâlcuri de copaci în floare răspândiţi pe întinsul dealurilor de un verde crud, cerul pe care de atâta vreme nu-l mai văzuseră atât de albastru, păduri cu nuanţe fumurii către zare.
— Nu vă e cald, domnule Marius? se arătă plină de grijă doamna cea mică.
— Şi dacă mi-ar fi, ce-ar urma să fac, după părerea dumneavoastră? zise el pe un ton ironic.
— Să vă scoateţi haina, răspunse netulburată doamna cea mică.
— Şi cine să mi-o ţină? Sau sunteţi de părere că, jerpelită cum e, ar fi cel mai bun prilej s-o arunc?
— Să n-o aruncaţi, domnule Marius, îl rugă stăruitor doamna cea mică. Haina dumneavoastră miroase atât de frumos!
— Zău? făcu domnul Marius cam ursuz încă. Şi, mă rog, a ce miroase, sunteţi dumneavoastră atât de bună să-mi spuneţi?
— Miroase a... Încercând să-şi amintească, doamna cea micuţă se poticni; dar în clipa următoare ştia foarte bine ce avea să-i spună: — Miroase a toate mărfurile pe care le vindeaţi în magazinul dumneavoastră!
Îmbunat, bătrânul negustor îi aruncă o privire oarecum recunoscătoare pentru un singur cuvânt dintre cele spuse de ea; şi anume pentru cuvântul magazin.
— Mă bucur, dragă doamnă, că aţi rămas cu o amintire atât de plăcută de pe vremea când veneaţi aproape zilnic să cumpăraţi de la mine. Şi totodată ţin să vă asigur că vă înţeleg perfect: e firesc să rămâi cu amintiri bune de la mărfuri bune. Şi totuşi, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar n-am să vă urmez sfatul: n-am să arunc haina.
Doamna cea mică îl privi zâmbind amuzată şi, cu un gest plin de politeţe, îl pofti să se strecoare printre grilaje, peste podeţul de metal.
La care, domnul Marius, privind în jos cu ochii holbaţi, întocmai ca o mâţă care nu vrea să se lase aruncată în fântână, se apucă strâns de bară şi nu găsi altă ieşire decât să se încreadă, pentru un răstimp de câteva clipe (destul de multe, ce-i drept), în trăinicia plăcilor de metal care dănţuiau îndrăcit sub picioarele sale.
— Scumpă doamnă, zise bătrânul negustor după ce ajunseră pe platforma celuilalt vagon, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă propun să mai facem un scurt popas. Mă mulţumesc chiar şi cu o bancă tare. Ştiţi, trecerea asta dintr-un vagon într-altul a fost pentru mine cam prea palpitantă.
Doamna cea mică zâmbi cu multă înţelegere şi amândoi se aşezară pe bancă, faţă în faţă. Domnul Marius îşi scoase batista şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.
— Îmi pare atât de bine, zise ea privindu-l pe domnul Marius drept în ochi, că din nou călătorim împreună cu trenul.
— Mă rog, dacă dumneavoastră găsiţi că ăsta se poate chema tren...
— Dar nu spuneaţi chiar dumneavoastră că lucrurile vechi sunt bine făcute?
— Spuneam, hm! mă rog, sigur că spuneam, dădu din colţ în colţ bătrânul negustor. Dar trebuie să ştiţi că nu toate lucrurile bine făcute trebuie neapărat să circule pe şine.
Vagonul se clătina atât de tare, încât domnul Marius, cu picioarele bine proptite în podea, altminteri cam pleoştit, şedea ţinându-se de marginea băncii. În clipa aceea, un clămpănit ciudat o făcu pe doamna cea mică să-şi înalţe privirea în tavan. Iar ceea ce văzu acolo o uimi într-atât, încât pur şi simplu îi pieri graiul: acoperişul vagonului tresălta întocmai ca un capac pe o oală cu apă în clocot. Era clar că, nu se ştie din ce pricină, ieşise din şuruburi; ceea ce însemna că n-are nici un motiv să mai rămână la locul lui, mai ales că, în goana lui bezmetică, vagonul se hurduca atât de tare.
— Domnule Marius! strigă ea. Domnule Marius!
Şi alte cuvinte nu mai găsi. Dar nici nu era nevoie, fiindcă domnul Marius era, cum s-ar spune, la curent cu ceea ce se întâmpla.
— Se pare, scumpă doamnă, zise bătrânul negustor depărtând neputincios braţele, că nu-i nimic de făcut. O să rămânem fără acoperiş. Dar dumneavoastră nu trebuie să vă faceţi griji. Aveţi mare noroc.
— Ce noroc? i se păru doamnei celei mici că n-a înţeles prea bine.
— Că nu plouă! spuse el ca despre ceva de la sine înţeles. Şi adăugă satisfăcut: — Aha! Vedeţi... întocmai cum vă spuneam. A şi-nceput!
Şi îi arătă doamnei celei mici ce era pe cale să se întâmple: tot tresăltând, acoperişul lunecase într-o parte, şi de-a lungul muchiei se ivise o crăpătură prin care se vedea cerul. Iar crăpătura se tot lăţea.
— Domnule Marius! zise doamna cea micuţă, cu glas niţel cam tremurător. N-ar fi mai bine să plecăm?
— Unde să plecăm, scumpă doamnă? Unde să plecăm?
— În alt vagon!
— Şi credeţi dumneavoastră că dacă ne ducem în alt vagon, acoperişul n-o să mai cadă?
— O să cadă, dar... Şi doamna cea micuţă se poticni, ca de fiecare dată când nu era prea sigură că n-o să spună o prostie.
— Dar, ce? o repezi bătrânul negustor, aruncându-i o privire încruntată.
— Oricum o pornisem spre locomotivă, mai făcu ea o încercare plină de sfială să-l urnească pe domnul Marius de pe banca unde şedea oarecum nepăsător.
— O s-ajungem şi-acolo, fiţi fără grijă. Dacă o să fie neapărată nevoie. Deocamdată fiţi bună şi astâmpăraţi-vă, fiindcă sunt curios ce o să se mai întâmple.
Pe banca ei de scândură, doamna cea mică se făcu încă şi mai mică, până când, nemaiputând îndura încordarea, trecu alături de bătrânul negustor şi îl apucă strâns de braţ.
— Ca să fiu cinstit, doamnă dragă, zise domnul Marius privind către tavan, în clipa asta n-aş vrea să fiu în locul acestui bătrân acoperiş.
Ceea ce doamna cea micuţă găsi că era întru totul de înţeles. Fiindcă într-adevăr acoperişul nu mai avea nici o şansă: când aproape jumătate din tavanul vagonului rămase descoperită, acoperişul se porni să se balanseze, izbindu-se cu putere de muchiile pereţilor, până când o zguduitură a vagonului îl făcu să se încline deodată, întocmai ca cineva care, descumpănindu-se, nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să sară — şi acoperişul se prăbuşi, scrijelind cu un zgomot sfâşietor muchia peretelui.
Clătinând din cap amuzat, domnul Marius îşi întoarse privirea spre doamna cea mică şi o bătu pe umăr.
— Îmi pare, stimată doamnă, că suntem două persoane rămase fără acoperiş, cum s-ar zice. Nu-i nimic, domniţă. Dumneavoastră poate că nu vi s-a mai întâmplat. Dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt că putea să fie şi mai rău. Iar în clipa următoare, după ce îşi aruncă o privire către cer, acum că aveau atâta cer deasupra capului, se grăbi să se corecteze, posomorându-se: — ...Sau, mai bine zis, că o să fie şi mai rău! Fiindcă, iată, mă tem că se înnorează, ceea ce, după cum ştiţi şi dumneavoastră, stimată doamnă, poate oricând să însemne ploaie.
Doamna cea mică adulmecă ridicându-şi nasul în vânt.
— Dar nu sunt nori, domnule Marius! zise ea cu multă convingere.
— Nu sunt nori?! vru domnul Marius să se încredinţeze că nu l-a înşelat auzul. Dumneavoastră aţi spus că nu sunt nori?... Şi atunci, dacă nu sunt nori, aş putea să ştiu şi eu, mă rog, ce sunt, după părerea dumneavoastră?
— E fum, spuse doamna cea mică privindu-l cu ochi râzători.
— Fum?! făcu domnul Marius încă şi mai mirat, adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că ceea ce eu, cu experienţa mea de-o viaţă întreagă, socotesc că sunt nori, nu-i decât fum?! Şi de unde fum, dacă nu vă e cu supărare?
Doamna cea mică zâmbi amuzată.
— De la locomotivă, spuse ea, cu aerul cel mai firesc din lume.
Dar bătrânul negustor, supărat foc, nici nu vru s-audă. Şi, ca să-i dovedească doamnei celei mici că spune o prostie cât capul ei de mare, uită de clătinatul vagonului şi se îndreptă hotărât către fereastră, fiindcă, oricât era de mătăhălos, nu putea totuşi să vadă locomotiva pe deasupra pereţilor, măcar că vagonul nu mai avea acoperiş. Dar când se aplecă pe fereastră, scoţându-şi capul afară, peretele, slăbit din încheieturi, trosni şi scrâşni sub greutatea lui, astfel că doamna cea mică, repezindu-se şi apucându-l de mână, abia izbuti să-l tragă îndărăt în ultima clipă. În zăngănit de geamuri sparte, peretele se prăvăli în afară, atingând pământul cu colţul din faţă, şoc de pe urma căruia se desprinse din ultimele şuruburi care îl mai ţineau de podea, se dădu peste cap de câteva ori, depărtându-se totodată de terasament, şi încremeni într-un nor de praf.
Palid, domnul Marius se lăsă pe bancă, şi uitând pentru a doua oară că nu şi le luase cu el, îşi duse mâna la buzunar, în căutarea tabletelor care îl ajutau să treacă peste emoţiile puternice.
— Uf! doamnă dragă, nici nu-mi vine să cred că mă mai aflu lângă dumneavoastră. Vă rog să fiţi încredinţată că, o dată cu fapta dumneavoastră atât de plină de curaj, aţi şi urcat pe locul întâi în testamentul meu.
— Domnule Marius, nici nu vreau să aud de testament! zise ea cu multă căldură în glas. Dumneavoastră o să trăiţi încă mulţi ani! Nu vreau să vă aud vorbind de testament!
— Ba da, domniţă, trebuie să vorbesc. Fiindcă dacă am avut vreodată noroc în negustorie, mulţumită dumneavoastră l-am avut. Dumneavoastră aţi fost cea mai bună clientă a mea! Cea mai credincioasă şi cea mai plină de bani! Iar eu am făcut o... oarecare avere, nu-i aşa, pe seama dumneavoastră, tocmai fiindcă aţi fost (sau poate că mai sunteţi încă?) plină de bani! Mi-am călcat principiul după care o marfă valorează cât valorează ea, nu cât valorează clientul!... Iar dumneavoastră, acum, mi-aţi salvat viaţa.
Şi, copleşit, bătrânul negustor îşi îngropă faţa în palme. (Ce-i drept, uită să ţină lipite între ele toate degetele, astfel că între degetul mare şi inelarul de la mâna stângă spre exemplu, se mai putea vedea câte ceva.)
După care, venindu-şi întrucâtva în fire, urmă:
— Asta m-a convins, stimată doamnă, dacă mai era nevoie, că trebuie neapărat să vedem ce se-ntâmplă cu locomotiva, ca să punem capăt acestei catastrofe. Şi, ridicându-şi către doamna cea micuţă o privire care cerea contrazicerea, mai spuse: — Credeţi, dragă doamnă, că toate astea s-au întâmplat fiindcă aş fi eu o persoană cam... grasă, ca să zic aşa?
— Nici vorbă! răspunse cu hotărâre doamna cea mică.
Ceea ce fu ca o poliţă pe care ea i-o plăti bătrânului negustor. Fiindcă acesta nu ştiu ce să creadă; şi nici nu îndrăzni să întrebe, deşi îi stătu pe limbă: „Că da, sau că nu?”
Cu toate că cele întâmplate îl convinseseră pe domnul Marius că trebuie neapărat să vadă ce se-ntâmplă cu locomotiva, poate că ar mai fi zăbovit mult şi bine pe bancă, dacă îndată după aceea n-ar fi văzut afară (nu pe fereastră, fiindcă lângă banca pe care şedeau nu se mai afla nici o fereastră, de vreme ce acum lipsea tot peretele, ci pur şi simplu afară) un obiect mare, aproape pătrat, rostogolindu-se de-a lungul terasamentului, săltând din colţ în colţ, despre care amândoi pricepură numaidecât, fără nici un schimb de păreri, că era acoperişul unui vagon din faţă. Dar înainte să se prăbuşească la pământ, acoperişul izbi cu un colţ peretele dindărăt al vagonului lor, smulgându-l dintr-o singură lovitură. Peretele căzu cu un colţ peste tampon, de pe tampon lunecă până ce atinse pământul, iar vagonul îl mai lovi încă o dată, ca pe un titirez. Din ciocnirea asta, vagonul din urmă nu scăpă nici el nevătămat ci doi dintre pereţii săi se aplecară înăuntru, lăsând fără destul sprijin acoperişul, care lunecă numaidecât şi căzu, rămânând în urmă, la fel ca şi celelalte bucăţi din tren.
Dintr-un singur schimb de priviri, domnul Marius şi doamna cea micuţă căzură de acord că nu mai e nici o clipă de pierdut. Aşa se face că, după cele întâmplate, nici nu se mai puse problema că grilajele dintre vagoane se unduiesc prea tare sau că n-ar oferi destulă siguranţă. Dimpotrivă, bătrânului negustor podeţul de trecere dintr-un vagon în celălalt i se păru acum unul dintre cele mai sigure locuri de pe lume.
Şi, de parcă ceea ce păţiseră până atunci n-ar fi fost de-ajuns, în vagonul următor, domnul Marius se împiedică de o ladă cu sticle de bere şi îşi sfâşie cracul pantalonului. Nu-i stătea în obicei să înjure şi probabil că n-o făcu nici de data asta, dar doamna cea mică îl surprinse bolborosind printre dinţi nu se ştie ce în timp ce se uita furios la ladă.
— Daţi-mi voie, doamnă, zise el apoi, ceva mai puţin furios. Nu pot să trec mai departe până ce nu văd ce-i cu lada asta. Şi, aplecându-se cu chiu cu vai, domnul Marius scoase o sticlă şi o examină cu atenţie: — Dumneavoastră aţi mai văzut o etichetă ca asta? o întrebă el pe doamna cea mică arătându-i sticla.
Ea însă înălţă din umeri, cu un zâmbet plin de sfială.
— Eu nu prea mă pricep la bere, domnule Marius.
— Sunt de acord, domniţă, că n-aveţi de unde să vă pricepeţi. Dar trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că bere ca asta nu găseşti pe toate drumurile. Şi apoi, nu ştiu cum se face că e şi destul de rece.
— Nu vreţi să gustaţi? îl îndemnă ea.
— Zău că nu v-aş refuza. Ştiţi, de la o vârstă încolo te împaci foarte greu cu căldura.
Bătrânul negustor luă zâmbetul senin cu care îl privi doamna cea mică drept încuviinţare şi, cu o îndemânare pe care aceasta nu i-o bănuia, propti gura sticlei în cârligul cel mai apropiat de sub portbagaj şi scoase capacul dintr-o singură smucitură.
— Mmm! nu-i rea, se arătă el mulţumit după ce luă o înghiţitură zdravănă. Nu-i rea deloc!
După care, sub privirea mirată a doamnei celei mici, bău pe nerăsuflate aproape o jumătate de sticlă. Şi poate c-ar fi băut-o pe toată dacă vagonul n-ar fi început să trosnească şi să scârţâie din toate încheieturile. Aşa că, în graba mare izbutiră să ajungă pe platformă tocmai la timp să scape de dezastru, fiindcă pereţii vagonului împreună cu acoperişul se prăbuşiră ca un castel de cărţi de joc.
— Păcat de bere! zise bătrânul negustor privind îndărăt cu părere de rău. Mare prostie am făcut că n-am luat înc’o sticlă.
Lada de bere dispăruse.
— Lăsaţi, domnule Marius, încercă doamna cea micuţă să-l mângâie cu vorba. Poate c-o să găsim altă ladă.
Ceea ce, spre mirarea amândurora, se întâmplă chiar în vagonul următor, unde găsiră nu o ladă, ci o stivă întreagă de lăzi. Bătrânul negustor se zăpăci atât de tare, încât nici nu băgă de seamă că vagonul acesta nu prea semăna cu celelalte. Înhăţă aşadar o sticlă, remarcând în treacăt că purta aceeaşi etichetă ca şi cea dinainte — garanţie a unei mărfi de calitate — şi se repezi să-i scoată capacul, folosindu-se de cârlig.
— Nu mi-amintesc când mi-aţi plătit-o, stimate domn, se auzi o voce.
Şi, întorcându-se amândoi miraţi, domnul Marius şi doamna cea mică se pomeniră faţă în faţă cu un bărbat mustăcios, încins c-un şorţ alb, pe cap cu un turban de bucătar. Acesta îl privea încruntat pe domnul Marius, care o cam sfeclise, în timp ce doamna cea mică îl trăgea de braţ în jos, încercând să-i ajungă la ureche şi să-i şoptească:
— Asta-i o mustaţă à la Franz Joseph, nu-i aşa, domnule Marius?
— Scuzaţi-mă, doamnă, dar nu-i momentul potrivit pentru mustăţi à la Franz Joseph, îi răspunse cam nervos domnul Marius şi totodată cam tare. Acest domn mi-a adus o învinuire gravă, la care se cuvine, nu-i aşa, să-i răspund pe loc. Şi domnul Marius se întoarse către mustăcios: — Şi eu sunt negustor, domnule. Sau mai bine zis am fost...
— Eu nu sunt negustor, domnule, îi răspunse cam înţepat mustăciosul. Eu sunt bucătar! E o mare deosebire, aşa să ştiţi.
— Nu văd de ce ar fi o deosebire aşa de mare, spuse demn domnul Marius. În fond, atât negustorul cât şi bucătarul îşi fac o cinste din a servi onorata clientelă. Singura deosebire, dacă vreţi neapărat una, este că negustorul are de a face direct cu onorata clientelă, în timp ce bucătarul o face, nu-i aşa, prin mijlocirea chelnerului.
— Ba pardon, îl contrazise bucătarul, la fel de înţepat, eu aici nu lucrez cu mijlocitori. Când cineva doreşte o sticlă de bere, mi-o plăteşte mie, nu chelnerului. Şi cu atât mai puţin se serveşte singur, ba încă şi fără plată!
— S-avem iertare, stimate domn, zise jignit bătrânul negustor scotocindu-se prin buzunare, nici prin cap nu mi-a trecut să mă servesc fără plată. Dar daţi-mi voie să vă explic. Această simpatică doamnă m-a scos din casă aproape fără voia mea, rugându-mă s-o însoţesc în beci, ca să luăm de acolo o sticlă de bere pentru stimabilul tată al dumneaei...
— Din beci? îl întrerupse ironic bucătarul. Aici nu vă aflaţi în beci, stimate domn, ci în vagonul-restaurant. Şi oriunde v-aţi afla, în beci sau în vagonul-restaurant, berea nu se ia pur şi simplu, ci se plăteşte! Cel puţin aşa procedează o persoană onorabilă.
— Daţi-mi voie să vă explic până la capăt, se apără bătrânul negustor, roşu la faţă. Această simpatică doamnă aci de faţă m-a zorit atât de tare, încât pur şi simplu am uitat să-mi iau portofelul. Şi să vă mai spun ceva. Dumneavoastră, ca bucătar care lucrează fără mijlocitori, ştiţi desigur că berea, oricât ar fi ea de bună — ceea ce este cazul cu berea dumneavoastră, pentru care ţin să vă felicit —, aşadar oricât ar fi berea de bună, nu se păstrează proaspătă mai mult de cinci-şase zile, mai ales dacă nu-i ţinută la rece. Aşa că, spuneţi şi dumneavoastră, n-ar fi fost păcat s-o aruncaţi? Fiindcă desigur că asta aţi fi făcut până la urmă, din moment ce n-aveţi nici un alt client.
— Cum, n-am nici un alt client? se burzului bucătarul cel mustăcios. Doar nu vă-nchipuiţi că am pornit la drum doar aşa ca să plimbăm berea de colo-colo!
— Nu înţeleg, zise domnul Marius încruntându-se. Cum adică aţi pornit la drum? Păi dumneavoastră n-aţi avut nici cea mai mică intenţie să porniţi undeva. Întâmplarea a făcut ca această simpatică doamnă să învârtească din greşeală frâna de mână, şi atunci trenul a luat-o la vale, ca să zic aşa.
— Ba n-a fost nici o întâmplare, stimate domn. Trenul circulă după orar! Poate, cel mult... (şi bucătarul, dându-şi şorţul la o parte, îşi scoase ceasul de buzunar, legat cu lănţuc de aur) ...s-avem o întârziere de un minut sau două.
— Dumneavoastră sunteţi sigur că nu vreţi să vă bateţi joc de mine, stimate domn? se răsti la el domnul Marius, pus pe harţă. Cum o să circule după orar, când nici măcar n-avem mecanic de locomotivă?
— Asta s-o credeţi dumneavoastră! Mecanicul este un om cât se poate de corect! Niciodată n-a lipsit de la datorie, aşa să ştiţi!
În clipa aceea locomotiva scoase două fluierături scurte, ceea ce îi făcu pe bătrânul negustor şi pe doamna cea mică să-şi arunce o privire mirată.
— Aţi văzut? făcu triumfător bucătarul.
Şi ca să dispară orice îndoială în privinţa mecanicului, fumul se prelinse de-a lungul trenului, întunecând lumina soarelui, ba chiar năvălind şi pe fereastra vagonului-restaurant. Pe bucătar îl apucă tusea. Tuşi până ce se făcu roşu ca un rac. Dar când îi trecu, i se adresă domnului Marius, cu o politeţe un pic cam rece:
— Aşadar, stimate domn, cu ce să vă servim? Vă rog să luaţi loc. Ce-aţi zice de o friptură de berbec? Bineînţeles, dacă şi doamna e de acord.
— Eu n-am mâncat niciodată friptură de berbec, se scuză doamna cea mică.
— Vai, doamnă, cum se poate? Dar de ce? se arătă mirat bucătarul.
— Fiindcă mie mi-s dragi berbecii, răspunse ea cu multă sinceritate.
— Păcat, zise bucătarul. Vreau să spun că n-am nimic împotrivă să vă fie dragi berbecii... Cu toate că, fie vorba între noi, cu mulţi dintre ei nu prea poţi să te-nţelegi. Ştiţi, nici una nici două: buf! Atâta ştiu! Dar, mă rog, fiecare cu firea lui. Aşa că şi pe dumneavoastră vă înţeleg că vi-s dragi berbecii. Să ştiţi însă că friptura e totuşi foarte bună. Aşa cum o pregătesc eu!
— Vă cred, dar totuşi n-am să mănânc.
— Cum doriţi. Şi bucătarul se întoarse către bătrânul negustor: — Dar dumneavoastră, domnule? Şi dumneavoastră vi-s dragi berbecii?
— Mă tem că da, răspunse domnul Marius cam ruşinat. Prefer o sticlă de bere, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
— N-am absolut nimic împotrivă, îl încredinţă bucătarul. Decât că n-aţi băut-o încă pe aia pe care aţi şterpelit-o. Doriţi să v-o deschid?
— Hm! da... sigur, se fâstâci domnul Marius, întinzându-i sticla.
Dar când să i-o ia bucătarul din mână, fumul năvăli atât de gros în vagon, încât pur şi simplu nu se mai văzură unul pe altul. Se auzi doar tusea bucătarului, care încerca să se scuze că nu poate să-i deschidă sticla, deoarece n-o mai găseşte. Şi tot atunci răsunară bine cunoscutele trosnete şi scârţâituri (bine cunoscute cel puţin de bătrânul negustor şi de doamna cea mică; poate nu şi de bucătar, fiindcă până în clipa aceea se pare că dezastrul ocolise vagonul-restaurant), care nu durară decât foarte puţin, fiindcă le urmară bubuiturile la fel de bine cunoscute ale pereţilor ce se năruiau o dată cu acoperişul.
Când vagonul-restaurant rămase complet descoperit, bineînţeles că nimic nu-i mai stătu în cale vântului, care mătură numaidecât fumul, iar domnul Marius şi doamna cea mică nu-l mai văzură pe bucătar — cel puţin, nu în vagon; doamna cea micuţă, care şedea la masă cu spatele la locomotivă îl zări departe, ieşind de sub un perete prăvălit lângă terasament, scuturându-se de praf şi ameninţând cu pumnul. Dar, cum ea nu ştiu de ce, şi mai ales pe cine ameninţă bucătarul, înălţă nepăsătoare din firavii ei umeri şi zâmbi amuzată.
Domnul Marius în schimb, care şedea în faţa doamnei celei mici, putu să vadă nestingherit locomotiva: nici un perete de vagon nu mai rămăsese în picioare. Pe coş ieşeau într-adevăr vălătuci negri de fum, dar bătrânul negustor nu văzu nici urmă de mecanic, de unde concluzia:
— Afurisitul de bucătar ne-a tras pe sfoară.
— În ce fel? vru să ştie doamna cea micuţă.
— Nu văd cum ne-ar fi putut servi cu friptură de berbec, răspunse domnul Marius, fiindcă nu-i nici un grătar în vagonul ăsta restaurant... Vai, doamnă! exclamă el speriat când, în clipa următoare, îşi mută privirea la doamna cea mică.
Iar dânsa, uitând de bucătar, se uită la bătrânul negustor şi izbucni în râs.
— Nu găsesc nimic de râs, stimată doamnă, spuse domnul Marius jignit. Cel mult eu aş avea motive să mă umfle râsul uitându-mă la dumneavoastră. Dar o persoană bine crescută nu face una ca asta. Aşa că, în loc să vă spun că sunteţi neagră la faţă ca un pui de cioară, am să vă spun că vă stă foarte bine cu pletele în vânt.
— Atunci, domnule Marius, zise doamna cea mică, aflaţi că şi eu sunt o persoană bine crescută. Aşa că nici eu n-am să vă spun că sunteţi negru ca un drac, ci doar că această culoare vă prinde de minune şi chiar vă întinereşte.
Domnul Marius îi aruncă o privire încruntată, dar, ca să rămână în relaţii bune, preferă să schimbe vorba, aşa că spuse (pe jumătate sincer):
— Nu cunosc nimic mai plăcut pe lume decât un vagon-restaurant!... Să stai la masă, să te uiţi pe fereastră şi să bei bere...
Doamna cea mică se abţinu să-l întrebe pe bătrânul negustor la care anume fereastră se referă, şi încuviinţă dând din cap fericită. Iar domnul Marius, fără să se scoale, doar se întinse cu sticla de bere până la cuier — singurul obiect, în afară de mese şi de bănci, care rămăsese teafăr din tot vagonul (ba chiar şi din tot trenul) — şi deschise sticla de bere, folosindu-se de cârlig; cunoscându-i de-acum îndemânarea, doamna cea mică nici nu se mai miră.
În clipa când duse sticla la gură, un zgomot ca de cratiţe scăpate pe jos îl făcu pe domnul Marius să încremenească cu sticla în vânt.
— N-a mai rămas nici ăsta, observă el apoi cu o oarecare nepăsare.
— Ce anume? vru să ştie doamna cea mică.
Bătrânul negustor se mulţumi să facă un semn cu capul, arătând către ceva care, după părerea lui, abia dacă merita osteneala să-i dai atenţie. Şi doamna cea mică zări zăcând lângă terasament şi rămânând în urmă coşul cel negru al locomotivei, din care mai ieşea încă un firicel de fum.
— Acum n-a mai rămas nimic să se rupă, spuse domnul Marius. Şi luă o înghiţitură de bere.
— Da, încuviinţă doamna cea micuţă c-un oftat. N-a mai rămas nimic.
În capul şirului de vagoane (sau, mai bine zis, a ceea ce mai rămăsese din vagoane), mica locomotivă gâfâia hurducându-se. Parcă nici fum nu mai scotea — de altfel nici n-ar mai fi avut pe unde. Doamna cea mică trecu pe cealaltă bancă, alături de domnul Marius.
— Nu vreţi şi dumneavoastră o înghiţitură de bere? o îmbie dânsul.
— Nu, mulţumesc, domnule Marius, îl refuză ea politicoasă. Mie nu-mi place berea.
— Aşa e, îşi aminti el. Nu vă place. Şi mai luă încă o înghiţitură.
— Dar...! Doamna cea mică deveni deodată foarte atentă la ceea ce îi înconjura. Domnul Marius abia dacă îi aruncă o privire nepăsătoare. — Dar... astea nu sunt mere? exclamă ea. Şi se întoarse, în culmea fericirii, către bătrânul negustor: — Sunt mere, domnule Marius! Sunt mere!
— Nu pricep de ce vă bucuraţi atâta. Bineînţeles că sunt mere. Doar nu le vedeţi pentru prima oară. Vă amintiţi, sper, că şi eu...
— Îmi amintesc, domnule Marius, că şi dumneavoastră aţi vândut cândva mere! Cum aş fi putut să uit?
Locomotiva se năpusti bezmetică în livadă şi se porni să frângă crenguţe din pomi. Desigur, nu era vina ei că printre aceştia se aflau unii prea aproape de calea ferată, dar asta n-o împiedică pe doamna cea micuţă să privească totul cu inima strânsă.
— Ah! nu pot să văd una ca asta! i se lamentă ea bătrânului negustor. Acum, că suntem atât de aproape de locomotivă, n-aţi putea s-o opriţi?
— De ce n-o opriţi dumneavoastră?
— Aş opri-o, domnule Marius, dar mă tem că nu mă pricep.
— Eu mă pricep, dar nu pot să trec peste grămada de cărbuni. Sper că vă daţi seama că nu este altă cale decât să treci peste cărbuni. Şi eu nu-mi pot permite să mă murdăresc.
Doamna cea micuţă se uită la el cu o privire oarecum rătăcită şi plină de ciudă şi cu greu se abţinu să nu-i atragă atenţia că şi-aşa costumul lui era ferfeniţă, sfâşiat de la prima lădiţă de bere şi murdar de funingine, iar faţa şi mâinile îi erau de asemenea negre de funingine; aşa că nu vedea ce-ar fi putut să i se întâmple mai rău dacă ar fi catadicsit să treacă peste cărbuni. Totuşi nu îndrăzni să i-o spună ci, plină de ciudă, privea muşcându-şi buza de jos.
Locomotiva continuă să frângă crengi din ce în ce mai mari, pline de mere, iar unele, care scăpau de locomotivă, se frângeau lovite de băncile din vagoane. O astfel de creangă îl izbi pe domnul Marius chiar peste mână, făcându-l să rămână fără sticlă.
— Mii de draci! îi scăpă lui printre dinţi.
Ceea ce doamnei celei mici îi întări convingerea că într-adevăr domnul Marius trebuie că traversase cândva Oceanul Atlantic, fiindcă numai bătrânii lupi de mare foloseau, din câte ştia ea, asemenea înjurătură.
Totuşi n-avu prea multă vreme să cugete la înjurătura domnului Marius, fiindcă merele căzute se risipeau rostogolindu-se printre mesele din vagonul-restaurant, şi era păcat de ele. Se lăsă în genunchi şi încercă să pună mâna pe câteva.
— Ah, doamnă! făcu enervat domnul Marius. Lăsaţi merele în pace! Ce vreţi să faceţi cu ele? Şi aveţi grijă să nu vă tăiaţi în cioburi.
Un măr îl lovi pe bătrânul negustor drept în frunte, iar de acolo se rostogoli printre picioarele meselor, împreună cu alte mere.
— Mă gândeam, spuse doamna cea mică ţinându-şi poala rochiţei, unde izbutise să adune câteva mere (poate opt... poate zece...), mă gândeam că poate aţi dori să vă întoarceţi la negoţul cu mere.
— A fost cea mai proastă afacere a mea! declară domnul Marius frecându-şi fruntea. Nici nu vreau să aud!
— Nu cred că vorbiţi serios, zise ea, sigură că nu poate să se înşele. Şi mai prinse un măr, pe care îl puse în poală cu mare grijă, uitând pesemne că, până să ajungă în poala ei, bietul măr se izbise în cădere de atâtea ori.
— Oricum, a trecut vremea negoţului cu mere. De altfel, chiar şi livada a rămas în urmă. Iar cu ce aţi strâns dumneavoastră acolo, stimată doamnă, nu cred că se poate întemeia o firmă serioasă.
Doamna cea micuţă îşi privi cu o oarecare părere de rău grămăjoara de mere din poală şi fu nevoită să-i dea dreptate bătrânului negustor: erau cam puţine pentru o firmă serioasă.
— Dar poate că vreţi să mâncaţi unul, acum că tot nu mai aveţi bere, îi oferi doamna cea mică un măr roşu, de toată frumuseţea.
— Asta, da, acceptă domnul Marius. N-am să vă refuz. Şi, luând mărul, muşcă din el cu poftă. — Cât despre celelalte, adăugă el mestecând, cred că puteţi să le redaţi libertatea. După ce vă opriţi şi dumneavoastră unul! preciză el.
Încuviinţând în tăcere, doamna cea mică îşi lăsă în jos poala rochiţei şi merele se rostogoliră, risipindu-se pe toată întinderea podelei, până când, rând pe rând, căzură peste marginea platformei.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu