Într-o pădure, trenuleţul se opri de la sine. Locomotiva scoase un „Puf!” scurt, apoi încă un „Puf!” şi în sfârşit un al treilea şi ultim „Puuuuf” lung şi leneş, după care doamnei celei mici i se păru că locomotiva a adormit în soarele arzător al amiezii.
Coborât cu chiu cu vai de pe platforma fostului vagon-restaurant, domnul Marius se căţără tot cu chiu cu vai, după ce refuză mâna pe care i-o întinsese doamna cea mică, în cabina locomotivei şi îşi lipi palma de uşiţa focarului.
— E oarecum călduţă, dar nu pot să mă pronunţ dacă de pe urma focului sau fiindcă a bătut-o soarele, îi comunică el solemn doamnei celei mici. Evită să atingă vreo pârghie, de teamă să nu se declanşeze cine ştie ce, şi îi mai spuse: — Am vrut doar să ştiu dacă mecanicul e într-adevăr un om corect. Dar concluzia la care ajunsese rămase pentru doamna cea mică o taină. — Şi acum, stimată doamnă, trebuie neapărat să găsim un loc unde să ne spălăm de funingine, fiindcă eu nu pot să mă arăt în public în halul în care sunt.
— Despre ce public vorbiţi, domnule Marius? se arătă nedumerită doamna cea mică.
— Îmi închipui că o să dăm totuşi de un public oarecare, zise el scrutând pădurea, de parcă se aştepta să întâlnească lume chiar acolo, în locul acela pustiu. — Vă rog, stimată doamnă, să coborâţi şi să nu mă mai încurcaţi. Nu mai e nimic de văzut aici.
Fără să se supere, doamna cea mică sări sprintenă jos pe pietriş, iar după ea, domnul Marius, deşi coborî cu multă băgare de seamă, făcu ce făcu şi până la urmă tot îşi scrânti glezna când puse piciorul pe marginea unei traverse. În timp ce se depărtau de tren, afundându-se în pădure, şi doamna cea mică tot arunca priviri în urmă şi ofta, bătrânul negustor, şontâcăind lângă ea, îi spuse cam răstit:
— Lăsaţi-l naibii de tren, scumpă doamnă. Mai bine v-aţi uita pe unde călcaţi.
Iar dânsa, în loc să se supere, atrăgându-i atenţia că nu ea e cea care şchioapătă de pe urma unei călcături strâmbe, se arătă drăguţă ca întotdeauna, întrebându-l:
— Nu vreţi să vă scoateţi haina, domnule Marius? Aş putea să v-o duc eu.
— Nu, mulţumesc, doamnă, îi spuse ursuz bătrânul negustor. De ce să mi-o scot?
— Mă gândeam că poate vă e prea cald.
— Chiar dacă mi-e prea cald eu nu sunt dintre cei ce se văicăresc tot timpul, aşa să ştiţi! găsi domnul Marius prilejul să se laude.
— Ce păcat că n-aţi apucat să vă luaţi vreo două sticle de bere. V-ar fi prins bine, nu-i aşa, domnule Marius?
Amintirea lădiţelor cu sticle îl aruncă pe domnul Marius în cea mai neagră mâhnire.
— Atâta bere să se prăpădească! oftă el. Într-adevăr, mare păcat! Aş fi putut să deschid o bodegă pe-aici pe lângă gară.
— Care gară? i se păru doamnei celei mici că n-a înţeles prea bine.
— Păi, dragă doamnă, se vede că n-aveţi experienţă într-ale negustoriei. Dacă aş deschide o bodegă, s-ar găsi numaidecât cine să construiască o gară. N-ar fi păcat, spuneţi şi dumneavoastră, n-ar fi păcat să treacă trenurile, fără să oprească, pe lângă o frumuseţe de restaurant ca acela? Poate dumneavoastră nu ştiţi — şi bineînţeles că n-aveţi de unde să ştiţi, deşi sunteţi, nu-i aşa, o persoană umblată, ca să zic aşa — că nu numai gări, dar şi oraşe întregi, şi încă dintre cele mai mari, au fost întemeiate în jurul câte unei bodegi.
— Dar dumneavoastră n-aţi făcut niciodată comerţ cu alcool, îi aminti doamna cea mică.
— Hm! da, sigur că n-am făcut, fu nevoit să recunoască bătrânul negustor. Să ştiţi însă că aş face orice să se întemeieze o nouă gară. Fiindcă, nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar gări sunt încă foarte puţine în lume. Şi ce poate să fie mai plăcut decât o gară, unde să stai şi să priveşti trenurile care trec? Mă refer la cei ce au mai puţine treburi. Eu unul, sper că vă daţi seama, n-aş putea să-mi permit să-mi pierd vremea într-o gară sau în oricare alt loc. Aşa că, stimată doamnă, ca să ne întoarcem de unde am pornit, de ce n-aş recunoaşte că mi-ar face plăcere să se întemeieze o gară pe lângă restaurantul meu?... O gară care, nu-i aşa, să-mi poarte numele... Cred că n-aveţi nimic împotrivă.
Doamna cea mică îl ascultase c-un zâmbet de încântare.
— Mi-ar face mare plăcere, domnule Marius! zise ea cu multă însufleţire. Aş renunţa la maşina mea cea roşie şi n-aş călători decât cu trenul, numai ca să trec prin gara care vă poartă numele!
— Doar să treceţi, stimată doamnă? se arătă bătrânul negustor numai pe jumătate mulţumit. V-ar lăsa inima să treceţi, ştiind că acolo, lângă gară, la bodegă, şi anume la tejghea, o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, vă duce dorul?
Drept răspuns, doamna cea mică îl luă de mână. Şi l-ar fi ţinut astfel încă multă vreme, dacă nu i-ar fi ieşit în cale un vagonet ruginit.
— Asta ce mai e? exclamă ea.
— Ăsta, stimată doamnă, spuse ceremonios bătrânul negustor, e un vagonet care pare că nu mai foloseşte la nimic. (Şi pe bună dreptate ajunsese la concluzia că nu mai folosea la nimic de vreme ce în vagonet crescuseră buruieni.) Iar ceea ce vedeţi mai încolo sunt movile de zgură.
Dar doamna cea mică, privind peste movilele de zgură, zări o clădire de cărămidă roşie, nu prea lungă, dar destul de înaltă, crenelată ca o fortăreaţă medievală.
— Ei, stimată doamnă, se pare c-am ajuns, spuse bătrânul negustor.
Doamna cea mică aproape că nu-l auzi, în orice caz nu-l întrebă unde anume au ajuns, fiindcă privirea ei cerceta lacomă mulţimea de obiecte împrăştiate în jurul clădirii de cărămidă roşie: ţevi groase aşezate în stivă, bucăţi dintr-un pilon de metal, motoare ruginite, o roată uriaşă care zăcea rezemată de zid, şine de cale ferată... Linia îngustă a vagonetului pe care îl întâlniseră puţin mai devreme trecea peste un podeţ de bârne şi pătrundea în interiorul clădirii printr-o poartă de fier larg deschisă.
— Exact cum vă spuneam mai înainte, stimată doamnă, zise bătrânul negustor, singurul lucru de care îmi pare rău este că nu m-am interesat mai cu de-amănuntul de fabricarea mărfurilor pe care le-am vândut. Dar acum se pare că-i prea târziu. Şi, scuturându-se de melancolie, se întoarse către doamna cea micuţă: — Bănuiesc că ştiţi unde ne aflăm.
Dar ea ridică din umeri, în vădită încurcătură:
— Nu, domnule Marius. Habar n-am.
— Foarte rău, doamnă, foarte rău! Şi adăugă, cu un soi de mândrie, de parcă el însuşi ar fi fost autorul: — Aveţi înaintea dumneavoastră o fabrică.
— Da? se miră doamna cea micuţă. Ce fel de fabrică?
La care, domnul Marius se zbârli ca un arici:
— Ce fel de fabrică!.. De unde vreţi să ştiu? Aş putea să vă spun că-i o fabrică de avioane... sau de fiare de călcat. Amândouă sunt la fel de folositoare, dar asta nu înseamnă că eu trebuie să ştiu despre ce-i vorba, doar aşa, cât îmi arunc o privire. Să vedem mai de aproape.
Doamna cea mică nu vru să-l supere încă şi mai tare exprimându-şi îndoiala că dânsul ar fi în stare să-i dea vreo explicaţie chiar şi după ce o va fi examinat cu de-amănuntul.
În clipa aceea o cioară se aşeză în vârful frontonului şi se porni să lovească cu ciocul într-o nucă pe care o ţinea cu gheara.
— Uş! strigă domnul Marius către cioară. Uş! Şi se întoarse nervos către doamna cea mică: — Vreţi dumneavoastră, stimată doamnă, să alungaţi afurisita aia de cioară de-acolo de sus? Aruncaţi cu o piatră după ea, vă rog. Mie mi-e ceva mai greu să mă aplec.
— Pooc! strigă foarte tare doamna cea mică imitând detunătura unei puşti.
Şi cioara îşi luă numaidecât zborul, uitând până şi de nucă, pe care amândoi o văzură căzând din vârful frontonului printre fiare ruginite.
— Hm! făcu domnul Marius, cam ros de invidie. Şi adăugă, niţel cam rece: — Felicitările mele, doamnă. Sunteţi inventivă. Să ştiţi că şi mie mi-a venit aceeaşi idee, dar din păcate sunt cam răguşit. Doamna cea mică îşi ascunse zâmbetul. — Era păcat s-o lăsăm să-şi facă de cap acolo sus, se simţi domnul Marius dator să-i explice de ce ţinuse să alunge cioara. Cărămida ar putea să fie niţel cam şubredă şi vă închipuiţi, sper, ce s-ar întâmpla dacă toate ciorile s-ar apuca să-şi spargă nucile sus pe zid. Cred că sunteţi de acord cu mine că nu strălucesc ele în precizie. Vreau să spun că nu totdeauna nimeresc nuca, adică loviturile mai scapă şi pe de lături şi nimeresc în cărămidă...
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, îl scuti doamna cea mică să lungească explicaţia. Aveţi perfectă dreptate.
Bătrânul negustor îi aruncă o privire cam încruntată, nu tocmai convins că dânsa a înţeles exact cele spuse de el, şi o porni hotărât către poarta larg deschisă a fabricii. Se opri însă pe podeţ şi se aplecă să privească peste parapet. Un pârâiaş susura săltând peste pietre ruginii.
— Am putea să ne ferchezuim un pic, spuse domnul Marius nu prea convins. Dar mă tem că n-am să pot coborî acolo jos printre pietre.
— Din pricina gleznei scrântite? vru să ştie doamna cea micuţă.
Bătrânul făcu un gest oarecum vag.
— Din... mai multe pricini, doamnă dragă, răspunse el abătut.
— Bine, domnule Marius, înţelese ea numaidecât. Atunci, dacă dumneavoastră nu puteţi, n-am să mă mai ferchezuiesc nici eu.
— Ba... n-aş zice că faceţi bine, o contrazise bătrânul negustor. O doamnă, şi mai ales o doamnă tânără şi drăguţă ca dumneavoastră, trebuie totdeauna s-arate ca scoasă din cutie, vă rog să nu uitaţi asta niciodată.
— N-am să uit, domnule Marius... începând de data viitoare.
— Fie, scumpă doamnă, acceptă el în pofida sfatului pe care i-l dăduse. Atunci, de data asta o să ne mulţumim să ne ştergem cu batista. Luaţi-o pe a mea, fiindcă bănuiesc că dumneavoastră n-aveţi aşa ceva.
— Într-adevăr n-am, recunoscu doamna cea mică luând batista bătrânului negustor. Vă mulţumesc.
Câteva minute mai târziu, domnul Marius, cu mâinile în buzunare, intra pe poarta deschisă a fabricii, având aerul unui proprietar care şi-a găsit în sfârşit puţin timp să vadă ce mai e pe la moşie. În schimb, doamna cea micuţă, care îl însoţea cu un pas şovăielnic, rămase pur şi simplu înmărmurită. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că o fabrică veche poate să fie atât de frumoasă.
— Vă rog, stimată doamnă, să fiţi foarte atentă pe unde călcaţi, îi atrase atenţia domnul Marius, cu o voce foarte severă. Vedeţi şi dumneavoastră ce-i pe jos. N-aş vrea să vă împiedicaţi de ceva şi după aceea să daţi vina pe mine că nu v-am prevenit. Aşa că, înainte să căscaţi gura la cele de pe sus, cum vă stă dumneavoastră în obicei, fiţi atentă la picioare. Vorba aceea... Unde nu-i cap, vai de picioare. Sper că vă amintiţi zicala.
— Îmi amintesc, domnule Marius, îl linişti doamna cea mică.
— Mii de draci! exclamă domnul Marius.
Doamna cea mică nici nu şi-ar fi închipuit că un sunet atât de straniu, ca de clopot dogit ar fi putut să fie scos de capul bătrânului negustor. Şi totuşi el se freca la frunte scrâşnind din dinţi, iar pe lângă capul său se legăna uşor un cârlig uriaş atârnat de un lanţ de fier.
— Domnule Marius! strigă ea îngrijorată apucându-l de braţ. N-aţi păţit nimic?
— Lăsaţi-mă, doamnă! se văicări el. Dumneavoastră n-aţi văzut? Ce neglijenţă din partea lor să lase să atârne peste tot asemenea cârlige monstruoase!
Domnul Marius îşi cercetă degetele cu care îşi atinsese locul lovit de la frunte.
— Nu curge sânge, observă doamna cea micuţă. Aveţi un...
Şi se opri brusc, muşcându-şi speriată buza de jos.
— ...Cap tare! asta aţi vrut să spuneţi, nu-i aşa? zise el aruncându-i o privire plină de reproş. Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice!
— N-am vrut să spun asta, domnule Marius, încercă ea să se scuze.
— Ba bine că nu!
— Las’ că trece! se auzi o voce groasă venind de undeva de sus.
Bătrânul negustor şi doamna cea mică rămaseră înmărmuriţi. Pur şi simplu nu se aşteptau la una ca asta. Un lucrător în salopetă de culoare închisă, cu spatele către ei, tocmai cobora pe o scară perfect verticală din vârful unui cazan uriaş.
— Unde aţi lăsat măgăruşul? zise lucrătorul în salopetă, cu câteva trepte înainte să ajungă la piciorul scării. Să nu cadă iarăşi ceva peste el, ca data trecută.
Şi, ajungând jos, se întoarse cu faţa şi veni spre domnul Marius şi doamna cea mică.
— Asta e tot o mustaţă à la Franz Joseph, nu-i aşa, domnule Marius? îl întrebă în şoaptă doamna cea mică pe bătrânul negustor, trăgându-l de mânecă.
Acesta îşi smuci mâna nervos.
— Nu înţeleg despre ce măgăruş vorbiţi, i se adresă el lucrătorului.
— Păi n-aţi adus berea? zise el mutându-şi privirea de la domnul Marius la doamna cea mică şi înapoi.
— Mă tem, stimate domn, că e o neînţelegere la mijloc, spuse bătrânul negustor cam băţos. Eu n-am vrut decât să...
— Şi-atunci, eu ce-am să le spun oamenilor mei? îl întrerupse lucrătorul, vădit dezamăgit.
— Care oameni? vru să ştie domnul Marius.
— Oamenii mei! Le-am spus: Veniţi mâine, cu toate că-i duminică, şi vă dau bere pe săturate.
— Cum, mâine-i duminică? se minună bătrânul negustor.
— Azi e duminică, domnule. Şi oamenii mei au venit!
— Au venit?... bâigui domnul Marius. Dar... unde sunt?
Şeful lucrătorilor dădu din cap mustrător şi, neslăbindu-l din ochi pe domnul Marius, ridică braţul, c-un gest cam plictisit, arătând către vârful cazanului.
Poate că pe domnul Marius, persoană ceva mai în vârstă, ca să zicem aşa, şi cu multă experienţă pe deasupra, ceea ce văzu nu-l impresionă din cale-afară. Dar doamnei celei mici pur şi simplu îi scăpă un „Oo!” plin de uimire, într-atât fu de surprinsă să vadă un lucrător în haine de duminică stând aşezat pe muchia cazanului, un pic răsucit, c-un picior pe ultima treaptă a scării verticale şi cu celălalt bălăbănindu-i-se în aer.
— În sănătatea dumneavoastră! le strigă de sus lucrătorul, zâmbindu-le prieteneşte.
Domnul Marius şi doamna cea mică zăriră în mâna lui dreaptă o halbă de bere, pe care el o ridică uşor şi bău cu poftă.
— Bună bere! zise lucrătorul, şi îşi şterse cu dosul palmei mustaţa... (... — À la Franz Joseph şi asta, nu-i aşa? vru doamna cea mică să fie sigură că nu greşeşte.) — Poftiţi să ciocniţi.
Bătrânul negustor preferă să nu-l audă.
— Dar ce faceţi acolo? îl întrebă el.
— Păi, ce să fac? răspunse lucrătorul. Aştept să sosească berea. Iar pân’atuncea mai beau cu prietenii mei o halbă.
— Zău? făcu domnul Marius. Dar unde vă sunt prietenii?
— Pe-aicea, zise lucrătorul, şi făcu un gest cam imprecis către toată hala.
Fu însă de-ajuns pentru domnul Marius şi pentru doamna cea mică să vadă că în hală se aflau mai multe cazane asemenea, de aceeaşi înălţime şi de aceeaşi culoare, adică ruginite, şi că în vârful fiecăruia din ele şedea, cam în aceeaşi poziţie, c-un picior pe scară şi cu celălalt în aer, câte un lucrător mustăcios în haine de duminică, zâmbitor, fiecare cu câte o halbă de bere.
— Noroc! spuseră lucrătorii. În sănătatea dumneavoastră!
Domnul Marius parcă se aşteptase la toate astea. Altceva îl nedumerea pe el.
— Dar văd că au bere, se întoarse el către şeful lucrătorilor.
— Ssst! îi făcu acesta semn să vorbească mai încet.
Şi, aplecându-se la urechea bătrânului negustor, îi şopti ceva ce doamna cea mică nu izbuti să desluşească. Se pare însă că nici domnul Marius nu înţelese prea bine.
— Nu-i prea proaspătă? ceru el lămurire de la şeful lucrătorilor.
Iar acesta, oarecum stânjenit, ferindu-se să fie văzut de sus, clătină din cap, c-un aer complice.
— În cazul ăsta, stimate domn, începu ceremonios domnul Marius, ţin să vă spun că, în calitatea mea de negustor, sau, mă rog, de fost negustor, dacă aceasta are pentru dumneavoastră vreo importanţă, ţin aşadar să vă spun că, după părerea mea, aceşti domni sunt traşi pe sfoară. Eu, domnule, am preferat, de când mă ştiu, să pierd decât să le vând clienţilor mei marfă de calitate îndoielnică, aşa să ştiţi.
— Eu, domnule, nu vând bere, renunţă brusc şeful lucrătorilor la complicitatea cu domnul Marius. Eu cumpăr! Dacă doreaţi ca oamenii mei să bea bere proaspătă, trebuia să le aduceţi bere proaspătă!
— Ba s-avem iertare! începu să se înfierbânte domnul Marius. După cum v-am spus, eu m-am lăsat de negustorie, întrucât sunt o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa.
— Ceva mai! făcu ironic şeful lucrătorilor.
— Mă rog, am putea să zicem „o persoană care nu mai este chiar tânără”, interpretă domnul Marius cam anapoda ironia şefului lucrătorilor. În sfârşit, motivele pentru care m-am lăsat de negustorie nu prea cred să vă intereseze pe dumneavoastră. Sigur este că m-am lăsat. În al doilea rând, eu, domnule, adăugă domnul Marius cu demnitate, ţin să vă spun că niciodată n-am făcut negoţ cu băuturi alcoolice. Şi, în sfârşit, indiferent de ce-am fost, ce-am făcut şi ce-am să mai fac de-aci înainte, trebuie să recunoaşteţi că nu v-am promis niciodată c-am să aduc bere pentru oamenii dumneavoastră! Vă rog foarte mult! Eram doar în trecere. Tocmai intrasem să-i arăt tinerei şi simpaticei doamne aici de faţă această fabrică de... de...
Şefului lucrătorilor nici prin cap nu-i trecu să-i vină domnului Marius într-ajutor. Dimpotrivă, pe faţa lui miji un zâmbet de satisfacţie.
— Poftiţi să beţi cu noi! îl îmbie pe domnul Marius lucrătorul cocoţat în vârful cazanului.
Şi, ca să-i stârnească pofta, goli halba în văzul bătrânului negustor, care înghiţi în sec. Domnul Marius se afla prea departe de el ca să-i vadă spuma rămasă pe mustaţă. În schimb văzu limpede, şi nu-i veni să-şi creadă ochilor, cum lucrătorul, aplecându-se pe spate, cufundă halba în cazan, de unde o scoase plină cu bere.
— Ei, ce ziceţi? E plin aici! Să tot bei!
— Nu, mulţumesc, bâigui bătrânul negustor. Înălţimea îmi dă ameţeli.
— Ameţeli? râse lucrătorul. Vedeţi-vă de treabă! Şi eu păţeam la fel. Vă asigur că după vreo cinci halbe o să vă căţăraţi şi pe-un fir de aţă şi n-o să vă mai plângeţi de nici o ameţeală!
— Îmi pare rău, stimate domn, rămase bătrânul negustor la hotărârea lui, invitaţia dumneavoastră mă onorează, dar nu pot să-mi permit. Sunt foarte grăbit.
— Nu vă las să plecaţi până ce nu beţi o halbă cu noi, spuse şeful lucrătorilor.
Şi, în timp ce bătrânul negustor ridică din umeri dezarmat, se întoarse la piciorul cazanului, unde, pe o măsuţă de fier (bineînţeles, ruginită), se aflau câteva halbe goale. Luă o halbă, o aşeză la gura unei ţevi, deschise un robinet uriaş şi halba se umplu cu bere. Şeful lucrătorilor puse la loc pe măsuţă halba plină, cu guler de spumă.
— Poftiţi, zise el c-un gest de gazdă. Poate că doreşte şi doamna?
— Mulţumesc, zise cam fâstâcită doamna cea mică. Eu nu beau bere niciodată.
Totuşi, ca să arate bunăvoinţă faţă de aceşti oameni binevoitori, îl însoţi pe domnul Marius până la măsuţă.
Bătrânul negustor luă halba şi închină către toţi cei de faţă.
— În sănătatea dumneavoastră, zise el.
— Noroc! îi urară lucrătorii cocoţaţi în vârful cazanelor. Sănătate!
— Ei, ce ziceţi? vru şeful lucrătorilor să-i cunoască părerea, după ce domnul Marius bău câteva înghiţituri.
— Hm! se arătă el încântat. Marfă de cea mai bună calitate! N-aş zice că nu-i proaspătă.
Şeful lucrătorilor zâmbi din colţul gurii:
— Dacă v-aţi format un asemenea gust, puteţi să-i spuneţi negustorului dumneavoastră de bere că-i un şarlatan. Aş putea să ştiu şi eu cine e?
— De fapt, eu, ştiţi... se bâlbâi cam încurcat domnul Marius, de la o vreme nu prea mai beau bere.
— Încercaţi la Borowitz, îl sfătui şeful lucrătorilor. N-o să vă pară rău.
Domnul Marius şi doamna cea mică schimbară între ei o privire.
— Să mergem, doamnă, hotărî bătrânul negustor. Şi se întoarse să plece.
— Atenţie la cârlig! strigă şeful lucrătorilor.
Domnul Marius evită ciocnirea în ultima clipă. Şi, cu toate că îi adresă şefului lucrătorilor un zâmbet recunoscător, în drum spre uşă şi chiar după ce ieşiră, nu încetă să-l boscorodească, vorbindu-i doamnei celei mici (cu voce scăzută cât timp se mai aflară încă înăuntru, şi în gura mare când se văzură afară) despre neglijenţa lucrătorilor, care atârnau peste tot cârlige de nici un folos.
— Eu, stimată doamnă, n-am făcut în lunga şi zbuciumata mea viaţă nimic fără folos. Poate să vi se pară exagerat, dar vă asigur că nici măcar un gest n-am făcut fără folos. Fiindcă, nu-i aşa, domniţă, viaţa e atât de scurtă... Dumneavoastră poate că vă îndoiţi. Poate socotiţi că unora li-i dat să rămână mereu tineri, aşa cum nu mă-ndoiesc că aţi găsit scris prin cărţi... Eu, stimată doamnă, n-am citit prea multe cărţi în viaţa mea — cred că v-am mai spus-o cândva —, dar să ştiţi că este o oarecare exagerare în asta. Vreau să spun că nu-i chiar aşa uşor să rămâi mereu tânăr.
Doamna cea micuţă îl luă de mână.
— Dumneavoastră aţi rămas tânăr, domnule Marius, spuse ea cu multă convingere.
— Găsiţi că am rămas, domniţă? cochetă el. Oricum, eu vă mulţumesc pentru laudă. Dar, să ştiţi... Domnul Marius ridică un deget ameninţător: — ...Să ştiţi că tot ce-am spus vreodată despre dumneavoastră rămâne valabil! Chiar şi ce-am spus de rău!
— Chiar şi ce-aţi spus de rău, domnule Marius, acceptă ea zâmbind amuzată.
— Ca să n-avem vorbe! ţinu el să întărească. Şi, neprimind din partea ei nici o încuviinţare, se uită în jur, niţel cam dezorientat: — Aş fi preferat să încercăm să punem în mişcare locomotiva, fiindcă, ştiţi, eu sunt un om foarte ocupat şi nu pot să pierd vremea bătând drumurile. Dar din păcate n-o văd nicăieri. Sau poate c-am fi putut să călătorim cu o drezină. Credeţi că aţi avea destulă putere să puneţi în mişcare o drezină?
— Cred că da, răspunse ea înălţând nepăsătoare din umeri şi zâmbind amuzată.
— Da, dar nu mai văd nici calea ferată! zise bătrânul negustor cam descumpănit. Credeţi că ar putea să existe drezine făcute să meargă pe orice fel de drum? Vreau să spun, nu neapărat pe şine?
— Mă tem că nu, domnule Marius.
— Păi vedeţi! Şi atunci de ce-mi mai vorbiţi de asemenea drezine care nu există? Numai aşa, ca să-mi faceţi mie în ciudă?... Înseamnă c-am rătăcit drumul, trase el concluzia.
Doamna cea mică însă nu se sinchisi prea mult de drumul rătăcit, fiindcă pentru ea orice fel de drum era la fel de bun. Aşa că înălţă din firavii ei umeri şi zâmbi gingaş. Prin aer pluteau pufuleţi albi de plop. Un pufuleţ i se opri pe piept şi doamna cea mică îl înhăţă şi îl vârî în sân.
Bătrânul negustor căscă ochii mari:
— Aş putea să ştiu şi eu la ce vă trebuie pufuleţul acela, stimată doamnă?
Ea îl privi continuând să zâmbească.
— Aduce noroc, domnule Marius, explică ea.
— În cazul ăsta, scumpă doamnă, aţi făcut foarte bine. Felicitările mele. Fiindcă o să avem mare nevoie de noroc... Nu mă întrebaţi pentru ce? zise el după o aşteptare zadarnică de câteva clipe.
— Pentru ce, domnule Marius? îi făcu pe plac doamna cea mică.
Dar bătrânul negustor, fie preferând să păstreze taina, fie că nici nu se gândise la ceva precis, spuse:
— O să avem nevoie de noroc în viaţă, domniţă... Dumneavoastră mai mult, eu mai puţin...
— De ce dumneavoastră mai puţin? se interesă doamna cea mică.
— Mai puţin timp, doamnă dragă, preciză el dând din cap cu resemnare.
Ea renunţă să-l contrazică, aşa cum avusese de gând, fiindcă în clipa aceea, venind din urmă, o maşină trecu în goană pe lângă ei, ridicând un nor de praf.
— Ce maşină veche şi frumoasă! exclamă ea încântată. Bătrânul negustor se mulţumi să tuşească, fluturându-şi mâna pe la nas, cu o strâmbătură dispreţuitoare. — Mi s-a părut că seamănă cu a fratelui dumneavoastră, adăugă ea, deşi ştia că o asemenea observaţie ar putea să nu-i fie pe plac domnului Marius.
Şi într-adevăr, bătrânul negustor se opri şi o fixă cu o privire vădit nemulţumită:
— Nu pricep, zău, cum de puteţi să spuneţi una ca asta, stimată doamnă! Doar ştiţi şi dumneavoastră ce hârb de maşină are fratele meu! Vă amintiţi, sper, că am întâlnit-o atunci, în scuarul din spatele gării. Aţi văzut în ce hal era! Nici n-am reuşit s-o urnim din loc.
— Dar nici n-aţi...
O luase pur şi simplu gura pe dinainte. Era prea târziu s-o mai dreagă.
— ...Încercat! asta vreţi să spuneţi! ghici numaidecât bătrânul negustor, aţintindu-şi asupra ei privirea încruntată. Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice!
Trecu însă încă o maşină venind din urmă, aşa că domnul Marius, dispărut într-un nor de praf, aproape că uită de pricina supărării pe doamna cea mică.
— Ce-ar fi să căscaţi gura mai puţin? o îndemnă el încă ursuz. Şi deveni ceva mai puţin aspru când o întrebă: — Din întâmplare, aţi recunoscut pe cineva din maşină?
— Din care maşină, din prima sau din a doua? vru doamna cea mică să ştie mai precis.
— Din... oricare, preciză domnul Marius ridicând din umeri cam nervos.
— Din păcate, n-am recunoscut pe nimeni, domnule Marius, fu ea mâhnită să recunoască. Îmi pare foarte rău.
— Atunci, de ce mă mai întrebaţi din care maşină? găsi bătrânul negustor un nou prilej să se răţoiască la ea.
Dar doamna cea mică se mulţumi să râdă un pic cam absentă şi nu i-o luă domnului Marius în nume de rău. Prin aer mai treceau încă şi acum în zbor pufuleţi de plop.
— Ştiţi cum îi spun eu pufuleţului pe care l-am prins? îi puse ea la încercare perspicacitatea.
— Cum, stimată doamnă? îi făcu el hatârul să se arate curios.
— Norocel, fu ea încântată că poate să-i spună.
— Îmi pare foarte bine, doamnă, îşi făcu el, cam de mântuială, datoria s-o laude, dar aţi face bine să mă scutiţi de fleacurile dumneavoastră, fiindcă în minutele următoare vreau să mă gândesc în linişte.
— La ce, domnule Marius? nu fu prea convinsă doamna cea micuţă că se cuvine să-i pună o asemenea întrebare.
— Cum, la ce? sări în sus bătrânul negustor. La termenii în care am să mă adresez administratorului hotelului! Pentru obţinerea locurilor, bineînţeles!
— Ce hotel? abia dacă îndrăzni să întrebe doamna cea micuţă.
Suiseră un mic dâmb, iar domnul Marius îşi scoase în cele din urmă haina, fiindcă prea ardea soarele. Vorbise tot timpul, în ciuda bunului său obicei de a-şi economisi puterile păstrând tăcerea în timp ce urca, iar acum se opri să-şi tragă sufletul şi totodată îşi puse haina şi-o încheie la toţi nasturii, căci nu-şi putea permite să facă o impresie proastă.
— Dacă mi-aţi fi urmat sfatul, stimată doamnă, şi aţi fi căscat gura mai puţin, zise el demn, nu mai era nevoie să-mi puneţi o asemenea întrebare.
Şi, spunând asta, o pofti pe doamna cea micuţă, c-un gest de gazdă, să-şi arunce o privire în lungul drumului. O clădire albă se înălţa la capătul unei alei mărginite de merişor. Ea se simţi fericită să întâlnească acolo o asemenea minunăţie de clădire.
— Sper că vă place, se fuduli bătrânul negustor, de parcă el însuşi ar fi fost proprietarul (sau, mă rog, să zicem arhitectul) acelei clădiri. Sunt sigur că dumneavoastră, ca persoană umblată prin lume, o veţi putea aprecia aşa cum merită. Şi vă rog să mă credeţi că pe altcineva nici n-aş fi însoţit s-o vadă mai cu de-amănuntul. Fiindcă, vă daţi seama, cred, că n-o să facem cale întoarsă tocmai acum când am ajuns atât de aproape, deşi, după cum aţi băgat de seamă, pe drum ne-au întrecut două automobile, iar altele trebuie să fi ajuns chiar mai înainte, ceea ce înseamnă că şansele noastre să găsim un loc sunt — îmi pare rău că trebuie să v-o spun — egale cu zero... sau, mă rog, ca să nu vă descurajez de tot, să zicem foarte mici. Aveţi ceva de spus, stimată doamnă?
— Ce-aş putea să spun, domnule Marius? înălţă ea din umeri zâmbind nepăsătoare. Dacă sunt cu dumneavoastră, n-am de ce să-mi fac griji.
La auzul unor asemenea cuvinte, spinarea bătrânului negustor se îndreptă văzând cu ochii.
— Totuşi, n-aş vrea să-mi exageraţi meritele, nu prea izbuti el să se arate pe atât de modest pe cât ar fi vrut. Dacă astăzi ştiu să mă-nţeleg cu oamenii, ca să zic aşa, este fiindcă am avut norocul să practic cea mai frumoasă meserie din lume. Am intrat în legătură cu fel de fel de clienţi şi vă rog să mă credeţi că printre ei am întâlnit şi oameni cât se poate de bine crescuţi, aşa cum sunteţi dumneavoastră, stimată doamnă — da, da, nu-i nevoie să-mi mulţumiţi —, am întâlnit oameni de mare cultură, care veneau să cumpere la mine... mă rog, cam tot ceea ce cumpăraţi şi dumneavoastră — nu-i nici o ruşine s-o spun pe şleau: fasole, stafide, cârnăciori, paste făinoase, griş... Cred că n-are nici un rost s-o lungesc acum, cu toate că-mi face mare plăcere să-mi amintesc de mărfurile mele, pe care dumneavoastră sper că le-aţi apreciat.
— Le-am apreciat, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu multă convingere.
— Şi cum vă spuneam, stimată doamnă, în schimbul mărfurilor pe care acele persoane respectabile le căpătau de la mine, am avut cinstea să primesc şi eu, la rândul meu, de la fiecare câte ceva, adică noţiuni de medicină, de artă, de ştiinţă, de arhitectură şi aşa mai departe, scumpă doamnă.
— Dar, domnule Marius, dori ea să ştie, pe lângă noţiuni, nu primeaţi şi bani?
— Hm! cum aţi spus?... Ăă... bani? se cam bâlbâi domnul Marius. Dar se redresă numaidecât, ba chiar deveni un pic cam nervos. — Se-nţelege că primeam şi bani! Numai că banii n-au schimbat niciodată bunele relaţii pe care le-am avut cu clienţii, aşa să ştiţi!.. Dar ce să mai vorbim de alţi clienţi, când cel mai bun exemplu sunteţi chiar dumneavoastră! Puteţi să afirmaţi că m-am purtat vreodată urât cu dumneavoastră numai fiindcă îmi dădeaţi foarte mulţi bani pe mărfurile cumpărate de la mine?
— Nu pot să afirm, domnule Marius, zise ea zâmbind amuzată.
— Păi vedeţi! triumfă bătrânul negustor. Şi după toate astea, unii abia aşteaptă ca banii să dispară într-o bună zi! Poate c-or să dispară. Dar o să fie mare păcat, dragă doamnă!
Câtă dreptate avusese domnul Marius să presupună că le-o luaseră înainte nu numai cele două maşini ci şi altele se dovedi când ajunseră la rondul de la intrarea în hotel, unde staţionau pe puţin douăzeci de automobile.
— Ce bine arată, cu toate că sunt vechi, nu-i aşa, domnule Marius? exclamă doamna cea mică.
— Şi dumneavoastră era cât pe-aci să găsiţi că seamănă cu maşina fratelui meu Costel! o mustră din nou bătrânul negustor. Acum sper că vedeţi ce prostie ar fi fost din partea dumneavoastră, iertaţi-mă că v-o spun.
Şi domnul Marius o conduse pe doamna cea mică de-a lungul minunatelor coloane albe care străjuiau intrarea, ridicându-se până la înălţimea frontonului.
— Dar!... Domnule Marius! strigă speriată doamna cea mică. Nu ne depărtăm de uşă?
— Vă daţi seama, cred, stimată doamnă, spuse bătrânul negustor fără să se oprească, de parcă nici n-ar fi auzit-o, că în cariera mea am avut ocazia să trag la foarte multe hoteluri, ca şi dumneavoastră de altfel... hm! Ce-i drept, de cele mai multe ori a trebuit să mă mulţumesc cu cele de mâna a doua, ca să zic aşa, fiindcă veniturile mele n-au fost niciodată pe-atât de mari pe cât le-au socotit unii, judecând după preţurile mărfurilor din magazinul meu. (Dar dumneavoastră ştiţi desigur prea bine că, dacă unele preţuri erau cam — hm! — pipărate, ca să zicem aşa, în schimb mărfurile au fost totdeauna pe măsura preţurilor, trebuie să recunoaşteţi!) Totuşi, asta nu înseamnă că nu mi s-a întâmplat să am de a face şi cu hoteluri de lux. Oricât de puţini aş avea, eu, dragă doamnă, nu mă uit la bani când e vorba de linişte şi de confort, mai ales când sunt cu o doamnă atât de tânără şi de simpatică.
— De data asta, domnule Marius, n-o să vă uitaţi la bani fiindcă n-aveţi la ce să vă uitaţi, observă doamna cea micuţă zâmbind niţel cam ironic.
— Hm! da, se văzu el nevoit să recunoască. Să ştiţi însă că eu sunt o persoană cu reputaţie cunoscută. O să vedeţi dumneavoastră ce bine o să fim primiţi la recepţie. „Ia te uită cine vine! o să zică hotelierul. Ce mai faceţi, domnule Marius? Nu v-am mai văzut de-un car de ani!” Iar eu o să-i spun: „De, prietene, ştii cum se-ntâmplă când ieşi la pensie”... Hm! vreau să spun, când te laşi de negustorie, se grăbi el să se corecteze. „Nu prea mai ai de ce să baţi drumurile.” „Ei, şi totuşi aţi mai dat pe la noi! Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule Marius. V-am reţinut cel mai frumos apartament, cu vedere la mare!”...
— La mare, domnule Marius? făcu mirată doamna cea mică.
— Hm! Vreau să spun, cu vedere către aleea centrală, sigur că da. Aşa o să zică prietenul nostru hotelierul: „V-am reţinut cel mai frumos apartament cu vedere către aleea centrală. Nici o maşină n-o să se apropie de hotel şi n-o să plece fără s-o vedeţi dumneavoastră, domnule Marius! Iar în privinţa banilor, vă rugăm să nu vă faceţi nici o grijă. Dacă n-aveţi numerar, ne mulţumim şi cu cecuri! Contul dumneavoastră este o garanţie pentru noi. Iar dacă v-aţi uitat acasă carnetul de cecuri, tot nu e cazul să vă faceţi griji. O simplă semnătură de-a dumneavoastră în registru, şi puteţi să vă ocupaţi apartamentul! Ştim că o să ne trimiteţi banii prin poştă!”
Şi, descriindu-i cu de-amănuntul doamnei celei mici cum avea să decurgă discuţia cu hotelierul, domnul Marius porni să coboare o scară murdară de păcură, care ducea la subsol.
— Dar!... Domnule Marius, şovăi doamna cea mică sus în capul scării. Sunteţi convins că ăsta-i drumul cel bun?
— Vă rog, stimată doamnă, să n-aveţi nici o grijă, se arătă foarte sigur pe sine bătrânul negustor.
— Dar, dacă o să fim aşa de bine primiţi, de ce n-am intrat pe uşa principală? stărui ea să ştie.
— O s-ajungem şi la asta, doamnă. Vă rog să nu mă întrerupeţi tot timpul. Cred şi eu că o să fim bine primiţi, din motivele pe care vi le-am spus. Nu ţin minte cum îl cheamă pe hotelier, fiindcă, vă daţi seama, cred, nu pot să ţin minte cum îi cheamă pe toţi hotelierii. Dar, oricare i-ar fi numele, să n-aveţi nici o îndoială că o să ne iasă în întâmpinare cât se poate de amabil. „V-am pregătit cada, dragă domnule Marius, o să spună el. Am pus în apă sărurile care ştiu că vă fac dumneavoastră plăcere. Iar cât o să fiţi dumneavoastră la baie, să trimit femeia să vă mai cârpească — hm! — pe ici pe colo pantalonii şi haina?” Bătrânul negustor se întoarse ţanţoş către doamna cea mică: — Aşa o să spună hotelierul, care mi-e prieten foarte bun, stimată doamnă! Dar ca s-ajungem la el, trebuie mai întâi să trecem de uşă. Iar la uşă, cine credeţi dumneavoastră că stă?
— Portarul? făcu doamna cea mică o încercare timidă să ghicească.
— Ei bine, doamnă, aflaţi că în lunga şi zbuciumata mea viaţă am intrat în legătură cu fel de fel de oameni, şi cu toţi m-am înţeles cât se poate de bine. În afară de portari. Un portar, dragă doamnă, şi mai ales un portar de hotel de lux, niciodată nu te judecă după cine eşti de fapt, ci după cum arăţi. Iar dumneavoastră şi cu mine, domniţă, fie vorba între noi, arătăm exact ca şi cum ne-am dat jos din camion, după ce am descărcat un vagon de cărbuni. Aşa că ce vă costă să intraţi pe uşa aceasta oarecum dosnică, pe unde se aduc cărbunii pentru încălzirea hotelului? Sper că n-aveţi nimic împotrivă.
— N-am nimic împotrivă, acceptă zâmbind doamna cea mică.
— Vă rog să fiţi încredinţată că dumneavoastră rămâneţi ceea ce sunteţi, urmă domnul Marius luând-o de-a lungul unui coridor cu pereţi coşcoviţi. Adică tot o doamnă tânără şi simpatică, şi pe deasupra umblată prin lume. Ca să nu mai spun că şi eu rămân acelaşi negustor cinstit, cu toate că am fost silit, nu-i aşa, să renunţ la meseria mea de-o viaţă întreagă. Singurul lucru care mă cam pune pe gânduri, ca să zic aşa, adăugă bătrânul negustor după ce dădură mai multe colţuri şi deschiseră câteva uşi murdare de păcură, este că aceste coridoare nu se mai isprăvesc, şi eu am foarte puţin timp la dispoziţie. Iar aici, zise el când, deschizând o uşă de fier, se treziră în pragul unei săli uriaşe, unde, sub o mulţime de cazane ca de locomotivă focul vuia îndrăcit — aici e clar că n-avem ce căuta, fiindcă nu văd nicăieri biroul prietenului meu hotelierul. Totuşi coborî, însoţit de doamna cea mică, o scăriţă de fier şi o luă printre cazane. — Din câte mi-aduc aminte, pe-aici pe undeva trebuia să mai fie o uşă.
— Ce-aţi spus, domnule Marius? încercă doamna cea mică să se facă auzită în mijlocul vacarmului.
Dar bătrânul negustor găsise o măsuţă de brad şi se aplecase peste ea. O pereche de ochelari stătea pe un registru deschis. Domnul Marius îşi puse ochelarii pe nas şi se aplecă încă şi mai mult peste registru.
— Ce căutaţi, domnule Marius? vru să afle doamna cea mică.
— Ce căutaţi acolo, stimate domn? hârâi îndărătul lor o voce răguşită şi nu tocmai prietenoasă.
Un lucrător în salopetă neagră se încrunta la ei, cu mâinile în şolduri. Doamna cea micuţă, nedezlipindu-şi ochii de mustaţa lui cea neagră şi răsucită, îi dădu pe furiş un cot bătrânului negustor.
— Da, doamnă, mârâi la ea domnul Marius, şi asta-i tot à la Franz Joseph! Şi, numai zâmbet, se întoarse către mustăcios: — Căutam o uşă, domnule, încercă el să-i explice.
— Nu mi-a făcut deloc impresia asta! zise ameninţător lucrătorul în salopetă neagră. Vă uitaţi în registrul meu! Ba încă mai aveţi şi-acuma ochelarii mei pe nas!
— A! ochelarii? îşi aminti deodată domnul Marius, zâmbind nevinovat, şi îşi scoase ochelarii. Am vrut doar să văd dacă mi se potrivesc... Fiindcă, ştiţi, pe-ai mei am uitat să-i iau.
— Şi ce se-ntâmpla dacă vi se potriveau? nu-l slăbi mustăciosul. Aveaţi de gând să-i şterpeliţi?
— Cine, eu?! încercă (dar nu prea reuşi) bătrânul negustor să râdă ca de cea mai bună glumă auzită vreodată. Cum puteţi să credeţi una ca asta? Păi, dacă vreţi să ştiţi, eu nici nu port încă ochelari.
— Încă! strigă ironic mustăciosul. Şi se porni să râdă cu poftă. Dar încetă tot atât de brusc cum se pornise. — Atunci ce ziceaţi c-aţi uitat acasă?
— Poftim? încercă domnul Marius să profite de pe urma vacarmului.
— Ziceaţi că pe-ai dumneavoastră i-aţi uitat acasă, strigă mustăciosul. Ce-aţi uitat, dacă nu purtaţi încă ochelari?
— N-aud nimic! continuă bătrânul negustor s-o facă pe surdul.
Şi atunci, ţintuindu-l pe domnul Marius cu o privire încruntată, mustăciosul întinse mâna şi răsuci enervat un robinet. În aceeaşi clipă toate focurile se stinseră şi se lăsă o linişte încă şi mai supărătoare decât vacarmul.
— Pe scurt, domnule, se răsti lucrătorul în salopetă, eu sunt fochist aici! Dumneavoastră cine sunteţi? Dacă aţi adus cărbuni, să ştiţi că nu mai avem nevoie!
— Eu, stimate domn, spuse cu demnitate domnul Marius, e-adevărat că sunt negustor. Sau, mă rog, am fost, dacă pentru dumneavoastră asta schimbă ceva. Dar nu m-am ocupat niciodată de negoţul de cărbuni, aşa să ştiţi! Pur şi simplu am venit împreună cu această tânără şi simpatică doamnă să-mi iau în primire apartamentul cu vedere către aleea centrală, pe care nu mă-ndoiesc că mi l-a rezervat prietenul meu hotelierul. Dar asta nu înseamnă că nu apreciez meseria dumneavoastră, pe care o găsesc una dintre cele mai interesante din lume. În afară de meseria de negustor, bineînţeles. Cândva aş fi dat orice să lucrez ca fochist, chiar şi pe cel mai mare vapor din lume, cu care cândva, în tinereţea mea, am traversat într-o bună zi Oceanul Atlantic.
— Într-o bună zi! râse fochistul. Ziua aia chiar că tre’ să fi fost al naibii de bună!
— Ce vrea să spună acest domn? se întoarse cam jignit bătrânul negustor către doamna cea mică.
— Mă tem, domnule Marius, abia dacă îndrăzni ea să-i spună, că Oceanul Atlantic are vreo şase mii de kilometri în lăţime.
— Şi ce-i cu asta?
— N-ar fi cine ştie ce... Dar, ştiţi... Şase mii de kilometri împărţit la douăzeci şi patru de ore, asta înseamnă... Doamna cea mică îşi ridică ochii în tavan şi socoti cu voce tare. — Vasăzică douăzeci şi patru în şaizeci se cuprinde de două ori... Fac patruzeci şi opt, scăzut din şaizeci, rămân doisprezece... Coborâm un zero — fac o sută douăzeci... Douăzeci şi patru în o sută douăzeci se cuprinde de... cinci ori. Şi mai adăugăm un zero la coadă. Asta înseamnă, domnule Marius, o viteză de două sute cinzeci de kilometri pe oră, încheie doamna cea micuţă, lăsându-şi privirea vinovată în pământ.
— Uragan! hohoti răguşit fochistul cel mustăcios. Uragan!
Bătrânul negustor se uită încruntat la doamna cea mică.
— Frumos din partea dumneavoastră, stimată doamnă, n-am ce zice! Sincer să fiu, nu mă aşteptam!
— Dacă ar fi depins de mine, domnule Marius! încercă ea să se dezvinovăţească, aproape cu lacrimi în ochi. Dar ce puteam să fac, dacă Atlanticul e atât de lat?
Bătrânul negustor oftă adânc.
— Bine, doamnă, zise el resemnat. Vă primesc scuzele. Dar să ştiţi că-i pentru ultima oară când v-o mai trec cu vederea. Şi, întorcându-se către fochist, îi dădu ochelarii. — A fost aşa de plăcut sus pe punte, i se adresă el visător, că pur şi simplu n-am simţit cum zboară timpul. Poate c-au trecut într-adevăr vreo câteva zile, nu ştiu...
Fochistul dădu din cap, cu o oarecare înţelegere, dar bătrânul negustor nu rămase pe deplin încredinţat că i se dăduse crezare. Doamna cea micuţă îl luă de mână şi amândoi se îndreptară încet către uşă. În urma lor, fochistul îşi puse ochelarii pe nas şi răsuci robinetul. Focul izbucni la fel de brusc cum se stinsese şi domnul Marius tresări speriat.
— Aţi spus ceva, domniţă? se întoarse el către doamna cea mică.
— N-am spus nimic, domnule Marius, răspunse ea.
Şi îi adresă un zâmbet prietenos.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu