Sunt convalescent şi mama se întoarce acasă din oraş, în mână cu o cutie care seamănă cu o cutie de pantofi. (Mă întreb acum: să mă fi lăsat oare singur cât a fost plecată după cumpărături? Daca-i aşa, mare îndrăzneală din partea ei judecând după cât eram altminteri de cocoloşit.) Plin de speranţă, o întreb ce mi-a adus. Îmi arată cutia şi îmi spune: — Uite, ciorapi, asta am adus. Ciorapi pentru mine, ciorapi pentru tata, ciorapi pentru tine. Fac mofturi, mă alint şi strig: — Nu, nu-i adevărat! Nu sunt ciorapi!... Şi atunci mama începe să scoată jucăriile: un tanc, maşinuţe, cine ştie câte...
Doi ofiţeri nemţi aflaţi în drum către front sunt încartiruiţi la noi în casă, pentru cât timp, nu-mi aduc aminte — o noapte? o după-amiază şi o noapte? două nopţi? Suntem toţi trei strâmtoraţi într-o singură cameră cea din fund, unde de obicei dorm eu în pătuţul meu cu grilaj. În casă domneşte o atmosferă de nelinişte... Dar cei doi ofiţeri pleacă, cu toţii răsuflăm uşuraţi, nu s-a întâmplat nimic, ofiţerii s-au dovedit a fi domni, doar că în urma lor, în odaia unde au fost găzduiţi a rămas un miros pătrunzător, străin de casă, mai ales de la ţigările lor nemţeşti.
Soldaţi nemţi întind cabluri pe stradă, între stâlpi, în faţa curţii noastre. Şi poate pentru că nu le înţeleg limba, în amintirea mea au rămas drept oameni care se înţeleg mai mult prin gesturi. Naşă-mea povesteşte că un grup de tineri soldaţi nemţi s-au distrat pe seama ei şi a colegelor ei de aceeaşi vârstă luându-le la ochi în glumă cu armele.
Ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită. Străbatem un loc întins, foarte slab luminat, unde umbrele noastre cresc după fiecare felinar lăsat în urmă. Fac o reconstituire şi ajung la concluzia că războiul încă nu ajunsese la noi în Basarabia, fiindcă dacă ar fi ajuns, ar fi intrat în vigoare regula strictă a camuflajului. Deci era înainte de iunie 1941, deci nu aveam nici trei ani împliniţi.
Stau la fereastră, în casă, cu privirea îndreptată spre poartă. Curtea coboară uşor dinspre stradă spre casa noastră. Dar acolo la stradă e o altă locuinţă, a unei bătrâne. Rufele bătrânei sunt întinse la uscat într-o curticică împrejmuită cu un gard improvizat, toate de un alb desăvârşit. Printre ele, cearşafuri. În curte intră un bătrân cerşetor cu un picior de lemn dar cu un mers foarte hotărât. Fără nicio ezitare pătrunde în locul împrejmuit, smulge de pe frânghie, cu gesturi nervoase, aproape furioase, un cearşaf sau două şi iese din curte... După ceva timp o aud pe bătrână că i se plânge mamei că i-au dispărut câteva cearşafuri puse la uscat. Spun: — Am văzut cum un bătrân cu picior de lemn a intrat din curte şi le-a luat de pe frânghie. Mama şi cu bătrâna vecină, contrariate, mă ceartă oţărâte: — Ai văzut? Păi bine, măi băiete, şi de ce n-ai spus nimica!... Ridic din umeri, dezarmat. De unde să ştiu eu care sunt obiceiurile oamenilor?
Merg împreună cu mama pe o stradă din Chişinău. La un colţ, în dreptul unei clădiri cu etaj, pe trotuar, un băiat mai mare decât mine, loveşte cu piciorul, din mers, o cutie goală de chibrituri. Îl privesc cu admiraţie. Cutia fâşâie pe asfalt de colo până colo.
Pe înserat intrăm tustrei în magazinul Transnistria trecând printre doi lei de piatră aşezaţi pe piedestale, de-o parte şi de cealaltă a unei intrări monumentale. Înăuntru, o hală imensă, luminată ca ziua, compartimentată în standuri, un furnicar de oameni. Nu ştiu dacă ai mei caută ceva anume. Colindăm standurile în pas de plimbare. Niciodată n-am mai văzut atâta belşug într-un magazin. Ochii îmi cad pe un calup de halva marmorată, cu straturile ei ondulate — cafenii, albe şi bej-gălbui.
Şi încă una, deşi nu-i amintire. O ştiu de la mama. S-o divulg oare? Hai s-o fac... Cică i-aş fi spus mamei, într-o anumită împrejurare, pe când aveam vreo trei sau patru ani: Mama, mie nu-mi plac oamenii...
Asta este! Dacă mama mi-a spus-o, înseamnă că-i adevărat. N-avea niciun motiv s-o inventeze, cu atât mai mult cu cât mama, în ciuda propriilor ei dificultăţi de a stabili contacte cu oamenii, îşi dorea ca fiul ei să fie bine integrat în societate. Iar o asemenea dezvăluire nu era de natură s-o ajute să-şi atingă ţelul. Dimpotrivă... Şi, în plus, se cam potriveşte...
Mai târziu am cochetat cu ideea că dacă e-adevărat că nu-mi plac oamenii, pot spune, în schimb, că îmi place Omul... Aşa să fie?... Cineva ar putea să-mi replice, hâtru: depinde de om.
Ei, acum, dacă am spus-o, fie ce-o fi. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu