Scriptum (8)*

   Rebel–Bleer

Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare. N-am fost niciodată capabil să-mi petrec multe ore scriind neîntrerupt, aşa cum i-au auzit pe alţii că se laudă. Cu atât mai puţin într-o cazarmă, în prezenţa unei adunături de rezervişti de toate categoriile, dispuşi să testeze toate metodele din lume de a omorî timpul, o bună parte din ei reuşind asta cu mult succes. Din câte am auzit, alţii pretind că îşi petrec multe ore în faţa hârtiei, nu neapărat scriind ci mai degrabă „construind” în minte ficţiunea. Cu alte cuvinte, perseverând, exersând imaginaţia şi aşteptând, ce? Desigur, momentul prielnic. Dar când o ficţiune nu se lasă construită, stăruinţa nu mi s-a părut că ar fi de prea mare folos. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e cea menită să realizeze relieful imaginii din planeitatea foii, ci tocmai o privire oarecum difuză, oarecum ameţită, când razele vizuale se focalizează dincolo de foaie. La fel şi în privinţa construcţiei ficţiunii. Faptul că ficţiunea refuză să se închege — în felul dorit — mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul, să mă debarasez de detaliile prea concrete pentru a reuşi să cuprind dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă. Toate acestea erau valabile acasă. La cazarmă, tot ce puteam face era să fur câteva momente de neatenţie din partea celorlalţi şi să-mi notez câteva gânduri. Aveam la mine o servietă pe care ofiţerul-comandant, intrând la un moment dat în sala unde mă aflam, a cerut imperativ, de faţă cu toţi ceilalţi, să-i vadă conţinutul. Altfel spus, percheziţie. Era furios şi uitase momentele de la început când mă silise să accept o discuţie neoficială între noi. Acum era mai mult decât oficial. Era superoficial. Şi-a băgat mâna în servieta mea şi a început să...
   Apropo, am scris mai sus că „Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare”. Va trebui să modific şi să înlocuiesc cu: „un singur rând de proză în treizeci de zile de concentrare. Doar câteva notaţii disparate am reuşit.” Atâta vreme cât scrii ficţiune, nu contează dacă lucrurile s-au întâmplat întocmai sau nu. Dar ideile trebuie să fie totuşi necontradictorii. Deşi toată lumea este de acord că logica strictă omoară proza...
   ...Aşadar, ofiţerul-comandant şi-a băgat mâna până la cot în servieta mea şi a început să arunce hârtii afară, pesemne aşa cum văzuse prin filme că se face în cazuri de percheziţie. Sau, de ce nu, poate că participase el însuşi la percheziţii reale, fiind deci la curent. Cum spuneam, armata lucra mână în mână cu miliţia şi cu securitatea. Nu că miliţia sau securitatea aveau nevoie cadre militare ca martori. Dar orice mijloc era legitim din punctul lor de vedere pentru a intimida... Îşi închipuia pesemne că însemnările mele fac parte dintr-o activitate de spionaj. De fapt, în mod sigur nu îşi închipuia ci doar voia să sugereze asta. Ostentativ. Era absolut ridicol. Mă uitam la el şi comparam în minte atitudinea lui de acum, de om furios — tocmai scrisese „turbat”, dar am fost nevoit să recunosc că era exagerat —, cu cea sarcastică dinainte. Nu îşi făcea scrupule că sarcasmul este în totală disonanţă cu furia. Nici nu ştiu ce este de preferat.
   „Sergent Iacob, te avertizez că te afli aici ca să foloseşti timpul cât de afli în concentrare pentru a-ţi servi Patria, nu pentru însemnări personale care n-au nicio legătură cu armata!”
   Identificase deci în hârtiile pe care le arunca în sus, cu furie, însemnări personale; bun, şi atunci cum putea în acelaşi timp să pretindă că face asta cu scopul de a găsi dovezi de spionaj?... „Ură”, „vremuri noi”, „dimineaţă neliniştită” şi „seară neliniştită”, „debit verbal” şi „maşinărie”, „Curtea Marţială”, „plutonul de pedeapsă”, „gimnastica forţei”, „искажение”, „bravadă”, „pumnul în piept”, „stereotipie”, „pedeapsă” şi „execuţie”. Oricât ar părea de neverosimil, chiar şi acum aveam la ce să mă gândesc. Pentru că din fericire, pentru a rumega cele întâmplate nu aveam nevoie de vreun răgaz special ci o puteam face în plină desfăşurare a exerciţiilor militare.
   Fuma deja, ofiţerul-comandant, în momentul când părăsea sala percheziţiei şi răspândea un iz de transpiraţie prin stofa fină a uniformei. Îmi întorsese spatele şi rumega la rândul lui ceva: ura.
   „De campanie”, „efecte militare”, „relaxat”, „acasă”, „lumina serii”...
   Iar eu rămâneam cu ale mele.
   Personajele au totdeauna un anumit grad de previzibilitate şi nici nu poate fi altfel. De pildă dacă un personaj îl întreabă pe un altul: „Ştii anecdota cutare?”, celălalt nu-i poate răspunde: „Da, o ştiu.”... Încă un pic, şi aveam să mă dezobişnuiesc pentru totdeauna să-mi fac însemnări pe hârtie, de teamă să nu mă deconspir la un control inopinat, când un braţ era vârât până la cot în servieta care îmi aparţinea; îmi aparţinea, dar, adusă în incinta unităţii militare, căpăta, zice-se, un fel de marcă de bun colectiv; aşa că mă întrebam dacă mai pot emite pretenţii de posesiune asupra ei. Aşadar gândurile care îmi veneau aveam să le păstrez în memorie timp de treizeci de zile... ba nu, treisprezece, deoarece şaptesprezece deja trecuseră. Iar a doua zi dimineaţă mai rămăseseră numai douăsprezece...
   Nu l-am mai văzut niciodată de aproape pe ofiţerul-comandant. În zilele care au urmat s-a mărginit să inspecteze de la distanţă careul de dimineaţă — la distanţă de noi rezerviştii — o dată la câteva zile. Se oprea într-o margine a careului, cu alte cuvinte evita locul central, de onoare, comandanţii-inferiori se prezentau pe rând în faţa lui şi îi dădeau raportul cu mâna la cozorocul chipiului. Nimeni nu trebuia să facă exces de zel. Dar se făcea. Se întorceau cu salut cu tot stânga-mprejur şi abia după aceea, îndepărtându-se, îşi coborau mâna de la cozoroc, aşa o cerea regulamentul. Iar ce îi raportau ei acolo ofiţerului-comandant rămânea necunoscut pentru trupă căci schimbul de cuvinte se petrecea cu voce coborâtă, cu anumit fel de discreţie militară, care vă asigur că există, cu condiţia să fii pregătit să accepţi fel de fel de extravaganţe de popotă, care nu se consemnează nicăieri.
   N-a fost de faţă nici la ispăşirea termenului de treizeci de zile, când m-am revăzut, ne-am revăzut cu toţii în efectele civile — efectele! ca să vezi unde poate duce obişnuinţa şi stereotipia de care vorbeam cândva; aşa că, dând dovadă de o oarecare bunăvoinţă, ar fi trebuit să înţeleg şi cantonarea ofiţerului-comandant şi a ofiţerilor inferiori în viaţa de cazarmă şi să admit că pentru unii aceasta se putea împăca foarte bine cu viaţa civilă, cu întoarcerea acasă, seara, în sânul familiei, după o zi epuizantă. Doar că nu eram eu acela care să împac cele două. Lucrul cu care n-am putut niciodată să mă obişnuiesc în viaţa lor militară era că pur şi simplu nu puteau să se ignore unul pe altul atâta vreme cât se aflau în incinta cazărmii — dar nici pe stradă — şi nu pentru că regulamentul militar le-ar fi cerut-o neapărat, ci aşa, în virtutea unei filozofii a solidarităţii militare întru uniformă şi servirea Patriei. Aşa că ceea m-a izbit când am părăsit unitatea militară şi am fost din nou în stradă, a fost că acolo aveam voie să ne ignorăm între noi civilii şi că nu eram obligaţi la niciun fel de solidaritate. Lumea era liberă. Şi când mă gândeam la asta, aproape că reuşeam să ies din tiparele mentale ale Europei de Est, a cărei parte eram, şi mă identificam pentru o scurtă perioadă cu Vestul liber. Exact ca atunci când mă aflam în faţa foii de scris şi, vorba unora, mă simţeam în stare să mă dedau visării şi aşteptam să am ocazia să-mi folosesc propriile-mi amintiri, cel puţin pentru început; propriile-mi amintiri, care, odată întrebuinţate într-o lucrare, vor fi ars ca nişte artificii. Adică definitiv. Nu mă mai puteam întoarce la ele nici în scris şi nici măcar cu gândul, spre a le retrăi. Iată o întrebare: eram oare capabil să adaug şirului de întâmplări din viaţa mea altele noi, susceptibile a se transforma în amintiri măcar în ritmul în care epuizam amintirile vechi? Nu excludeam nici cele treizeci de zile de concentrare. Spune cineva că amintirile trebuie să fie neapărat romantice şi plăcute? Cele neplăcute sunt oare mai puţin potrivite în ficţiune? Nicidecum.
   Eram liber să mă întorc la ale mele.
   Trebuie să spun că aveam o adevărată manie a însemnărilor: subiecte, personaje, situaţii, gânduri, fraze, cuvinte de anagramat şi de transformat în nume greu recognoscibile. Şi dacă aveam atât de multe însemnări, trebuie să recunosc că asta se explica prin faptul că nu le prea fructificam. Ceva tot se alegea însă. Le reciteam din când în când, iar pe unele, găsindu-le neinspirate, depăşite, scriam deasupra lor, vizibil, cu roşu: DATAT! ca să nu mai revin asupra lor la următoarea lectură. Nu mă puteam abţine însă şi le reciteam. Nu le ştergeam pentru că însemnările aveau pentru mine şi valoare de amintiri. Deasupra altora scrisesem: Sirop de coacăze! Adică subiecte siropoase, care nu se pretau — ziceam eu — la o dezvoltare care să ducă la un rezultat vrednic de luat în seamă. Dar cât de mult mă înşelam uneori! Pentru că subiectele nu aşteaptă altceva decât o cheie potrivită cu care să le abordezi. Cheie pe care nu o găseşti uneori decât peste ani, aparent din pură întâmplare, dar de fapt, poate, pentru că între timp ceva s-a maturizat, ceva s-a copt în viaţa ta. Ceva s-a maturizat în tine. Astfel că se putea întâmpla ca o însemnare etichetată Sirop de coacăze să devină deodată serioasă şi interesantă. În definitiv, de ce Sirop de coacăze? Doar pentru că o agentă a nu ştiu cărui serviciu, trimisă în misiune să îl „anihileze” pe recalcitrantul jurnalist X — recalcitrant şi care îşi bagă nasul în treburi care nu îl privesc — sfârşeşte prin a se îndrăgosti de el? Lucruri dintr-acestea se întâmplă... Şi înainte de toate nici nu-i sigur că se va îndrăgosti... Dar problema mea — una din ele — este că mă văd pus în situaţia de a mă răzgândi: după ce am hotărât că dintre personajele mele unul singur va avea un nume, trebuie să recunosc că un jurnalist care tinde să devină unul de prim-plan nu poate vieţui fără nume. Totodată trebuie să mai adaug că nicio introducere care pare că prejudiciază, prin tertipuri scriitoriceşti, autenticitatea evenimentelor nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni. Evenimentele îşi urmează cursul lor. Scriitorul este preocupat să păşească cu dreptul atunci când începe o lucrare de ficţiune. Îi trebuie, cum spuneam, o „cheie” şi un minim de anticipare a acţiunii. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o lucrare. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Este exact ceea ce unui ofiţer-comandant îi este peste putinţă să înţeleagă. La fel ca şi Administratorul-şef. Ofiţerul-comandant se consideră un om de acţiune şi, atunci când primeşte ordin, îşi trimite neîntârziat subordonaţii să intervină acolo unde s-a stabilit că este nevoie. Dacă din asta are sau nu are vreo satisfacţie, alta decât sentimentul datoriei îndeplinite, este greu de spus. Dacă însă cel sau cei pe care îi are în supraveghere sunt ceea ce el consideră a fi intelectuali cu ifose, satisfacţia lui este neîndoielnic dublă faţă cea pe care i-o prilejuieşte misiunea dusă la bun sfârşit. El nu are de unde să ştie de la bun început care sunt intenţiile intelectualului cu ifose, ce plan şi-a făcut acesta şi nici măcar că este jurnalist. El urmează să intre pe fir mult mai târziu, dar — se speră — nu prea târziu. Când spun asta îl am în vedere pe el, ofiţerul-comandant de armată, sau, în egală măsură pe ofiţerul de miliţie sau pe cel de securitate; căci cu toţii sunt — sau vor fi — implicaţi la un moment dat.
   „Rebel” e un cuvânt bun? Realitatea este uneori voluntară, nimeni să nu se mire sau să se sperie de această trăsătură, mai puţin acceptată, a realităţii, dar nu mai puţin prezentă aici în Europa de Est. Din cuvântul „Rebel” se poate face prin anagramare numele „Beler”, dar, întrucât are o sonoritate mai ciudată, mai bine să ne oprim — ca să ştim o socoteală — la „Bleer”; să nu uităm niciodată ce are în spate şi ce ascunde. Şi să nu mă acuze nimeni că recurg la camuflare cu aceste nume cu sonoritate străină, în intenţia mea perversă de a induce în eroare cu privire la locul acţiunii. Nu, locul acţiunii este aici, în Europa de Est.
   Rămâne deci Bleer? Păi, de ce nu? Deşi oricui lucrează în Administraţie, ca şi altora, deopotrivă, le poate trezi suspiciuni diverse, inclusiv cu privire la originea socială şi la trecutul interbelic al părinţilor, la angajamentele politice ale acestora, eventual şi la averea lor, care, ca orice avere, este considerată dubioasă în Europa de Est. Să zicem însă că toate aceste suspiciuni au contat mai mult în şcoală, în studenţie şi poate chiar şi la angajarea în branşa ziariştilor, dar de o vreme încoace suspiciunile s-au atenuat, au intrat pe un făgaş al rutinei; rămânând doar riscul să răbufnească din când în când, la vreo acţiune nesăbuită a personajului.
   Bleer nu se teme de nesăbuinţă — de nesăbuinţa sa — sau mai bine zis este dispus să rişte. Pentru că ceea ce se întâmplă cu subteranele, ceea ce Administraţia Centrală încearcă să ascundă sau să prezinte deformat este după părerea sa intolerabil. Misiunea sa la Casa Administraţiei Centrale, cea oficială, este cu totul alta. Să îl abordeze pe adjunctul Administratorului-şef şi să-i ia un interviu despre reducerea preţurilor la o serie de alimente de bază — carne, lactate, ouă, băuturi nealcoolice etc.
   Şoferul îl lăsă la intrarea principală a Casei Administraţiei Centrale. Bleer coborî din maşină, urcă grăbit impunătoarele trepte prefăcându-se că se îndreaptă ţintit spre uşa masivă de fier, dar după ce se asigură că maşina ziarului a dispărut dincolo de rondul de la capătul aleii centrale, coborî iute de pe platformă şi dispăru pe gangul ce ducea în spatele clădirii.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Urma scapă turma (8/17)*

Opt...

Cu primul salariu în buzunar, ce poţi să cumperi, Simion Linte? Să-ţi risipeşti banii pe toate fleacurile? Un sac albastru de sport? Asta, da! Cu miros de pânză, proaspăt ieşită din fabrică. Neatins de mână de muritor... Confecţionat în atelierele raiului, tivit cu piele galbenă moale şi catifelată... Sau ce zici de-un portofel? Nu? Unde ai să-ţi ţii banii? Fiindcă de-aci înainte or să tot curgă... Banii într-o despărţitură, buletinul în alta, carnetul de asociaţie. Metalul!... Scos din buzunarul de la piept... Deschis ca o cărţulie, mereu la aceeaşi filă unde ai pus semn — o hârtie de-o mie! Şi încă multe altele înăuntru. Cui ai să-i rupi gura? Ce muieruşcă o să depindă de banii ăia? Să se pisicească pe lângă tine ca să capete din când în când câte ceva... Ai mai intrat vreodată într-un magazin, să cumperi ceva cu banii tăi, Simion Linte? Nu te mai chinui să-ţi aminteşti: acuma e prima dată. Deci ţine minte — vineri trei februarie 1950...
   Nenorocirea era că ieşise schimbul întâi de la toate fabricile. Puhoi de oameni. Asaltau toate magazinele unde nu era nevoie de cartelă. Merceriile, papetăriile, marochinăriile, parfumeriile... Pe strada Avram Iancu, Simion Linte fu nevoit să aştepte un minut-două la uşa unei marochinării ca să-şi poată face loc înăuntru. Călcaseră în picioare şi împrăştiaseră pe toată duşumeaua lemnele şi surcelele pentru godinul aşezat aproape de mijlocul magazinului. Te împiedicai de ele la tot pasul. Se îmbulzeau s-ajungă la tejghea ca să vadă de aproape că în rafturi nu era nimica de văzut. Rafturi goale. Încă nu se obişnuiseră. Câteva sacoşe de piaţă atârnate într-un cui. Sacoşele făcute de Mariana? Adevărate opere de artă pe lângă mizeriile alea. În alt cui, câteva curele înguste atârnate de cataramă. Din carton, sau din ce dracu’ erau făcute? Valize de carton presat, cu câte două şipci de lemn puse de-a curmezişul capacului, sunând a gol. Medalia de campion într-o valiză ca aia, Simion Linte? Pe peronul Gării de Nord? Prin aburul locomotivelor, s-ar fi destrămat ca fumul în vânt... Curgând tot ce era înăuntru... tricouri, chiloţi, tot... Şi medalia de campion — aur strălucind sub ghetele călătorilor — călcată în picioare. Panglica de mătase, pleoştită şi ca vai de ea în mâzga primăverii... Biata valiză de carton...
   Ce altceva să mai vezi în rafturi?
   Ajuns la tejghea, nu-ţi venea să te cari cu una, cu două după ce-ai dat atâta din coate ca s-ajungi acolo. Nimenea nu întreba nimica. Vânzătoarea se uita plictisită într-o parte, afară pe geam, peste capetele celor ce căscau gura la vitrină rânjind. Dar dacă totuşi?... Dacă totuşi, undeva pe rafturile de jos, sau sub tejghea — comori de marochinărie ascunse? Piele veritabilă?... A! uite şi-un ghiozdan! De câţi ani, Simion Linte, n-ai mai purtat aşa ceva în spate? prins în curele petrecute peste umeri? Zdrăngănind în el penarul de lemn şi tăbliţa de gresie, la fiecare pas pe strada I.C. Brătianu, cât e ea de lungă... Frizeria mereu prosperă a lui Mişu Dobre, brutăria pe-atuncea întreagă a meşterului Iordan, garajul fraţilor Bunea în plină prosperitate, coşurile înalte ale Rafinăriei, turnul de răcire cu ploaia lui de picături mărunte abătute de vânt peste stradă... Mihalache venind din susul străzii Haşdeu după ce trecuse podul peste liniile ferate, mic şi jigărit, cu genunchii veşnic murdari...
   — Ascultă bă, tu nu cumperi nimica? Dă-te la o parte dacă nu cumperi nimica! Lasă pe alţii, un pic de bun-simţ!
   O voce ca din butie, Simion Linte se întoarse şi privi peste capete. Un taur cam cât greul Negulescu. Dar ca vârstă, oho! trebuie c-avea cinzeci pe puţin. Îi dădea zor mai departe, vocifera. Mânios foc! Din ochi scăpăra scântei pe sub sprâncenele stufoase. Vai, vai! Bineînţeles că găsise numaidecât vreo câţiva să-i cânte-n strună. Merita să te iei în beţe cu ei? Simion Linte le întoarse spatele şi-i ceru vânzătoarei un portofel de piele.
   — N-avem, veni răspunsul. Numai aşa ceva, dacă te interesează. Şi-i puse pe tejghea un portofel de pânză.
   Nicio licărire omenească în frumoşii ei ochi albaştri. Cum să-i explici?... Fată dragă, eu sunt boxer. Mănuşile la noi sunt de piele fină. Punching-ball-ul, para... Sacul cu nisip, mingile medicinale, capra — toate-s de piele. E o plăcere să le-atingi. Piele moale şi totodată solidă. Bovină. Ştii tu ce-nseamnă asta? N-ai avut niciodată în magazinul ăsta nenorocit piele atât de bună. Cum îţi închipui c-aş putea purta în buzunar un portofel de pânză?
   — Dar un sac de sport... cu şiret?
   Fata clătină din cap.
   — Încearcă la materiale sportive. Da’ nu prea cred să găseşti. Noi n-am mai primit din august anul trecut.
   Taurul vocifera iarăşi. Mugea, ameninţător. Afară, dacă nu cumperi nimica! Ţaţele, hodorogii... mulţimea îi ţinea isonul. Afară! Afară! Golan! Derbedeu! Încurcă-lume!... Directorul, profesorul de istorie Lăzărescu, inspectorul Groşescu, trei barosani, aliniaţi în faţa clasei... Prestanţă... Drepţi ca lumânarea... Badea şezând pe-un scaun, un sac de grăsime plin de prestanţă... Drăgoi, mai-marele-peste-toţi... Elev Simion Linte, eşti exmatriculat din toate şcolile din România!... Matricola smulsă. Spada frântă de genunchi... Pentru jigniri grave aduse corpului didactic, pentru lovirea premeditată a unui cadru didactic, pentru rezultate slabe la învăţătură, pentru purtare execrabilă în şcoală şi-n viaţă!... Afară! Afară!...
   Ceva mai încolo, pe-aceeaşi stradă, la magazinul de materiale sportive — ia să vedem, ce-i de găsit? Hanorace de pânză de cort, pe umeraşe, înşirate pe-o bară, toate kaki. Treninguri albastre de bumbac. Tricouri de vară — brr! te lua cu frig... În schimb, nu erau decât vreo trei clienţi în magazin. Puteai să te plimbi în voie. Haltere mici, palete şi mingi de ping-pong. Mingi de tenis... Tentaţie mare. Albe, pufoase... sărind pe zgura roşie a terenurilor de la Astra... Ecoul loviturilor cu racheta... Sticle desfundate de şampanie... Viţa sălbatică atârnând peste zidurile vilelor, de jur împrejur... O-Mie-De-Ani, moşul cu barbă albă, gârbovit, c-o boccea în spinare trecând şontâc-şontâc pe strada I.C. Brătianu... Tot mai bătrân, tot mai pământiu la faţă... În arşiţa secetei din patruşşase abia târându-şi picioarele... Un colţ de pâine... Avea o minge de tenis şi-o dădea pe-un colţ de pâine... Mingea de tenis nou-nouţă în mâna lui neagră şi murdară. Furată? Cui îi păsa? Puştii de pe stradă îl priveau cu ochi mari. Amuţiseră. Nimenea n-avea un colţ de pâine să-i dea pe minge. Să crăpi de ciudă, nu alta! Un vis! Cea mai grozavă afacere din viaţa ta, băiete, ţi-aduci aminte? Ţi-a scăpat printre degete. Bătrânu’, nici să n-audă. Foc şi pară!... Pâine? Vită ce eşti! De unde pizda mă-ti vrei să-ţi dau pâine? Ai văzut tu prin casă vreo bucată?... O-Mie-De-Ani se îndepărta agale în susul străzii ducând cu el mingea de tenis... albă şi pufoasă, dispărută pentru totdeauna...
   Puteai să vezi şi mingi de oină pe-un raft... Mingi medicinale umplute cu păr, ca la sală, dar nou-nouţe... Chiar şi mănuşi de box, atârnate într-un cui. Piele adevărată... Mirosea frumos înăuntru.
   — Doreşti ceva?...
   Simion Linte zâmbi. Avea să vină şi urmarea numaidecât... Dacă nu doreşti nimica, hai, poftim afară!... Dar nu. Tăcere. Doi clienţi ieşiră din magazin. Mai rămăsese unul singur, pierdut printre hanorace, scotocind. Lumea nu se prea dădea în vânt după sport. O grămadă de intelectuali în ultimul timp! Se întoarse către tejghea. O femeiuşcă un pic cam coaptă. Cât să fi avut? Treizeci? Oricum, altă specie decât alea de duzină. Fire domoală, se vedea cât de colo. Ştia să zâmbească, şi nu-i stătea rău. Parcă nu-ţi venea să-i întorci pur şi simplu spatele şi să ieşi afară în frig. Din buzunar, Simion Linte scoase carnetul de asociaţie şi-l puse pe tejghea.
   — E la zi, puteţi să controlaţi. Aicea e ultima viză. Vedeţi? Cu data de 17 noiembrie.
   — Sunt sigură că-i la zi. Pune-l la loc deocamdată. Mi-l arăţi dacă te hotărăşti să cumperi ceva.
   Să te hotărăşti? Hm! Uşor de zis, când te ispiteau cam toate. Dar de unde bani? Un trening... sau chiar două, ca să ai de schimb după o alergare de-o dimineaţă-ntreagă, singur pe malul lacului... peste rumeguşul moale aruncat în grămezi de la Fabrica de mobilă, pe lângă gardul dosnic al Fabricii de sticlă în sus, şi mai departe către dealurile Plaiului... la primăvară... Şi chiar şi una din valizele alea nenorocite, de carton presat, cu şipci de lemn de-a curmezişul capacului... pentru deplasările obişnuite prin ţară... Paletele de ping-pong... şi mingile Barna şi Villa... O bicicletă Mifa... Cine poate visa la aşa ceva?...
   — Un sac de sport m-ar interesa. Din alea cu şiret.
   Vânzătoarea zâmbi... Hm!
   — Ai ambiţii mari... Încearcă săptămâna viitoare. Pe marţi, pe miercuri. De obicei lunea primim marfă. Poate... cine ştie?
   — Şi dacă nu primiţi saci de sport?
   — În cazul ăsta rămâi c-o pierdere de-o juma’ de oră! E prea mult pentru tine? Sau, în cel mai rău caz, mă mai vezi înc-o dată!
   Oho! asta da, invitaţie...
   — Să mă mai gândesc. Bănuiesc că merită.
   — Mai gândeşte-te. Aicea mă găseşti... Stau şi te-aştept!
   Începuse oare un pic de dezgheţ afară? Sau era o simplă părere? O adiere cu miros de primăvară din sud, dinspre câmpie? Ei, nu! Hai să nu ne amăgim, Simion Linte!...
   Ieşi din nou în strada Republicii... Vasăzică, aşa... pe marţi, pe miercuri, săptămâna viitoare... după balul de la F.M.E... Încă trei zile de aşteptare... Pe strada Bălcescu se opri la vitrina unei parfumerii... Cutiuţe, sticluţe, borcănaşe... Farmec, Liliac, Lăcrămioare, Violete, Opera... Un cadou pentru Georgeta? Ce zici de ideea asta, Simion Linte?... O sticluţă cu parfum!... După bal, în toiul nopţii, în adierea înmiresmată a primăverii, pârâiaşe susurând de-a lungul rigolelor... Îmbrăţişaţi, în drum spre strada Caraiman, agale... Pustiu şi linişte... Un tren în noapte undeva în depărtare... Un cadou pentru tine, iubito!... Degetele ei sprintene deşurubând dopul. Unghiile lăcuite lucind în luminile străzii... O! ce frumos miroase!... Vino!... Perne şi covoraşe în casă peste tot... Draperii roşii de catifea, cuverturi de atlaz brodate cu fir aurit... Ciucuraşi atârnând... Tingire de aramă... în umbra coloanelor... Cald şi bine... Veşminte vaporoase, cu mâneci largi, dezumflându-se încet... pe duşumea... Soarele şi luna... Ce frumos miroase!... Două lune albe cu miez roşu aprins, plutind, lăsându-se în jos printre perne moi... Vino, iubitule!... Simion Linte îşi ridică privirea către firmă. Milu Veniamin. Parfumerie. Autorizaţia numărul... O mie nouă sute patruzeci şi opt. Clinchet de clopoţel deasupra uşii... rămas de pe vremuri... Un vânzător în halat vernil, c-un stilou în buzunarul de la piept — se vedea agăţătoarea de aur. Vasăzică aşa, Milu Veniamin. Chel, o mutră de farmacist dichisit... Cine ştie ce statuete de porţelan avea acasă, pe strada Prutului... sau pe strada Siretului... Nevastă-sa trebuie că era o doamnă, care toată ziua nu făcea nimica. Iar el — un burghez sadea. Să fi îndrăznit doar să poftească la Mioriţa. Badea l-ar fi dat pe loc afară c-un şut în cur...
   — Da, vă rog. Cu ce vă servim?
   Pe raft, cutiuţe roz, cu arabescuri aurii în relief. Ce dracu’ era în ele?... Un parfum?... Dar care?... Opera? ... Georgeta ar fi pufnit în râs!... Farmec?...
   — Aş vrea o sticlă de parfum, dar...
   — O sticlă?... Mici cute ironice i se iviră la colţurile gurii. Ce dracu! aicea trebuie să fii atent să nu faci gafe?... — Cam cât de mare să fie... sticla?
   — Păi, nu prea mare... O sticluţă.
   — A! o sticluţă. Deci un flacon. Asta-i cu totul altceva. Ce marcă doriţi?
   — Păi... să zicem... Farmec.
   — O luaţi pentru dumneavoastră?
   Ei, drăcie! Ăsta vroia acuma să ştie tot? Ce şi cum? Toată povestea, de-a fir a păr?... Pentru cine şi pentru ce?... Cutele ironice de la colţurile gurii i se adânciră un pic.
   — Nu vreau să fiu indiscret. Dar Farmec este o apă de colonie pentru domni. Sau, mă rog, pentru tovarăşi. De aceea v-am întrebat. Dumneavoastră poate că doriţi ceva pentru doamne.
   — Atunci... Lăcrămioare.
   — Da, Lăcrămioare este pentru doamne. Costă două sute treizeci de lei. Vă împachetez un flacon? Sau poate mai doriţi şi altceva. O pudră? Da? Pentru ce ten?
   Sfinte Sisoe! cu ăsta n-o scoteai la capăt! Ţinea cu orice preţ să te facă zob. K.O.!... Te număra... Unu... Doi... Trei... Patru...
   — Pentru ten deschis... Te ridicai de la podea, rânjind... Nu m-ai înfundat, scârbă! Pentru ten deschis!...
   — În cazul ăsta, vă recomand Diana. Cea mai fină pudră din câte avem! Costă trei sute optzeci de lei... Oho! o grămadă de bani. Un tip, la capătul tejghelei, aştepta în tăcere. Numai ochi şi urechi. Cum naiba să-i spui că parcă nu-ţi dă mâna s-arunci atâţia bani pe fereastră?... — Vi le împachetez împreună? Sau separat?... Împreună, foarte bine! Şase sute zece lei în total...
   Ieşind — clinc! clopoţelul deasupra uşii — Simion Linte mirosi pacheţelul... Mda, merge... Lăcrămioare... O primăvară un pic cam trasă de păr... surogat... Să zicem că merge... La bal avea să... Sfinte Cristoase! Băiete! Unde ţi-a fost capul? Ce-ai să pui pe tine la bal? Haina aia a ta de-acum cinzeci de ani? Roasă-n coate? Strâmtă în umeri?... Cap sec!... Vită-ncălţată!... Încheieturi osoase ieşind la vedere din mânecile rămase prea scurte?... Să vadă toată lumea! Uite! Campionul! Zdrenţărosul!... Sau, te pomeneşti, un costum bleumarin cu dunguliţe albe!... Unde e? La magazin? Sau încă n-a ieşit pe poarta fabricii?... Lucrează la el, muncitoarele harnice, în schimbul de noapte! Ca mâine-i gata! Să-l cumpere Simion Linte, din leafa lui de ajutor de ospătar la restaurantul Mioriţa, cel mai luxos din oraş!... Larg în umeri, cu revere tari... Pantalonii proaspăt călcaţi... la dungă! Şi c-o garoafă roşie la butonieră!... Hai, Simion Linte, ce mai stai? Du-te înapoi la Milu Veniamin, autorizaţia numărul — du-te şi spune-i că te-ai răzgândit. Nu mai vrei parfumul Lăcrămioare... Şi nici pudra Diana pentru ten alb... Ai nevoie de bani!... Şi nici banii ăia nu-ţi ajung. La malul mării, cheamă-l pe peştişorul de aur şi spune-i că nu trei dorinţe vrei să-ţi împlinească! Una singură! Un costum bleumarin cu dunguliţe albe...
   Pe strada Haşdeu în jos, spre sală, cu pas grăbit... Sub turnul de răcire, colţ cu strada I.C. Frimu, ploaia rece şi măruntă de iarnă susurând zi şi noapte... De unde să faci rost de bani, Simion Linte? Ia zi, ai vreo idee? Să jefuieşti Banca Naţională de pe bulevardul Ştefan Gheorghiu?... Să-i ceri lui Cotruş, cu împrumut? sau poate maestrului Nicodim?... Încă n-ai împlinit şapteşpe ani, dar vezi şi tu cât trebuie să te zbaţi pe lumea asta pentru orice rahat!... O luptă-i viaţa! Deci te luptă!... Îţi dă inima ghes să i te spovedeşti maestrului Nicodim?... Sub patrafir, în miros de tămâie?... Dă-i drumul, ia-o de la capăt cu exmatricularea... Mai adaugă şi chestia cu Mioriţa... Cel mai luxos local din oraş!... Şi la urmă cere-i bani. Frumos, nu?
   Trecu pe sub lumina de la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir. Umbra i-o luă înainte şi se căţără iute pe zidul unei case... Mirosea a primăvară? Sau era doar aburul din conducte răspândit pe străzi?... Te pomeneşti că iar o să aibă de aşteptat în hol, la uşa zăvorâtă a sălii...
   Dar nu, maestrul venise. Îmbrăcat în trening, singur în sala cu toate luminile aprinse, muncea de zor; apucase deja să tragă în mijloc cam jumătate din saltele...
   — Bună seara, maestre.
   — A, Linte! Noroc. Du-te şi schimbă-te. Mai stăm de vorbă până vin băieţii.
   În vestiar, trecând printr-un coridor de dulapuri de metal, cenuşii şi la fel toate... În despărţitura de sus — nicio poză cu fete, niciun ban ascuns. Puse acolo pacheţelul cu cadouri... Costumul? Ducă-se dracului! Chiar mâine-dimineaţă avea să se ducă la Georgeta: Ştii ce, fetiţo? Am pierdut invitaţia! Aşa că nu mai mergem nicăieri! Poate altă dată... Se uită lung la invitaţie. Fabrica de Motoare Electrice. Comitetul Sindicatului. Uniunea Tineretului Muncitoresc... Vă invită la o SEARĂ DE DANS... Sâmbătă 4 februarie 1950... BALUL GHIOCEILOR... Vasăzică aşa. Balul ghioceilor... Crispat, o apucă de margine cu ură şi cât pe-aci s-o rupă. Se răzgândi. O puse la loc în buzunarul de la palton. Ce importanţă mai avea balul de mâine faţă de ce se întâmpla astăzi aici? În chiloţi, cu bluza de trening se întoarse în sală. Împreună mutând în mijloc ultimele saltele... Era ceea ce se cheamă o împrejurare prielnică...
   Maestre... Mă gândeam la lista aia pe care aţi trimis-o la comitetul judeţean... Poate că n-ar strica să faceţi o mică îndreptare. Dacă se mai poate... Ştiţi, ocupaţia mea... s-a cam... schimbat...
   Cu piciorul, Nicodim alinia ici şi colo saltelele.
   — N-am de făcut nicio îndreptare, Linte. Tu figurezi acolo ajutor de ospătar. La restaurantul Mioriţa. E corect?
   Hei, Simion Linte! De ce-ai rămas ca un zevzec, cu gura căscată? Trezeşte-te! Doar eşti bărbat în toată firea! Mâine-poimâine, major!
   — Uiţi, dragule, că noi n-avem secrete. Nu vezi? Toată lumea e gata să-ţi dea o mână de ajutor. Şi nu doar gata. Chiar şi obligată! Cum vrei să te-ajute omul dacă ascunzi că ai probleme? Nu-i logic? Tu îmi ascunzi că te-ai angajat la restaurant, deci nu mai eşti elev! Iar mie ce-mi rămâne de făcut? Cea mai mare speranţă a asociaţiei? Tocmai ea să fie descalificată? Să risc eu una ca asta? Pentru falsuri în acte? Noroc că-s alţii care mă informează despre ceea ce tu binevoieşti să taci!...
   Mda... Ce rost mai are să-ntrebi cine şi cum? Cine se bagă cu neruşinare în viaţa ta particulară vrea să te-ajute cum s-ar zice! Şi încă şi reuşeşte, asta-i culmea! Ce poţi să mai zici? Oricum, un şut în cur nu poţi să-i dai fără să ştii cine e!... Nimeni şi toată lumea!... Mai ai de învăţat, Simion Linte. Nu le ştii chiar pe toate!...
   — Ei hai, las-o moale cu remuşcările. Mai bine zi, cum e, te descurci? Te-ai împăcat cu lumea? Ai bani? Ai ce mânca? Ai tot ce-ţi trebuie?... E mare lucru-n ziua de azi. Nu de plângem! Sus capul!
   Nu te trăda niciodată maestrul. Dar cine-l cunoştea bine... Te uitai la el şi-ţi venea să pufneşti în râs...
   Da, maestre, ca de obicei aţi nimerit-o. Să mă plâng? De ce? Într-adevăr, nu-mi lipseşte nimica. Bani, mâncare... berechet! Femei? Cliente, admiratoare, amante... claie peste grămadă. În fiecare noapte alta!... Prieteni de nădejde! Şefi înţelegători şi cu simţ al răspunderii! Alimentaţia publică se sprijină pe umerii lor... şi pe umerii noştri, bineînţeles!... Ventilaţie bună... Motoare A.E.G. care nu s-au mai oprit de-un deceniu şi mai bine — duşmani înrăiţi ai aburului şi-ai fumului... Informaţii la zi din ziarele centrale! În fiecare zi la ora douăşpe, în bucătărie! La şcoală n-am avut parte de-aşa ceva. M-au primit chiar din prima clipă... Din salon am păşit pe coridor cu dreptul, ştiţi şi dumneavoastră o veche zicală românească!... M-au întâmpinat cu glume, m-au bătut prieteneşte pe umăr, le-am răspuns cu glume şi nimenea nu s-a supărat! Ancheta castraveţilor a fost distractivă ca un careu de cuvinte încrucişate!... M-au învăţat să pliez în triunghi şerveţele de hârtie fină, m-au învăţat să schimb faţa de masă, să şterg cu şervetul rujul de buze de pe pahare... Am cărat un milion de sticle goale, am umplut un milion de pahare... Mi-au dat prieteneşte peste mână când am întins mâna să servesc prin faţa clientului — ştiţi şi dumneavoastră, aşa ceva nu se face!... M-au felicitat că fac box. Mi-au spus că fără mine ar fi scăpat nepedepsiţi o sută de clienţi năbădăioşi... o sută de rău-platnici care încearcă în fiecare zi să se fofileze din salon... Apropo, dumneavoastră poate nu ştiţi: unii îşi lasă haina pe spetează şi ies, chipurile pân’ la closet. Nu se mai întorc niciodată... Nici să-şi ia haina, nici să-şi achite nota de plată! Nici eu n-am crezut până n-am văzut cu ochii mei! Dragă maestre, închipuiţi-vă că o masă bună face mai mult decât o haină-mpuţită!... Ce să vă mai spun? Notaţi-vă toate astea în carneţel, dumneavoastră care ţineţi câte-o fişă cu datele personale despre fiecare. Şi mai notaţi acolo că-n adâncul sufletului sunt mâhnit, maestre. Pe mine nu mă serveşte nimenea niciodată! Şi asta nu-i drept!
   Nicodim îl atinse în umăr c-un pumn uşor. Era vesel.
   — Bravo, băiete. E-n regulă. Cel puţin, de-un lucru sunt sigur acuma. Dacă cineva vreodată o să te pună la podea, n-o să fie nevoie să te-ajute alţii să te ridici. Nici n-o să aibă cine. Când simţi că te lasă puterile în ring, toţi ai tăi sunt departe. Orice le-ar plăcea unora să zică, ziariştii şi alţii asemenea, în ring n-ai decât un singur prieten de nădejde: tu însuţi.
   Să nu-ţi iasă din cap, Simion Linte, nu alta!
   Ce om! De când o fi ştiind? De-o lună? De două? Atâtea antrenamente împreună, câte trei pe săptămână, lunea, miercurea şi vinerea. Şi să nu scoată o vorbă! Sfinte Sisoe, cum se poate una ca asta? De ce? Sigur că toţi ai tăi sunt departe de tine. Cu asta a nimerit-o! Şi nu numai pe ring... Ai tăi! Cine dracu-s ăia? El, maestrul, în colţul ringului, între reprize, asta da! Atâta! Şi-n sală, în fiecare seară de antrenament... Norocul tău, Simion Linte... Ar mai fi şi profesorul de sport... Damian. Dar cine-l mai vede? Poţi să dai o raită pe la şcoală, numai aşa, de dragul lui, fără să-ţi iasă în cale toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major? Nu poţi, bineînţeles! Ăia păzesc tot! Patrulează prin hol, cu schimbul, stau cu ochii pe tine — nu cumva să treci nepăsător pe sub tablourile istorice! Mai bine să-ţi cadă în cap o piatră de la Posada decât să te vadă ei că nu te trece niciun fior de mândrie!... Ce putea să se schimbe din octombrie până acuma? Nimica. O fi uitat întâmplarea? Aş, ţi-ai găsit! La fiecare lecţie de istorie, el şi cu isteţii clasei trebuie că răsuflau uşuraţi... Locul gol al lui Simion Linte, în ultima bancă, pe rândul de la perete... Uite, acolo a stat barosanu’! Golanu’! Câh!... Pata de cerneală din scobitura pentru toc... zgârieturile... scrijeliturile cu briceagul... VOLEY, BUM-BUM! CARTOF... Toate le făcuse Simion Linte! Cum altfel?... Un Y cu coadă lungă, pictat cu cerneală roşie... Cine să se mute pe locul lui, la dracu-n praznic, ca să aibă-n faţă alt barosan, Cojan-Chioru? Să stea cu ochi-n ceafa lui jegoasă... Nimeni, bineînţeles. În curând aveau să deschidă ferestrele. Să se-mprospăteze un pic aerul împuţit din clasă... Corul... Geamurile vibrând...

           Noi la braţ cu Tinereţea
           Vom străbate munţi şi văi...

Cine trecea pe sub ferestre îşi închipuia, te pomeneşti, că ardeau de nerăbdare s-o ia peste dealuri... Ciripit de păsărele, pomi în floare, pârâiaşe clipocind... Aiurea! Rahat! Nimic din toate astea!... Colţul ierbii, zumzet de albine... Cine să-i mai creadă? Drăghici, Stamate, Nanu... erau în stare să-şi scoată ochii pentr-un zece! Zgâriau, se păruiau, plângeau! Se pârau între ei! Război în toată legea! Paşnici? Diplomaţi? Te umfla râsul auzindu-l pe Lăzărescu! Îngheţau de frică îndărătul ecranului, la radioscopie, în lumina verzuie... Doborât la pământ Mihalache, îl loveau cu picioarele în coaste, turbaţi, jubilând... Urmaşii Romei... nu contribuiseră cu nimica! VOLEY, BUM-BUM! CARTOF... Linte era de vină! Oalele sparte, ţapul ispăşitor...
   Te plângi, Simion Linte? Rău ai ajuns!... Gata! Ora şase şi-un sfert. Alergare uşoară... Fereastra deschisă către acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei. Atelierele Centrale. Se plânge cineva de frig? Papanaş, Buzatu, Coteţ, ei care obişnuiesc să mai cârtească, azi n-au nimica împotrivă... Un-doi! Un-doi! Un-doi!... Miroase a primăvară? Sau a petrol?... Înţeapă nările?... Pe strada Haşdeu în sus, până la turnul de răcire... Susură... Aburi... Dincolo de strada I.C. Frimu, pe lângă rezervoarele uriaşe, înconjurate de-un zid înalt... roşu, de cărămidă, se-ntinde până-n Tianşan, în China... Ţi se pare prea departe, băiete? Hai să n-o luăm prea în tragic. E-adevărat, au desfiinţat boxul profesionist în România. Dar poate cândva, cine ştie?... Centura de campion al lumii... bătută cu diamante... Spune, mai ştii unde-i Ursa Mică? Steaua Polară, în vârful oiştii?... Şapte laturi de palmă pe bolta cerului, pornind de la Ursa Mare, pe poza din manual... Orchestra de la F.M.E. face ultima repetiţie înainte de serată... Balul Ghioceilor, să-i ia naiba!... Auzi toba? Sau poate e trenul, jos în vale?... Roţi de oţel în goană peste şine de oţel... Taca-ta-tam! Taca-ta-tam!... Ultimul vagon, două luminiţe roşii dispărând în noapte. Ce se vede dincolo de bariera care se ridică încet? Cale liberă!... Din alergare, un-doi-trei... Cinci paşi, un-doi!... Cinci paşi, un-doi!... Lateral, săritură, un-doi! Lateral, săritură, un-doi!... Dar costumul?...
   Pe strada Avram Iancu magazinele s-au închis... Vitrine luminate, manechine masculine tunse boxer zâmbeau cu privirea aţintită în gol, prin sticlă, către dugheana lui Clincea de peste drum, lângă frizerie — „Reparaţii obiecte casnice, râşniţe, patefoane, gramofoane”... c-un patefon Columbia scos pe-o măsuţă afară în stradă... Inimăăă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?... Manechinul, veşnic tânăr, în costum bleumarin cu dunguliţe albe, doar c-o crăpătură în ghips după ureche şi un deget lipsă la mâna dreaptă întinsă către trotuar... Cădeau stropi rari de ploaie în băltoace... Parfumerie, Confecţii pentru femei, Confecţii pentru bărbaţi... Un costum gri închis, tocmai bun pentru un semigreu, culcat pe jumătate în fundul vitrinei, c-o mânecă îndoită peste rever, goală şi pleoştită... Încălţăminte. Sfinte Sisoe, numai ghete de iarnă şi pantofi cu feţe de pânză! Poate, în aprilie, pe peronul Gării de Nord, după finală, să meargă pantofii ăia de pânză... Dar mâine, la bal?... În ghete de box, uşoare şi moi, din cea mai bună piele, pe pâsla ringului... Uşor ca fulgul... dansând... până luni-seară la ora şase...
   Pe strada Haşdeu, în drum spre casă... Ploaia cădea pieziş, te izbea cu stropi reci drept în faţă... Fulgi mari, grei de apă, încă şi mai reci. În dreptul turnului de răcire, dând s-o cotească pe strada I.C. Frimu, se opri deodată în loc.
   Fane! La dracu’, de ce nu? Putea să-i dea cu-mprumut un costum pentru o seară! Una singură. Fratele mai mare, mândria familiei! Zidar! Duminică-dimineaţă avea să-l capete înapoi, întreg şi nevătămat. O coti deci la stânga, spre centru. Alex Stroe şi Sorin Măgură veneau imediat în urma lui. Scandal şi bună dispoziţie. Numai gura lor în tot oraşul! Îl surprinseseră şovăind la întretăiere. Râzând, îl ameninţaseră cu degetul... Pezevenghiule! Du-te acasă! Nu mai bate drumurile pe la curve!...
   Nicio grijă, băieţi... Grăbit, trecea prin dreptul şcolii de fete. Deasupra castanilor, catargul unde în zilele de sărbătoare înălţau tricolorul. Acuma vârful lui se pierdea sus în nori... Staţia de amplificare transmitea în centrul pustiu — difuzoarele înşirate de-a lungul străzii Republicii, în vârful stâlpilor. La clubul de la întretăierea cu bulevardul Ştefan Gheorghiu sunetul ajungea cu întârziere... Aici Bucureşti-eşti-eşti-eşti... Transmitem pe lungimile de undă-ndă-ndă-ndă... Când va bate gongul va fi ora douăzeci şi unu-unu-unu... Bang!-ng!-ng!-ng! A fost ora douăzeci şi unu-unu-unu... Radiojurnal-nal-nal-nal... Ora douăzeci şi unu deci. Cam târziu pentru un zidar harnic care se culcă odată cu găinile. Mâine-n zori începea reconstrucţia oraşului... Simion Linte o coti la dreapta pe strada Plevnei... Radiojurnalul venea acum de departe. Răzbătea greu prin lapoviţă... Reconstrucţia — cărămidă cu cărămidă Casa Poporului, arsă în 1939. Totul a pornit cică de la filmul de celuloid, uscat şi încins. Operatorul a sărit pe ferestruică şi s-a făcut zob... Cutremurul cel mare din zece noiembrie 1940... Raidurile americane, care au făcut din Rafinărie un câmp de fiare vechi... Zidarul Ştefan Linte cocoţat pe schelă, pe cap c-o bască decolorată de soare, fără moţ. Alături de stiva de cărămizi, ultimul număr din România liberă. De citit în pauză. Cărămizile vechi — cine le aruncă din mână-n mână? Cine le curăţă de mortarul vechi şi le aşează în stivă? Zidarii, nu! Hei-rup! hei-rup! hei-rup! BUM! În lupta de brigadier! Elevii din ciclul doi, funcţionarii de la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri şi de la Banca de Investiţii şi de la Banca Agricolă... Zidarul Ştefan Linte cu mistria aruncă mortarul precis, c-o mişcare iute şi unduioasă. Pleosc! O cărămidă deasupra, cu muchia paralelă c-o sfoară întinsă. Necalificaţii privesc cu gura căscată. Mai mult, mai repede, mai bine!...
   Iată în sfârşit şi strada I.L. Caragiale, povârnită, cu lumini rare, pierzându-se în bezna pădurii.

   De, Simion Linte, ce să-i faci! Se mai întâmplă. Ud din cap până-n picioare, ai mai fost numărat până la zece! K.O.! Înfrângerea doare, orice-ar zice maestrul Nicodim... Coborând strada I.L. Caragiale, înapoi spre casă, cu costumul sub braţ, învelit în ziare, într-o mie de foi una peste alta, nu cumva să-l ude ploaia... Căpătat cu împrumut până duminică-dimineaţă... Ai remarcat zâmbetul de pe buzele lui Fane? Zâmbetul victoriei, abia reţinut, perfid... Altminteri, numai miere, fratele ăl mare!... Da, băiete, sigur că da! Îţi dau costumul, nu-i nicio problemă! Dacă nici pe frate-tu nu poţi să contezi la nevoie, atuncea pe cine? Azi te-ajut eu, mâine poate că m-ajuţi tu. Ca-ntre fraţi, ce dracu’! Ai grijă de el. O să fie înghesuială acolo la bal. Vezi, fereşte-te de ăia care fumează. Nişte golani! Po’ să te trezeşti c-o gaură-n rever când nici nu te-aştepţi! Când şezi, vezi nu sta picior peste picior. Ştii şi tu, nici una nici două, se şifonează: Aşa e ştofa! Când ai nevastă să ţi-i calce, nu-i nicio nenorocire. Da’ când n-ai tre’ să dai fuga la croitor. Şi ăia atâta aşteaptă! Te jupoaie, chiar şi pentr-o călcătură! Şi vezi, nu te freca de pereţi. Numai eu ştiu cum lucrează zugravii-n ziua de azi! Sunt în stare să pună şi căcat în varul ăla, numai să le iasă lor câştigul mai gras! Aşa că abia te-ai atins de-un zid şi te-ai şi făcut alb din cap până-n picioare!... A, era să uit! După dans... mă rog, nu ştiu ce aranjamente ai tu... poate că te duci c-o muieruşcă, de! la ea acasă, cum se-ntâmplă. E treaba ta, nu m-amestec. Da’ vezi... înfierbântat... nu arunca hainele cum îţi vine la mână! Strânge frumuşel pantalonii pe dungă... şi haina pune-o pe spătar. N-o fi foc dacă mai întârziaţi şi voi un minut-două...
   Te ia cu greaţă, Simion Linte? Las’ că-ţi trece... În sală, pe sub uşă, cât a durat antrenamentul, prea a venit miros de la cantină. Sau poate că prea te-ai îndopat azi la bucătărie cu varză călită cu cârnaţi!... Un zâmbet triumfător? Abia mijit, dar cu-atât mai dezgustător, ţanţoş, Robinson Crusoe cu piciorul pe ceafa lui Vineri, doborât la pământ, în patru labe, umilit ca un câine... Aşa spunea maestrul... Dar dacă l-ai avut şi tu, Simion Linte... pe ring când arbitrul ţi-a ridicat braţul? Ia gândeşte-te! Nu? Eşti sigur că nu? Eşti sigur că n-o să se-ntâmple în meciurile viitoare? În finală şi la ultimul meci din finală?... Jură!
   Centrul pustiu... Nu mai ploua... Bătea doar vântul îngheţat. Difuzoarele amuţiseră. Lumea se culcase. Chiar mirosea oare a primăvară, la-nceput de februarie? Sau fusese doar o amăgire?

***

^*Capitolul 8 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (7)*

   Treizeci de zile

Un prieten de-al meu, cunoscându-mi pasiunile literare şi având pesemne el însuşi o anumită înclinare, nemărturisită, către literatură, mi-a împărtăşit odată o idee de-a lui. Ce-ai zice — m-a întrebat el — de cineva, un personaj, care îşi descoperă la un moment dat o înzestrare ciudată? Ce visează noaptea se înfăptuieşte ziua. Sigur, ar putea fi pentru el un motiv de bucurie dacă ar fi vorba de întâmplări plăcute. Dar personajul meu are coşmaruri. Visează evenimente înspăimântătoare şi nu ştie ce să mai facă să împiedice ca ele să se înfăptuiască. Nu reuşeşte şi astfel, noapte de noapte şi zi de zi, văzând că nu poate face nimic, viaţa lui devine un calvar.
   Poate că ideea nu era nouă, dar nu aveam chef să scormonesc prin enciclopedii pentru a mă asigura de autenticitatea ei. În definitiv, prietenul meu nu era o persoană prea citită, aşa că cel puţin de un lucru puteam să fiu sigur, că nu se inspirase de la alţii, că ideea îi aparţinea lui sută la sută.
   Am făcut imediat o legătură între ideea prietenului meu şi literatură. Până la urmă, scrisul este un mod particular de a visa, nu? De obicei scrii schimbând într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce întâlneşti în lumea reală. Dar n-ar fi deloc exclus, ba chiar ar fi foarte interesant, să se întâmple şi invers, să ai surpriza să întâlneşti la un moment dat în lumea reală ceea ce ai imaginat în scris, bazat numai şi numai pe imaginaţie — mă rog, dacă poate exista aşa ceva. Cu deosebirea că visele au autonomia lor, sunt până la urmă incontrolabile, în timp scrisul este o activitate ţinută sub control — cât de cât...
   Coşmar, ziceam?
   Exact ca în povestirea mea „Un munte de ghete”, unde eroul — n-am să-i dau numele, căci nu are importanţă — îşi petrece o după-amiază şi o noapte întreagă, cea de sâmbătă spre duminică, acasă, pradă neliniştii că jos în holul blocului, în cutia de scrisori, l-ar putea aştepta arzătorul ordin de mobilizare. Exact la fel, spuneam, mi s-a întâmplat şi mie, precum eroului meu. Poftim de mai respinge ideea de premoniţie! Aceeaşi nelinişte acută care îl încercase pe eroul meu în ajunul primirii ordinului de mobilizare o resimţeam acum în coşul pieptului eu însumi, la capătul unor intuiţii sumbre de-a lungul unei zile întregi. Coboram şi eu în holul blocului la miez de noapte, găsindu-l pustiu, anticameră a răcorii şi a umezelii nopţii. Întâlneam acolo în hol lumina albă, orbitoare, rece şi tăcută, cea pe care o cunoşteam atât bine, dar de astă dată necunoscută şi neliniştitoare, aparţinând în egală măsură blocului şi străzii, prima lumină, aş putea spune, din şiragul nesfârşit al luminilor nocturne ale străzii: îndemn, ba nu, obligaţie să mă întorc sus în apartament, să-mi fac bagajul şi să plec neîntârziat într-acolo unde voiau ei. Da, era ordinul de concentrare, în cutia de scrisori, lăsat acolo fără să mi se pretindă din partea curierului armatei semnătura de primire regulamentară, dar nu mai puţin imperativ. Căci, o ştiam din experienţă, de ei nu puteai scăpa, te găseau oriunde ai fi încercat să te ascunzi. Şi de fapt gândul că te-ai putea ascunde de atotputernica armată nu era decât o iluzie. Instituţiile statului şi îndeosebi miliţia şi securitatea conlucrau cu ea şi o serveau pe baza principiului serviciu contra serviciu. Asta era! Mi se întâmpla în viaţa reală exact ceea ce scrisesem cu ceva timp în urmă: o călătorie lungă cu un tren de noapte până la localitatea indicată pe ordin, prezentarea la unitatea militară, ceea ce echivala cu prezentarea la locul de detenţie pentru ispăşirea unei pedepse date pentru o vină vagă dar nu mai puţin gravă. Kafka în toată legea!
   Îi cunoşteam pe militari. Nu aveam nicio aşteptare să întâlnesc acolo, la unitatea militară, în răstimpul de o lună cât aveam să fiu „încarcerat”, vreun ofiţer înclinat să accepte ideea de compasiune. Căci oricare unitate militară era un loc unde se dădeau ordine şi se aduceau de îndată la îndeplinire. „Hotărât”, „fermitate”, „disciplină”, „prompt”, „a executa”, „subordonare”, „susţinut”... Neexecutarea unui ordin te putea trimite drept în faţa instanţei tribunalul militar.
   Goodbye life, goodbye happiness...
   Şi ce sentiment de frustrare! Cum de mă aleseseră tocmai pe mine dintre atâţia? Lumea din afară continua să existe, cu toate ingredientele ei cotidiene, a căror importanţă o realizai abia atunci când te trezeai că îţi lipsesc — tramvaie, pietoni, magazine, trotuare, intimitatea de acasă, iar tu, claustrat aici, într-o altă lume, unde faptul că pomii dădeau în floare aproape că nu mai conta, fiindcă important era ca trunchiurile lor să fie date cu var şi aliniate, la fel şi brazdele împrejmuite de nuiele înfipte în pământ în formă de arce, aleile din cazarmă măturate şi dichisite, mărginite de benzi albe de var mereu proaspăt; şi mai ales cadrele militare care treceau pe acele alei cu pas grăbit, în cizme lustruite, într-o ipocrizie necondiţionată, în care se mima copios ocuparea totală a timpului, se făcea mult caz de absenţa birocraţiei, trecându-se sub tăcere faptul că lipsa hârtiilor, poate într-adevăr reală, era înlocuită aici cu o birocraţie mult mai frustrantă, cea a gesturilor şi a cuvintelor. Primăvara exista, poate, undeva, într-un loc îndepărtat, abia întrezărit, dar aici... Nu poţi numi primăvară anotimpul ostracizat când copacii sunt constrânşi să stea aliniaţi, iar albinele să iasă din stup şi să se întoarcă după un orar riguros stabilit, a cărui superioritate faţă de programul liber nimeni nu o poate explica în chip convingător. Pe alei nimeni nu vedea pe nimeni, exceptându-i pe ofiţeri, cărora nu le scăpa niciodată că soldaţii şi gradaţii umblă brambura şi trag la fit. Trecând pe alee, s-a uitat şi la mine chiorâş un ofiţer. „Neîncredere”, „suspiciune”, „vrajbă” şi tot restul cuvintelor dintr-o aceeaşi familie — acestea îţi veneau în cap. Şi dacă stăteai să te gândeşti, cuvintele nu se refereau numai curtea cazărmii, se potriveau cu întreaga ambianţă, incluzându-i pe ofiţeri, pe soldaţi, popota, pălăvrăgeala gălăgioasă de acolo, tot. Aici nimeni nu avea nume. Chiar m-am gândit că dacă în noul roman francez era la modă anonimatul total, corespunzând chipurile anonimatului lumii reale, eu de ce să nu am libertatea să mă limitez la un singur nume — al meu? Ofiţerii din acea cazarmă chiar nu aveau nume — orice nume te-ai fi gândit să le dai, niciunul nu li se potrivea. „Ofiţerul” — să nu se supere nimeni, „ofiţerul şi-atât” —, avea un ascendent asupra mea.
   „Sergent Iacob, hai să stăm puţin de vorbă înainte de a trece la instrucţie. Şi ca să ştii de ce faci instrucţie.”
   Intrarăm amândoi într-un hol vast, cu tavanul scund, cu tot felul de afişe cazone lipite pe pereţi, care de care mai stupid, şi de acolo trecurăm într-o sală asemănătoare cu o sală de clasă, doar că mult mai austeră. Nicăieri nu există ierarhii mai bine stabilite decât în armată, încât mă aşteptam ca el să se aşeze la masa ce ţinea loc de catedră, iar eu să fiu obligat să iau loc într-o bancă. În loc de asta, preferă să se aşeze şi el într-o bancă din şirul alăturat, într-un gest de popularitate de doi bani. Se răsucea spre mine si se rezema cu un cot de pupitrul dindărăt şi cu celălalt de pupitrul băncii unde se aşezase, fixându-mă cu un zâmbet de o familiaritate suspectă, cum se uită ofiţerii la inferiorii lor în rarele momente când sunt bine dispuşi. Mă irita postavul aspru al uniformei mele, îmbrăcate pentru prima oară în acea dimineaţă, asprime care îmi ofensa pielea nedeprinsă, şi tocmai mă gândeam la stofa de bună calitate a uniformei lui şi la toate celelalte „efecte”, nu? parcă aşa li se spune, centura, diagonala, bineînţeles cizmele, toate fine şi meşteşugit lucrate. Îţi venea să te întrebi: de ce o asemenea deosebire? De ce nu le păsa că te puneau într-o asemenea situaţie de inferioritate? De ce nu le păsa că, abia la începutul perioadei de concentrare, în prima zi, mi se părea că n-or să treacă niciodată cele treizeci de zile de consemn? Şi mă întrebam cum ar reacţiona la impoliteţea mea de a fi eu cel ce îi adresează primul o întrebare, când regula la ei era: nu vorbeşti până nu eşti întrebat, nu zâmbeşti dacă nu ţi se zâmbeşte? Pentru că într-adevăr merita să-l întreb dacă n-ar fi fost avantajos pentru toată lumea, şi mai ales pentru ei în calitate de reprezentanţi ai statului, să nu insufle aversiunea faţă de serviciul militar, ci mai degrabă să-şi dea silinţa să ne câştige drept parteneri? Dar următorul gând a fost că ei trebuie să fi fost prea acomodaţi cu uniforma şi cu efectele militare pe care le primeau gratuit şi cu toate celelalte avantaje, ca să accepte că rezerviştii merită să-şi petreacă luna de concentrare ceva mai motivaţi.
   „Poţi să stai jos, sergent Iacob. Nu avem o convorbire oficială.
   Mă uitam la el: nu era obosit. Ştiam însă prea bine că îşi petreceau la cazarmă ore întregi — cu ce folos, nu pun în discuţie —, de multe ori erau nevoiţi să rămână acolo şi peste noapte; aşa că, în condiţii de igienă personală precară, uneori se întâmpla prin uniformele lor de stofă fină să miroasă un pic a transpiraţie, nu mult, atât cât să nu depăşească izul de mascul disciplinat.
   „Ai ocazia acum să vezi cum e de-adevăratelea, sergent Iacob.”
   Ofiţerul avea un zâmbet satisfăcut în timp ce mă fixa cu privirea, mizând — cu succes, aş zice — pe nedumerirea mea.
   „Ce vreţi să spuneţi?”
   „E uşor să imaginezi tot felul de lucruri despre armată, spuse continuând să mă fixeze cu aerul acela de satisfacţie nedisimulată. Alta este însă când eşti în armată. De-adevăratelea. Şi ca să nu crezi că noi aici suntem neinformaţi, am să-ţi citez un titlu. «Un munte de ghete»! Îl recunoşti? Un munte de ghete n-o să ai niciodată şansa să-l vezi în realitate, sergent Iacob. De asta pot să te asigur. A fost doar o închipuire de-a dumitale. O închipuire nefericită! Aşa că, vezi, e o idee preconcepută că noi cadrele militare nu citim.”
   „Eu n-am publicat niciodată povestirea cu titlul pe care l-aţi citat.”
   „Eşti sigur?”
   „Absolut sigur.”
   „Poate că ai trimis-o totuşi la o revistă. N-ai trimis-o?”
   „Asta nu pot să vă garantez. Ceea ce sunt sigur este că povestirea nu a fost publicată. De cele mai multe ori redactorii nu se ostenesc să-ţi răspundă când le faci o ofertă. Dar dacă ai răbdare şi eşti atent la numerele următoare ale revistei, poţi să afli dacă s-a publicat. A mea nu a fost publicată niciodată.”
   „Mă rog, poate că nu s-a publicat, spuse ofiţerul, dar asta nu însemnă că poţi să pui în fanteziile dumitale tot ce-ţi trece prin cap. Vreau să spun, chiar şi atunci când scrii ceva nedestinat publicării. Ceea ce, oricum, nu e cazul dumitale. Întâi şi-ntâi, nu pricep de ce atâta suferinţă când primeşti acasă un ordin de concentrare! În fond îţi serveşti patria, nu? Ar trebui să fii fericit! De unde atunci atâtea gânduri negre la eroul dumitale?”
   „Înţeleg că nu mă întrebaţi ci puneţi doar o întrebare retorică...”
   „Nici nu mă mir că nu ţi-a publicat-o nicio revistă. Eroul dumitale, concentrat fiind, se plimbă de la o unitate militară la alta şi face un fel de propagandă pentru desfiinţarea armatei...”
   „Nicidecum! l-am contrazis vehement. Dacă ziceţi că aţi citit povestirea, sau, mă rog, cunoaşteţi conţinutul ei, ar trebui să vă amintiţi că el însuşi s-a oferit să se angajeze în armată, chiar şi fără nicio remuneraţie.”
   „Da, dar numai pentru o perioadă limitată.”
   „Avea viaţa lui în civilie, avea o profesiune, nu puteţi să-i cereţi să renunţe la tot şi să ia viaţa de la capăt la o vârstă când te acomodezi mai greu cu noutăţile.”
   „Şi mă rog, ce profesiune avea?”
   „Asta n-am precizat în proză.”
   „Dar de ce n-ai precizat, sergent Iacob?”
   „Nu mi s-a părut important. Eu am dorit să transmit un alt mesaj.”
   „Ce mesaj? Că toţi tinerii urăsc armata?”
   „N-am vorbit de niciun fel de ură acolo.”
   „Atunci cum îţi explici că toate cazărmile au rămas goale? Cum îţi explici că au aruncat cât colo toate efectele militare şi s-au grăbit să plece în momentul când s-a anunţat că armata nu mai este obligatorie, iar cu ghetele au ridicat un munte, cum spui dumneata? De fapt, nu sunt ghete ci bocanci, să fim bine înţeleşi! Şi apropo, strict tehnic vorbind, aşa ceva e cu neputinţă. Ca să faci un munte nu ţi-ar ajunge nici bocancii de la trei divizii! De-aia ziceam, te-ai dezlănţuit cu toată fantezia, iar cu raţiunea ce-ai făcut? Ai agăţat-o în cui?”
   „Muntele e doar o metaforă. Eu n-am stat să număr perechile de ghete. Poate că se adună prea puţine perechi de la un singur regiment...”
   „O metaforă?”
   „Da, am vrut să sugerez prin asta amploarea exodului care ar avea loc dacă într-o bună zi s-ar da o lege că armata nu mai este obligatorie.”
   „Aşa crezi dumneata? Păi ai văzut la conferinţa de presă că lucrurile stau cu totul altfel.”
   „Care conferinţă de presă?”
   „Cum care! Cea pe care a organizat-o Administratorul-şef despre subsolul Casei Administraţiei Centrale. Ai avut ocazia să afli la acea conferinţă de presă că marea majoritate a cetăţenilor sunt dornici să-şi slujească Patria şi nu ezită să se înroleze în armată.”
   De unde naiba să-mi aduc aminte! Agenda oricărui jurnalist e plină de conferinţe de presă, iar a unuia din Europa de Est, de conferinţe de presă din lumea occidentală. Iar dacă jurnalistul mai este şi scriitor pe deasupra, însemnările este foarte probabil să fie amestecate. Pas de le descâlceşte!
   Eu nu puteam fi făcut responsabil de ceea ce uitam din avatarurile eroilor. Oricât aş fi ţinut socoteala datelor biografice, altminteri născocite de mine însumi, şi cu oricâtă meticulozitate le-aş fi notat în carneţele, atâta vreme cât nu făceau parte din trecutul meu, strict vorbind, oricând puteam să le întorc destinul într-o direcţie sau într-alta. Iar logica succesiunii evenimentelor nu se afla printre preocupările mele de căpătâi. Personaje impredictibile? Cu atât mai bine. Épater le lecteur! Cele care cer mereu socoteală altor personaje, acestea da, sunt predictibile. Dar nu satisfac criteriile mele de simpatie. Ale mele şi ale cititorului. Dacă recurg la ele, este doar fiindcă fac parte din viaţă, sunt mereu prezente şi din păcate ne controlează existenţa. Şi atunci ce putem face? Să renunţăm la ele ar însemna să deformăm viaţa. Iar dacă vorbim de armată, ei bine, armata abundă în asemenea personaje. Fiindcă în armată totul este şi trebuie să fie previzibil. Căci altminteri armata şi-ar rata menirea.
   Deci ce i s-ar fi putut răspunde ofiţerului?...
   Oricum, nici el, nici ceilalţi ofiţeri de la unitatea militară nu erau interesaţi de literatură. Pornit cu intenţia de a dezvolta anumite aspecte, nimic nu mă împiedica să îmi îndrept la un moment dat atenţia într-o altă direcţie. Şi uite-aşa se nasc lucrurile noi, prin înlănţuite.
   Lucrurile noi — istorisirile noi...
   Experienţa îmi spunea că cele treizeci de zile de instrucţie nu erau chiar atât de nesfârşite cum se înfăţişau la prima impresie. Părerea mea proastă despre armată n-avea însă cum să se schimbe. Decât, eventual, în şi mai rău. O convingere fermă trebuie să rămână fermă, nu? „A drege busuiocul” era o expresie care putea să mă amuze la o adică, şi chiar să-i găsesc poate aplicare. Dar nu aici, în Europa de Est. În niciun caz.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Urma scapă turma (7/17)*

Şapte...

Asta mai lipsea! o adevărată belea pe capul tău, Simion Linte! Cine să-şi fi închipuit? Te pomeneşti că are dreptate maestrul Nicodim când vrea să vă ţină departe de muieri! Fiindcă uite că Georgeta nu-ţi mai iese din minte, fir-ar să fie! Georgeta dând cu tifla lumii întregi. Lumea — ştearsă, tristă şi cenuşie în comparaţie cu voioşia ei. Bătrână. Trecută de treizeci de ani. Aşa-i că te ia cu fiori, Simion Linte? Şi-au irosit viaţa. N-au făcut box, n-au iubit, n-au făcut nimica. În strane, la biserica Sfânta Treime, babele stafidite, una lângă alta, cu ochi goi, să le plângi de milă. Ochiul lui dumnezeu, deasupra intrării, fix, încruntat şi orb... Prin aburul locomotivelor, în Gara de Nord, cu medalia de campion în valiză, poţi să te declari mulţumit cu ce-ai cucerit? Întors acasă, cui ai să te lauzi cu ea? Cine o să fie mândru de tine? Claudia? Marta, cu degetele opărite de la spălatul vaselor? Sau te pomeneşti că Bătrânu’? Dar Georgeta? Când vestea o s-ajungă la urechile ei ce crezi c-o să spună? Nimica, poţi să fii sigur. C-un zâmbet enigmatic, o să-şi întoarcă privirea în altă parte. Cu alte cuvinte, mda, o fi ceva să fii campion al ţării. Dar ce-mi pasă mie?...
   Un episod în viaţa ei, asta eşti. Scurt, neînsemnat şi fără nicio urmare. O distracţie de două zile. Ieri, la schimbarea turei, nu te mai cunoştea, ai văzut? Simion Linte? Cine o mai fi şi ăsta? A, da! parcă am auzit de el. A venit la noi ajutor de ospătar acum vreo două săptămâni. Cică face box, sau ceva de felul ăsta...
   Iar azi-dimineaţă, distrată, abia dacă ţi-a mai răspuns la salut şi dusă a fost în colţul ălălalt al salonului. Viorica? Vai, cea mai bună prietenă! Nedezlipită de ea. Tot timpul bot în bot, ele două. Şi Stelian — şi el pe-acolo, băgător de seamă. Cum s-o prinzi singură şi să-i aminteşti, între patru ochi, că nasturii de la vestă au rămas necusuţi?...
   Hai, Simion Linte! Treci la acţiune. Doar nu ţi s-a dus curajul pe apa sâmbetei! Dacă dai înapoi în faţa unei fetişcane, atuncea cum o s-aştepţi gongul în colţul tău roşu — în colţul tău albastru, înaintea finalei? Cu inima cât un purice? Ruşine! O să mai vină vreodată ziua când, campion al ţării, după un meci demonstrativ la tine acasă, în adierea răcoroasă a unei seri de toamnă, ai să cobori treptele sălii Gloria cu pantofii albi în picioare? Cine o să fie alături de tine în ziua aia, stându-ţi atârnată de braţ, dacă nu Georgeta?...
   Dar în oglinzile salonului se reflectau tot mai mulţi clienţi aşezaţi la mese, fumul ridicându-se tot mai des, iar murmurul vocilor creştea fără încetare. Un adevărat vacarm. Nu puteai să te mai înţelegi cu nimenea. Poate doar pe coridor. Dar nici acolo nu era chip să dai de Georgeta.
   Ieşea glonţ din salon şi nu se oprea decât la bucătărie, unde zăbovea dracu’ ştie cât şi pentru ce. De câte ori să-ţi faci drum pe-acolo cu câte o farfurie murdară în mână fără să le dai bucătăreselor prilejul să chicotească şi să remarce cu ironie: Ia te uită ce vrednicie azi pe capul cocoşelului nostru! Da, da! Şi grija pentru avutul poporului! V-aţi prins? n-aduce decât câte o farfurie, cel mult două, de teamă să nu le spargă!... Ia-o mai încet, puişor. Nu cumva să oboseşti de-atâtea drumuri!... Era clar — nu puteai să faci nimica în restaurantul ăsta fără să ţi se bage în suflet muierile de la bucătărie. Georgeta îşi găsea adăpost în mijlocul lor, îţi arunca în treacăt câte o privire, ai fi zis că are ceva de spus dar că se abţine. În salon, Mitroi observa atent tot ce se petrecea. Nu-i scăpa nimica. În bonier îşi nota comenzile, sau ce naiba scria acolo? În picioare, tăcut, la doi paşi de masa unde clienţii se ridicau să plece, dădea foaia peste cap şi nota de zor, încruntat. Veneau alţi clienţi, se aşezau la masă. Mitroi se înfiinţa înaintea lor, cu acelaşi carneţel în mână... Bună ziua, cu ce vă servim?... Simţul datoriei! Bravo lui!... Impenetrabil, tăia din meniu felurile de mâncare care se isprăviseră. Aspru. Sever. Cine era de vină că ei nu se grăbiseră?... Îl observa şi pe Simion Linte. Se apropia încet de el şi îl dăscălea. Din umbră, cum s-ar zice. Abia dacă deschidea gura. Clienţii din jur poate nici nu băgau de seamă că spune ceva.
   Deloc nu era mulţumit de felul cum Linte se achita de sarcinile de serviciu. Mereu dispărea, ba c-o sticlă, ba c-o farfurie. N-avea pic de spor. Productivitate! spunea. Chiar şi-n alimentaţia publică, da! Locul de muncă... O mai bună organizare... Toate condiţiile... Consumatorii... Satisfacerea nevoilor mereu crescânde... Serviţi repede şi bine... Avea timp destul, Mitroi, fiindcă nu se prea repezea să servească. Îi lăsa pe ăilalţi. Manole, Sismani, Cotruş când lucrau în aceeaşi tură. Puteai să te-ntrebi: tipul ăsta n-are nevoie de bani? Când e să-şi dea obolul, în fiecare lună, Badea îl crede pe cuvânt când îi spune că n-a câştigat mai nimica peste leafă?...
   Georgeta intra iarăşi în salon, sprintenă, legănându-şi umerii. Mamă doamne!... Câţiva clienţi se uitau la ea. Cum de nu se uitau toţi? Cum de n-ai observat-o nici tu încă din prima clipă, Simion Linte? O splendoare! Faţă de ea, ce sunt fetele din familia ta? Mariana, Marta, chiar şi Claudia?... Profesoarele? Şterse! Umbre!... Şcoala? Pierdere de vreme!... Unde sunt deştepţii clasei, să vadă şi ei? Nanu, Drăghici, Stamate, Miclea... Rucăreanu, cu braţul lui plin de bubuliţe roşii, cot răpănos... Uitaţi pentru totdeauna. Pierduţi în trecutul negru... Ieşeau de după panoul aparatului Roentgen înfrânţi, cu bărbia în piept... N-aveau ce s-arate, n-aveau ce să vadă... Din palmă, îşi suflau unul altuia praf de cretă în ochi şi se prăpădeau de râs. Asta era distracţia lor. Jalnic... Pe stadion, când deasupra treceau duşi de vânt nori de ploaie, se pleoşteau de tot... Când aveau să intre într-un local ca Mioriţa?... Belvedere... Asta era de-acum istorie... Belvedere, de care ştia brutarul Iordan... Când aveau să vadă cu ochii lor o fată ca Georgeta? Ca să nu mai vorbim de sărutul ei... Mitroi n-avea decât să trăncănească cât poftea... Georgeta era singură, trebăluind pe lângă dulăpiorul cu şerveţele. Fără Viorica şi fără Stelian. Din câţiva paşi Simion Linte fu lângă ea. Sub luminile aprinse, în miez de zi.
   Întâi februarie...
   — Cum rămâne cu nasturii?...
   Ceda. Dar ce putea să facă?... Georgeta auzise, de bună seamă. Cu toată gălăgia din salon, fără doar şi poate întrebarea ajunsese la urechile ei. Îmbujorată, zâmbea. Obişnuită pesemne să se afle mereu în centrul atenţiei. Zâmbind, îi aruncă o privire care nu se opri în ochii lui. Trecu pe undeva pe-aproape.
   — Nasturii? Credeam că nu mai ai nevoie.
   Sfinte Sisoe, s-o înhaţe de mână, s-o târască după el prin salon, afară pe coridor, în vestiar, uşa trântită, să-i frângă spinarea strângând-o tare. Paştele şi dumnezeii! nu puteai să faci toate astea. Depindeai de ea. Sclav! Prins în ghearele ei. Halal boxer! Categoria semigrea... Credea că nu mai ai nevoie? Cum de putuse să-i treacă una ca asta prin cap?
   — Mergem la vestiar?
   Acelaşi zâmbet pe buzele ei. Ce dracu’ putea să-nsemne? Da? Sau nu? Uite în ce hal ai ajuns, Simion Linte! Ghicitor, cu inima cât un purice. Tremurând, încerci să ghiceşti pe faţa ei.
   — În vestiar?... Poate mai târziu. Acuma e prea multă lume în salon.
   Aha! Poate! Astea erau femeile, Nicodim avea perfectă dreptate... Dar oare ea nu era la fel ca toate fiinţele omeneşti? Nu simţea nimica? În suflet, ceva încâlcit, confuz, o strângere de inimă.
   — Ce treabă avem noi cu lumea din salon?
   — Cum ce treabă? Nu-ţi dai seama că dacă lipsesc ceva mai mult Vinţescu poa’ să-ntrebe de mine?
   Avea dreptate, fir-ar să fie. Totdeauna când spui nu, ai dreptate. Înseamnă că te-ai gândit bine şi că nu ţi-a scăpat nimica. Dar cum de putea să gândească fiinţa asta? Georgeta... Cum de mai avea mintea limpede? Zău că era de invidiat. Chiar şi din punctul ăsta de vedere. Numai că exagera.
   — Un minut! Doar n-o să ne caute dacă lipsim un minut!
   — Ştii bine că n-o să te mulţumeşti c-un minut. Iar o să faci scandal.
   — N-am să fac. De data asta, nu.
   — Cine te mai crede? Ai dovedit ce eşti în stare. Tu nu ştii să te stăpâneşti. Te porţi cu mine de parcă ai fi la box.
   — Doar un minut. Georgeta! Te rog!
   — Nu mă plictisi. Mai târziu, doar ţi-am zis. Nu poţi să ai puţină răbdare? Acuma am treabă.
   Muncea de zor, ce mai. Plia şerveţele în triunghi, îndemânatică la fel ca în toate cele. O muncă familiară, de bună seamă, tradiţie în familie, asta trebuie să fi fost. Puteai să-ţi storci creierii mult şi bine să-ţi aminteşti măcar de-o masă în familia Linte cu şerveţele puse alături de farfurie, ca să nu mai vorbim de tacâmuri aşezate ca la carte — lingura şi cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga. Aiurea! De unde? Aşa ceva nu se pomenise. Sticloanţa, asta da! Şi-un singur păhărel...
   Cotruş venea pe culoarul central cu o comandă, o tavă purtată legănat pe vârful degetelor — bravo lui! toată admiraţia... în condiţii normale, dacă nu era Georgeta. Îi făcu lui Simion Linte cu ochiul şi trecu mai departe. Manole intra pe uşa din fund, cu mutra lui veşnic strălucitoare, bine dispus ca un proaspăt campion. Toată lumea era bine dispusă, nimenea nu zăbovea prea mult într-un loc. Plecă şi Georgeta, chemată de Mitroi care îi arăta o masă unde consumatorii vărsaseră un pahar de vin roşu. Îmbujorată, Georgeta se apucă că tamponeze cu şerveţele faţa de masă. Glumeau pe seama ei. Necunoscuţi, străini. Şi se-mbujora încă şi mai tare. Plecată peste masă, abia îşi stăpânea zâmbetul, ochii îi străluceau sub privirile lor neruşinate. O pată roşie de care ea se ocupa cu mult sârg, încăpăţânându-se s-o facă să dispară sub straturi de şerveţele. Acolo nu se mai putea apropia de ea. Să stai şi s-asculţi... S-o pândeşti... Cât? Oricând te puteai trezi că s-a vărsat înc-un pahar, undeva pe rândul de-alături... şi colo, şi colo — ăştia erau în stare de orice. Vorba lui Cotruş, nici nu se uitau la bani când scoteau miile din portofel. Butoaie întregi de vin, în stare să îmbete o lume-ntreagă, în duhoare de cramă. Te întrebai: de unde zăpuşeala asta? Să fi venit vara? Să fi zburat timpul? Primăvara, finala, toate să se fi dus pe apa sâmbetei?... Pe uşă intra...
   Simion Linte înlemni. Sfinte dumnezeule — nimeni altul decât bătrânu’ Linte! Se oprea înaintea uşii şi privea peste capete, triumfător... Nu se poate! Ba da, el era! Stătea şi se uita... deocamdată. Neînfricat! Oare ce i se înfăţişa ochilor? Un talmeş-balmeş de nedescâlcit, mese şi mutre învăluite în fum gros, într-un salon mare cât toate păcatele lui la un loc? Luminile aprinse în plină zi?... Toată lumea avea să-l vadă pe Simion Linte stând de vorbă c-un babalâc plin de ifose. Şal de mătase la gât în toiul iernii... Babalâcul bătându-l pe spate c-un gest familiar.
   — Vremuri bune, fiule! Tu n-ai de un’ să ştii! Chestia asta se chema înainte Belvedere... Înaintau încet pe culoarul central. Simion Linte se uita după un loc liber unde să-l aşeze dracului, dar Bătrânu’ nu prea dădea semne c-ar avea intenţia asta... Belvedere, îţi dai seama? Colo — arăta cu degetul către intrarea principală, în urma lui acuma — colo stătea un tip în uniformă, ce culoare crezi? Mov!... Îl tot bătea pe spate pe fi-su... Ehei, ce ştii tu! Fireturi din cap până-n picioare. Nici nu trebuia să pui mâna pe clanţă. Tipul sărea să-ţi deschidă uşa. Da’ la cine crezi tu că i-o deschidea? La unu’ ca mine? Sau ca tine? Pfui! Nu, băiete. La îmbuibaţi le-o deschidea!... Şi acuma, că mai aveau câţiva paşi până la capătul culoarului, încotro, fir-ar să fie?
   — Nu vrei să stai la o masă?
   — Las’ c-ajungem noi şi la asta... Bătrânu’ îl luă pe după umeri şi făcură stânga-mprejur, înapoi pe culoar. Ca pe bulevard! Trecu Sismani, rânjind. Credea că Simion Linte încăpuse pe mâinile unui beţivan din ăia care se ţin scai de tine numai ca să-ţi sufle în nas tot damful lor învechit de băuturi amestecate. Nu era prea departe de adevăr.
   Cum naiba să scapi de el?
   — Ce-ar fi să te-aşezi totuşi la o masă?
   Bătrânu’ îl privi ţintă, supărat.
   — Mă, tu vrei să scapi dă mine?... Avea ochii roşii. Pesemne că-n drum spre Mioriţa mai făcuse haltă pe la vreo două-trei cârciumi... Io n-am venit să m-aşez la masă! Am venit să văd cum te descurci tu p-aicea. Condiţiile... la locul de muncă! Halat! Ce-i porcăria asta pe tine! Vestă roşie? Ia ascultă! Parcă eşti la circ! Ăştia şi-au bătut joc de tine, sau ce mama dracului?... Protecţia muncii! Ai semnat în fişă? Să nu semnezi nimica pân’ ce nu-ţi face instructajul! Habar n-ai! Ăştia atâta aşteaptă, să te-mbrobodească! După aia n-ai decât să crăpi opărit sau să-ţi scoţi ochii cu furculiţa! A semnat în fişă? A semnat! Mortu-i de vină! Sau chioru’! Aşa că ai grijă ce faci. Nu te băga niciodată s-aprinzi focul la plită. Chiar dacă te pune careva, dă-l în pizda mă-sii, n-are decât să şi-l aprindă singur. Tu nu ştii ce-i ăla gaz de sondă. Io ştiu! De ani de zile lucrez cu el. Destul să fâsâie o ţâră, cât te ţine de vorbă un neisprăvit, şi când aprinzi chibritul, Bum!...
   Clienţii de la marginea culoarului se uitau lung după ei. Ce naiba să faci cu Bătrânu’? Să-l aşezi la o masă cu de-a sila? Sau mai bine să-l dai afară? Din nou stânga-mprejur şi înapoi către fundul salonului. Câtă răbdare să ai cu el?
   — Hai, zău! Ne ciocnim de toată lumea, nu vezi? Într-o oră jumate am scăpat. Şi stăm de vorbă cât pofteşti. De ce nu vrei să şezi la o masă? Vorbesc cu băieţii să-ţi aducă ceva de băut. O ţuică de Văleni, ce zici? Gratis.
   — Gratis?... Bătrânu’ se opri ca trăsnit. Foc şi pară!... Adică tu crezi că eu am nevoie dă pomană? Uite-aicea!... Se bătea cu mâna peste piept, în dreapta, unde ţinea portofelul... E plin! Nu s-a născut încă ăla care să-mi dea mie de pomană! Şi mai lasă naibii prostiile! Ce tot îi dai zor, Stai la masă, stai la masă! E-adevărat, mai dau de duşcă când şi când câte-un păhărel. Da’ niciodată nu mi-am băut minţile! Niciodată! Se-ntâmpla să vin cu treburi la oraş. Câteodată nu puteam să mă-ntorc în aceeaşi zi acasă la Floreşti. Dormeam în gară, da! Mâncam p-o bancă, pe bulevardul Regina Maria — cum îi zice azi, dracu’ ştie. Aicea n-aveam ce să caut. Belvedere, oho! Nu mă-ntreba ce-nseamnă, că nu ştiu. Tipul în mov de la intrare numa’ ce-ţi punea o mână-n piept şi se-ncrunta la tine să te-nghită!... Nebărbierit! Ia să-ţi văd unghiile. Negre! Valea! Ţărane! Aicea nu se intră-n zdrenţe! Ţi-e foame? Du-te-n piaţă la Pleşu şi cere de doi lei un cârnat!... Astea-s treburi de care tu n-ai auzit! Slavă domnului. Acuma intri unde vrei şi când vrei! Nu te-ntreabă nimenea dacă te-ai bărbierit ori nu! Poate că n-ai avut chef! Poate că n-ai avut timp! Ai muncit!... Planul!... Mie niciodată nu mi-a fost ruşine de muncă!... Gata, fiule! Ajunge cu vorbăria! Hai, arată-mi! Vreau să văd! Pe unde ajungem la bucătărie?
   — La bucătărie?...
   Sfinte Sisoe, Bătrânu’ se ţicnise de-a binelea!...
   — Ştiu! intrarea persoanelor străine strict oprită! Aşa scrie pă uşă, ştiu. Şi-i foarte bine că scrie aşa. Numa’ că eu, ce dracu’, eu nu-s...
   — Linte! Vino puţin!... Câţiva paşi mai încolo, pe culoar, poruncitor, Vinţescu. Îl chema la el. Stană de piatră, negru la faţă. Nor de furtună, ce mai. Puteai să nu te duci?...
   Linte, pentru ce eşti angajat aicea?... Şuierat mânios, altminteri plin de bun-simţ — ca să n-audă clienţii. Dar ei tot auzeau... Pentru ce eşti plătit, Linte? Consumatorii aşteaptă! N-au şerveţele, n-au apă, n-au sare, n-au piper, n-au nimica! Se lăfăie cu cotul în lătúri! Şi tu ce faci? Te plimbi ca vodă prin lobodă şi stai la taclale! Asta faci, Linte, da? Te doare-n cur de tot ce se-ntâmplă!...
   Ce mai, avea multe de spus. Întrebarea era: cât avea să mai rabde Bătrânu’? Jigniri şi ocări peste neamul Linte, vorbe scârnave! Îi trebuia mult să se-aprindă? De era beat ori nu, auzea tot în jur şi mai ales înjurăturile, chiar şi în şoaptă să fi fost, pe-o rază de zece metri. Indignat se apropie de Simion Linte. În clipa următoare după ce Vinţescu se cărase.
   — Ascultă, ce-a vrut ăsta? Ce dracu’ are cu tine? De ce nu l-ai băgat în pizda mă-sii? Să nu-mi spună mie că ţi-a vorbit părinteşte! Du-te şi cheamă-l înapoi! Să-i zic eu vreo două! A rămas cu-apucături de patron! Gata! S-a zis cu patronii! La gunoi! El nu ştie, sau ce mama dracului? Azi nimenea nu mai e slugă! La muncă egală, lefuri egale! Hai s-o luăm către bucătărie şi mai stăm de vorbă pe drum.
   Chiar că era o idee bună. Oriunde, numai să nu facă tărăboi în salon. Sigur că cel mai bine ar fi fost să se care dracului, dar cine putea să-l scoată pe Bătrânu’ afară?... Georgeta îi aruncă lui Simion Linte o privire întrebătoare, gata să se împace cu el. Slavă domnului! poate un pic mai târziu — tot răul spre bine...
   Aşadar, pe coridor, în drum spre bucătărie. Bătrânu’ se opri în dreptul salonaşului şi dădu la o parte draperia. Zăbovea chiorându-se acolo. Te aşteptai să explodeze: Cum, nici picior de client la mesele astea, când salonul e ticsit? În tăcere, Bătrânu’ lăsă draperia la loc. Misterios, dădu din cap aprobativ — da, da — niciodată nu strică să-ţi păstrezi o rezervă... Cine ştie ce poa’ să se-ntâmple... Mai departe. La primul cot al coridorului se interesă de mijloacele de pază contra incendiilor. Unde-s stingătoarele? Spumă? Nisip pentru caz de scurt-circuit la instalaţia electrică? Cercetă peretele cu atenţie, ciocăni ici şi colo, arătă o pată alungită pe perete, un cui ruginit...
   — Aicea trebuie c-a fost stingătorul. Da, da. Chiar aicea. Se vede urma.
   — Au fost trimise la umplut, îi explică Mitroi. Tre’ să vină în câteva zile.
   Da, da — Bătrânu’ dădea din cap. Mai departe. Vroia să afle tot, să ştie tot. Unde dă uşa asta?... Ferestrele de sus?... Dau în luminator... O clădire de modă veche, dar încă solidă... Se întorcea la paza contra incendiilor. Lopeţi, târnăcoape, unde-s? Şi p-astea le-aţi trimis la umplut?... Mitroi n-avea o gură obişnuită să râdă. Rânjea şi el, strâmb — ha! ha! ha! — rânjea şi el cum putea... Mai departe... Unde duce scara? Aha, la centrala termică. Motorină sau gaz de sondă? Cum se aduce din rezervor, cu pompă manuală sau electrică? Prea multe lăzi p-aicea! N-are stabilitate şi îngustează trecerea. În caz de incendiu, dacă se dărâmă stiva asta ardeţi ca şobolanii! Planul de evacuare a clădirii? În birou la şefu’? Păi nu e bine, tovarăşi! Planul tre’ să stea la vedere şi să fie cunoscut de tot personalul! Pichetul!... Manole zâmbea parcă fericit că în sfârşit venise cineva să facă ordine. Dar parcă şi c-un pic de îndoială. Fochistul îşi iţise capul, jos, pe după cotul scării ce cobora la subsol... Şi uşa asta?... Biroul lu’ şefu’... Spera să-l vadă în plin exerciţiu de stingere a incendiului, în veston kaki, cu centiron de pânză plin de belciuge şi cu casca pe cap... La următorul cot al coridorului Bătrânu’ află de la Cosma că acolo erau cele două closete pentru personalul restaurantului. Chiuvete de faianţă, vechi, brăzdate de crăpături mărunte, dar în perfectă stare de funcţionare, robinete de alamă... Bătrânu’ deschidea un robinet şi aştepta să vadă ce se-ntâmplă. Chiuveta începea să se umple... Înfundată! Păi nu-i bine, tovarăşi!... Îi săgeta cu privirea pe toţi... Ditamai localu’ şi să n-aveţi voi instalator? Atâtea instalaţii, cine dracu’ le repară pe toate? Stângaci, Vinţescu încerca să se dezvinovăţească. Ştiţi, fochistul nostru se pricepe, el se ocupă de toate... Hm, da, bine... La capătul coridorului nu mai rămânea decât bucătăria. Fabrica de hrană!... Dinspre uşa din fund venea Stelian împingând un cărucior cu trei lăzi uriaşe de pâine. Venită direct de la brutărie, pâinea fusese descărcată din camion în curtea din dos. Răspândea un miros de te lua cu leşin. Brutarul Iordan însuşi o trimisese colet — cadou — din ceruri, rugându-i pe îngeri s-o transporte pe aripile lor în jos prin nouri ca să mai uite oamenii de necazuri. Unde mai găseai astăzi o pâine ca aia? Aburi se ridicau luându-ţi minţile. Vedeai ca prin ceaţă... uniforma negru-roşie a lui Stelian, cu cusături naţionale pe vestă, şi alături de el Viorica, zâmbind, cu dinţii albi ca laptele, guler alb brodat şi o maramă de borangic acoperindu-i părul strâns în cozi groase împletite. Amândoi ajunseseră exact în dreptul uşii de la bucătărie, înaintea bătrânului Linte cu căruciorul plin. Cu tot grupul de ospătari în spatele lui, Bătrânu’ rupse o bucată de pâine proaspătă şi îşi umplu gura cu ea.
   — Mhm! nu-i rea!... Ieşiseră şi bucătăresele în pragul uşii, ciorchine, cu obrajii roşii, fericite... Da’ o muhătuhă n-aveţi? Avea gura plină.
   Bucătăresele îşi aruncară una alteia priviri speriate — ce-o fi vrut să zică? nu pricepuseră... A! o murătură! Uşurate se porniră să chicotească şi tot alaiul intră în bucătărie.
   — Vai, se poate? Numai o murătură? Da’ de ce? Poftiţi şi luaţi o gustare!
   Bătrânu’ dădu ocol plitelor, un pic aplecat din mijloc. Cerceta cu atenţie. Oalele, cratiţele, tigăile, limbile de foc ce se întrevedeau prin crăpături, se mira că la bucătărie ardeau gaz de sondă în timp ce încălzirea centrală funcţiona cu motorină. Aveai ce să-nveţi de la el, zău că da. Gustarea era gata, cu murături şi cu tot ce-şi dorea, şi el nu se repezea să-nfulece deşi trebuie să fi fost hămesit. Întâi — nu-i aşa? — obligaţiile... Într-un meci de box, când ai totul pe tavă — un adversar descoperit, dând semne de oboseală, şi un public bun — ce-ai face, Simion Linte? Hai, fii sincer şi recunoaşte. N-ai mai sta pe gânduri. Ai da buzna şi te-ai înfrupta. Repede şi fără ocolişuri. Frumuseţea partidei, luptă sportivă, spectacol pentru public — n-ai da doi bani pe toate astea, aşa-i?...
   Bătrânu’ mirosea în dreapta şi-n stânga, se interesa de ventilaţie, gusta din oale cu lingura de lemn, plescăia din buze aplecat cu nasul în aburi... Mhm, e bun, merge... Se înmulţise lumea din bucătărie. Lovin, Pescaru, Velicu, Poenaru — se apropia ora schimbului şi ospătarii din tura de după-amiază începuseră să sosească. Leontin sta rânjind în uşă cu mâinile în buzunare, printre câteva mutre necunoscute. Bucătăria era ticsită. Abia avură loc să se ferească atunci când Bătrânu’ scuipă scârbit după ce gustase dintr-o oală.
   — Porcărie! N-are pic de sare! Unde vă e capul?
   Panică. Bucătăresele se agitară cotcodăcind — castronul! castronul! şi într-o clipă castronul cu sare se ivi ca din pământ. În zor mare lingura de lemn dădu să se afunde în el, dar Bătrânu’ o opri c-un gest energic. O treabă aşa de importantă cine s-o facă dacă nu el cu mâna lui? Sarea şi piperul. Unde era fiică-sa a mare, cu limba ei otrăvită, să mai spună că Bătrânu’ nu ştie decât să comande şi să beştelească pe toată lumea? Luă un pumn de sare şi-l trânti în oală — vezi, asta era măsura!
   — Mda... încolo, merge bine... Binişor, nimic de zis. Nu-i rău c-avem în oraş un restaurant ca ăsta. O s-avem în curând şi altele! Un pic dă răbdare! Nu? Toată lumea o să mănânce bine! Ce, ăsta-i lux? Toate localurile ar trebui să fie ca ăsta. Mâncare bună, ieftină. Pe săturate! Meniu fix! În câţiva ani o s-avem tot ce ne trebuie! Cartofi! Varză! Ţelină! Păstârnac!... Mâncăruri tradiţionale! Sărmăluţe-n foi de varză cu mămăliguţă! De ce să ne fie ruşine? Mititei! Mujdei de usturoi! Mai mare dragu’! Avem bucătari pricepuţi!... Îmbujorate, bucătăresele îl sorbeau din ochi. Străluceau, Cati, Rafira, Jenica... La patruşde ani, durdulii toate, plesneau de sănătate. Se lăsau ciupite de fund şi chicoteau... Războiu’, spunea Bătrânu’... Doi ani de secetă... Stabilizarea... Toată lumea ştie... A trebuit să dăm la o parte dărâmăturile... Molozul... Gropi de bombă peste tot... Prin semne, Leontin îl întreba pe Simion Linte cine-i tipul. Se distra lângă uşă. Ce-l priveau pe el gropile de bombă? Molozul? Trecutul? Stătea în uşă şi se hlizea la Simion Linte trimiţându-i prin aburii bucătăriei un întreg alfabet morse de semne. Avea ceva să-i spună. După... Bătrânu’ Linte se înfierbânta... Niciun local din oraş n-a fost nimerit de bombe!... Americanii şi-au greşit ţinta!... Planu’ Marshall... Chix! Avem petrol! spunea. Asta-i doare cel mai mult!... Înfometare! Au încercat de toate! Dar noi suntem în stare să ne gospodărim singuri! România nu-i colonia nimănui!... Tancuri!... Krupp!... Alarma aeriană!... Aţi văzut ce-a făcut avioanele americanilor! Dar n-au nimerit niciun restaurant! Niciunu’!... C-o mutră serioasă, ţinându-şi mâinile împreunate peste burtă, Poenaru îl aproba în tăcere dând uşor din cap... Abia-abia... Gândurile... cine ştie unde-i zburau... Toţi, în păr, uite-i... Nici la citirea ziarului nu luau parte ambele ture, ca acuma... Cosma, Lovin, Cotruş, Velicu, Sismani, Manole, cei doi şefi de sală, alături unul de altul. Smirnă. Ba nu — Manole se scărpina cu degetul arătător la rădăcina nasului. Iarăşi Poenaru se uita fix la gura de ventilare. O idee fixă... Depozitele de alimente la subsol — spunea Bătrânu’. Umblă şobolanii! Pe strada Gării, în patruşpatru, s-a spart o conductă de apă! Mii de kile de făină! S-au făcut cocă! Fără pic de drojdie! Nu-i păcat? Câte pâini puteau să facă? Nu cinci, să nu-mi umble mie cu poveşti! O mie! Zece mii! S-au dus dracului. De ce? Fiindcă un depozit de făină n-are ce căuta la subsol! Murăturile, asta da! sigur, nu zic nu! Vinul, toată lumea ştie, acolo se păstrează cel mai bine! Da’ nu făina!... Unde era Georgeta? Simion Linte o căuta cu privirea. Aha, uite-o. Tânără şi proaspătă, îndărătul bucătăreselor, c-o jumate de cap mai înaltă ca Rafira. Îi trimise lui Simion Linte un zâmbet ca o încurajare. După zâmbetul ăla puteai să asculţi împăcat toate tâmpeniile pe care le debita Bătrânu’... Chiar şi azi încă, după cinci ani, ce vedeţi pe cer în fiecare noapte? Reflectoarele! Unii crede că asta-nseamnă război. Nu! N-o să mai fie niciun război! Nici pomeneală de-aşa ceva!... Bombele... O bombă a rămas neexplodată pe strada Haşdeu. P-aia o ştiu eu. Da’ câte altele n-or mai fi! Şi p-alea nu le ştie nici dracu’!... Tre’ să umblăm cu băgare de seamă când săpăm grădina, fin’că niciodată nu po’ să fii sigur!... Agitat ca un cal nărăvaş, Leontin flutura un cartonaş către Simion Linte. Cine ştie ce tâmpenie. Lui niciodată nu-i trecea prin minte ceva serios... Dar dacă... Georgeta îl observase şi ea. I se citea pe faţă că nici ei nu-i era clar. Un cartonaş? Nepăsătoare, înălţă din umeri... Chiar dacă americanii n-au nimerit restaurantele, o să le dărâmăm noi! spunea bătrânu’ Linte. Vreau să zic, cârciumile! Bodegile! O să construim altele noi! Ca Mioriţa! Nu dărăpănături împuţite ca alea de la mahala! Cantine, pentru oamenii muncii! Un pic de răbdare! Nu-s nici cinci ani de când s-a isprăvit războiu’!... Întâi iunie patruşopt. N-a trecut decât un an jumate d-atuncea!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?... Rafinăria făcută zob! Fiare vechi! Instalaţii vechi! Cine trece azi pe strada I.C. Frimu poa’ să le vadă. Tot acolo zace... parte din ele, peste drum, unde le-am împins cu buldozeru’. Prea mare grămada! Te doare sufletu’! Dar... cu timpul...
   Ieşeau din bucătărie, şuvoi pe coridor. Mutrele străine dispăreau. Prin mulţime, înotând contra şuvoiului, Leontin îşi făcea loc către Simion Linte. Înfierbântat, flutura cartonaşul.
   — Seară de dans la F.M.E., te interesează? Am o invitaţie de două persoane.
   — Nu mai spune! Şi cum te-ai gândit să mergem, braţ la braţ? Sau de gât?
   Leontin pufni. Când pufnea, te făcea albie de porci.
   — Găgăuţă! Asta-i pentru tine! Bal în toată legea! Te duci cu cine vrei tu. Ţi-o dau c-o singură condiţie: să-mi spui cu cine...
   — Să văd!
   — Nu!... C-o zvâcnire dementă, Leontin ascunse invitaţia la spate când Simion Linte dădu s-o ia... — Mai întâi îmi spui cu cine te duci!
   — Eşti tâmpit? De unde dracu’ vrei să ştiu cu cine mă duc, că doar nu mi-ai spus decât adineaori? Lasă-mă să mă gândesc!
   — Gândeşte-te, Linte. Gândeşte-te. Viaţa trece. Zboară! Dă-i zor! Mâine-poimâine o să fii hodorog. O să-ţi trosnească oasele când ai să te-ntorci în pat pe partea ailaltă. Box! Hm! Mă faci să râd! Deja ai început să-i bagi în sperieţi pe clienţi, fioros cum eşti! Îţi spun eu ce-o să se-ntâmple. Ori n-o să mai calce nici dracu’ la Mioriţa, ori o să se-nghesuie cu toţii într-un colţ, cât mai departe de tine. Până când într-o bună zi o să te dea afară. Şi-atuncea n-ai să mai faci decât box, şi-o să mârâiţi unul la altul ca fiarele, şi-o să uiţi să şi râzi! Dac-ai ştiut vreodată! Colţii or să-ţi crească lungi şi or să-ţi iasă din gură! Într-un an, doi o să-ncepi să te razi şi tu şi n-o să-ţi vină să te uiţi în oglindă la mutra aia a ta. De nu cumva o să-ţi laşi barbă, ca sălbaticii! Ascultă, nu-i de şagă! Ăsta ţi-e viitorul. Ţi l-am descris pe scurt ca să ştii ce te-aşteaptă. Dezinteresat! Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Hocus-pocus, poftim, ia-ţi invitaţia! Sâmbătă patru februarie, ora opt la F.M.E. Se potriveşte, nu? Fe-me-ie! Ai trei zile să-ţi găseşti şi tu una. Trei zile, băiete! O veşnicie! Poţi să te şi-nsori în trei zile!
   Simion Linte ieşi pe coridor. Manole şi Cosma, în palton, cu căciula pe cap, fiecare cu câte o plasă în mână, doldora de pachete, trecură pe lângă el îndreptându-se către ieşirea din dos... Salut, Linte!...
   Paşii li se pierdură în depărtare. Uşa scârţâi şi se trânti. Linişte... Voci răzbăteau prin zid din vestiarul femeilor. Să fi fost Georgeta acolo înăuntru? Tot ce se poate. Dar cum puteai să stai să pândeşti înaintea uşii, pe coridor? Tot jocul ăsta de-a pititea... Cât putea să dureze? Măcinarea nervilor...
   Invitaţia abia încăpea în buzunarul de la palton... Afară, în frig, în faţa restaurantului, pe trotuar. Se lăsase întunericul. Pe fereastra luminată se vedeau strălucind ciucurii de cristal ai candelabrului. Ziua se dusese, dar lumina încă nu se stinsese de tot... pe cerul vineţiu, măturat de vânt... sus peste acoperişuri. Cine cobora pe scară? Trebuia să te-ascunzi de toţi, ce tâmpenie! Să treci pe trotuarul ălălalt? Acolo ardea un felinar chiar în dreptul restaurantului, puteai să fii văzut dintr-o singură ochire. În sfârşit, uite-o că iese! Georgeta! Dar nu era singură, fir-ar să fie! Braţ la braţ cu Stela, cobora scara cu băgare de seamă. Dar cu câtă graţie! Nu-şi folosea decât o mică parte din muşchi. În caz că aluneca, putea să şi-i pună în funcţiune pe toţi într-o singură clipă...
   Eşti un nătărău, Simion Linte! Uite, inima a şi-nceput să-ţi bată mai repede! Tremuri tot, sau ce dracu-i cu tine?... Pe urmele ei, ca un cotoi laş şi fricos, la o distanţă apreciabilă, în umbră, doar-doar s-o despărţi de Stela la primul colţ de stradă! Dar nu, nici pomeneală. Sporovăind, mergeau mai departe, braţ la braţ. Femeile între ele, sigur, cum altfel?
   Prin luminile vitrinelor din centru... trecură de strada Avram Iancu, de bulevardul Ştefan Gheorghiu, de strada Nicolae Bălcescu... În sfârşit se despărţiră... Fluturături de mână... Georgeta singură, continuându-şi drumul, în sus pe strada Republicii, grăbită. Abia puteai să te ţii de ea. Iar ca s-o ajungi din urmă, sfinte Sisoe, trebuia să alergi!
   — Georgeta!
   Ea se opri tresărind şi se-ntoarse c-un zâmbet mirat.
   — Simion! Ce-i cu tine? Ce cauţi p-aicea?
   Era întuneric în locul ăla, sub brazii de la gardul bisericii Sfinţii Petru şi Pavel. Înalţi cât turla bisericii, brazii şuierau în vânt. Din doi paşi Simion Linte fu lângă ea.
   Georgeta se lipi de pieptul lui c-un suspin de uşurare — să vezi şi să nu crezi!
   — Te-am căutat în salon. Unde-ai dispărut? Te-am căutat peste tot!
   O strângea tare, o săruta... Pradă neliniştii, năucă, biata de ea, biata fată, alergase pe coridoare, din salon în salon, cu obrazul şiroind de lacrimi se agăţase de Manole, de Sismani, încercând să le smulgă veşti despre Simion al ei, la gară, în mulţime, printre miile de soldaţi întorşi de pe front în vagoane de marfă. Simion? Simion? Era teafăr?... Da, teafăr! Mai viu ca oricând! Îl găsise aici lângă biserica Sfinţii Petru şi Pavel!... Strânsă în braţe... Sărutată... Moale. Străbătută toată de-un tremur...
   — Poate nu-i maică-ta acasă. Ce zici, încercăm? Stai departe?
   Ea şovăi uşor. O scurtă răceală la fel de rece ca o noapte de iarnă. Simion Linte simţi limpede că n-o s-ajungă niciodată în patul ei... până la capăt.
   — Ştiu eu? Hai să-ncercăm. Dar mă cam îndoiesc. Maică-mea face şi croitorie printre altele. În seara asta aştepta o clientă să vină la probă. O caţă, o cunosc eu. Când vine, nu mai scapi de ea. Se-ntind amândouă la taclale pân’ la miezul nopţii. Cu şpriţuri, bineînţeles!... Dar hai să-ncercăm, n-avem ce pierde. Stau pe strada Caraiman...
   — Mai bine lasă...
   De bună voie se lipsea de patul ei... de trupul ei. Drăgăstos şi delicat o mângâia pe păr, o îndepărta blând de la sine. Du-te cu dumnezeu, fata mea... Băteau clopotele la biserica Sfinţii Petru şi Pavel, acoperind foşnetul brazilor. Lumânări aprinse, flăcări aplecate de vânt, femei în negru îngenuncheau, cu broboade negre pe cap... Du-te cu dumnezeu, fato...
   Dar băgând mâna în buzunar, dădu de invitaţia la bal...
   — A! Georgeta! Era să uit! Am o invitaţie de două persoane la F.M.E., sâmbătă la ora opt... O seară de dans... Vii cu mine?
   Şi ea era fericită să-i spună că da, de ce nu?
   Ah, Nicodim, bătrânul diavol! Ştia el ce ştia! Muieruştele de la cantină... şi de peste tot! Din alimentaţia publică! Ţâţe dolofane pe sub halate încheiate la nasturi din doi în doi, fără furou pe dedesubt! Să nu-ţi pierzi minţile?... Fiindcă... ia spune, Simion Linte. Dar sincer! Ce-aştepţi acuma cu mai multă nerăbdare? Campionatul naţional? Sau balul de sâmbătă-seară?... Box? Întrecere între bărbaţi! Cu mănuşi şi totodată fără! Dar — înc-o dată sincer — ce te-ai face dacă în arenă n-ar fi nicio muiere? Emotivă dar reţinută... Din susul străzii Haşdeu, Simion Linte se apropia de turnul de răcire. Un adevărat zid chinezesc în jurul Rafinăriei, peste care se înălţau cupolele rezervoarelor de fier, vopsite în alb, pătate de rugină... Norişori de abur peste tot aidoma unor copăcei îmbrăcaţi în promoroacă... O muiere în arenă... Două... Trei... Mult mai cuminţi ca cei mai mulţi dintre bărbaţi. Fir-ar să fie! pe-astea nici maestrul Nicodim nu le-ar da afară... Sugând nervoase bomboane mentolate... Drumul către sala de antrenament de la Atelierele Centrale...

***

^*Capitolul 7 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (6)*

   Din nou la editură

Pe redactorul desemnat nu îl cunoscusem personal ci doar avuseserăm o convorbire telefonică; şi nici faţa nu i-o cunoşteam, deşi teoretic ar fi trebuit să-mi fie familiară, dar scăpasem din vedere că de o vreme încoace, de când proletariatul preluase puterea, se cultiva anonimatul şi colectivismul, cele două fiind practic echivalente. Îl aşteptasem în acelaşi hol de trecere, de astă dată la o oră când locatarii privaţi nici nu se întorceau de la slujbă, nici nu plecau într-acolo, şi eram de pe-acum plictisit de întuneric, de soba de teracotă şi chiar şi de tabloul lui Jan Steel.
   S-a apropiat de mine schiţând un zâmbet... Tocmai îmi aduceam aminte că întâlnisem într-un roman al unui scriitor bine cunoscut reacţia unui personaj la o replică a altuia, ceva în genul: „Cutare râse he-he” Şi mă gândeam: De ce n-a scris omul ăsta, scriitorul bine cunoscut, „Cutare râse neîncrezător”, sau „Cutare îl întâmpină cu îndoială şi râse neîncrezător”? Oare de ce recursese la acele he-he, care avea toate şansele să nici nu fie cunoscut cititorilor vorbitori de altă limbă? Din neîndemânare? De lene? Nu puteam să-i împărtăşesc redactorului desemnat asemenea gânduri, una la mână fiindcă nu exista niciun fel de familiaritate între noi, nu avea de unde să existe şi, doi la mână, fiindcă eram sigur că în lumea lor existau sensibilităţi şi solidarităţi imprevizibile şi schimbătoare. Aşa că la întrebarea acestuia, „Sunteţi domnul Iacob?”, ce puteam să-i răspund?
   Poate doar:
   „Aşa se pare”...
Oferindu-i astfel acestuia posibilitatea să râdă he-he. Adică să mă privească nu doar neîncrezător ci de-a dreptul dezaprobator. Sau, hai, ca să nu exagerez, cu o undă de dezaprobare.
   „Cum adică, nu sunteţi sigur că sunteţi domnul Iacob?”
   „Încă nu m-am hotărât”, i-am răspuns în răspăr. Şi m-am gândit numaidecât la anagramările pe care le practicasem în ultimii ani, cu bune rezultate aş putea zice. Ce altceva ar fi putut ieşi din literele care aparţineau numelui meu? „Bacio” era exclus, „Cobai” exclus de asemenea — oho! şi încă cum!, „Obiac” suna prea provensal, „Ociba” prea japonez, „Baico” prea sârbesc. Ei da, putea să rămână Iacob.
   „Văd că sunteţi pus pe glumă. Vă invit să stăm de vorbă la mine în birou.” Şi, în timp ce străbăteam holul îndepărtându-ne de tabloul lui Jan Steen: „Lumea e într-adevăr întoarsă cu susul în jos.” Nu era cu nimic mai prietenos în birou, unde îmi arăta cu un gest scaunul pe care să mă aşez şi, încă înainte s-o fac, se grăbea să-mi dea o ştire proastă: romanul meu era plin de tenebre.
   „Pe cine vreţi dumneavoastră să păcăliţi, domnule Iacob?”
   Mă privea ţintă şi îşi trăgea pantalonii deasupra genunchilor ca să nu le strice dunga în timp ce se aşeza.
   „În ce ţară se petrece acţiunea romanului dumneavoastră? Sau credeţi că dacă inventaţi tot felul de nume abracadabrante de agenţii şi de galerii de artă, vi se pierde urma? Asta credeţi?”
   „Credeţi că e important în ce ţară se petrece acţiunea romanului?”
   Neatent la replica mea, se concentra asupra manuscrisului.
   „Uitaţi, citesc în manuscrisul dumneavoastră... «RUE–U.F.T.». Asta-i o agenţie de voiaj, parcă. Nu?”
   „Da. O agenţie de voiaj.”
   „Sau, iată, «Aspes»... Asta ce mai e? Numele unei galerii de artă? Nu puteaţi să găsiţi un nume mai firesc? De ce atât de neobişnuit? E clar că doriţi să creaţi confuzie. De ce, domnule Iacob?”
   „Vreau să sugerez că lucrurile nu sunt atât de simple cum poate par la prima vedere.”
   „Da? Şi, mă rog, ce-ar fi atât de complicat?”
   „Doriţi să facem modificări în text?”
   „Staţi niţel. N-am spus asta. Deocamdată vreau să-mi fac o idee despre intenţiile dumneavoastră... E vorba aici, în prima parte, de un fel de revoltă a cerşetorilor. Ba nu. Nu un fel de, ci o revoltă în toată legea. Cum aţi ajuns la ideea de revoltă a cerşetorilor? Ce ar avea cerşetorii de revendicat? Îi consideraţi pe cerşetori, aşa, un fel de proletariat?”
   În încăperea la fel de dărăpănată ca şi holul de trecere, doar că mult mai luminoasă, cu cele două ferestre dând spre stradă, doi dintre colegii redactorului desemnat şedeau cu nasul în manuscrise şi se prefăceau că sunt absorbiţi de muncă.
   N-aş vrea să se înţeleagă că relaţia dintre un redactor, desemnat sau nu, şi un autor trebuie neapărat să se bazeze pe prietenie sau măcar să fie cordială, cum s-ar zice. Poate că prietenia în astfel de cazuri chiar dăunează.
   „Aţi spus ceva, domnule Iacob?”
   „Nu m-ar mira, având în vedere vasta dumneavoastră experienţă, pe care o presupun, să fi ajuns la priceperea de a citi gândurile interlocutorului... Ce ar avea de revendicat cerşetorii, vă întrebaţi? Presupun că orice om are câte ceva de revendicat. Interesantă mi se pare situaţia când din revendicările nerostite ale fiecăruia se înfiripă o revendicare generală şi toată lumea se minunează: era atât de simplu şi noi n-am ştiut? Cam asta ar fi ideea. Că e vorba de cerşetori sau de o altă categorie, mi-e totuna. Ce se poate spune despre cerşetori cu certitudine este că în cazul unei revolte eşuate ei n-au nimic de pierdut.”
   Redactorul mă privea contrariat.
   „Trebuie să transmitem idei care să-i fie accesibile omului de rând, domnule Iacob. Nu mai trăim în vremea când literatură se făcea în beneficiul unei elite. Vorbiţi la un moment dat de «fiţuici incendiare», chiar aşa le numiţi, care sunt lansate de undeva de sus, cu ajutorul unor mecanisme de catapultare. Văd că v-aţi gândit la toate! Iar dacă v-aţi închipuit că nimeni n-o să bănuiască ce-i cu acele fiţuici incendiare, v-aţi făcut socoteala greşit, vă asigur. La noi conflictele, credeam că ştiţi asta, se rezolvă prin dezbateri publice, nu se incită la dezordine, domnule Iacob.”
   Unul dintre colegii redactorului desemnat lăsate pixul deasupra teancului de foi din care citea, îşi rezemase bărbia în pumn, se prefăcea că meditează uitându-se pe fereastră dar de fapt trăgea cu urechea.
   „Nimeni n-o să accepte ideea cu manifestele.”
   „Nu e nimic siropos în asta.”
   „Siropos? Bineînţeles că nu! Nimic nu-i siropos. În schimb este subversiv! Deşi nu pare, numele ele însele sunt subversive. Sau dacă nu, oricum trezesc suspiciuni. Tino Ruvole, Rita Vico, ce fel de nume sunt astea, domnule Iacob? Ce aţi avut în vedere alegând asemenea nume alambicate? Aţi dorit să sugeraţi, cum spuneam la început, că acţiunea se petrece într-o ţară îndepărtată, eventual exotică, o ţară unde morala este benevolă şi oamenii sunt ahtiaţi de aventură şi de nimic altceva?”
   ...Aşteptând-o pe Rita Vico în sala de la stradă a galeriei de pictură ASPES — da, într-adevăr, aşa scrisesem —, Tino Ruvole se uită în sus la balconaşul de sub acoperiş, cu câteva etaje peste agenţia de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Dincolo de balconaş, acolo sus, îndărătul uşii zăvorâte, la un capăt de scară întunecoasă şi plină de praf, cu o sacoşă suspectă în mână, puteai oricând să dai nas în nas cu poliţia secretă. Şi lor le captau atenţia locurile înalte — ferestruici, ziduri cenuşii, cornişe — periculoase din punctul lor de vedere. Cu siguranţă că aveau situaţia exactă a căilor de acces către acele locuri...
   „«Poliţie politică», domnule Iacob? Dumneavoastră credeţi că ar accepta vreodată cineva să apară scris într-o carte publicată la noi expresia «poliţie politică»?”
   „Nici chiar dacă-i vorba de o ţară exotică? Sud-americană, să zicem? Că tot se poartă, din câte observ. Toate mizeriile din Europa le aruncăm în capul lor, că tot sunt ei obişnuiţi cu loviturile de stat şi cu juntele militare.”
   „Asta să i-o spuneţi lui mutu’, domnule Iacob! Una e istoria, şi alta e literatura. În literatură toată lumea va fi încredinţată că chestia asta cu ţara exotică nu-i decât un subterfugiu al autorului, care încearcă să ne păcălească. Mai bine v-aţi gândi la alte soluţii. Fără alegorii şi fără poliţie politică.
   De fiecare dată se întâmpla la fel: ce citeam într-o carte de ficţiune, indiferent care carte de ficţiune, îmi aprindea imaginaţia. De aceea îmi veneau în minte locuri şi împrejurări pe care nu le cunoscusem niciodată în mod direct dar îmi erau familiare; de aceea îmi venea pofta să anagramez cuvinte şi să le folosesc ca nume pentru diferite personaje. Redactorul desemnat nu putea înţelege una ca asta. Nu aveam intenţia să păcălesc pe nimeni sau să induc în eroare mai mult decât o face în general ficţiunea, în chip candid şi cu poftă de joacă. Dar mai degrabă stăteam de vorbă cu eroii lui Jan Steen decât cu cei de la editură.
   Nu mai spun ce dragi îmi erau cuvintele!...
   „Conferinţă de presă”, „sală plină”, „lumini”, „microfon”, „plural”, „trecut”, deja îmi veneau în minte cuvinte cu care să mă simt confortabil în singurătatea odăii de scris, fără redactori desemnaţi în apropiere, care să mă oblige să mă destăinui şi să silească realitatea să fie logică. „Fereastră”, „privire”, „interior” — să simţi şi să fii convins că toate se potrivesc unele cu altele, ca într-un angrenaj care, în afară de bine uns, să fie şi însufleţit.
   Nu mai vorbesc de deliciile incertitudinii; o incertitudine care în împrejurări obişnuite trăgea alarma în toate peşterile ascunse ale sufletului, în timp ce la masa de scris acelaşi suflet îl făcea să dea pe din afară de efervescenţă.
   Sala de conferinţe trebuia să fie deja plină înainte să-şi facă apariţia Administratul-şef, fiindcă acesta, foarte ocupat, nu trebuia să aştepte niciun minut. Nu că ar fi avut mai multe conferinţe de presă, dar existau treburi mult mai importante decât conferinţele de presă. Directorii periodicelor nu fuseseră de acord nici cu organizarea, nici să-şi trimită reporterii, dar, în urma rapoartelor paralele ale securităţii, consimţiseră că era mai bine să dea satisfacţie opiniei publice. Întrebările pe care urmau şi aveau voie să le pună Administratorului-şef le fuseseră prezentate directorilor în mapă, la prima oră; unii dintre directori le consideraseră importante, le citiseră cu atenţie şi fie le aprobaseră aşa cum îi fuseseră înaintate, fie îi chemaseră la ei pe reporterii desemnaţi şi, în urma discuţiilor cu aceştia, le adaptaseră la cerinţele realităţii şi mai ales ale opiniei publice. Alţii le consideraseră neimportante şi le dăduseră mână liberă reporterilor desemnaţi să i le pună Administratorului-şef. O făcuseră însă pe riscul lor. Aşa că, una peste alta, se putea spune că această conferinţă de presă nu era rodul strădaniilor directorilor de periodice, ci a reporterilor cu iniţiativă oarecum personală; ceea ce era cu totul neobişnuit aici în Europa de Est... Sala de conferinţe era învăluită într-o lumină specială, în care, nu se ştie de ce, dominau nuanţele albastre şi luminile discrete, sub tavanul destul de scund; excepţie făcea masa prezidiului, care era bine luminată, cu toate riscurile ce decurgeau din asta, şi populată cu persoane pe cât de importante, pe atât de anonime; importanţa li se citea totuşi pe fiecare trăsătură a feţei; sau mai bine zis li s-ar fi putut citi pe faţă dacă atenţia mulţimii de reporteri din sală ar fi fost îndreptată spre ei; ceea ce nu era însă cazul, căci atenţia era captată în întregime de prezenţa impozantă a Administratorului-şef. Acesta probabil că văzuse filme cu conferinţe de presă în străinătate, fiindcă altfel cu siguranţă n-ar fi ştiut cum să se comporte într-o asemenea împrejurare aproape cu desăvârşire necunoscută aici în Europa de Est. Reporterilor ideea de conferinţă de presă le era la fel de străină, dar şi ei la rândul lor văzuseră filme aşa că se pricepuseră să se alinieze fără prea multe ezitări îndărătul unicului microfon aşezat pe culoarul central, nu foarte aproape de podiumul prezidiului, evitând astfel îmbulzeala şi eventualele certuri între ei cu privire la prioritate. Cei mai mulţi dintre ziarişti nu aveau de pus întrebări ci pur şi simplu umpleau sala, şezând pe scaune, de unde avea să asculte cu interes întrebările puse Administratorului-şef şi răspunsurile acestuia şi, pe cât posibil, aveau să-şi noteze în carneţel atât întrebările, cât şi răspunsurile. Eforturile de a instaura disciplina în sală, aprobarea prealabilă a întrebărilor, prezenţa reporterilor în sală cu mult înainte de ora anunţată a conferinţei, toate acestea erau preocupări ale organizatorilor, lipsite de orice interes pentru opinia publică. Niciun post de radio, nici cel central, nici posturile teritoriale, nu erau prezente, iar întrebările şi răspunsurile se înregistrau doar pe magnetofonul Administraţiei centrale. Asta nu făcea însă ca atmosfera din sală să fie mai puţin incitantă şi mai puţin fosforescentă în albastrul ei discret.
   Gata, Administratorul-şef era în sală — iată-l la masa prezidiului, exact la mijloc, mai avea de schimbat câteva cuvinte cu persoanele din prezidiu, două cuvinte în dreapta, trei în stânga, ultimele foieli, ultimele voci drese...
   Hm–hm!...
   „Bănuiesc că sunteţi nerăbdători să mă înfundaţi cu întrebările voastre — începea Administratorul-şef în stilul său popular, cunoscut de toată lumea — dar înainte de asta aş vrea să vă spun totuşi câteva cuvinte.
   Hm–hm!...
   Probabil că tot cei ce vă aflaţi acum aici aţi fost acum câteva zile să vedeţi cu ochii voştri subsolurile Casei Administraţiei Centrale. Aţi putut atunci să vă convingeţi că nu există niciun motiv de panică şi că toată lumea n-a fost nicio clipă în pericol. De altfel suspiciunile nu sunt bune niciodată, în nicio împrejurare, şi noi ştim foarte bine cine şi în ce scop creează şi alimentează suspiciunile. Noi ştim că unii ar dori nu numai Casa Administraţiei Centrale s-o vadă prăbuşită, ci întregul nostru sistem să-l vadă prăbuşit.
   Hm–hm!...
   Ei bine, am o veste proastă pentru aceştia. Sistemul nostru e bine mersi şi aşa o să rămână mulţi-mulţi ani de-aci înainte. Iar când n-o să mai fie, când alt sistem îl va înlocui, tot nu va fi sistemul la care visează ei. Vă felicit deci că prin reportajele voastre aţi pus capăt zvonurilor răuvoitoare...”
   Aşa-şi-pe-dincolo...
   Aşteptându-şi rândul, reporterii stăteau cu nasul în fiţuicile unde îşi notaseră întrebările, nu care cumva să greşească sau să le scape vreun cuvânt. Mai puţin reporterul de la „Scânteia”, care, conform tradiţiei, era primul la microfon şi nu avea în mână niciun bileţel. Înalt şi masiv, încă tânăr, cu ochelari de vedere cu lentile groase şi guşa timpurie revărsându-i-se peste gulerul cămăşii, fruntea şi de fapt toată faţa lucindu-i de transpiraţia grasă cu care toţi ceilalţi erau deja obişnuiţi, ai fi zis că are ochi adormiţi dacă o anume aroganţă acră nu i-ar fi ţinut spiritul oricând pregătit de atac. Dorea să ştie
   „Dacă Administraţia Centrală a luat măsuri împotriva celor care denaturează cu rea-credinţă adevărul.”
   „Atât?”
   „Atât!”
   „Conivenţă”, „complicitate pozitivă”, „camaraderie veche”, „înţelegere tacită”, erau cuvinte care se năşteau spontan, confirmate de realitate, perfect naturale. Şi se mai adăugau: „fără ascunzişuri”, „schimb de priviri” şi „ubicuitate”, într-o succesiune perfect îndreptăţită şi susţinută de necesităţi de expresivitate.
   Întrebarea îi venea mănuşă Administratorului-şef, care, cu voce apăsată, peste măsură de sigură de sine, dădu asigurări că cei ce prezintă o realitate deformată îşi vor primi pedeapsa cuvenită. Celelalte persoane de la masa prezidiului afişau fizionomii impenetrabile, dar toată lumea din sală putea să conteze fără grijă pe acordul lor tacit cu tot ce spunea Administratorul-şef.
   Reporterul de la „România liberă” veni la microfon. Era un tip pirpiriu, cu mustaţă, care clipea des şi faţa i se încreţea toată când începea să vorbească. Aplecă spre el vergeaua cu microfonul. Dorea să ştie
   „Dacă au fost făcute sondaje în subsolul zonei din apropiere de Institutul de Medicină şi Farmacie, unde s-a observat o tasare a terenului.” Şi când mai completă şi cu o relatare despre o presupusă înclinare a statuii doctorului Petru Groza, mulţi din sală chicotiră pe înfundate, lăsând impresia că s-ar distra de minune dacă n-ar avea reţineri, de teamă să nu bată la ochi.
   „N-am auzit de nicio tasare a terenului în zona de care vorbeşti! replică tăios Administratorul-şef. Poate o fi ajuns la urechea ta cine ştie ce...” Surveni o întrerupere a transmisiei şi vocea Administratorului-şef rămase pentru câteva secunde neamplificată, dar era chiar şi aşa îndeajuns de puternică pentru a se face auzită, într-o altă tonalitate, mai puţin guturală, până în fundul sălii; dar tună iarăşi în megafoane în clipa când amplificarea fu restabilită: „...zvon răuvoitor. Hai, spune-ne! Cine umblă cu vorba? Poate merită să anunţăm organele de cercetare! Personal mă voi ocupa de această chestiune! Auzi colo! Tasare în zona statuii doctorului Petru Groza!”
   Lângă uşa laterală a sălii stătea nemişcat şi băţos un ofiţer de miliţie tânăr, care privea peste capetele mulţimii reporterilor din sala de conferinţe, cu o atenţie dispersată. La uşa de pe latura opusă a sălii stătea un alt ofiţer, de armată, la vreo patruzeci şi cinci de ani, şi făcea exact acelaşi lucru. Privirile celor doi nu se intersectau nici o clipă, ca şi cum ar fi fost înţeleşi să ţină sub supraveghere porţiuni diferite din sală. Pe mulţi dintre tinerii ziarişti ofiţerul îi şi vedea dezbrăcaţi la piele, la centrul de recrutare, în faţa unei comisii de respectabili medici care îi priveau cu un dezgust reţinut, ca pe nişte lighioane utile să fie asmuţite să muşte la vremea cuvenită, dar inofensive faţă de ei înşişi; cu condiţia să fie ţinute la respect.
   „Dacă-mi permiteţi, vă rog”, insistă reporterul de la „România liberă”.
   „Altul la rând!” i-o tăie Administratorul-şef, şi făcu cu braţul un gest autoritar şi totodată familiar-golănesc de măturare din cale.
   Mulţi din cei de faţă, reporteri fiind, aveau obişnuinţa să cerceteze lumea din jur; astfel că nu le fu deloc greu să observe însemnul umilinţei pe faţa reporterului de la „România liberă”; unora chiar li se păru că îi citesc în ochi — deşi el se retrăsese cu privirea lăsată in jos — răzbunarea viitoare, care nu aştepta decât o împrejurare favorabilă. Nimeni însă nu mai credea de multă vreme în împrejurări favorabile.
   Dar, cine ştie...
   Coada de la microfon nu dădea semne că s-ar scurta.
   Reporterul de la „Opinia studenţească” se prezentă şi spuse:
   „Am avut în mână un raport al Institutului Geologic...”
   Administratorul-şef îl întrerupse violent:
   „De la cine ai căpătat tu raportul Institutului Geologic?”
   „Staţi, că nici nu m-aţi lăsat să spun ce aveam de spus.”
   „Nu! Eu te întreb cine ţi-a dat raportul! Numele, prenumele persoanei, data şi împrejurările în care ai obţinut raportul!”
   Pornit, Administratorul-şef înhăţase deja un carneţel de pe masă, îl deschisese dându-i coperta şi primele foi peste cap şi stătea cu pixul pregătit să noteze datele pe care urma să i le dea reporterul.
   „În cazul ăsta nu mai am nimic de întrebat.” Reporterul părăsi locul din faţă, iar cel din spatele său ezită să se apropie de microfon.
   „Trebuie să punem ordine în toate! tună Administratorul-şef. Nu se poate ca fiecare să-şi facă de cap şi să se laude pe toate drumurile că a obţinut rapoarte secrete de la Institutul Geologic şi de la cine ştie care alte institute! Cine se face vinovat de sustragere de documente secrete trebuie să răspundă în faţa legii!”
   „Opinia publică trebuie informată”, se auzi o voce din fundul sălii. Poate că vocea în sine nu fusese firavă dar, privată de amplificare, sunase oarecum surd şi fără ecou. Şi parcă şi venită dintr-un timp întârziat. Administratorul-şef o prinse însă din zbor şi o izbi, acum în prezent, de toţi pereţii sălii care găzduia conferinţa de presă.
   „Opinia publică trebuie să ştie adevărul! tună Administratorul-şef. Nu ce crede unul şi altul! Opinia publică trebuie să cunoască realitatea aşa cum e! Nu deformată după bunul-plac al inamicilor regimului!” Era pornit şi gata să mai turuie multă vreme, dacă nu s-ar fi ivit un mic incident.
   „Opinia publică...”, începu o altă voce neamplificată din fundul sălii, care nu avu forţa să ajungă nici măcar la masa prezidiului, unde nu se auzi fraza în întregime.
   „Anonimii” ar fi un cuvânt la care s-ar fi putut gândi cineva dispus să-şi plece urechea la ce se petrecea în sala de conferinţe. „Presiune”? „Supapă”? Te pomeneşti!... Alte murmure se înfiripară în jurul vocii din fundul sălii, articulate doar pe jumătate, cu reverberaţii pierdute ici şi colo. Destul însă pentru a-l face pe Administratorul-şef să arunce priviri contrariate peste rândurile din sala plină de ziarişti. În ochii ofiţerului de miliţie de lângă uşă se iviră licăriri de alarmă, iar atenţia sa nu mai era dispersată ca înainte ci se concentră asupra rândurilor suspecte, în timp ce de partea cealaltă, ofiţerul de armată avea aerul că va interveni dintr-un moment într-altul.
   „Pot să vă pun o întrebare?”
   La microfon venise reporterul de la „Convingeri comuniste”, subţirel, îmbrăcat în negru, cu cămaşă albă, semănând cu un chelner. Nu avea aerul că murmurele din sală l-ar fi impresionat cine ştie ce.
   Administratorului-şef îi trebuiră câteva secunde bune ca să-l localizeze în câmpul său vizual.
   „Da, te rog”, zise în cele din urmă, fără entuziasm, în timp ce se aşeza, uitând să-şi tragă dunga de la pantaloni. „De la ce ziar ziceai că eşti?”
   „De la «Convingeri comuniste».”
   „Şi chiar aveţi acolo convingeri comuniste?” Administratorul-şef făcea eforturi să-şi recapete suflul de la începutul conferinţei de presă.
   „Păi, cred că da”, răspunse tânărul reporter.
   „Crezi. Deci nu eşti prea sigur.”
   „Ba da, sunt sigur. Doar că nu ştiu dacă toată lumea înţelege la fel convingerile comuniste.”
   „De pildă, tu cum le înţelegi?”
   „Păi, definiţia clasică, ştiţi şi dumneavoastră, este «De la fiecăruia după capacităţi, fiecăruia după nevoi».”
   „Asta-i deci definiţia clasică, repetă Administratorul-şef cu un zâmbet cam forţat. Şi definiţia ta care ar fi?”
   Tânărul reporter nu părea să fie stingherit de acest dialog neaşteptat. Dimpotrivă, lăsa impresia că-i dispus să continue.
   „Povestea este că nu prea se ştie care sunt nevoile omului.”
   La masa prezidiului, unul dintre indivizii până atunci tăcuţi îşi înclină capul către individul tăcut de alături şi îi şopti ceva cu o mină preocupată. Cel de-al doilea dădu uşor din cap afişând o figură ceva mai puţin încordată şi ambii reveniră la poziţiile dinainte.
   „Da’ de ce nu?”, replică Administratorul-şef, care părea amuzat de noul joc în care intrase. „Eu de pildă, îmi cunosc foarte bine nevoile! Tu nu?”
   „Dacă mă iau pe mine de exemplu, n-am nicio grijă în privinţa şanselor comunismului. Sunt modest de felul meu. Mă mulţumesc cu foarte puţin. Dar, mă rog, mai este o vorbă: omul are datoria să fie fericit! O spune Aristotel.”
   „Şi eu crezi că nu sunt modest? Cum sunt? Hrăpăreţ? Lacom? Cum sunt după părerea ta, ia zi?”
   „Problema e că există din păcate prea multă subiectivitate în asemenea aprecieri. Şi mă tem că orice am face, nu putem altfel.”
   „Cu alte cuvinte, nu putem construi comunismul!” trase Administratorul-şef concluzia sa încărcată de reproş. „Şi o spui tocmai tu, ziarist de la «Convingeri comuniste»!”
   „Mai este o problemă...” începu tânărul reporter.
   „Da? Care?”
   „S-ar putea ca oamenii să nu fie prea doritori să accepte unele îndatoriri pentru binele tuturor.”
   „Nu mai spune! Nu vor fi prea doritori? Şi, mă rog, care ar fi acele îndatoriri?”
   „De exemplu, serviciul militar.”
   Administratorul-şef avu o tresărire şi se holbă indignat la tânărul reporter.
   „Adică cum? Dacă serviciul militar nu va mai fi obligatoriu, sau cum? Tu vrei să spui că dacă serviciul militar nu va mai fi obligatoriu, nu vor mai exista doritori să apere patria! Asta vrei să spui? Ha! Păi ia s-auzim care-i părerea unui cadru militar!” Făcu un gest energic de invitaţie către ofiţerul de armată care stătea în apropierea uşii laterale. „Ai auzit ce crede tânărul comunist? Dumneata ce crezi? Dacă mâine armata nu va mai fi obligatorie, gata, atârnăm armele în cui? Desfiinţăm armata? Îi lăsăm pe duşmanii poporului să ne distrugă tot ce am construit? Ia zi, dumneata ce crezi?”
   Ofiţerul luă poziţia de drepţi, mai că nu duse mâna la cozoroc şi rosti dintr-o suflare:
   „Oamenii vor fi mândri şi pe viitor să îndeplinească serviciul militar şi să servească patria.”
   „Ei! ai văzut, tinere!” Administratorul-şef se întoarse triumfător către ziaristul de la microfon. „Vor fi şi pe viitor mândri să-şi servească patria! La fel cred şi eu!”
   Ofiţerul de miliţie de la uşa de pe latura cealaltă a sălii de conferinţe se simţi obligat să intervină şi el. Încruntat şi băţos, rosti şi el pe nerăsuflate:
   „La fel şi cu cadrele de miliţie. Sunt convins că oamenii vor dori oricând să intre în rândurile miliţiei şi să servească patria.”
   Ce satisfacţie pentru cineva înclinat să-şi facă o idee de cum se desfăşura dialogul, să vadă replicile succedându-se cu uşurinţă, fie şi doar aparentă, şi fiecare replică să-şi găsească locul şi tonul potrivit, la fel şi adecvarea la tematica discuţiei, ba chiar şi devierile spontane de la aceasta, justificate de replicile cu sensuri multiple, care nu pot fi lăsate fără o dezvoltare clarificatoare! Să mai zică cârcotaşii că în lume totul e previzibil şi lipsit de spontaneitate, bazat strict pe logică, una care exclude naturaleţea şi inventivitatea! Repet: o mare satisfacţie! Vorba cântecului: la più cara voluttà!
   Individul de la masa prezidiului, cel care mai înainte şuşotise ceva cu vecinul său, îi făcu un semn discret Administratorului-şef, iar când acesta se aplecă spre el, cel aşezat îi şopti câteva cuvinte care unora dintre cei aflaţi în sală li se părură marcate de o iritate ţinută totuşi sub control. După care Administratorul-şef se îndreptă de spate având de astă dată un aer oarecum resemnat şi, prin asta, eliberat de tensiune, şi i se adresă tânărului ziarist de la microfon:
   „Şi care ziceai că era întrebarea ta?”
   „Voiam să spun că şi eu am citit un raport al Institutului Geologic...”
   „Şi tu! exclamă Administratorul-şef, în timp ce din sală se ridica un cor de murmure. Acelaşi raport?”
   „Nu ştiu dacă acelaşi, dar oricum un raport interesant.”
   „Şi ce scria în acel raport? întrebă Administratorul-şef încercând în zadar să mimeze interesul, când toată lumea ştia că de fapt întreaga lui îngrijorare se îndrepta către căile pe care raportul fusese scos din Institut. Poţi rezuma în două cuvinte, dacă nu ţi-e prea greu?”
   „Se vorbea acolo de o anumită instabilitate în straturile geologice, care tinde să se accentueze odată cu creşterea nivelului apelor freatice.”
   „În ce zonă se întâmplă asta? Tot în zona cu statuia doctorului Petru Groza? Poate o fi statuia prea grea!” glumi Administratorul-şef, reuşind să stârnească câteva râsete răzleţe în sală. Şi adăugă: „Şi ce ai vrea să facem noi? Să oprim creşterea nivelului apelor freatice?”
   „Nu. Mă gândeam doar că subsolul zonei ar trebui să fie expertizat. Sunt multe case acolo. Nu ştiu, poate sunt în pericol. Şi, dacă stau să mă gândesc, nici Casa Administraţiei Centrale nu se află prea departe de zonă.”
   „Iarăşi Administraţia Centrală! strigă Administratorul-şef. Nu-mi mai împuiaţi capul cu Administraţia asta Centrală! Doar a avut loc o vizită acolo zilele trecute! Nimeni n-a găsit nimic la subsol, să fim serioşi! Absolut niciun pericol! Ziariştii s-au convins cu ochii lor, iar opinia publică a fost deja informată! Ce mai vreţi?”
   „Păi cam asta-i tot ce voiam, spuse reporterul de la «Convingeri comuniste». Voiam să vă cunosc părerea.”
   „Bun! Ai cunoscut-o! La revedere! Altcineva mai are ceva de întrebat în legătură cu raportul Institutului Geologic? Dacă nu, conferinţa de presă s-a încheiat!”
   În spatele microfonului rămăseseră destui alţi reporteri care nu apucaseră să pună nicio întrebare. Căci de o exprimare a unui punct de vedere al lor la o asemenea conferinţă de presă nici vorbă nu poate fi.
   Se puteau face destule presupuneri în legătură cu întrebările pe care ceilalţi ziarişti ar fi avut intenţia să le pună; nu numai despre acel raport al Institutului Geologic; căci tematica conferinţei de presă nu fusese precizată, drept care, logic, nu trebuia neapărat să se limiteze la acel raport. Exista şi cealaltă zonă care suferise o tasare importantă, pe şoseaua de centură, undeva în apropiere de fortificaţiile armatei de pe vremea Primului Război Mondial. De acolo se sunase la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă şi nimeni nu ştia încă dacă la faţa locului se deplasaseră sau nu echipaje de cercetare şi intervenţie. Aşa că era de aşteptat ca lumea să manifeste curiozitate şi pentru acest subiect. Totodată circulaseră nenumărate zvonuri cum că în ultima vreme solul devenise nesigur de-a lungul unor străzi întregi, sub multe clădiri, unele chiar dintre cele cu multe etaje, ceea ce însemna mai multe vieţi aflate în pericol; în pereţi se iviseră fisuri adânci, despre care nu se ştia dacă nu aveau să se adâncească şi mai mult peste noapte. „Dislocare”, „trepidaţii”, „colaps”, „cedare” — deveneau cuvinte de neocolit pe măsură ce trecea săptămână după săptămână. Dar mulţi dintre reporteri erau fără doar şi poate interesaţi şi de comportamentul oficialilor, de viziunea lor asupra fenomenelor apărute în ultima vreme, şi se gândeau cu regret că nu aveau să aibă niciodată acces la strategiile consilierilor de imagine ai oficialilor; căci acestea erau de multe ori elaborate luând în considerare anumite elemente de psihologie a mulţimilor care, dacă ar fi devenit publice, n-ar prea fi măgulit, poate, sensibilităţile acestora. În schimb, strategiile de imagine s-ar fi putut vedea cum lucrează efectiv şi pe ce sprijin din partea presei pot miza oficialii, în ciuda faptului că cei mai mulţi dintre jurnalişti, dacă nu toţi, se declarau fără rezerve de partea opiniei publice. Toate acestea ofereau un teren practic nelimitat de speculaţii pentru cei care, practicând meseria de jurnalist, aveau şi pasiunea scrisului, aşa, ca hobby, dacă nu chiar ca pe o a doua profesiune şi, după părerea administratorului de la Casa Administraţiei Centrale, rău făceau. Dar ce conta părerea administratorului? Un scriitor ar fi de preferat să facă abstracţie de opiniile personajelor sale... Dar, ia staţi! Chiar ar trebui să facă abstracţie? Aici încep negreşit ezitările. Ne putem gândi de pildă la cuvântul „autonomie”. Căci de ce altceva trebuie să se teamă mai mult şi mai mult un scriitor care se respectă decât de a-şi transforma personajele în marionete şi a da astfel apă la moară, aşa cum am mai spus, celor care cu rea-credinţă — şi din invidie, s-o spunem pe şleau — îi învinuiesc pe scriitori de previzibilitate şi de exces de logică, într-un cuvânt de prea mult cartezianism? Asta, într-un domeniu, mă refer aici la ficţiune, la ce altceva?, unde logica pur şi simplu n-ar avea ce căuta, fiind contrară iraţionalităţii evidente a lumii.
   Aşa că m-am gândit să desprind totuşi un nou capitol din cel de mai sus, şi anume începând de la propoziţia: „Sala de conferinţe trebuia să fie deja plină...”, să-l fac de sine stătător şi eventual să-i pun titlul, pe care îl găsesc cât se poate de potrivit:
   Conferinţă de presă

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)