Noi suntem prinţi*

Văzusem în ajun un film american, cred că Semnul lui Zorro, aşa că, aflându-mă afară în recreaţie, eram încă sub impresia lui. Tocmai treceam alergând pe lângă colţul clădirii, nu departe de scara de la intrarea în şcoală: ridicam zvâcnit un genunchi, îmi săltam coatele, fluturându-le în lături, ca şi cum aş fi ţinut în mâini frâul calului şi dădeam din cap în ritmul galopului.
   — Noi suntem prinţi! i-am strigat unui coleg de dincolo de colţul clădirii.
   Nu ştiu de ce eram prinţ, fiindcă în Semnul lui Zorro nu cred să fi fost vorba de vreun prinţ; şi nici nu îmi amintesc la care „noi” mă refeream. Îmi amintesc în schimb că una din doamnele învăţătoare ieşise şi ea în recreaţie să se destindă, stătea în picioare chiar în acel colţ şi îşi întindea gâtul spre soare. Am strigat foarte tare. La strigătul meu, foarte aproape de ea, doamna s-a întrerupt din visare, a făcut o grimasă de exasperare şi mi-a strigat la rândul ei, stăpânindu-şi iritarea:
   — Mai încet!
   Abia atunci mi-am dat seama cât de tare strigasem, şi mi-a părut rău că îi stricasem liniştea. Am înţeles-o perfect, doar că nu ştiu de ce n-am putut să uit. Şi sunt mai bine de şaptezeci de ani de atunci.
   Mă întreb dacă nu cumva mă înşeală memoria: să fi fost totuşi vorba de un alt film? Nu de Semnul lui Zorro?

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Notaţii literare (XVII)

Disciplina textului
   Clasicei cerinţe a unităţii de loc, de timp şi de acţiune (pe care postmodernismul a înlăturat-o oricum), i-aş adăuga unitatea de „sferă”, sugerând prin aceasta adecvarea totală a textului la o familie de modalităţi artistice. Atenţie la metafore! O metaforă nepotrivită poate perturba receptarea mesajului textului. De exemplu: „un bărbat spilcuit, răspândind un parfum plăcut de deodorant” induce asocieri de mondenitate sau de sexualitate, deturnând un pasaj de la intenţia de situare a personajului într-un mediu prosper.

Cuvinte-parazit:
   Acele cuvinte care deşi, poate, sugestive în sine, deturnează atenţia de la semnificat la semnificant. „Semnificantul trebuie să fie cât mai apropiat cu putinţă de semnificat”, spune Tzvetan Todorov comentându-l pe A. W. Schlegel (Teorii ale simbolului, ed. Univers, 1983, p. 254). De preferat, aş adăuga, din aceeaşi „sferă”, sau, dacă nu, măcar dintr-o sferă „afină”.
   Jean Cocteau este excepţia care întăreşte regula. Iată un exemplu: „Din clipa aceea tânăra femeie n-avea să se mai oprească. Duhul camerei i se substituia, o dubla, aşa cum oricare duh, punând stăpânire pe un om de afaceri, îi dictează ce trebuie să facă pentru e evita falimentul, unui marinar mişcările necesare pentru a salva vasul, unui criminal cuvintele prin care să-şi creeze alibiul.” [Copiii teribili, ed. Paralela 45, 2005, p. 96] Cocteau îşi permite incursiuni în sfere care n-au nicio legătură una cu alta, cu situaţia descrisă sau cu starea personajului. Textul lui se supune unei altfel de discipline, cu inserţii filozofice, eseistice. Este un risc asumat şi, fiindcă şi-l asumă de la primele fraze până la ultimele, măcar are atuul unei unităţi nedezminţite.

Creative writing
   Cred că arta scrisului poate fi (totuşi) învăţată la (un anumit gen de) şcoală. În care mulţi (cam prea mulţi) se pretind astăzi a fi dascăli... în Occidentul lucrativ. E adevărat, talentul e primordial. Dar nu totdeauna talentul iese la iveală de la sine. Uneori este nevoie de exerciţii stilistice. Cum altfel? În definitiv, orice început — în scris — nu poate fi decât un exerciţiu stilistic. Exceptându-i pe viitorii clasici care încă din fragedă pruncie ştiu că vor ajunge clasici. Drept care, vorba lui Picasso, ei nu caută, ei găsesc.
   Exceptându-i deci pe clasicii în viaţă, a exersa stiluri înseamnă a căuta formula potrivită. O anume secvenţă de viaţă, reală sau plauzibilă, o anumită idee, pot fi expuse în mai multe feluri — din perspective diverse, la persoana întâi sau la persoana a treia, sau, de ce nu, aşa cum a experimentat romanul francez al Noului Val din anii ’60 ai secolului XX, la persoana a doua; la timpul trecut sau la timpul prezent; afirmativ sau interogativ; gazetăreşte sau „în povestaş” cum s-ar zice; etc. etc. Aş risca să spun că dintre toate „cheile”, în general una singură descuie poarta către reuşită.
   Ceea ce se învaţă cel mai anevoie cred că este cum creezi starea de emoţie a cititorului pornind de la propria emoţie a scriitorului, filtrată non-emoţional, i.e. sub controlul „lămpiţei de veghe” a raţiunii.
   Discursul nediscursiv — astfel aş numi ficţiunea. Ficţiunea, înainte de a fi meşteşugul frazei, meşteşugul structurii, mesajul, morala ş.cl., este o atitudine literară faţă de lume. Poate de aceea văd posibilă instruirea în arta scrisului: cultivarea amănuntului, a echilibrului între semnificativ şi nesemnificativ, a jocului accentelor etc. Dacă despre talent se poate spune că îl ai sau nu îl ai, la atitudinea literară ajungi.

Cerebral-descriptiv
   „Şi plăcerea pe care i-o trezea muzica şi care avea să-i creeze curând o adevărată necesitate semăna, într-adevăr, în aceste clipe, cu plăcerea pe care ar fi încercat-o experimentând parfumuri, intrând în contact cu o lume pentru care nu suntem făcuţi, care ni se pare lipsită de formă pentru că ochii noştri n-o percep, fără semnificaţie pentru că scapă inteligenţei noastre, pe care o atingem doar cu un singur simţ. Mare odihnă, tainică înnoire pentru Swann — pentru el, ai cărui ochi, deşi delicaţi amatori de pictură, al cărui spirit, deşi fin observator al moravurilor, purtau pentru totdeauna urma neştearsă a uscăciunii vieţii sale — de-a se simţi transformat într-o făptură străină omenirii, oarbă, lipsită de facultăţi logice, aproape un inorog fantastic, o himerică făptură care nu percepe lumea decât cu auzul. Şi cum căuta totuşi în mica frază un înţeles până la care inteligenţa lui nu putea coborî, ce stranie beţie încerca, despuindu-şi tainiţele cele mai adânci ale sufletului de orice sprijin al judecăţii şi făcându-le să treacă numai prin sita, prin filtrul obscur al sunetului. Începea să-şi dea seama de tot ce era dureros, poate chiar ascuns şi nepotolit în miezul gingaş al acestei fraze, dar nu era în stare să sufere din pricina ei.” (Marcel Proust: În căutarea timpului pierdut, vol. II, Ed. pentru literatură, 1968, trad. Radu Cioculescu, pp. 70–71).
   O structură narativă total ne-antropologică, probabil că ar zice Gilbert Durand. Care cu greu îşi dezvăluie virtuţile, la lecturi repetate. Nu sunt însă sigur că merită.

Pe firul condeiului sau pe firul emoţiei?
   Se comentează astăzi scrisul unui Marcel Proust ca fiind rezultatul fanteziilor scriitorului în timp ce pana aşterne cuvinte pe hârtie. (Evident, exemplul lui Proust este departe de a fi singurul.) Dar onest faţă de cititor şi faţă de tine însuţi, ca scriitor, nu-i oare să urmezi firul emoţiei, nu al penei?

Literatură = viaţă
   „Literatura este adevărata viaţă, viaţa în fine lămurită şi descoperită, deci singura viaţă trăită cu adevărat.” [Proust, citat de Llosa în Adevărul minciunilor, p. 294]

Aproape de personaj
   „Nu există alt mijloc prin care să putem trăi atât de mult timp şi de intim legaţi de un personaj. Acesta este rolul îndeplinit de roman. Nu face altceva decât să salveze individualitatea şi demnitatea fiinţei umane, fie că e vorba de un bărbat, o femeie sau un copil. Nicio altă artă, pot afirma, nu poate să înşire şi să deşire astfel o minte şi un corp, să trăiască astfel o altă viaţă.” [W. Golding, Discursul prezentat la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 7 dec. 1983. În Martin cel Avid, ed. Art, 2013, p. 32]

Valori universale
   „Ar trebui să lămurim mai întâi ce înţelegem prin «valori universale». După post-moderni, acestea nu există. Dacă vă referiţi la cosmopolitismul SF-ului românesc, mă bucur să spun că acesta mi se pare însemnat, în pofida unor tendinţe neo-balcaniste în literatura SF recentă. După părerea mea, un SF manelist are puţine şanse de a fi apreciat afară. În plus, folosirea excesivă a limbajului colocvial are dată de expirare: limbajul mitocănesc este schimbător şi, chiar dacă este acum foarte folosit în literatura mainstream din România, există riscul să nu fie înţeles de cititori peste câţiva ani! O literatură care nu este gândită decât pentru contemporani este una care îşi taie aripile singură.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]

Zădărnicie
   Uneori, aparent fără niciun motiv, când ideile nu lipsesc, nici cuvintele nu lipsesc, nici metaforele nu sunt departe, totuşi se lasă cu toatele anevoie ordonate în rânduri, modelate în pagină. Şi dacă se lasă cât de cât mânuite, tot degeaba. N-au greutate, n-au semnificaţie. Nu cântă. Rămân posace şi inerte, fragile, îşi pierd instantaneu consistenţa precum formele de nisip bătute de ploaie. Sau se mărginesc să-şi cânte fără niciun entuziasm partitura monocordă: zădărnicie. (Să fie de vină mijlocul lui februarie?) Nu îţi rămâne de făcut decât un singur lucru. Să aştepţi.

Adăugire la Urma scapă turma
   În 2001 m-am întrebat: ce-ar fi să adaug o nouă parte la romanul meu? Dacă toată povestea a fost „văzută” în întregime cu ochii boxerului, partea adăugată să fie viziunea antrenorului de box, a acelui distins intelectual pe nume Traian Marinescu, profesorul de latină, care mi-a servit de model pentru personajul antrenorului Nicodim. Poate chiar ca antrenorul, ca şi cum ar fi citit prima parte a romanului, să se arate a fi în oarecare dezacord cu viziunea învăţăcelului său, i.e. a autorului. Ar fi astfel, printr-o abordare şi printr-un limbaj elevate, pandantul variantei ambiţiosului dar prea puţin educatului protagonist Simion Linte. Întreprinderea însă mi se pare până la urmă mult prea împovărătoare şi totodată cu prea puţin câştig pentru a merita efortul. Şi în detrimentul celorlalte proiecte de pe agendă.

Estetic vs. obscur
   „Nu cumva tot ceea ce intră în domeniul explicabilului încetează, chiar prin aceasta, de a putea identifica valoarea estetică? În sprijinul acestei ipoteze vine faptul că tot ceea ce este explicabil este repetabil, ca o monedă existând într-un număr imens de exemplare. Estetica industrială se poate prevala de acest fenomen, cu care opera de artă, ca unicat, este incompatibilă.” [Solomon Marcus: Artă şi ştiinţă. Ed. Eminescu, 1986, pp. 71–2]

La recitire
   Unele părţi dintr-o scriere a ta pot să-ţi pară reuşite, altele mai puţin sau deloc. Întrebarea este: propria ta percepţie este un indiciu valabil despre o reuşită reală (sau despre eşec real)?

Frază neterminată
   De fiecare dată când un autor spune despre un personaj al său: Cutare a lăsat fraza neterminată, mă întreb dacă nu cumva autorul, negăsind replica potrivită pentru personaj, n-a socotit că cea mai comodă rezolvare este să atribuie respectiva intenţie de abandonare personajului.

Divorţ fericit! (16)*

   Capitolul 10 (2)

Deja băuseră cu toţii câteva pahare de vin — sau poate unii luaseră şi ceva tărie —, ciocniseră şi îşi uraseră, după uzanţă, „Divorţ fericit!”, când Gemi se urcă din doi paşi sprinteni pe estradă, la fel ca şi în seara de joi. Nu doar că se ţinea de promisiune, dar micul-dejun, când fusese anunţat evenimentul neplăcut cu dispariţia domnului Colobreja, nici nu mai exista. Era uitat — vorba cântecului — şters cu buretele, şi totul repornea de la zero. Microfonul, smuls c-un gest teatral şi plin de elan de pe suport:
   — Bună seara la toată lumea! Să ştiţi c-am tras cu urechea pe ici şi pe colo şi am auzit multe. Am auzit de pildă că toată lumea priveşte divorţul cu mai multă detaşare, că nu mai stresează pe nimeni, că foştii parteneri nu se devorează unul pe altul, că noi legături sunt oricând posibile, accentuă el îngroşându-şi vocea pe un ton semnificativ, că, vorba cântecului, a trecut iubirea, iar am să iubesc...
   Multe priviri trecură fără să se oprească peste masa cu cei doi foşti sportivi de performanţă, unde şezuse Colobreja, nu se opriră asupra locului gol lăsat de acesta, luară notă de prezenţa Mihaelei, tânăra sa concubină, observară fără să se impacienteze prea tare că fata şedea destul de rigidă şi de absentă, cu mâinile în poală, dar că făcea eforturi ca măcar să nu atragă atenţia şi să nu cerşească înţelegerea şi poate compasiunea celor de faţă. Faptul că privirile nu se opriră pe locul cu pricina nu se datora unui act de voinţă ci mai degrabă unei dispoziţii generale izvodite de subconştientul colectiv. Chelnerii deja adăstau la mese şi, aplecaţi cu solicitudine către invitaţi, începeau să ia comenzile.
   — Poate că unii dintre dumneavoastră au căutat hotelul Ţărmul Armoniei în Ghidul hotelurilor. Aşa este?... Din salon nu veni aproape niciun răspuns: nici da, nici nu... Dacă cineva l-a căutat, vă spun eu: nu l-a găsit. Şi de ce nu l-a găsit? Vă spun tot eu: fiindcă numele este foarte recent. Cât de recent? Ei bine, asta n-are importanţă. Ceea ce contează este că Doamna Zenobia a acordat şi acordă evenimentului la care luaţi parte atâta importantă încât a dorit ca totul să fie nou. Inclusiv numele hotelului. În consecinţă, l-a schimbat... Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi. În afară de lozinca aceea de pe peretele din fund — ţinându-şi microfonul în dreptul gurii, Gemi îndreptă braţul spre locul unde era fixată în perete lozinca, undeva în spate, dar fără să se întoarcă într-acolo — la care subscriu în totalitate, vă rog să observaţi că salonul a fost împodobit cu iederă. De ce iederă, poate o să mă întrebe unii dintre dumneavoastră? Pentru că iedera este purtătoare de simbol. Vreţi să vorbim puţin despre iederă? Am mai vorbit despre ea, aşa, în treacăt, în prima seră, vă amintiţi? Spuneam atunci că sper să mai avem ocazia să vorbim despre despre iederă. Bineînţeles că a fost tot ideea Doamnei Zenobia! Domnia sa ţine foarte mult la simbolistica obiectelor care ne înconjoară — şi nu doar a obiectelor, sper să aveţi ocazia să vă convingeţi. Aţi văzut ghirlande de iederă chiar la intrare, cei cu mai mult spirit de observaţie dintre dumneavoastră — dar nu vreau să jignesc pe nimeni! — aţi văzut-o probabil încadrând nişa recepţiei. Aţi întâlnit-o şi sus în camere, nu-i aşa? Şi iat-o şi aici în salon, la ferestre. E verde şi frumoasă, sunteţi de acord? Dar să nu trecem prea rapid peste simboluri. Aţi văzut-o desigur şi cu alte ocazii, şi în multe alte locuri, afară. Sunteţi familiarizaţi cu iedera. Aţi văzut-o cum se caţără peste tot, pe ziduri, pe cruci, pe trunchiurile copacilor, aţi văzut-o cum le înconjoară... cu ce patimă le înconjoară! Cu ce patimă feminină!... Râsete se ridicară de pe la mese... — De aceea unii zic că iedera simbolizează dragostea şi fidelitatea! Oricine dintre dumneavoastră ar putea să mă întrebe: Bun, dar dacă-i vorba de fidelitate, ce caută iedera într-un hotel unde au fost invitaţi, cine? Tocmai oameni divorţaţi!
   O voce se făcu auzită din public, de la o masă destul de îndepărtată:
   — Ca să ni se reproşeze lipsa fidelităţii!
   Moderatorul râse şi îi făcu în glumă cu degetul celui care vorbise:
   — Nu vă reproşează nimeni nimica, oameni buni! Vorbim doar de simboluri. Pe vremuri, în Scoţia, dacă o tânără îşi punea o frunză de iederă în corsaj, asta o ajuta să-şi vadă viitorul soţ în vis. Aşa spune tradiţia — nu ştiu dacă se mai păstrează sau nu. Iar dacă fata strecura frunza de iederă în scrisoarea trimisă unui bărbat, acel bărbat avea să-i devină soţ. Doar că avea să moară tânăr. Hm!
   Un murmur de dezaprobare se ridică peste mese — aproape o huiduială; deşi huiduiala păstra totuşi o oarecare notă de amuzament.
   — Lăsaţi că în curând vin muzicanţii şi ne înveselim la loc! îi încurajă moderatorul. Poate că o să şi dansăm din nou. Ei, atunci nu vă mai spun ce aveam să vă spun... Să vă spun?... Moderatorul îşi făcu mâna pâlnie la ureche şi se suci spre sală, de unde veniră câteva vociferări contradictorii... Bine, atunci nu vă mai spun... că în vechime se arunca iederă în mormânt, peste sicriele fetelor tinere, moarte fecioare... Din nou se ridică huiduitul de mai înainte, parcă şi mai tare... Zâmbind, moderatorul ridică ambele braţe înspre mese, în semn de înţelegere: – Gata, doamnelor şi domnilor! Nu vreţi să auziţi decât lucruri plăcute în seara asta. Foarte bine. Mi se pare normal.
   Moderatorul aruncă o privire scurtă spre instrumentele muzicale ca şi cum i-ar fi părut rău că le vede zăcând, apoi se uită din nou spre salon şi spuse:
   — Până la sosirea instrumentiştilor mai e ceva timp. Nu prea mult, dar mai este. Daţi-mi voie să vă spun părerea mea. În ultima vreme s-au tot înmulţit convenţiile de tot felul. Pe bună dreptate zic unii că e greu de trăit cu atâtea convenţii. N-am să mă refer la lozinca de pe peretele din fund, decât, aşa, în treacăt. Sunt convins că unii dintre dumneavoastră cred că eu am fost iniţiatorul. Nu, n-am fost eu. Poate vă interesează dacă a fost Doamna Zenobia. La o asemenea întrebare am să vă răspund simplu: habar n-am. Sunt destul de mulţi care lucrează pentru Doamna Zenobia. Şi fiecare vine cu ideile lui. În ce mă priveşte, dacă am acceptat să lucrez pentru domnia sa, nu înseamnă că trebuie să-i împărtăşesc în totalitate vederile. Ceea ce nu înseamnă nici că nu îi sunt pe de-a întregul loial!
   — Dar, apropo, se auzi o voce bărbătească din salon, până la urmă doamna Zenobia vine, sau nu?
   — Ce-aş putea să vă răspund, domnule? spuse Gemi. Mâine este ultima noastră zi împreună. Nu are cum să nu vină! Ce trebuie să vă mai spun însă, dumneavoastră, domnule care aţi pus întrebarea, şi dumneavoastră tuturor, distinşi invitaţi, este că nu trebuie să fie Doamna Zenobia de faţă ca să aveţi propriile dumneavoastră păreri despre chestiunea în cauză. Fidelitate şi fericire — sunt două cuvinte cheie în viaţă. Şi nu doar în căsnicie. Şi mulţi ar zice, poate, că în definitiv viaţa nu se rezumă la căsnicie. Deşi trebuie să recunoaştem că e o parte importantă a vieţii. Am întâlnit odată pe cineva care zicea: Dacă în căsnicie ţii cu tot dinadinsul să fii fericit, adică să-ţi găseşti fericirea în căsnicie, n-ai să reuşeşti niciodată. Ceea ce trebuie să urmăreşti este fericirea celuilalt, a consoartei — mă rog, a consortului, din perspectiva doamnelor. Dacă ai să urmăreşti ca celălalt să fie fericit, să-i fie bine, ai să fii şi tu fericit. Ce ziceţi de un asemenea punct de vedere? Cam altruist, nu? Dar... trebuie să recunosc că este totuşi un punct de vedere!
   — Am o obiecţie! se auzi o voce răsunătoare din salon. Se ridicase un tânăr, pe care unii dintre invitaţi poate că şi-l mai aminteau.
   — S-auzim, domnule! îl întâmpină Geni. Dar nu vreţi să poftiţi pe estradă?
   — Cu plăcere, acceptă tânărul. Şi, strecurându-se printre mese, nu îi trebui mult ca să ajungă pe estradă.
   — A! dar parcă ne cunoaştem! se lumină la faţă moderatorul.
   — Aşa se pare, spuse tânărul. Mă numesc Cristian Ştreza.
   — Domnul cu televizorul! îşi aminti Gemi cu încântare. Şi cum e, domnule Ştreza, v-aţi acomodat cu absenţa televizorului din cameră? Aşa-i că-i mai bine fără televizor? Lumea noastră de aici de la Ţărmul Armoniei e mai interesantă, nu credeţi?
   — Obiecţia mea, domnule Gemi, se referă la lozinca afişată. Nu ghiciţi ce anume am în vedere?
   — Prefer să-mi păstrez capacitatea de divinaţie pentru lucruri mai importante. Mă scuzaţi, domnule Ştreza, nu vreau să minimalizez ceea ce dumneavoastră aveţi a obiecta. Deci, despre ce este vorba?
   — Lozinca afişată aici în salon, domnule Gemi, la ce se referă ea? Domnul Ştreza se întoarse către peretele din fund: — La fericire şi la stabilitate. Doar atât. Nu suflă o vorbă despre iubire, domnule Gemi!
   — Păi se vorbeşte despre căsnicia fericită! Nu-i de la sine înţeles că-i vorba şi de iubire? Ce altceva poate face ca o căsnicie să fie fericită?
   — Ce altceva? Păi e foarte simplu! De exemplu banii, domnule Gemi. Dacă e vorba de stabilitate şi numai de stabilitate, credeţi că există altceva pe lume care să dea mai multă stabilitate unei căsnicii decât banii?
   — Banii, dacă îi ai! Banii obţinuţi dintr-o slujbă stabilă, la stat. Ceea ce, fie vorba între noi, nu înseamnă prea mult. Dar gândiţi-vă ce se poate întâmpla în afaceri. Azi îţi merge bine şi faci o mulţime de bani, mâine dai chix şi toţi banii câştigaţi, hocus-pocus! s-au dus! S-au evaporat!
   — În sfârşit, domnule Gemi, aşa o fi. Nu vreau să vă contrazic în privinţa asta. Dar o căsnicie fericită nu poate exista fără iubire. Şi mai mult decât atât, eu pun iubirea chiar mai presus de căsnicie.
   — Zău? strigă moderatorul, surprins. Cum aşa, domnule Ştreza?
   — Bun. Daţi-mi voie să vă explic.
   — Vă rog. Aşteptăm cu nerăbdare.
   — Cred că fiecare are motivele lui să adopte o anumită conduită, începu Cristian Ştreza. Cei mai mulţi se supun opiniei publice. N-au puterea să lupte împotriva ei şi, ca să fiu sincer, cred că nici n-ar avea motive s-o facă. N-aţi văzut? Opinia publică promovează longevitatea. Ne place longevitatea, în orice formă, asta e! Şi e şi firesc să ne placă. Cui nu-i place să trăiască mult? Cei mai mulţi oameni au proiecte de dus până la capăt. Şi chiar dacă nu le ai, poţi spera că vei inventa unele până la urmă. Orice, numai să trăieşti cât mai mult. Dacă de proiecte depinde longevitatea, atunci le găsim negreşit. Dar opinia publică încurajează şi longevitatea în căsnicie, nu?
   — De acord, domnule Ştreza.
   — Nu se inventează tot felul de nunţi? continuă tânărul de pe estradă. Nunta de carton, nunta de lână, de bumbac şi câte şi mai câte, ca să nu mai vorbim de nunta de argint, nunta de aur şi, o-ho-ho! nunta de platină... Cine sunt norocoşii care ajung la ea? Câţi dintre noi?... Mie însă, domnule Gemi — şi mă adresez aici tuturor din salon —, ideea tuturor acestor nunţi nu-mi surâde defel.
   — Dar, domnule Ştreza, interveni moderatorul. Ce-ar fi s-o poftim şi pe fosta aici pe estradă? N-aţi fi de acord?
   — Nu sunt însurat, domnule Gemi.
   — Ce spuneţi! se arătă surprins moderatorul. Dar sunteţi un fost, nu?
   — Mă tem că trebuie să vă dezamăgesc din nou, răspunse domnul Ştreza cu un fel de semeţie. N-am fost însurat niciodată.
   Un cor de murmure contrariate se ridică spre tavanul restaurantului.
   — Cum, domnule Ştreza, strigă Gemi, dumneavoastră n-aţi fost niciodată însurat şi criticaţi diferitele aniversări ale nunţii!
   — Ce, n-am libertatea asta?
   — Mă rog, sigur, de ce nu, acceptă Gemi cu scepticism.
   — Dumneavoastră, domnule Gemi, sunteţi un optimist. Dar pe lângă optimişti există şi pesimiştii. Care ce spun? Căsnicia ucide dragostea, asta spun pesimiştii. Şi nu că n-am fi de acord. Dar am o mică corecţie de făcut în privinţa asta. Nu căsnicia ucide dragostea. Ci timpul!...
   Ştreza, care la prima lui apariţie în faţa publicului, atunci când se plânsese de absenţa televizoarelor din camere, nu avusese nicidecum aerul că este doritor de expunere publică, de spectacol, acum, dimpotrivă, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, se simţea parcă tot mai la largul său fiind în centrul atenţiei.
   — Nu, vă rog! Fără murmure de dezaprobare! se adresă el colegilor de sejur. Asta-i părerea mea, am şi eu dreptul la o părere. Dacă vreţi, am şi argumente. Haideţi să nu mai înfrumuseţăm dragostea mai mult decât se cuvine şi decât merită. Vă invit să vedem adevăratul ei substrat. Cu sinceritate! Nici măcar nu spun ceva nou — toată lumea o ştie, dar ne prefacem că nu ştim. De fapt, doar unii se prefac, ca s-o spun pe-a dreaptă! Adevăratul substrat al iubirii este perpetuarea speciei. Ştiu că sună urât. Dar nu chiar atât de urât dacă mai adaug: haideţi să ne dăm silinţa să extragem tot binele din rău. Eu spun: da, foarte bine, mă las păcălit de natură, accept că atracţia mea pentru femeie îşi are izvorul în sex. Dar nu se rezumă la sex, înţelegeţi? Nimeni nu mă opreşte să mă bucur de tot ceea ce sexul îmi oferă ca bonus. Reţineţi: ca bonus! Camaraderie cu partenera, o viaţă de familie, energie cheltuită cu folos, ba chiar un spor de energie. Da, o spune unul care nu a fost niciodată însurat! Nu putem să profităm de ceea ce sexul ne oferă, fără să plătim tributul cuvenit. Bărbatul caută femeia, se bate pentru ea... Bărbatul, am spus? Corecţie! Masculul! Masculul se bate pentru femelă pentru a-şi împlini menirea. Iar menirea masculului este să fecundeze femela pentru a asigura continuitatea speciei. Perpetuarea. Dar masculul e făcut să fecundeze mai multe femele. Da, vă înţeleg indignarea! Omul nu-i animal, iar bărbatul nu-i doar mascul. Dar este şi mascul. Asta-i realitatea. Şi de aceea eu nu pot să trăiesc la infinit cu aceeaşi femeie. Menirea mea este să fecundez cât mai multe femele — mă rog, femei. Da, ştiu, normele sociale mă constrâng, sunt de acord, fac tot posibilul să mă limitez la familia tradiţională, să nu ies din tiparele ei. De aceea s-au şi inventat toate acele nunţi ridicole, cum spuneam: de carton, de lână, de bumbac şi aşa mai departe. E frumos că unii reuşesc. Alţii, în schimb, cei mai mulţi, nu reuşesc. Şi eu îi înţeleg perfect. Vine un moment când cei doi soţi se trezesc unul lângă celălalt ca doi străini. S-a mai spus asta de mii de ori. I se poate întâmpla oricui. Cei astfel treziţi nu dau fuga să-şi găsească o nouă parteneră — sau, ca să fiu politicos cu toată lumea, un nou partener. Ştiu că am o responsabilitate în cadrul familiei şi faţă de întreaga comunitate. Pentru că exemplul meu, negativ, trebuie să adaug, contează. Nu mă reped în braţele alteia. Dar, pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc şi să retrăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara deja pluteşte în aer. Eventual chiar şi într-o zi ca asta, de început de martie! Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că e la curent cu mărcile de cosmetice. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice... Vreau să nu mă împiedice nimeni să păstrez în amintire ziua când ne aflam mai mulţi într-o încăpere, invitaţi, prieteni, cunoştinţe... Nu vreau să uit cum am găsit printre atâtea feţe neinteresante privirea iubitei mele încă secrete, cum ne-am înţeles amândoi din priviri şi cum câteva minute mai târziu eram amândoi pe verandă şi ne sărutam. Şi cum, după alte câteva minute ne întorceam în încăpere şi încercam să ştergem din ochii noştri urmele fericirii de a fi găsit acele puţine momente de intimitate. Nu vreau să trăiesc toată viaţa apăsat de vinovăţia de a fi făcut ceea ce inima mă îndemna să fac cu iubirea mea, cu femeile mele. Nu vreau, înţelegeţi?
   Tăcuse întregul salon. Tăcea şi Gemi.
   — Domnule Ştreza, zise el într-un târziu, am o curiozitate. Dacă nu sunteţi un fost, de ce credeţi că v-a invitat Doamna Zenobia?
   Cristian Ştreza nu stătu prea mult pe gânduri. Un zâmbet şăgalnic, aproape copilăresc, se ivi pe buzele lui.
   — Poate că distinsa doamnă a avut nevoie de cineva pe care să-l contrapună virtuţii. Nu? Se întâmplă aşa de multe ori. Haideţi să vă povestesc o mică întâmplare. Mă aflam o dată în plimbare pe străduţele din cartierul meu. Nu vă spun din ce oraş, ca să nu mă reclamaţi la poliţie!... Murmure se ridicară din salon, de astă dată parcă înclinând către simpatie. — O poartă era lăsată deschisă, iar de gard era rezemată o bicicletă, bicicleta unui poştaş, care pesemne intrase în curte, să ducă o scrisoare. Curtea era întinsă, iar casa nici nu se vedea, ascunsă de pomii unei livezi. Pe portbagajul bicicletei poştaşul îşi lăsase taşca cu scrisori, mizând probabil pe pustietatea locului şi pe rapida sa întoarcere. M-am apropiat, am aruncat o privire în taşcă, am ochit un plic mare, dolofan, din acelea cu protecţie împotriva loviturilor pe durata transportului, ştiţi dumneavoastră, şi l-am luat. L-am furat, cu alte cuvinte. Şi ce credeţi c-am găsit înăuntru?
   — O carte, veni o voce din public.
   — O carte, da, confirmă Ştreza. Dar ce carte?
   — Despre fidelitatea în căsnicie! răspunse aceeaşi voce, stârnind un haz sănătos în tot salonul.
   — A, nu, spuse Ştreza. Nu era decât o banală carte de contabilitate. Poate că doamna Zenobia a aflat de această poveste. Deşi până acuma, din câte îmi amintesc, eu n-am povestit-o nimănui. Dar cine ştie ce antene are...
   — A, mă scuzaţi o clipă, domnule Ştreza. Daţi-mi voie să-i întâmpin pe dragii noştri prieteni instrumentişti... Cei patru muzicanţi tocmai îşi făcuseră apariţia în restaurant păşind pe fâşia de mochetă grena, venind dinspre bucătărie... — Sper că nu i-aţi uitat, se adresă Gemi invitaţilor. Pianistul Marius Lungu, saxofonistul Nelu Barbu, bateristul Bebe Naidin şi basistul Teo Andronescu! Prietenii noştri ne vor delecta şi în seara asta. Ultima!
   Instrumentiştii, făcând către public cu mâna, se urcară pe estradă şi, fără alte formalităţi, îşi reluară locurile.
   — Aşadar, domnule Ştreza, se întoarse moderatorul spre invitatul său, ziceaţi că?
   — Mă întrebam dacă doamna Zenobia a auzit de întâmplarea pe care tocmai v-am relatat-o. Căci dacă da, îmi închipui că în jocul domniei sale cu noi toţi eu voi fi exemplul negativ: ce nu trebuie să faceţi, dragi invitaţi. Nu trebuie să furaţi plicuri din taşca poştaşului, nu trebuie să tânjiţi după o iubire nouă, nu trebuie să, nu trebuie să.
   — Jocul? Aşa aţi spus, domnule Ştreza? Ei nu, eu zic că nu trebuie să o suspectaţi de Doamna Zenobia de jocuri! Sper să aveţi ocazia să vă convingeţi că tot ce face Doamna Zenobia face pe faţă. Vă mulţumesc, domnule Ştreza. Vă mulţumesc că aţi avut curajul — şi dumneavoastră — să urcaţi aici pe estradă. Pe curând.
   Moderatorul se întoarse către marginea estradei, cu microfonul la gură, lăsându-l pe invitatul său să se întoarcă singur în mijlocul invitaţilor.
   — Vă las deocamdată, dragi prieteni. Vă las în compania muzicii şi a mâncărurilor bune pe care nu mă îndoiesc că veţi avea inspiraţia să le alegeţi din generoasa ofertă a Doamnei Zenobia. Iar cu mine vă veţi reîntâlni în partea a doua — şi ultima — a serii. Până atunci vă doresc, poftă bună, dans sprinţar şi... Divorţ fericit!
   Spunând asta, Gemi lăsă microfonul în suport şi coborî de pe estradă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (15)*

   Capitolul 10 (1)

Da, lumea era gata să urmeze îndemnul lui Gemi de a evita orice discuţie despre moartea domnului Colobreja, în această a treia şi ultimă seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Şi cu toate acestea, curiozităţile invitaţilor nu puteau fi complet înăbuşite. Încă nu se comandase nimic pe la mese, pe estradă instrumentele muzicale zăceau în aşteptare: unii erau de părere că în seara asta nu se va cânta nimic — mă rog, din respect şi aşa mai departe; alţii credeau că da, de ce nu, se putea cânta, cu condiţia ca melodiile să nu fie prea vesele; oricum, jazzul e îndeobşte sobru, iar stridenţele lui, atunci când există, se încadrează între limite rezonabile. Dacă tacâmurile, nefiind încă folosite, nu scoteau clinchete, se făcea auzit în schimb zumzetul vocilor, care se ridica mai armonios ca oricând, ca în seara vernisajului unei expoziţii de sculptură modernă, într-o zi binecuvântată de iarnă. Nici măcar perechea de foşti sportivi de performanţă, de la masa unde un loc fusese ocupat până de curând de domnul Colobreja, iar cel de-al doilea de tânăra sa parteneră, nu se simţea acum stânjenită; Mihaela nu îşi făcuse apariţia, deşi se zvonea că nu părăsise hotelul odată cu cadavrul concubinului ei, care nu se ştie când şi pe unde fusese scos din hotel — oricum, nimeni nu-l văzuse. Aşa încât, dacă unii n-ar fi văzut-o pe Mihaela cu umerii scuturaţi de plâns în faţa biroului recepţiei, întreaga poveste ar fi putut trece drept un simplu zvon.
   La un moment dat se ivi un chelner, dar nu pentru a servi; lumea îl văzu învârtindu-se printre mese, cu o figură binevoitoare dar oarecum aeriană. Cerceta mesele, părând că vrea să se asigure că nimănui nu îi lipseşte nimic — tacâmuri, şerveţele, pahare şi tot ce mai trebuia pentru o ultimă seară reuşită. La apropierea chelnerului, mesenii ridicau spre el priviri mai degrabă prietenoase, oricum îngăduitoare, iar cei mai mulţi nici nu se întrerupeau din discuţiile începute. Un domn de la o masă aflată la o oarecare distanţă de estradă, spuse adresându-se celorlalţi trei comeseni: „Mă întreb dacă doamna Zenobia n-o să apară la un moment dat în chip de hologramă! Cred că-i singura noastră şansă.” Vorbise însă destul de tare, astfel că fu auzit şi de cei de la mesele învecinate, iar tânărul chelner, pentru care gura pecetluită era o cerinţă primordială a meseriei, se prefăcu că nu aude; dar nu reuşi să împiedice zâmbetul său reţinut, de fapt abia schiţat, să se accentueze un pic; rămânând însă interiorizat.
   Ca un făcut, spusele moderatorului din prima seară, citate dintr-un autor nedezvăluit, în măsura în care fuseseră reţinute de către invitaţi, iată-le afişate în salon sub forma unei lozinci, fixată pe peretele din fund, deasupra ferestrelor:

LUCRUL CEL MAI IMPORTANT ÎNTR-O CĂSNICIE FERICITĂ
NU E FERICIREA, CI STABILITATEA.

Iar pentru cei ce nu reţinuseră respectivele cuvinte ale lui Gemi, nu era nicio nenorocire: aceştia le puteau considera pur şi simplu o noutate. Deşi lozinca era destul de mare, în mod straniu nu fusese observată de la început. Dar odată remarcată, ţinu captive privirile oaspeţilor o bună bucată de timp, iscă comentarii, izbucniri de veselie sau, după caz, încruntări, ba chiar şi ironii. Lozinca, împreună cu iedera atotprezentă, era, aşa, un fel de recuzită a spectacolului oferit de doamna Zenobia. Apariţia sloganului să fi fost oare plănuită de la bun început pentru ultima seară? Sau cuiva îi venise între timp ideea? Cui altcuiva, dacă nu moderatorului Gemi? Deşi Gemi afirmase de la bun început că lucrează „la comandă”.
   Apariţia moderatorului întârzia.
   Adina Mircioiu îşi aminti de spusele lui Gemi de azi-dimineaţă:
   — Apropo de valoarea vieţii, vă amintiţi ce spunea Gemi al nostru? Se întreba dacă o viaţă valorează mai mult decât alta. Sunt total de acord cu el că întrebarea e cât se poate de pertinentă şi că merită să fie pusă. Şi eu m-am gândit de multe ori: unii merită să trăiască mai mult decât alţii? Oare de ce? După ce criterii? Unii scriu romane, şi alţii nu scriu nici măcar o scrisoare? Ăsta e un criteriu?
   — Lasă, draga mea, interveni fără veselie domnul Marinescu, simţindu-se vizat, nu te preocupa. Scriitorii nu trăiesc mai mult. Dimpotrivă. Se consumă mai mult decât alţii. Mai ales că, pentru a aşterne pe hârtie ceva cât de cât cu cap şi coadă, trebuie să prelucreze şi deci mai întâi să asculte toate prostiile care se debitează în jur.
   Doamna Mircioiu făcu o grimasă care voia să spună: las’ că recunosc ironia, nu sunt chiar aşa de proastă. Şi spuse:
   — În regulă. Nu răspund la provocări.
   — Nici eu, replică scriitorul.
   După o pauză de acomodare cu noua tensiune, doamna Mircioiu reluă:
   — Când vorbeam de valoarea vieţii nu mă gândeam doar la oameni. La fel de bine poţi să incluzi în discuţie toate celelalte vieţuitoare. De ce un câine merită să trăiască mai mult decât... ştiu şi eu... Nu vorbesc aici de ceea ce ne trebuie pentru traiul de zi cu zi, adică de sacrificiile — aşa-zisele sacrificii! — pe care le facem oră de oră, cu milioanele; că, de! specia umană trebuie să trăiască şi ea, nu? După cum nu am vedere uciderea altor vieţuitoare care ne împiedică să trăim în linişte şi în siguranţă. Dar de ce merită un câine să trăiască mai mult decât...
   — Şi eu m-am gândit la asta! o întrerupse cu însufleţire Antonia Dragomir. E o ipocrizie din partea noastră, a oamenilor! Chiar aşa, de ce merită un câine să trăiască mai mult decât o cioară?
   — Mai ales că cioara e dăruită de la Dumnezeu cu longevitate, interveni ironic domnul Marinescu. Aşa se zice, nu? Că cioara trăieşte două sute de ani. Ar fi păcat să nu ţinem cont de şansa pe care i-o dă Dumnezeu!
   — Dar sunt atâtea alte vietăţi, continuă doamna Dragomir, imperturbabilă. De cele mai multe nici că ne pasă. Aici e marea întrebare: oare viaţa nu e o mare valoare în sine?
   — O! exclamă domnul Marinescu. Foarte inteligent! Viaţa ca valoare în sine.
   Chelnerul care se învârtea printre mese, aparent fără nicio treabă, se apropie cu modestie de masa lor, aproape cu umilinţă, şi i se adresă domnului Marinescu:
   — Mă scuzaţi, domnule Marinescu...
   — A! mă ştii după nume! exclamă domnul Marinescu.
   — Cum să nu, spuse chelnerul. V-am urmărit chiar în prima seară, când v-aţi urcat de estradă şi aţi avut un schimb de replici cu doamna, fostă dumneavoastră soţie.
   — Înseamnă că ai memorie bună. Bravo.
   — Voiam să vă întreb dacă credeţi că există ceva ce doriţi să serviţi în seara asta, ceva special.
   — Ceva special?
   Domnul Marinescu se lăsă un pic pe spate ca să-l poată privi mai bine pe chelner. Era contrariat.
   — Mă întrebi pe mine dacă îmi doresc ceva special? Da’ de ce tocmai pe mine?
   Chelnerul păru încurcat. Ezitarea lui nu dură însă decât vreo două secunde. Explică, cu un zâmbet slugarnic:
   — Mi-a plăcut ce aţi spus pe estradă în prima seară. Am avut de învăţat de la dumneavoastră.
   — Zău? Domnul Marinescu îl privi mai degrabă ostil. După care nu îl mai privi deloc. Nici comesenii săi nu îl priviră mai prietenos. Ceva la acest tânăr li se părea insinuant şi respingător. — Ai avut de învăţat? Te pomeneşti că vrei să devii scriitor!
   — Nu, nici pomeneală, domnule. Ca să ajungi scriitor trebuie să ai talent.
   — Mie-mi spui!
   — Sau poate că tânărul doreşte să ştie cum să-şi noteze numele personajelor! glumi răutăcioasă doamna Mircioiu. Nume de femei peste tot în casă, şi nevasta să nu ştie care-i nume de personaj şi care nume de persoană în carne şi oase!
   Tânărul chelner, privind în jos, clătina timid din cap negând toate cele auzite.
   — Nu... nu... Nu sunt căsătorit.
   — Nu încă! glumi la rândul lui domnul Dragomir. Dar când o să fie însurat...
   — Ei, sigur! N-are de unde să ştie când o s-apară aleasa inimii! Totdeauna apare când te-aştepţi mai puţin! glumi doamna Mircioiu.
   Domnul Dragomir se lăsase şi el antrenat în asaltul ironic asupra tânărului ospătar:
   — Când o să fie însurat va trebui să ştie cum să-şi ascundă amanta şi să nu fie prins. În privinţa asta Viorel chiar ar putea fi un bun instructor!
   — Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat, spuse tânărul, spăsit. Şi dădu să se îndepărteze.
   Domnul Marinescu îl mai reţinu câteva clipe întrebându-l, cu oarecare curiozitate:
   — Şi îi ştii şi pe ceilalţi clienţi după nume? Îi cunoşti pe toţi?
   — Nu, domnule. În niciun caz pe toţi. Doar pe cei care s-au făcut remarcaţi cu ceva.
   — Dar nu tragi cu urechea şi când serveşti sau doar când treci pe lângă mese?
   — Nu, domnule. În meseria noastră nu trebuie să auzi decât ceea ce îţi cere clientul. Aşa am fost învăţaţi. Iar dacă auzi ceva, vreau să zic altceva, mai ales ceva ce nu trebuie, trebuie să uiţi numaidecât.
   — O! Bravo! îl lăudă în zeflemea domnul Marinescu. Mai că-mi pare rău că n-am ajuns şi eu chelner!
   Tânărul ospătar îşi ridică timid privirea spre domnul Marinescu, cu o îndrăzneală incipientă, nedusă până la capăt şi, fără a mai cerceta alte mese în neobişnuita sa inspecţie printre mese, o luă spre bucătărie, tăind-o pe drumul cel mai scurt.
   — Mda, oftă doamna Dragomir în urma lui, cu tristeţe, l-am cam luat peste picior, bietul băiat.
   — Lasă, că tot voia el să înveţe. Uite că a învăţat câte ceva, sper.
   — Vorbeam de valoarea vieţii, le reaminti doamna Mircioiu, vădind cea mai mare mobilitate dintre toţi într-ale umorii.
   — Da, şi Toni tocmai spusese ceva foarte inteligent: dacă există o valoare în sine a vieţii. Nu? Parcă aşa spuneai, Toni.
   — Da, confirmă doamna Dragomir. Ceea ce, dacă ar fi într-adevăr aşa, ar face să nu conteze despre a cui viaţă e vorba. Ar însemna ca viaţa unei gâze, de pildă, să valoreze tot atât cât... hai să nu spun o prostie: viaţa unui om! Dar oricum, cât viaţa unui câine, să zicem. Nu ştiu de ce, toată lumea se arată îngrijorată de soarta câinelui. Eu una...
   — Asta mă duce cu gândul, interveni domnul Marinescu întrerupând-o, la contactul direct cu viaţa. Ce înţeleg prin asta? Că la nivelul de tehnologie la care am ajuns, oamenii acţionează de la distanţă. Uite, spre exemplu: sunt agricultor, pulverizez insecticide şi puţin îmi pasă ce vietăţi ucid. Nici nu le văd, ştiu doar că există. Mă interesează doar rezultatul. Şi pentru asta eu ştiu una şi bună, că trebuie să apăs pe un buton.
   — Ca să nu mai spun, îl completă domnul Dragomir ironic, ce-i în sufletul celui ce trebuie să apese pe butonul nuclear!
   Râseră cu toţii, bine dispuşi, stârnind priviri dezaprobatoare dinspre mesele din jur. Dar doamna Dragomir spuse:
   — Nu râdeţi! În principiu e acelaşi lucru. Exact contactul cu viaţa de care vorbea Viorel. Sau mai zis lipsa contactului cu viaţa. Realitatea e că încetul cu încetul devenim nişte mecanisme înconjurate de butoane.
   — Aş fi curios să văd ce s-ar întâmpla dacă am avea pe masă, la îndemână un buton, aşa cum ai la îndemână tastatura calculatorului, şi în partea cealaltă, undeva departe, într-un loc neprecizat, la capătul razei de acţiune a butonului, ca să zic aşa, un om necunoscut, un anonim, a cărui viaţă depinde de apăsarea butonului tău. Aici se testează valoarea vieţii: ai apăsa, sau nu ştiind toate acestea? Fiindcă ceea ce oripilează în cazul uciderii unui om este spectacolul morţii...
   — Ca de obicei, exagerezi, Viorel, îl apostrofă doamna Mircioiu.
   — Exagerez? Asta provoacă oroare: spectacolul. Şi informaţiile pe care le avem despre omul ucis. Dacă are rude, dacă are copii care suferă, o soţie care suferă... Bine, în cazul meu nu se pune problema!
   — A făcut bine doamna Zenobia că ne-a invitat la hotelul ei, spuse domnul Dragomir. Uite că ne distrăm de minune şi în plus mai descurcăm şi nişte iţe. Intelectuale!
   — Doamna Zenobia? îl apostrofă domnul Marinescu. Ascultă, domnule, auzeam ceva mai devreme vorbindu-se pe-aici pe undeva, cum că doamna Zenobia ar fi o hologramă. Să ştii asta am început să cred şi eu asta. Aşa-zisa doamnă Zenobia e de fapt inofensivă.
   — Cum adică inofensivă? reacţionă doamna Mircioiu. Ce vrei să spui? Că dacă ar fi o doamnă în carne şi oase, ar face prăpăd în jur? Eu una sunt pacifistă! Şi nu cred că sexul guvernează viaţa. Aia de care tot vorbeam că am pierdut contactul cu ea.
   — Sexul e un lucru minunat, dragă Adina. Doar tu n-ai aflat încă, dar niciodată nu-i prea târziu. Ştiţi ce, eu aş bea ceva. Se uită după un chelner şi ridică mâna să-l cheme. — Sper să nu fie prostănacul de adineaori, spuse el. Şi într-adevăr, un alt chelner se apropia de masa lor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (14)*

   Capitolul 9

Coborând pentru micul-dejun, câteva dintre fostele şi actualele perechi de invitaţi ai doamnei Zenobia, dintre cele ceva mai tinere, se abătură prin holul de la intrare şi, văzând prin uşa de sticlă splendoarea albă de afară, ieşiră în faţa hotelului, bucurându-se ca nişte copii care abia aşteptau prima ninsoare a anului. De fapt era, poate, ultima. Viscolul dădea semne că va sta în curând şi, sub cerul plumburiu, totul în jur era minunat de alb, mai puţin pădurea de conifere, care, îmbrăţişând hotelul cu verdele ei întunecat, urca semeaţă până către creastă. Alţi invitaţi, atraşi de chiotele vesele ale celor deja ieşiţi, le urmară exemplul şi în scurt timp aproape întregul grup era afară. Adevărul e că atmosfera era neaşteptat de călduţă pentru o vreme de ninsoare şi de viscol. Unii se arătau dezamăgiţi de întoarcerea iernii, alţii dimpotrivă, se bucurau de ea, în timp ce portarul hotelului, obligat de meserie să iasă şi el odată cu clienţii, rămăsese sobru ca o coloană într-o margine a intrării. Ba chiar erau doi portari, dacă portar era şi cel de-al doilea — unul mai sobru decât celălalt, de o parte şi de cealaltă a intrării, cu figurile lor impenetrabile, de supraveghetori mustăcioşi.
   Doamna Văduva, după plecarea neaşteptată a fostului ei soţ, nu simţea, cum era şi firesc, nicio atracţie pentru zbenguiala cu zăpadă. Abia dacă se apropie de uşa de intrare, când, întorcându-şi privirea într-o parte, îl zări pe fostul ei soţ, şezând abătut într-un fotoliu, fără să vadă pe nimeni, cu sacoşa lăsată jos la picioare.
   — Andi, ce-i cu tine? se sperie ea. N-ai găsit taxi?
   — Nu m-au lăsat să plec, răspunse el cu o furie de mult epuizată.
   — Cum adică nu te-au lăsat? se revoltă ea. Suntem captivi aici în hotel? El ridică din umeri, tăcut şi resemnat. — Şi de ce nu te-ai întors sus în cameră? Ai stat aici în hol toată noaptea? Cum ai putut să faci una ca asta? îl dojeni Carmen cu blândeţe.
   Se auzeau strigăte de afară. Aruncau unul într-altul cu bulgări de zăpadă şi strigau „Divorţ fericit!”. Recepţionerii, trei la număr, la fel ca şi în ziua sosirii, stăteau în picioare dincolo de biroul lor din nişa recepţiei şi priveau îngăduitori prin hol afară, unde oaspeţii se hârjoneau prin zăpadă.
   Nici Vadim, părăsit cum fusese aproape o noapte întreagă, nu avea niciun chef să iasă împreună cu ceilalţi în faţa hotelului. Trecu prin hol, cu intenţia de a se apropia doar de uşa de sticlă şi a rămâne îndărătul ei. În trecere, doar întoarse capul spre fostul cuplu Văduva, pe care aseară îl urmărise pe estradă cu un sentiment neplăcut de ratare. Prezenţa celor doi acolo, pe hol, nu-i spunea nimic. Domnul Văduva şedea în fotoliu, cu capul plecat, iar doamna Văduva stătea în picioare în faţa lui, aplecată mult peste el, cu aerul că îl consolează asiduu. Nu ştia când se întorsese Elvira în cameră; probabil cu puţin înainte de a se lumină de ziuă; o găsise în pat, dormind; pe masa rotundă de sticlă îi lăsase un bileţel: „Te rog să nu mă trezeşti. Nu cobor pentru micul-dejun.” Începu să se întrebe totuşi, oricât de puţine drepturi ar fi avut, cine era „prietena” la care ea îşi petrecuse noaptea. „Prietenă”? Suspiciunea lui putea să se îndrepte spre oricare dintre invitaţii doamnei Zenobia. Nu îl excludea din cercul suspecţilor nici măcar pe fantele bătrân, cu lavalieră. Pfui! La drept vorbind, nu putea să spună că ştie ce gusturi are Elvira, de cine se simţea atrasă şi pe cine respingea. Apropiindu-se de uşă, se uită prin geam afară, aşteptându-se să-l vadă acolo şi pe Colobreja, cum altfel decât stând de-o parte, undeva la perete, cu nasul pe sus şi poate c-un zâmbet superior? Nu-l zări însă — nici pe el, nici pe individa aia tânără care îl însoţea, Mihaela parcă o chema.
   Recepţionerii se uitau în continuare afară, prin holul hotelului, poate totuşi amuzaţi. În clipa următoare nu mai erau decât doi care se uitau, fiindcă al treilea se aplecase peste birou, foarte preocupat să asculte ce îi tot spunea o tânără. Vadim o vedea din spate, dar chiar şi aşa, părea agitată. Plângea, asta era clar. Umerii i se scuturau de plâns: nu putea fi o simplă impresie. Doamna Văduva o observase la rândul ei; se îndreptase de spate, lăsându-l pentru o clipă cu revolta lui mocnită pe fostul consort şi urmărea cu atenţie ce se întâmplă în faţa biroului recepţiei. Acum nu doar un singur recepţioner era aplecat spre tânără, ci toţi trei. Aveau figuri alarmate, iar cel căruia fata i se adresase mai întâi ieşi pe uşiţa din marginea biroului; se purta cu fata cumva ocrotitor, înconjurând-o cu braţul, şi o împingea uşurel spre coridorul lateral, îndemnând-o să se lase însoţită în direcţia aceea; în clipa când fata, neopunând rezistenţă, se întoarse dând s-o ia pe coridor, o recunoscură amândoi, atât Vadim cât şi doamna Văduva: era Mihaela — chiar ea.
   Recepţionerul cel ocrotitor şi Mihaela dispărură pe coridor în mare grabă. Până şi domnul Văduva o observase şi, cu toată supărarea, el şi cu fosta sa consoartă avură un schimb de priviri neliniştite. Vadim se gândi că nu întâmplător îşi amintise exact acum de fata aceea, Mihaela, când iată că tocmai cu ea se întâmplase ceva. De multe ori se întâmplă astfel: ceva emană de la cel aflat în dificultate şi îi alarmează pe căi neştiute pe cei din jur.
   Ce înseamnă să nu fii la curent cu noutăţile! Oaspeţii doamnei Zenobia continuau să se bată cu zăpadă afară, în faţa hotelului Ţărmul Armoniei.

   Vineri-dimineaţă moderatorul nu îşi făcuse apariţia la micul-dejun. Acum se înfiinţă însă, şi, fără a se mai urca pe estradă şi deci fără antrenul cu care îşi obişnuise publicul, nu mai avu anvergura din serile festive. Însăşi prezenţa lui la micul-dejun veni să confirme zvonul care deja pornise să circule, cum că în hotel avusese loc un incident. Detalii nu cunoştea nimeni, dar atmosfera era schimbată. Zumzetul micului-dejun nu se mai ridica nici pe departe la cota de veselie din dimineaţa precedentă. Unii dintre oaspeţi erau deja aşezaţi la mese şi mâncau, alţii încă mai făceau curse între mese şi bufetul suedez, atât de ocupaţi să-şi care tăvile cu farfurii pline şi atenţi să nu se ciocnească unul de altul, încât aproape că nu mai vedeau nimic în jur. Totuşi moderatorul le atrase atenţia încă de la primele cuvinte:
   — Doamna Zenobia regretă nespus, aşa ceva nu trebuia să se întâmple...
   Cineva din grup, ironic dar păstrând încă ceva din buna dispoziţie a serii precedente, se grăbi să i-o ia înainte cu vorbele:
   — Ce, nu mai vine deloc?
   Câţiva se lăsară antrenaţi într-un amuzament incipient — se vede treaba că nu prea le păsa dacă aveau să se vadă sau nu cu doamna Zenobia —, dar pe Gemi nu îl abătură de la tonul grav cu care începuse:
   — Nu, nu-i vorba de asta. Altceva s-a întâmplat. Îmi cer scuze: tovarăşul nostru de sejur, domnul Colobreja, a murit.
   Unii, mai tari de înger, surprinşi între bufetul suedez şi masă, apucară să-şi ducă până la capăt tăvile cu farfurii şi pahare. Altminteri însă, toată suflarea din restaurant încremeni. Nu că domnul Colobreja le-ar fi fost tuturor simpatic, departe de asta. Dar, vorba lui Gemi: aşa ceva nu trebuia să se întâmple. Nu era în plan. Şi nu era de dorit.
   — Regret nespus! continuă Gemi. Se pare că domnul Colobreja a suferit un atac de cord azi-noapte. Ce se mai poate face? Nimic. A fost anunţată poliţia, care urmează să sosească dintr-o clipă într-alta. Ce să spun? Neplăcut. Foarte neplăcut. Mă voi strădui...
   Unora încă le mai ardea de glume: cineva anticipă ironic:
   — ...Să nu li se întâmple şi altora!
   Cuvintele picară într-o atmosferă glacială; deşi o hihăială înfundată parcă tot se făcu auzită undeva, într-o margine a salonului.
   — Dragilor, apăsă Gemi pe coarda sentimentală a coeziunii de grup, Doamna Zenobia, care a şi fost înştiinţată, ar dori să nu trageţi nicio concluzie din ceea ce s-a întâmplat. Şi daţi-mi voie să o completez pe Doamna Zenobia: haideţi să ne reamintim că accidente se întâmplă peste tot, în toată lumea, în orice moment, şi că trebuie să fii copil să-ţi închipui că cineva acolo sus ne protejează. Nu de protejează nimeni, dragilor. Noi suntem singurii care ne protejăm. Vorba aceea: Dumnezeu îi ajută doar pe cei cutezători! Şi puternici. Depinde de noi să nu ne lăsăm întorşi din drum. Vă îndemn să fim puternici. Gândiţi-vă că s-ar fi putut întâmpla într-o sală de cinematograf... deşi nu ştiu cine se mai duce astăzi la cinematograf; s-ar fi putut întâmpla într-un tren, sau în propria maşină, la volan, pe autostradă, caz în care incidentul s-ar fi putut solda cu multe alte victime; s-ar fi putut întâmpla acasă la cineva, şi nimeni n-ar fi aflat de incident, cu excepţia celor foarte apropiaţi; i s-ar fi putut întâmpla şi unui tânăr, ceea ce ar fi făcut mult mai mulţi ochi să plângă; căci, nu-i aşa, cu toţii suntem de acord că tinerii merită să-şi trăiască viaţa până la capăt. Fiindcă toţi avem un destin, toţi avem o menire... şi aşa mai departe. Putem să ne întrebăm: ce valoare are viaţa? Este o viaţă mai valoroasă decât alta? E doar o întrebare — nu vreau să sugerez niciun răspuns... Ceea ce vă spun acuma nu vă distrează, ştiu asta. Dar ne vom întâlni din nou la ultima noastră seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Şi atunci nu ştiu dacă voi mai rezista tentaţiei de a mă întoarce la vechea mea meserie de stârnitor de antren! Va fi ultima noastră seară, căci duminică, după cum ştiţi, ne despărţim îndată după prânz. Şi eu zic aşa: haideţi să luăm ceea ce s-a întâmplat exact aşa cum a fost: un accident regretabil. Mai mult decât atât, vă propun să ne oprim în privinţa accidentului la discuţia din această dimineaţă. Seara, la restaurant, eu unul nu voi mai aduce vorba despre ce s-a întâmplat. E păcat să ratăm sejurul nostru, care promitea să iasă atât de bine. Ştiu că e greu de uitat, dar nu imposibil. De acord?
   Şi, fără să rămână împreună cu oaspeţii la micul-dejun, moderatorul părăsi restaurantul.
   Clincăiră timid tacâmurile pe la mesele cufundate în tăcere. Mai mulţi aruncară în jur priviri discrete, să vadă dacă nu cumva unii dintre invitaţi, descurajaţi de cele întâmplate şi sceptici în privinţa a ceea ce mai rămăsese din sejur, se vor ridica şi vor pleca. Se pare însă că cei mai mulţi ajunseră în scurt timp la părerea că ceea ce se întâmplase îşi avea sursa în destin şi că, aşa cum sugerase Gemi, nu ţinea de voinţa organizatorilor. Nu exista deci niciun motiv să rămână până la capătul micului-dejun cu ochii în farfurie şi cu gândurile cernite. Cecilia Brateş, observând că în această dimineaţă sunt numai trei la masa lor, îl aţinti pe Vadim cu o privire iscoditoare şi spuse:
   — Elvira văd că n-a venit. Ce, nu se simte bine?
   Domnul Stanciu renunţă pentru moment la ipostaza sa sobră şi strecură insidios:
   — Sper că n-a suferit un accident!
   — Vai, Paul, cum poţi să fii atât de grosolan! îl apostrofă doamna Brates. Altă dată numără măcar până la trei înainte de a vorbi, dacă ştii că te ia gura pe dinainte!
   — N-a prea putut să doarmă azi-noapte, minţi Vadim, şi m-a rugat s-o las să doarmă mai mult — ceea ce era adevărat.
   — Dar oare din ce cauză n-a putut să doarmă azi-noapte? întrebă doamna Brateş cu subînţeles.
   Vadim nu apucă să-i dea replica.
   — A fost văzută după miezul nopţii la biroul recepţiei, spuse domnul Stanciu.
   — Zău? tresări Vadim. Cine a văzut-o? Dumneavoastră?
   — Nu, nu eu. Cineva dintre „colegi”. Zvonurile circulă repede.
   — Mă mir că n-a circulat la fel de repede şi în privinţa domnului Colobreja, spuse doamna Brateş. Parcă aşa îi zicea, nu? Colobreja.
   — N-a avut când, fu de părere domnul Stanciu. A murit de atac de cord, parcă aşa a spus moderatorul. Cele mai multe atacuri de cord se întâmplă spre dimineaţă.
   — Paul ştie ce spune! se întoarse Cecilia spre Vadim, c-un zâmbet ironic. Nu-i medic, dar îl ţinea la curent fosta. Care nici ea nu era medic, dar, cum v-am spus ieri, lucra la spital ca asistentă medicală. Normal că era informată!
   Doi poliţişti treceau pe fâşia de mochetă care tăia salonul în două, îndreptându-se către fundul salonului, unde era bucătăria. Păşeau agale şi erau îmbrăcaţi ca doi astronauţi, în costume de motociclist, şi îşi ţineau în mână căştile albe.
   — Ăştia sunt de la poliţia rutieră, se pronunţă, expert, domnul Stanciu, după ce poliţişti trecură de masa lor.
   — Motocicliştii au venit să investigheze o crimă! chicoti Cecilia.
   — Ce ţi-a venit, dragă? o dojeni domnul Stanciu. Crimă? De unde ai mai scos-o şi pe-asta!
   — Ei, ziceam şi eu! retractă prompt doamna Brateş. Ştiu doar că orice moarte subită petrecută într-un loc public trebuie investigată. Aşa cere legea.
   Poliţiştii trecuseră deja de ultimele mese, când domnul Văduva, venind grăbit dinspre masa unde şezuse împreună cu Carmen şi cu perechea Bruno–Otilia, le ieşi în cale.
   — Bună dimineaţa. Am o plângere de făcut, li se adresă el precipitat.
   Poliţiştii se opriră. Era înalţi, mult mai înalţi decât domnul Văduva, impunători şi semănau între ei.
   — În legătură cu ce? îl întrebă poliţistul dinspre domnul Văduva.
   — Am fost împiedicat să părăsesc hotelul.
   — Când s-a întâmplat asta?
   — Azi-noapte.
   — Deci aţi vrut să plecaţi şi nu v-au lăsat. Cu cine aţi vorbit?
   — Cu unul din recepţioneri.
   — Şi ce v-a spus?
   — I-am cerut să cheme un taxi pentru mine şi mi-a răspuns că o asemenea clauză nu a fost prevăzută.
   — Unde nu a fost prevăzută?
   — Păi tocmai asta l-am întrebat şi eu: în ce contract n-a fost prevăzută? Din câte ştiu, n-a fost încheiat niciun contract.
   Poliţistul celălalt îşi rotea privirea peste capetele invitaţilor din salon, având aerul că nu vrea decât să-şi facă, aşa, o idee de ansamblu.
   — Staţi puţin, domnule. Ca să înţeleg. Dumneavoastră vă aflaţi aici la sejurul acela... organizat de Doamna Zenobia?
   — Zenobia Herescu, preciză celalalt poliţist, care stătea şi asculta.
   — Da. Sejurul „Divorţ fericit!”. Văd că sunteţi la curent.
   — Păi da. Hotelul Ţărmul Armoniei este arondat la secţia noastră de poliţie. Şi cum adică nu v-au lăsat să părăsiţi hotelul? Dar ştiţi ceva, domnule? Cel mai bine ar fi să faceţi o plângere scrisă. Oricum, nu putem s-o rezolvăm pe loc.
   — Dar lucrurile sunt foarte simple. Recepţionerul...
   — Ce vi se pare aşa de simplu? îl întrerupse poliţistul.
   — V-am spus, recepţionerul a refuzat să cheme un taxi pentru mine.
   — Vedeţi dumneavoastră, asta vine în contradicţie cu obligaţiile pe care un hotelier şi le asumă faţă de clientul său. Dar, cum să vă zic, nu este în contradicţie cu legea.
   — Am vrut încă de-atunci să sun la poliţie, îl informă domnul Văduva pe poliţist.
   — Şi? N-aţi sunat?
   — Am sunat... Am sunt la unu-unu-doi, dar n-a răspuns nimeni.
   Poliţistul îl cercetă neîncrezător:
   — Dumneavoastră vreţi să spuneţi că la apeluri de urgenţă n-a răspuns nimeni? Domnule, acolo serviciul este non-stop. Sunteţi sigur că aţi format corect numărul?
   Era cazul să mai insiste domnul Văduva? Ce altceva să-i mai spună? Că recepţionerul l-a luat peste picior, avertizându-l că e „îmbrăcat cam subţirel” şi că s-ar putea să-i fie frig afară? Să-i descrie privirea ironic-ameninţătoare a recepţionerului?
   — Faceţi cum v-am spus, domnule, îl sfătui poliţistul înainte de a-şi relua drumul către fundul salonului, într-un moment când colegul său deja făcuse câţiva paşi, luând-o înainte. Faceţi o plângere scrisă... şi mai stăm de vorbă după aceea.

   În general, invitaţii doamnei Zenobia îşi păstrau aceleaşi locuri la toate cele trei mese ale zilei — la micul-dejun, la prânz şi la cină. În general? Ba nu: s-ar putea spune că aproape fără excepţie se întâmpla aşa. Cei doi foşti sportivi cu care domnul Colobreja şi fetişcana aia a lui, Mihaela, stătuseră la masă, nu păreau prea afectaţi de dispariţia comeseanului lor şi de absenţa, firească, a tinerei sale concubine. Acum nu păreau afectaţi, şi nici înainte, rezervaţi de felul lor, nu păruseră impresionaţi de anvergura de persoană publică a domnului Colobreja, care dăduse interviuri prin ziare, şi mulţi i le şi citiseră şi iată că făcuseră şi comentarii — dacă elogioase sau nu, rămânea de văzut.
   Cei de la mesele de prin jur în schimb aruncau mereu priviri neliniştite spre masa cu pricina, apropiată de estrada acum goală, care se distingea prin cele două absenţe notabile, după cum cu o seară înainte se făcuse remarcată prin prezenţa colorată, ba chiar gălăgioasă, a domnului Colobreja. Absenţele însă, e lucru cunoscut — şi acceptat —, stârnesc îndeobşte nostalgii; iar celor absenţi li se iartă multe, dacă nu chiar aproape totul. În cazul de faţă, lavaliera bleumarin cu buline albe a domnului Colobreja era aceea pe care cei de faţă o regretau cel mai mult, trecându-i domnului Colobreja cu vederea faptul că se însoţise cu o tânără fluşturatică precum Mihaela.
   Doamna Mariana Vicol venise la hotel însoţită de iubitul ei, Sever Muşat, ambii cu acte de divorţ în regulă. Doamna Vicol avea acum drept în faţa ei, la distanţă de o masă, locurile goale ale domnului Colobreja şi al însoţitoarei sale. De la bun început îi displăcuse felul cum fetişcana se pisicea pe lângă bătrânul amant cu lavalieră şi considerase de-a dreptul cretine întrebările pe care o auzise aseară punându-i-le din când în când, vădind prin ele nu doar imaturitate ci de-a dreptul prostie.
   — Nu m-ar deranja dacă individa n-ar mai apărea până la sfârşitul sejurului, îi spuse doamna Vicol iubitului ei. Nu m-ar deranja deloc.
   — Eu, îi răspunse precaut domnul Muşat, m-aş feri să judec după aparenţe.
   Pesemne că ea nu se aştepta să fie contrazisă.
   — La ce aparenţe te referi? E doar o aparenţă că tânăra punea întrebări tâmpite şi că nu poţi avea încredere într-o paţachină ca ea?
   — Tocmai asta voiam să-ţi spun, iubito. Nu de puţine ori persoanele aparent uşuratice dovedesc, în cazuri de criză, mai multă tărie de caracter şi responsabilitate decât persoanele sensibile şi capabile de empatie. Da, responsabilitate şi spirit întreprinzător. Chiar am cunoscut o asemenea persoană. Pentru toţi care o cunoşteau a fost o surpriză uriaşă când i-a murit un frate...
   — Adică tu vrei să spui că proasta asta de Mihaela e capabilă de spirit întreprinzător? îl întrerupse doamna Vicol cu un început de iritare în glas.
   — Nu ştiu, replică domnul Muşat. Rămâne de văzut.
   Doamna Vicol îi aruncă o privire compătimitoare.

   — Ia uitaţi-vă cine vine! strigă înveselită Cecilia Brateş arătând spre culoar, unde toţi o zăriră apropiindu-se pe Elvira. Strigase atât de tare şi cu atâta voioşie, încât domnul Stanciu se văzu nevoit să-i atragă atenţia, discret, ce-i drept, că momentul era nepotrivit pentru o asemenea izbucnire. — Ce vă spuneam! continuă Cecilia pe acelaşi ton, fără a lua în seamă observaţia partenerului. Uite-o că vine şi ne-aduce veşti! Ai aflat, Elvira dragă?
   Reticentă, Elvira îşi ocupă locul. Nu renunţase nici acum la ochelarii de soare.
   — Da, răspunse ea, am trecut pe la recepţie.
   Lui Vadim îi trecu prin minte s-o întrebe pe la ce oră a trecut; dar încă o dată îşi spuse că nu avea niciun drept s-o facă.
   — Şi? insistă Cecilia. Ce părere ai? Ghinion! Ghinion pe capul domnului Colobreja, ghinion şi pe capul nostru, că ne-a stricat sejurul!
   — Eu sper că nu, spuse Elvira pe un ton neutru. Astfel de lucruri se întâmplă. Domnul Colobreja avea o vârstă.
   — Avea o vârstă şi era un ticălos, replică tăios domnul Stanciu.
   Elvira se întoarse spre el şi îl privi cu atenţie prin ochelarii fumurii:
   — Credeţi?
   — Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni Cecilia. Unde se adună divorţul se adună laolaltă şi ticăloşia.
   Elvira îi acordă şi ei aceeaşi atenţie.
   — Sper totuşi, replică ea, că grupul nu-i pentru dumneavoastră o companie neplăcută.
   — O! ne-am întors la „dumneavoastră”, dragă Elvira? Ca să fim într-o companie plăcută, întâi şi-ntâi trebuie să ne simţim apropiaţi unii de ceilalţi. Nu?
   — Scuze, Cecilia, spuse Elvira. Am uitat pentru moment. Promit să nu se mai întâmple.
   Din nou, Vadim se simţi spectator. Nu apucase să scoată o vorbă. Se uită în urma Elvirei cum se duce să-şi ia de mâncare la bufetul suedez.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (13)*

   Capitolul 8

Nu bătuse încă miezul nopţii când se porni să ningă. Vadim rămase să privească pe fereastră din camera sa, de la înălţimea etajului trei, cum peste parcarea luminată şi peste capotele maşinilor abandonate acolo se aşterne încetul cu încetul un acoperământ alb. Totuşi acoperământul nu era chiar alb: din nori, din întunericul nopţii, din muntele sumbru care se înălţa ca un perete în spatele hotelului se cernea odată cu ninsoarea o lumină roşiatică, fără umbre, parcă din altă lume. Totul se vedea ca printr-o uriaşă lupă, până la cele mai mici amănunte; deşi sub acel acoperământ de zăpadă maşinile din parcare se deosebeau tot mai puţin una de alta, inclusiv Ferrari-ul roşu al lui Bruno, din care rămânea la vedere tot mai puţin roşu. Curios, Vadim îşi încordă auzul să perceapă vreun sunet venind prin pereţi din camerele alăturate, de la „colegii” săi de sejur, pe care îi urmărise producându-se pe estradă în seara care tocmai se încheiase, sau comentând în particular la mesele din jurul său. Nu auzea nici ţipenie, de parcă invitaţii hotelului, cu toţii morţi de oboseală, s-ar fi culcat fără a zăbovi nicio clipă şi s-ar fi cufundat instantaneu într-un somn adânc. Elvira îl anunţase că se va întoarce mai târziu fiindcă îşi descoperise o prietenă în grupul de invitaţi şi ţinea neapărat s-o viziteze la ea în cameră. Fireşte, Vadim nu-i ceruse amănunte. Se aştepta ca şi în noaptea asta să vadă o ambulanţă sosind la hotel. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, era gata să dea fuga jos în hol şi să vadă cu ochii lui despre ce era vorba — cum sanitarii sosiţi, sau doctori, ce-or fi fost, existau în realitate şi aveau ceva de făcut în hotel, nu erau o fantasmă, cum încercase recepţionerul să-i sugereze. Cât stătu însă la fereastră, parcarea hotelului şi peronul de la intrare rămaseră pustii în lumina roşiatică a zăpezii proaspăt căzute. La un moment dat vârfurile brazilor se înclinară, şuieratul lor se auzi chiar şi prin fereastra închisă, semn că se înteţea vântul. Îşi aminti de Saviana şi se întrebă ce ar mai putea să-i povestească din tot ce i se întâmplase. Probabil că nu mare lucru. Îl interesa tot mai mult sejurul sub deviza „Divorţ fericit!” — cu siguranţă avea să rămână până la capăt, indiferent ce planuri avea Elvira cu el. Jos în salon „colegii” se ambalaseră, discuţii avuseseră loc nu doar pe estradă ci şi la mese, nu între patru ci între opt ochi. Fără voia sa îi ajunseseră la ureche vorbele unui tip de la o masă apropiată: Dacă seara în pat, alături de soţie, mă gândeam neîncetat şi evocam iarăşi şi iarăşi scene de sex pe care le trăisem cu o iubită din tinereţe sau cu alta, nu înseamnă oare că îmi înşelam soţia? Pot să neg asta? Nu pot! Vorba aceea: nu cu fapta, ci cu gândul am păcătuit!... Cei de la masa tipului făcuseră haz, chiar dacă nu mai erau tocmai tineri, dar ceva se înfiripa mai degrabă grav, dacă nu chiar de rău augur, şi prindea contur în sânul acelei mici comunităţi de patru persoane şi tindea să contamineze şi mesele din jur. Nu, Vadim nu avea să-i povestească nimic Savianei. Absolut nimic. Fiindcă ceea ce se petrecea era tot mai puţin credibil. Noaptea de adio petrecută cu Dana, soţia lui, de care încă nu divorţase oficial, era ultima întâmplare din viaţa sa recentă, care mai putea fi povestită cu şanse de a trece drept reală.
   Vadim se gândi că altceva nu mai avea de făcut decât să se bage şi el în pat. Era însă puţin probabil să poată adormi repede. Poate că totuşi Elvira nu avea să întârzie prea mult. În aşteptarea ei, deschise minibarul frigorific, cercetă în lumina albă din interior sticlele miniaturale cu băuturi şi îşi alese un flacon de coniac Remy Martin. Da, se respectau, aşa cum se lăudase Gemi: aveau de toate... Nu putea să fumeze însă în cameră fiindcă Elvira ar fi simţit la întoarcere fumul de ţigară şi l-ar fi dojenit. Aşa că îşi turnă într-un pahar, îşi aprinse o ţigară şi, cu paharul în mână, ieşi pe coridor, oprindu-se la scrumiera cu picior înalt din apropierea uşii. Trecuseră minutele şi acum era deja fără doar şi poate: sâmbătă.
   Tele-Omega, îşi spuse în gând — şi când îşi ridică privirea, Frumuşica stătea în picioare şi fuma la cealaltă scrumieră cu picior, la o oarecare distanţă, pe coridorul discret luminat şi tăcut. Îşi ţinea braţele încrucişate la piept sau mai degrabă se îmbrăţişa şi ţigara îi fumega între degete.
   — S-au retras cu toţii în camere şi dorm liniştiţi, îi spuse când fu lângă el. E plăcut.
   — De unde ştii că dorm liniştiţi? o întrebă.
   Pentru ea nu părea să fie ceva foarte important. Ridică din umeri nepăsătoare şi spuse:
   — Nu vrei să intrăm la tine?
   — N-aş vrea să simtă Elvira c-am fumat înăuntru, se scuză Vadim. Nu poate să sufere mirosul de ţigară.
   — Atunci, mergem pe balcon.
   — Pe balcon? se arătă el surprins. Păi camera n-are balcon.
   — Ba da, are. Hai să-ţi arăt.
   Traversară camera spre fereastră, unde Frumuşica deschise o uşă laterală mascată de o draperie şi se pomeniră afară, în frigul plăcut şi înviorător al nopţii.
   — Poate fi frumos şi în luna martie la munte, spuse Frumuşica. Şi, cu buza de jos scoasă în afară, suflă fumul în sus, ca şi cum ar fi fost în interior, în timp ce cu o mână îşi îmbrăţişa braţul celălalt, în care fumega ţigara. — Viscoleşte, dar nu-i frig... Mai sunt ferestre luminate, observă ea. Nu toată lumea s-a culcat.
   — Într-adevăr, nu s-au culcat toţi. Deşi nimeni n-are televizor în cameră. Şi nici semnal pentru mobil, din câte ştiu. Nici măcar pentru Tele-Omega, glumi Vadim. Dar îmi închipui că tu nu te pricepi la semnale. Doar ai pozat pentru ei, nu?
   — E un fel de bruiaj, spuse ea. Cum îţi închipui că nicio reţea n-are semnal pe un versant atât de expus!
   — Deci, după părerea ta suntem minţiţi, conchise el. Cu ce scop?
   — N-are importanţă, atâta vreme cât lumea se simte bine.
   — Chiar se simte oare? Mie mi s-a părut că unii au fost iritaţi.
   — Tu ai fost iritat?
   — Eu? Nu, eu n-am fost iritat. Deloc. Şi luă o gură de coniac Remy Martin. — Să-ţi aduc şi ţie? o întrebă.
   — Nu, mulţumesc, eu nu beau niciodată.
   — Niciodată în timpul serviciului! completă el în glumă, Şi râse cu voioşie.
   — Deci nu te-a iritat nimic? îl iscodi ea. Nici noua ta companie? Când a oprit maşina în dreptul panoului, cred că aveai totuşi alte aşteptări.
   — Nu, în momentul ăla chiar n-aveam nicio aşteptare. Doar mă uitam la panou. Şi făceam tot felul de... presupuneri.
   — Niciun nou angajament! insinuă ea.
   Dar Vadim consideră că ea spusese esenţialul, şi confirmă în deplină linişte sufletească:
   — Da, niciun nou angajament.
   Din punctul de vedere al administraţiei hotelului trebuie că era încă vineri: noaptea de vineri spre sâmbătă.

   Liftul îi lăsă pe foştii soţi Văduva departe de uşa camerei lor de la etajul patru. Avură de străbătut coridorul lung şi tăcut, călcând pe mocheta albastră, care înăbuşea zgomotul paşilor. Alte două foste sau actuale perechi îi însoţiră o bucată de drum pe coridor, păşind la ceva distanţă în faţa lor, până când se opriră fiecare la uşa camerei lor şi dispărură înăuntru. Ar fi fost plăcut să tot mergi astfel pe mocheta moale, dacă n-ar fi fost impresia foarte recentă şi foarte neplăcută lăsată de estradă şi de întreaga ambianţă din restaurant. Înainte ca Andrei să descuie uşa, Carmen se întoarse spre el şi cu o expresie de nesfârşit regret, îi spuse:
   — Îmi pare rău, Andi. Îmi pare tare rău de tot ce s-a întâmplat.
   Andrei descuie uşa şi o lăsă să treacă înaintea lui.
   — De ce anume îţi pare rău? Că m-ai adus la hotelul ăsta, sau că m-ai obligat să mă urc pe estradă? Sau de povestea cu prietenul tău din tinereţe?
   Carmen rămase la marginea holişorului de la intrare, observând cu o strângere de inimă expresia de încrâncenare şi de refuz al lumii de pe faţa lui. Nu îi era străină acea expresie. Deşi ultimii doisprezece ani el şi-i petrecuse în altă casă, în altă ţară, în alt timp, nu i se şterseseră din amintire stările de muţenie încruntată ale fostului ei soţ. Dimpotrivă, parcă noul capăt de viaţă se reînnoda în chip miraculos cu cel vechi, ştergând cei doisprezece ani de absenţă. Spuse, încercând o vagă ironie:
   — Trebuie să te împac din nou, Andi?
   — Nu-i nevoie, răspunse el, la fel de sumbru. Plec.
   Spunând asta, se aplecă să deschidă fermoarul de la vechea lui sacoşă de voiaj cu buzunar pentru racheta de tenis. Dar timpul nu mai era acelaşi. Carmen nu mai avea puterea să insiste. Rosti cu greu:
   — Cum vrei tu, Andi. Nu pot să te opresc.
   El intră în baie după micile sale obiecte personale de pe policioara de sub oglindă. Fusese o după-amiază obositoare şi o seară încă şi mai obositoare şi regretul pentru cele întâmplate se amesteca cu oboseala, iar rezultatul era o ceaţă sufletească plictisitoare, cât să ajungă pentru un întreg sejur la hotel.
   — Şi cu ce ai să pleci? îl întrebă.
   Andrei ieşise din baie şi se aplecase din nou peste sacoşa lui ponosită.
   — Cu taxiul. La fel cum am venit.
   Mai era ceva de spus? Ceva de întrebat? Ceva de răspuns? Coridorul aştepta încă şi mai pustiu decât la venire. Aştepta sosirea dimineţii, când luminile aveau să rămână aprinse. Rămâneau tot timpul aprinse. Apoi avea să vină o nouă înserare — pentru alţi oameni: pentru cei rămaşi... Pe fereastra de la capătul coridorului se vedea că începuse să ningă. Poate chiar să viscolească. Ce taxi avea să vină pe o asemenea vreme?... Cineva dintre cei care comentaseră pe la mese în cursul după-amiezii se dăduse mare. Andrei nu îşi amintea chipul celui care vorbise. Spusese: Câteodată ni se pare că cineva drag din tinereţe nu ne iese din suflet. De pildă eu am visat-o o dată pe fosta mea soţie. Mergem undeva şi ea era în spatele meu. O simţeam, îi simţeam prezenţa şi plângeam. Plângeam după vremurile când încă se mai putea face ceva pentru a ne salva... Uneori vorbim de adevăratele noastre sentimente. Adevărate? Ce înseamnă că sunt adevărate? Dacă mă întreabă cineva, spun că o urăsc. Dar altcineva spune: O urăşti? Ţi se pare! În realitate, tânjeşti după ea. Ai tânjit toată viaţa fără s-o ştii... Cum ştim care sunt adevăratele sentimente? Unde se ascund ele? În ce loc? De unde ştim că acelea sunt adevărate şi nu ceea ce simţim zilnic?... Prostii!... Gata, liftul suna din clopoţel şi oprea în holul hotelului, acel hotel cu nume caraghios, Ţărmul Armoniei. Unde putea să existe un ţărm al armoniei?
   Andrei i se adresă recepţionerului:
   — Te rog să-mi chem un taxi.
   Recepţionerul nu se arătă foarte surprins. Mai degrabă indiferent.
   — Plecaţi, domnule Văduva?
   — Văd că îmi ştii numele.
   — V-am urmărit astă-seară pe estradă, domnule Văduva. După părerea mea, dacă îmi permiteţi, aveaţi toată îndreptăţirea din lume să fiţi supărat pe fosta dumneavoastră soţie.
   — Zău? Ai fost în salon?
   — Nu, domnule Văduva, v-am urmărit pe monitor, în sala de monitorizare.
   Domnul Văduva fu izbit de această mărturisire şi i se păru că îndărătul politeţii mieroase a recepţionerului se ascunde ceva neaşteptat de brutal.
   — Deci suntem supravegheaţi în orice moment! trase el concluzia.
   — E în folosul dumneavoastră, domnule. Toate marile hoteluri care se respectă au supraveghere centrală.
   — Aveţi şi sus în camere aparate de supraveghere? Aveţi şi în baie? Pe unde mai aveţi?... Deodată îşi aminti cum înainte de a ieşi din cameră, Carmen îl întrebase cu o voce obosită şi poate duioasă: Nu-mi spui nici la revedere, Andi? El făcuse un efort şi îi spusese: La revedere, Carmen... Era intolerabil. Nu mai avu răbdare să asculte explicaţiile recepţionerului despre supraveghere, şi adăugă precipitat: — Aşadar, cu taxiul cum rămâne? Îl chemi, sau nu? Parcă am reţinut că aveţi telefon aici la recepţie.
   — Mă tem, domnule Văduva, că nu vă pot satisface doleanţa?
   — Vrei să spui că nu funcţionează telefonul? Sau ce?
   — Ba telefonul funcţionează, domnule, dar nu a fost prevăzută o asemenea clauză.
   — Clauză! ţipă domnul Văduva. Ce clauză? Unde nu a fost prevăzută clauza? Ce, am încheiat vreun contract? Andrei ţipase aproape isteric, trebuia să recunoască în sinea sa, iar acum furia îi umplea tot pieptul, împiedicându-l să respire. — Îţi dai seama ce spui! Asta se cheamă sechestrare de persoană!... Observă în ochii recepţionerului celui fără nume o siguranţă de sine complet deplasată, iar undeva mai în adânc o luminiţă ironică. — Şi ce-o să-mi faceţi dacă ies pe uşă şi plec pur şi simplu? O să mă împiedicaţi? Aveţi gorile aici la hotel?
   — O să vă fie frig afară, domnule Văduva. Vă văd cam subţirel îmbrăcat. Pe lângă asta, e foarte departe de orice localitate. Şi chiar dacă ar fi aproape, să zicem, la ora asta nu circulă niciun autobuz.
   — Dar la poliţie pot să sun? Am voie să sun la poliţie?
   Furia îl înăbuşea. Calm, recepţionerul scoase de sub tejghea un telefon clasic, cu fir, şi i-l puse în faţă.
   — Vă rog, domnule Văduva. Aveţi toată libertatea să sunaţi unde doriţi dumneavoastră.
   Andrei îi aruncă tânărului impertinent o privire întunecată şi smulse receptorul din furcă pentru a-l duce la ureche. Da, avea ton. Surprinzător, dar avea. Formă unu-unu-doi şi aşteptă.
   — Nu mai aveţi de stat decât o zi şi jumătate, domnule Văduva, vorbi recepţionerul. Era în continuare politicos. Asta însemna că îi era teamă de poliţie. Totdeauna hotelierii evită să aibă de a face cu poliţia. Dar unu-unu-doi nu răspundea. Îl fixă indignat pe tânărul recepţioner.
   — Ce, ţi-e milă de mine?
   — Nu mi-aş putea permite să-mi fie milă de dumneavoastră. Şi nici n-aş avea de ce. Ştiu că Doamna Zenobia s-a străduit din răsputeri să organizeze cât mai bine întâlnirea. Poate că n-a putut să prevadă totul până la cele mai mici detalii. Sunt sigur că mizează pe înţelegerea distinşilor invitaţi ai domniei sale.
   În receptor se auzea în continuare apelul îndepărtat, parcă dintr-altă lume.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (12)*

   Capitolul 7 (3)

— Gata cu dansul? strigă moderatorul plin de vervă şi de voioşie după ce ajunse la microfonul de pe estradă. Ei, văd că mai sunt doar vreo două perechi pe ring! Nu vă sfiiţi. Continuaţi. Pe mine nu mă deranjează. Ştiu din proprie experienţă că se poate auzi la fel de bine şi în timp ce dansezi... Aşadar, iată-ne la un adevărat cabaret! Îţi face plăcere să te uiţi! Lumea mănâncă, bea, se distrează, iar alţii, în speţă eu, asigură spectacolul! Cu deosebirea că aici avem un spectacol cu participarea spectatorilor. Nu aveam în program aşa ceva, dar aşa s-a nimerit! Încă o dată se dovedeşte că divorţul nu-i împiedică pe oameni să se simtă bine.
   Gemi, tăcând pentru câteva momente, cu microfonul ţinut la gură doar aşa, de amuzament, îşi roti privirea încântată peste mesele animate de pe tot cuprinsul salonului, mici lumi clincăind de tacâmuri şi de pofte mărunte şi nevinovate.
   — Şi uite-aşa, spuse el cu voioşie, ne facem prieteni fără să ne dăm seama cum şi de ce. „Prieteni la Ţărmul Armoniei”, ce ziceţi de un asemenea titlu de roman, domnule Viorel Marinescu? Îi făcu invitatului un semn amical cu mâna peste capete, iar domnul Marinescu îi răspunse neaşteptat de prompt în acelaşi fel, şi încă cu şi mai multă însufleţire îi răspunse însoţitoarea sa, Adina Mircioiu, toată numai zâmbet prietenos. Dar dacă vă apucaţi de o asemenea treabă, aveţi grijă pe unde vă păstraţi însemnările cu nume de personaje, nu cumva să treziţi suspiciuni în familie!... Domnul Marinescu se pare că îi răspunse: Nicio grijă!, dar vocea sa, din cauza antrenului din salon şi în lipsa unui microfon, nu răzbătu prea departe.
   — Salutare, domnule Colobreja! Gemi îi făcu şi lui semn cu mâna peste capete, făcându-i onoarea să-l includă pe lista prietenilor de la Ţărmul Armoniei... Daţi-mi voie să mă întrerup pentru câteva secunde pentru a le mulţumi prietenilor noştri instrumentişti, care ne părăsesc în seara asta... Mulţumiri saxofonistului nostru, Nelu Barbu! A fost o seară minunată!...Şi încă mai este, doamnelor şi domnilor, dar va fi de aci încolo fără muzică, se grăbi el să atenueze o eventuală dezamăgire a publicului cauzată de interpretarea greşită a cuvintelor sale, cum că seara ar fi fost pe cale de a se încheia şi pentru oaspeţi... Saxofonistul se înclină în faţa publicului, scoase din ham cârligul saxofonului şi puse instrumentul pe scaun... Mulţumim, Nelu Barbu! Mulţumim şi bateristului nostru Bebe Naidin! Mulţumim şi basistului Teo Andronescu precum şi pianistului nostru Marius Lungu. Pianistul lansă o ultimă trenă de note romantice şi se ridică de pe scaun înclinându-se în faţa publicului... Mulţumim! Vă aşteptăm şi mâine... Şi în timp ce instrumentiştii coborau de pe estradă, reluă dialogul cu domnul Colobreja... — Tocmai îl salutam pe distinsul nostru invitat, domnul Maxim Colobreja. Adio, domnule Colobreja!
   — De ce adio, Gemi dragă? Domnul Colobreja se ridică de la masă contrariat şi în acelaşi timp amuzat. Vrei să-mi dai papucii?
   — Nu. Adio, în sensul că vă luaţi adio de la estradă, dragă domnule Colobreja. V-aţi luat porţia!
   — Nu se ştie niciodată!
   La distanţă, domnul Colobreja era în vervă şi protesta amical.
   — Sâmbătă sunt trei ceasuri rele! îl avertiză Gemi la fel de amical.
   — Azi e vineri, Gemi dragă, ai uitat?
   — Ştiu. Sâmbătă e mâine.
   Domnul Colobreja făcu în glumă, cu braţul, un gest de lehamite de a continua războiul absurdităţilor cu moderatorul şi se aşeză la loc pe scaun.
   — Am reţinut ce a spus ieri domnul Marinescu, îşi continuă Gemi show-ul. Că există un mister al femeii. Da? Toată lumea e de acord cu asta. Deşi prietenul nostru scriitorul pretindea că bărbaţii pot fi la fel de interesanţi. Pot fi oare, mă întreb eu, şi vă întreb? Răspunsul este: poate că pot fi. Dar nu sunt! Să fim serioşi, domnilor! După cum observaţi, mă adresez dumneavoastră, domnilor, şi vă cer să încercaţi să fiţi obiectivi. Suntem noi, bărbăţii şi femeile, aceeaşi specie? Eu zic că nu. Nu-i ideea mea, dar vă spun că subscriu la ea sută la sută! Cum să fim aceeaşi specie, dacă suntem cu totul altfel? Să nu credeţi, doamnelor şi domnilor că pledez pentru divorţ! Adică, sigur, cineva, auzindu-mă şi fiind de acord cu mine, ar putea să spună: Păi sigur! dacă suntem două specii diferite, e normal să nu putem convieţui. Eu spun însă că suntem două specii diferite osândite să trăiască împreună! Ce ziceţi de-o asemenea idee? Cred că în asta stă misterul. Nu zic că femeia n-ar fi un mister!... Să mă scuze doamnele... misterioase! Uitaţi-vă la apucăturile bărbaţilor şi comparaţi-le cu apucăturile femeilor. Diferă ca de la cer la pământ. Ştiţi cum se spune, bărbaţii vin de pe Marte, femeile vin de pe Venus! La planete mă refer, desigur. Bărbaţii au în sânge spiritul războiului, femeile aduc pacea şi reconcilierea. Şi bineînţeles dragostea! Cel puţin, teoretic. Nu vreau să mă întorc cu gândul la Antichitate şi la Evul Mediu, când bravura militară era singura virtute a bărbaţilor. Nu vreau nici să fac elogiul faptelor de vitejie ale militarilor bărbaţi în vremurile moderne. Ceea ce observ este că de când bravura militară a încetat să mai fie apreciată, spiritul războinic al bărbaţilor s-a refugiat în căsnicie!... Un cor aprobativ de voci feminine amestecate cu aplauze se ridică de la multe din mesele din salon. — Aşa este, doamnelor, aveţi toată îndreptăţirea din lume să aplaudaţi. Dumneavoastră sunteţi cele care întotdeauna au avut de tras ponoasele.
   La masa lui foarte apropiată de estradă, domnul Colobreja sări în picioare, prefăcându-se indignat:
   — Păi bine, Gemi, tu de partea cui eşti! Tu, bărbat, îi ataci pe bărbaţi? Păi ce fel de bărbat eşti tu?
   — Păstraţi-vă calmul, domnule Colobreja, îi replică moderatorul, cu un început de iritare, pe care tonul său mucalit nu reuşi să o acopere în totalitate. În acest salon sunt apărate interesele celor care le merită!... Doamnele de la toate mesele, mai entuziaste ca oricând, săriră în apărarea lui Gemi, stârnind o hărmălaie fără precedent, astfel că domnul Colobreja fu silit să se aşeze la loc.
   — Interesele şi meritele! reluă moderatorul punând accentele unde trebuie şi făcând, bine dispus, cu ochiul către sală. Sunt total de acord cu doamna care a spus că bărbaţii, una-două, se bosumflă din te-miri-ce şi după aceea femeile sunt nevoite să irosească o viaţă întreagă să-i împace. Este aici doamna care a spus asta?
   La început nicio doamnă din salon nu se arătă dispusă să-şi asume acele cuvinte. Carmen se ridică de la masă, parcă fără voia ei, contrariată — deşi cu oarece întârziere —, stârnind protestele fostului ei soţ:
   — Mă faceţi să cred într-o minune, domnule Gemi... începu Carmen. De unde ştiţi dumneavoastră ce am vorbit eu între patru ochi cu fostul meu soţ?
   — Vă rog, doamnă Văduva, nu mă faceţi să mă simt mai bătrân decât sunt: Gemi, pur şi simplu. De acord? Dar de ce nu poftiţi sus pe estradă?
   Carmen dădu să iasă de la locul ei.
   — Carmen, nu te prosti! îi şuieră Andrei, mânios, uitând pentru moment că nu mai erau de mult ceea ce se cheamă un cuplu.
   — Da’ de ce, Andi, îi replică ea, extrăgându-se din spaţiul îngust dintre scaun şi masă. Anumite lucruri trebuie spuse.
   Iat-o deja în mers printre mese, către estradă, unde Gemi, curtenitor, o aştepta la capătul celor două trepte, făcând observaţia că:
   — Nici măcar nu e prea sus. Nu vă înţeleg îngrijorarea, domnule Văduva. Poftiţi, doamnă Văduva. Îi întinse mâna şi o ajută să urce pe estradă. Bine aţi venit, stimată doamnă.
   — Dacă vrei egalitate, dragă Gemi, nu mă face nici tu să mă simt mai bătrână decât sunt. Mai ales că eu aş avea mai multe motive — ştii la ce mă refer. Zi-mi deci Carmen. Da?
   — Nici nu ştii ce mă bucur, Carmen! exclamă Gemi. Şi părea cât se poate de sincer. Mă bucur de fiecare dată când cineva poate să facă un lucru, indiferent ce, din toată inima, fără să fie nevoie să ceară încuviinţarea altcuiva. Sunt sigur, dragă Carmen că nici tu nu te aşteptai să ajungi aşa de repede aici pe estradă. Dar iată-te! Gemi îi strecură în mână un microfon. Aşadar, Carmen, e adevărat că voi femeile trebuie să vă irosiţi ani din viaţă ca să ne împăcaţi pe noi bărbaţii când ne burzuluim. Şi ne burzuluim, nu glumă! Sunt de acord, ştiu asta. Părerea mea era că asta vine tot din spiritul războinic al bărbaţilor, defulat, vorba lui Freud. Problema e că noi am face bine să şi avem motive să ne burzuluim.
   — Şi chiar crezi în povestea aia cu două specii diferite? îl întrebă Carmen. Râse amuzată. — Specii diferite! Mda. Interesant.
   — Specii diferite, da, dar care se iubesc una pe alta, rosti el cu graţioasă voluptate. Se iubesc şi au nevoie una de alta.
   — Şi uneori se duşmănesc, completă Carmen cu realism.
   — Da, din păcate. Aşa e. Ar trebui să punem umărul cu toţii şi să schimbăm lucrurile. Dacă mai pot fi schimbate. Tocmai de aceea aş fi dorit să aud şi părerea domnului Văduva. Crezi că ar accepta să urce şi domnia sa pe estradă, dragă Carmen.
   — Eu sper că da, răspunse Carmen. Şi se întoarse spre fostul ei soţ, peste mese: — Hai, Andi, te rog. Fă un efort. E bine să învăţăm unii din greşelile altora.
   Vocea domnului Văduva se auzi depărtată şi ostilă. Se încăpăţâna să refuze invitaţia lui Gemi şi a fostei consoarte. De aceea nu puţini fură aceia care se mirară văzându-l că o porneşte totuşi către estradă. E drept, greoi şi fără chef şi cu aerul său veşnic morocănos.
   — E mai bine, domnule Văduva, îl întâmpină Gemi la capătul scăriţei, afişând un aer amical ponderat, potrivit cu firea invitatului său. E un exerciţiu bun pentru toată lumea. Încerc şi eu să-mi imaginez cum e când se-adună toate amărăciunile vieţii.
   La masa domnului Colobreja, însoţitoarea acestuia, Mihaela, se apropie de urechea mult mai vârstnicului ei concubin şi îi şopti pe un ton admirativ: — E un adevărat vrăjitor Gemi ăsta, dacă a reuşit să-l pună în mişcare pe ursul de Văduva! Domnul Colobreja nu îşi desprinse ochii de estradă, inexpresiv ca un sfinx acru.
   — Asta ce-nseamnă? i se adresă domnul Văduva moderatorului. Că trebuie să vă imaginaţi amărăciunile altora? În viaţa dumneavoastră totul a fost senin şi neted?
   — Nicidecum, domnule Văduva. De amărăciuni nu duce nimeni lipsă. În ce mă priveşte, tot ce am făcut a fost să încerc, cum să spun, nu să uit de amărăciuni ci să trec peste ele.
   — Foarte frumos din partea dumitale. De fapt, ce m-a făcut să vin totuşi pe estradă a fost ceea ce ai spus dumneata un pic mai înainte. Că trebuie să avem şi motive să ne burzuluim.
   — Da, aşa am spus. Şi nu-i aşa?
   — Foarte bine. Dar hai să renunţăm la cuvintele şăgalnice, cu care dumneata îţi faci spectacolul. Hai să spunem „motive de supărare”. Nu „de burzuluială”. De acord? Văd că fosta mea consoartă, care se laudă că şi-a păstrat numele meu...
   — Dar ţi-am explicat de ce, Andi dragă, îl întrerupse Carmen cu un aer dezamăgit. Nu mă laud.
   — Lasă, nu mai începe alte explicaţii. Ceea ce vreau să-i reamintesc fostei mele consoarte, care se plânge să femeile sunt condamnate să-i împace pe bărbaţii năzuroşi...
   — Staţi puţin, domnule Văduva, îl întrerupe Gemi. Ca să înţeleagă toată lumea. Deci care-i povestea dumneavoastră? Acum doisprezece ani aţi părăsit-o pe Carmen pentru a vă recăsători cu o altă femeie, da?
   — Dar văd că eşti foarte bine informat, domnule Gemi!
   — Face parte din meserie, explică moderatorul.
   — Da şi nu, replică Andrei. Ştii cumva şi cum o cheamă pe ce-a de-a doua soţie a mea?
   — De care de asemenea aţi divorţat... Şi dacă v-aş spune că-i ştiu numele, aţi fi foarte burzuluit, domnule Văduva?
   Râsete răzleţe se ridicară din salon. Chelnerii plecaseră, muzicanţii de asemenea, aproape nimeni nu mai mânca şi salonul întreg era relaxat, poate chiar un pic obosit.
   — Nu m-aş mira prea tare. Ceea ce sunt sigur că nu ştii dumneata, şi văd că la rândul ei Carmen se preface că a uitat, este că n-am plecat aşa, fără niciun motiv, doar fiindcă mi s-au aprins călcâiele după una tinerică.
   „Şi focoasă!” strigă cineva din sală, prompt, cu o voce spartă, stârnind hazul multora din restaurant.
   — Da, mă rog, şi focoasă, acceptă domnul Văduva. Carmen poate crede că eu nici n-am băgat de seamă povestea cu Nestor.
   — Staţi-staţi-staţi! Ceva îl făcuse pe Gemi să se panicheze şi să se repeadă, ridicând braţele spre interlocutorul său, să-l împiedice să continue. — Domnule Văduva, nu uitaţi că nu suntem între patru ochi! Suntem în public, încă o dată vă spun: lumea care vă priveşte trebuie să înţeleagă. Cine este Nestor?
   — Întrebaţi-o pe Carmen, răspunse Andrei, pornit. Când s-a întâmplat toată povestea, ea poate crede că a trecut neobservată. Nu, n-a trecut. Doar că eu n-am dorit să fac din asta un scandal. Şi nu, ceea ce s-a întâmplat n-a durat o zi sau două, sau trei. A durat luni de zile. Aşa că nu vreau să mi se scoată pe nas că m-am comportat iresponsabil când am părăsit-o.
   — Vai, Andi, spuse doamna Văduva cu vocea gâtuită de emoţie, era mai bine când eram numai între noi doi. Nu trebuia să ne urcăm pe scenă, îmi pare rău.
   — Nu trebuie să-ţi pară rău, Carmen, interveni moderatorul. De altfel, chiar tu l-ai chemat pe fostul tău soţ, în ideea că — te citez — „e bine să învăţăm unii din greşelile altora”. Deci cum e cu Nestor? Cine este, sau a fost, Nestor, ne spui?
   — Nestor a fost un băiat, spuse Carmen, la fel de emoţionată, un coleg de serviciu.
   — Ai avut o relaţie cu el? o întrebă abrupt Gemi.
   — O relaţie? repetă Carmen încurcată, ca şi cum în prima clipă i-ar fi scăpat sensul cuvântului. Da, cred că se poate spune şi aşa.
   — Când s-a întâmplat asta? vru Gemi să ştie.
   — Acum... vreo treizeci şi cinci de ani.
   — Stai puţin! tresări el. Treizeci şi cinci de ani? Vrei să spui că a fost cu mai bine de zece ani înainte ca soţul tău să te părăsească? Moderatorul se întoarse către Andrei: — Cum, domnule Văduva, am înţeles eu bine? Relaţia lui Carmen cu un băiat, veche de peste zece ani, a fost pentru dumneavoastră motiv de a vă părăsi consoarta?
   — Unele lucruri nu se uită, explică sumbru domnul Văduva.
   Moderatorul era înclinat să admită că da, într-adevăr, unele lucruri nu se uită. La o masă dintre cele multe din salon, de unde Carmen şi Andrei plecaseră nu cu mult timp în urmă, Bruno se întoarse către noua sa parteneră: — Otilia, nu crezi că femeia asta merita o soartă mai bună? A avut ghinion cu acest neisprăvit al ei. — Se pare că totuşi ea l-a rugat s-o însoţească aici la Ţărmul Armoniei, îi răspunse Otilia. La care Bruno clătină din cap râzând resemnat: — Mda, complicate sunt căile Domnului!
   — Vrei să ne povesteşti, Carmen, ce s-a întâmplat atunci, cu mulţi ani în urmă, în relaţia ta cu Nestor?
   Moderatorul se depărtă doi paşi către marginea estradei, astfel ca doamna Văduva să rămână singură în centrul atenţiei, cu toate privire aţintite spre ea, ca şi cum s-ar fi aflat pe o scenă, într-un spot oval de lumină.
   — Era colegul meu de serviciu, începu ea. Lucram pe atunci la Ministerul Învăţământului. Nestor lucra într-un birou nu chiar alăturat ci la câteva uşi mai încolo, pe acelaşi coridor, şi era cu vreo doi ani mai mare ca mine, un an sau doi, nu-mi amintesc exact. Într-adevăr, Andrei nu ştia nimic de el. Nu i-am spus. Şi de fapt, ce puteam să-i spun? Că Nestor mă plăcea? Nu ştiu dacă mă plăcea. E-adevărat, am fost de mai multe ori împreună la bufetul ministerului, era pasionat de poezie, nu, nu scria el versuri, îmi recita din poeţii... mă rog, îi prefera pe clasici.
   — Şi te prefera şi pe tine, Carmen, nu-i aşa?
   — Oarecum. Nu pot să neg, dar...
   Gemi se întoarse într-un gest teatral către celălalt invitat de pe estradă:
   — Să vă aduc un scaun, domnule Văduva?
   — Putem să râdem, domnule Gemi, dar astea sunt lucruri pe care eu le aud pentru prima oară, răspunse Andrei fără să-i împărtăşească moderatorului entuziasmul.
   — Dar parcă ziceaţi, domnule Văduva, că eraţi la curent cu toate „faptele de trădare” ale soţiei dumneavoastră. Sau n-am înţeles eu bine?
   — Oricum, vă daţi seama, la întâlnirile ei n-am luat parte — la bufetul ministerului sau prin cine ştie ce alte locuri.
   — Aşa e, Carmen? se întoarse Gemi spre interlocutoarea sa, întrebător. Ai frecventat, împreună cu prietenul tău, multe alte locuri?
   — Important e, Gemi dragă, că oamenii pot să atingă un anumit grad de încredere unul într-altul. E nemaipomenit să existe o asemenea persoană, căreia să i te poţi destăinui... să ajungi să-i faci mărturisiri.
   — Ce fel de mărturisiri, Carmen?
   Doamna Văduva ezită, fu vizibil efortul ei de a-şi lua inima în dinţi:
   — După ceva timp Nestor mi-a mărturisit că are unele probleme cu femeile.
   — Ce spuneam! izbucni domnul Văduva. Astfel de lucruri nu se spun între oameni care abia se cunosc!
   — N-a spus nimeni că abia ne cunoşteam, dragă Andi, se apără Carmen. A fost o relaţie de prietenie. Nevinovată, până la urmă.
   — Cât de nevinovată, Carmen? o provocă Andrei. Te-ai dezbrăcat în faţa lui?
   — Andi, spuse Carmen fără să-şi ascundă dezamăgirea, când m-ai părăsit ai făcut-o în mare grabă. Şi la o vârstă când alţii s-au obişnuit de multă vreme cu o viaţă aşezată. Dar văd că tu eşti mereu pripit. Aşa ai fost toată viaţa. Poate că îndărătul a ceea ce mi s-a întâmplat mie atunci se ascunde ceva mult mai complicat.
   — Aici îţi dau dreptate, interveni Gemi. Mă văd nevoit să reamintesc încă o dată că noi, bărbaţii şi femeile, facem parte din specii diferite. Să ştiţi, doamnelor şi domnilor, vă anunţ pe toţi, n-am de gând să renunţ la ideea asta. Aşadar, mi se pare firesc să se ivească la tot pasul complicaţii. Nu ştiu dacă Doamna Zenobia îmi împărtăşeşte vederile — am s-o întreb cu prima ocazie —, dar se vede cu deplină claritate: chiar dacă avem nevoie unii de alţii, chiar dacă suntem condamnaţi să ne iubim, totuşi de foarte multe ori nu putem ocoli starea de conflict. Aşadar, dragă Carmen, ai de gând să-ţi duci istorisirea până la capăt? Dacă da, te invit să ne spui ce s-a întâmplat până la urmă.
   — Păi, n-ar mai fi prea multe de spus... Carmen ezită. — Da, m-am dezbrăcat. Am vrut să-l ajut pe Nestor, asta-i tot. M-am dezbrăcat în faţa lui... dar n-a fost de niciun folos.
   — Unde s-a întâmplat asta? Acasă la tine?
   — Nu. La el.
   — Apropo de locurile unde au ajuns! strigă ironic domnul Văduva.
   Gemi îl ignoră cu desăvârşite şi rămase întors spre Carmen.
   — Şi? Cum? Totul s-a oprit aici? N-a fost nicio urmare? se interesă el, fără să-şi ascundă indignarea.
   — N-a fost nicio urmare, spuse Carmen cu simplitate. Cu asta s-a terminat totul.
   — Nestor n-a fost în stare să aprecieze sacrificiul pe care ai fost gata să-l faci pentru el? Îl plâng, dragă Carmen. Şi totodată simt nevoia să mai adaug: niciodată bărbaţii nu sunt în stare să aprecieze sacrificiile femeilor!
   În salon se ridică un bărbat destul de tânăr şi vorbi cu voce sonoră, peste capetele celorlalţi:
   — Dacă-mi permiteţi, doamnă Văduva, sunt curios dacă ceea ce aţi făcut pentru tânărul acela a fost din pură generozitate. Adică n-aţi simţit nimic pentru el? Chiar nimic?
   Carmen stătu în cumpănă înainte de a răspunde, descurajată. Avea aerul că regretă jocul în care intrase.
   — Ba da. Mă emoţiona. Mai ales prin stângăcia lui. Şi prin neajutorarea lui.
   — Hai să-ţi dau un exemplu, Gemi, interveni impetuos domnul Colobreja de la masa sa, fără să se ridice. Vrei să-ţi dau un exemplu?
   — Un exemplu de ce? întrebă moderatorul.
   — Un exemplu de sacrificiu al femeilor.
   — Forţaţi nota, domnule Colobreja.
   — Cum adică, forţez nota?
   — Parcă ne-am luat adio de la intervenţiile publice. Bine, hai să trecem cu vederea. Care era exemplul?
   — Uite, de pildă o femeie a avut o aventură într-o dimineaţă, să zicem. Un bărbat pe care doar îl cunoştea până atunci i-a devenit amant. Aşa, ca să fiu pe linia compătimirii tale... şi a doamnelor din sală... Femeia aia trebuie să facă faţă unui moment greu din viaţa ei, atunci când trebuie să dea ochi cu soţul, când acesta se întoarce acasă, seara. El poate revede casa aşa cum a lăsat-o, aşa cum o ştie, dar nimica nu mai e cum a fost. Nevastă-sa musteşte de... viciu, înţelegi ce vreau să spun, Gemi dragă! Amantul nu mai e de faţă, habar n-are ce-i în sufletul femeii cu care el şi-a satisfăcut poftele. Ea e singură şi trebuie să se prefacă din răsputeri, pentru ca soţul încornorat să nu bage de seamă. Se pisiceşte mai mult decât în alte împrejurări pe lângă el, iar el, bietul, poate că se întreabă ce-i cu ea, dar nu-i sigur că e ceva schimbat, pune totul pe seama toanelor femeii. Dar noi ştim că ea a făcut un imens sacrificiu.
   — Dar ştiu că aveţi ceva imaginaţie, domnule Colobreja! Se vede că v-aţi gândit mult la ceea ce tocmai ne-aţi spus. Mă întreb când. Când v-aţi gândit? Probabil pe la începuturi. Fiindcă nu vă văd eu preocupat, mai recent, de soarta soţului încornorat şi de frământările amantei care i-a pus coarne... Din păcate, aici se încheie ziua de vineri. Vă mulţumesc ambilor, ţie, Carmen Văduva, şi dumneavoastră, domnule Văduva... Vă mulţumesc şi... ne mai vedem.
   În timp ce cei doi Văduva coborau de pe estradă, moderatorul se adresă tuturor invitaţilor din salon.
   — Cred că v-am ţinut destul. Urmează o noapte, sperăm liniştită, după care Doamna Zenobia, deşi nu este de faţă, are plăcerea să vă invite să vă petreceţi încă o zi, penultima, la hotelul Ţărmul Armoniei. Permiteţi-mi deci să mă retrag. Dar dumneavoastră puteţi să rămâneţi în continuare, să vă terminaţi consumaţia, să mai staţi, poate, de vorbă... dacă n-aţi stat destul. Doamna Zenobia şi agenţia AT, şi bineînţeles eu personal vă urăm Divorţ fericit!
   Gemi coborî de pe estradă, şi odată cu el cei mai mulţi din salon începură să se ridice de la mese. Era destul deocamdată. Mulţi se gândeau, poate, incitaţi de cele petrecute şi spuse în prezenţa tuturor invitaţilor, că le va veni şi lor rândul să-şi dezvăluie în următoarea seară avatarurile vieţii. Nu neapărat ca o terapie. Dar aici la Ţărmul Armoniei toate aveau şansa să apară — chiar şi în propriii lor ochi — într-o lumină nouă şi neobişnuită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru