Notaţii literare (XIX)

Ficţiunea şi maturizarea naţională
   Avem cu toţii o imagine hipertrofiată despre literatura sud-americană. În realitate, poate că au trecut oceanul, spre noi, doar câteva vârfuri — ce-i drept nu puţine —, iar noi am extins buna reputaţie a celor câteva asupra unei literaturi întregi. (Nu ştiu cum arată literatura sud-americană în ochii sud-americanilor; după cum nu ştiu nici cum arată literatura italiană, spre exemplu, în ochii italienilor.) Probabil că ştie Julio Cortázar ce spune: „Una din dovezile de subdezvoltare a ţărilor noastre e lipsa de naturaleţe a scriitorilor lor; alta e lipsa de umor — aceasta nu se naşte niciodată fără naturaleţe. Sinteza dintre naturaleţe şi umor e cea care în alte societăţi îi conferă scriitorului personalitate (...). Noi, rezultate timide ale autocenzurii şi ale grijii surâzătoare a prietenilor şi criticilor, ne mulţumim să scriem memorii-surogat (...). [N]oi rămânem închistaţi, ne stabilim domiciliul în romanele noastre, iar când ieşim în stradă suntem nişte domni plictisitori (...).”
   Deşi citatul este dintr-un roman, Ocolul zilei în optzeci de lumi, preocuparea lui Cortázar se ghiceşte a fi din afara spaţiului ficţional. Şi nu e o preocupare de sine.
   Ce să mai vorbim de romanul românesc contemporan şi, la fel de bine, „clasic”! Stângăciei „clasice” tinde să-i ia locul o fluenţă căznită, într-un spaţiu anost şi lipsit de imaginaţie. Şi de umor, fireşte. Un spaţiu deasupra căruia nu poţi să te ridici fiindcă editorii şi criticii stau veghează cu străşnicie.

Uşurinţă
   Unii se laudă că scriu uşor. L-aş întreba pe câte unul dintr-ăştia, citindu-l: Şi zi, aşa, ai scris chestia asta dintr-o suflare? Chiar e la prima mână? Ca să vezi!

„Enhanced” text — super-textul, o obsesie a americanilor
   Bellow mimează profunzimea prin puhoaie de „smart”-dialoguri, menite să dea pe spate prin super-naturaleţea lor. John Updike mimează profunzimea apăsând pedala entropiei textului, printr-o puzderie de detalii circumstanţiale de o inventivitate sintetică copleşitoare, la limita coerentului, prin metaforizare până la saţietate, ca să nu zic până la greaţă. „Nu trebuie decât să descriu un scaun pentru a realiza că Dumnezeu e absent. În timp ce pentru mine, chituirea ramei unei ferestre, aplecându-mi faţa aproape de tot, îmi generează plăcuta suspiciune că în imediata vecinătate cuiva îi pasă imens de mult şi de discret. Dumnezeu.” [John Updike, O lună de duminici, ed. Univers, 2009, trad. Teodor Fleşeru] Ceea ce nu înseamnă că cititorul nu are parte de o lectură delicioasă... dacă se mulţumeşte cu o colecţie de cuvinte fără prea mult liant.

Expresivitate marca Nabokov
   La Nabokov lumânările mor de infarct când sunt scoase afară din căldura bisericii şi le loveşte o răbufnire de vânt în colţul străzii. Scaunele tuşesc când, în capelă, sunt mutate din loc. Căscatul are părţi elastice. Chibritul care tocmai s-a stins între degete are capătul negru, încovrigat de durere.

Superbie nabokoviană
   „Pentru mine, opera de ficţiune există în măsura în care îmi produce ceea ce aş numi grosso modo bucurie estetică, adică sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stări existenţiale unde norma este arta (curiozitate, tandreţe, bunăvoinţă, extaz). Nu sunt multe cărţi de acest fel. Celelalte reprezintă fie maculatură de actualitate, fie aşa-numita literatură de idei, care este foarte adesea maculatură de actualitate, livrate în uriaşe ambalaje de ipsos ce se transmit de la epocă la epocă, până când vine cineva cu un ciocan şi le trage lui Balzac, Gorki sau Mann o lovitură zdravănă şi-i sparge.” [V. Nabokov: în Lolita, anexa „Despre o carte intitulată Lolita”, ed. Polirom, 2003, pp. 383–4, trad. Horia–Florian Popescu]
   O definiţie excelentă a ficţiunii!... Şi: cam grăbit să spargă busturi de ipsos, prietenul nostru Nabokov!

Viitorul prozei
   Recunoaştem cu toţii că viitorul e imprevizibil — nu doar în detalii ci şi în liniile sale directoare. Nu-i exclus să vină o vreme când proza abuziv-circumstanţială să nu mai intereseze pe nimeni; când cititorii se vor revolta că sunt „obligaţi” să-şi piardă timpul cu lecturi de pe urma cărora nu rămân cu nimic; când cu toţii vor prefera scrierile care răspund problemelor fundamentale ale vieţii. Dar, cum toate sunt trecătoare — şi ciclice! —, e la fel de probabil ca după altă vreme să se întoarcă la modă prozele gen Saul Bellow, care nu spun nimic altceva decât că sunt alcătuite din cuvinte.

Motan

Are locul lui preferat, în lanul de levănţică, lângă coliba din fundul curţii, unde, uitat de Dumnezeu, îl ia cu somn, mai ales când o rază de soare îi mângâie blana tărcată. Sau, dacă nu în lanul de levănţică, atunci ceva mai încolo, lângă gard, unde iarba e înaltă şi deasă. Iarba a tăvălit-o făcându-şi din ea culcuş în toate zilele de răsfăţ ale verii care a trecut. Stă acolo cât timp e soare şi cât timp nu îi e foame. Când i se face foame, vine uneori şi se aşează pe covoraşul de la intrare, cu botul spre uşă, sperând să i se deschidă. De cele mai multe ori nu-i nevoie. Fiindcă stăpâna nu uită să-i dea demâncare. Când, odată cu hrana, are parte şi de mângâieri. Se înfiorează numai când îşi aminteşte cum mâna stăpânei îi trece mângâioasă peste spinare începând de la creştetul capului până către coada pe care n-o mai are.
   Uneori însă se întâmplă altceva.
   Motan stă tolănit pe locul lui preferat sau pe un altul — sunt şi alte locuri bune în curte. Nu îşi dezlipeşte ochii de uşa pe care de atâtea ori i s-a dat voie în casă. Se uită de la distanţă, aşteaptă răbdător.
   Dar uşa nu se mai deschide.
   Timpul trece încet. Oricâtă răbdare ar avea Motan şi oricât ar tânji după vremurile bune, timpul trece şi uşa tot nu se deschide. Nu se întâmplă nimic. Totul rămâne neclintit. Începe să fie răcoare. Ceva i-a căzut pe spate, dar Motan n-a tresărit. A fost o frunză uscată. Şi nu doar una. Mai multe frunze uscate îi cad pe spate şi i se aştern în jur.
   A trecut timp şi uşa a rămas închisă. Încă puţin şi se lasă noaptea. Asta înseamnă ceva. Înseamnă că stăpânii au plecat. S-a mai întâmplat asta oare? Motan are amintiri. Se visează dormind înăuntru, pe covoraşul de pe hol. Ei, poate o să se mai întâmple. Într-o altă zi. Poate mâine.
   Doar că mâine se dovedeşte a fi un nou azi.
   Dimineaţă, Motan aşteaptă în iarba înrourată, cu ochii la uşă. Nici nu îşi aminteşte unde şi-a petrecut noaptea. Şi uşa tot nu se deschide. Zilele nu se mai deosebesc una de alta. Stăpânii nu se întorc...
   De fapt, pe cine aşteaptă Motan? Curtea a fost goală de când lumea şi Motan a fost singur de când se ştie. Stăpânii nu sunt decât un vis de ghiftuială, cu burta plină. Şi tot în vis era şi o cărare, pe care şi-o disputa cu alte pisici. Cărarea începea pe-aici pe undeva şi ducea... Pe Motan îl ajută mirosurile, pe care şi le aminteşte mai bine decât orice altceva. Era o cărare, care ducea pe un alt tărâm, la un alt castronaş cu mâncare, în vecini. Motan îşi aduce aminte. Cărarea trecea pe sub poartă, sau mai bine prin spaţiul strâmt dintre poartă şi zidul casei, apoi pe sub un gard înalt de grilaj, trecea prin curticica unui garaj... Un drum scurt, întortocheat şi cenuşiu, la fel de cenuşiu ca blana lui, departe de lanul de levănţică, departe de culcuşul din iarba înaltă.
   Dar care ducea la mâncare.
   Motan nu are de ales. O ia pe drumul mâncării. Sprinten şi îngândurat. Trist şi înfometat. Cumva, iese el la liman. A fost singur de când se ştie.
   Dar într-o zi se întorc şi stăpânii, negreşit.
   Motan nu ştie ce înseamnă o săptămână. Pentru el nu există decât timpul, măsurat în raze de soare, de care îşi aminteşte. Nu îşi aminteşte în schimb de ploi şi atât mai puţin de ninsori şi de nămeţi de zăpadă.
   Timpul le va aduce pe toate, fiecare la momentul potrivit.

Trenuleţul*

Cărăuşii au venit acasă la ei şi au adus un colet mare: o ladă de scândură, pe care erau lipite câteva etichete. Luca n-a fost interesat de etichete. Patru, dacă nu chiar cinci cărăuşi, s-au opintit să care coletul. Mami a făcut ochii mari. — Încă un colet? s-a mirat ea. Tati a zâmbit enigmatic şi i-a îndrumat pe cărăuşi să ducă coletul în camera cea mare. Mami s-a ţinut după ei, curioasă, în timp ce lui Luca îi pierise glasul de uimire fiindcă avea o presimţire, că ceva minunat urma să se întâmple.
   — Jos cu scândurile! le-a poruncit Tati cărăuşilor după ce coletul a poposit acolo unde îi era destinat să ajungă, adică în camera cea mare. Dar ei ştiau şi singuri ce au de făcut. Răngi au fost înfipte voiniceşte şi cu îndemânare pe după marginile panourilor şi casa s-a umplut de scrâşnete şi de bocănituri în lemn. N-a durat decât câteva minute. Panourile de scândură au căzut cât ai bate din palme şi coletul s-a deschis ca o floare care înfloreşte pe neaşteptate în soarele dimineţii. Sub scânduri folii de plastic lipite cu bandă adezivă înveleau misterioase un obiect înalt şi lăbărţat. Cărăuşii au smuls benzile, au dat la o parte plasticul şi a ieşit la iveală, ce?
   Ochii lui Luca s-au aprins.
   — Un trenuleţ! a strigat el.
   — Cu munte cu tot! a completat Tati dând glas mândriei îndreptăţite a mărturisirilor ce abia urmau să vină.
   — Dumnezeule, a zis Mami.
   — Nu te speria, a zis Tati, scândurile or să dispară imediat. Şi a făcut un semn către cărăuşi, un semn mut dar nu mai puţin energic. Suspect de şmecheresc şi de conspirativ, ar fi zis Mami, care îşi muta privirea bănuitoare de la Tati la şeful cărăuşilor şi înapoi la Tati.
   Scândurile au dispărut, scoase de un cărăuş, muntele a fost ridicat cu opinteli şi aşezat pe locul dinainte pregătit, adică pe masa din mijlocul camerei.
   — O! a zis Luca şi s-a apropiat cu mâna întinsă să pipăie.
   Cărăuşul-şef, cu ochii la Tati, a arătat spre o cutie de carton şi a spus:
   — Ăă... trenuleţul e aici, vreţi să vi-l punem pe şine, dom’ căpitan?
   — Mulţumesc, băieţi, a zis Tati. Îl punem noi. Mulţumesc. Mulţumesc mult, ne vedem pe vas, peste o lună!
   Cărăuşii au dispărut.
   — Cum adică, pe vapor? a întrebat Mami contrariată. Coletul n-a venit prin poştă?
   — Îţi explic eu, a răspuns Tati cu glas pătruns de noi mărturisiri viitoare. Şi i-a făcut cu ochiul. — Hai mai bine să punem trenuleţul pe şine. Aici, a arătat Tati.
   Era un loc numai bun de aşezat trenuleţul pe şine, aproape de marginea panoului, între un pasaj rutier peste calea ferată şi intrarea într-un tunel. Versantul muntelui, de mochetă verde, întretăiat de stânci cenuşii de carton, se ridica prăpăstios deasupra tunelului. La distanţă de doar câţiva centimetri Luca văzu un canton de cale ferată, cu acoperiş de carton roşu, şi o barieră de creion colorat, vopsită în dungi albe şi roşii. La capătul creionului-barieră, o ascuţitoare galbenă stătea drept contragreutate. Privirea încântată a lui Luca însoţi linia ferată care se îndepărta pe la piciorul muntelui, străjuită de o pădurice de brazi de hârtie gofrată, verde, şi dispărea în gura unui alt tunel. Oi albe ca nişte ciucuri înfoiate de lână puteau fi văzute păscând pe o coastă ceva mai îndepărtată.
   — Până şi un câine ciobănesc! râse Mami amuzată. La toate s-au gândit!
   — E din plastilină, explică Tati.
   — Zău?... Mami îşi întoarse bănuitoare capul spre el: — Da’ tu de unde ştii? Te-ai documentat?
   — Mda, răspunse Tati prelungind misterul. Şi schimbând tonul adăugă: — Am să-ţi explic.
   — Explică-ne chiar acum! îl somă Mami.
   Tati se scărpină în bărbie şi, cu o strâmbătură nehotărâtă, ridică ochii în tavan.
   — Ideea mi-a venit când ne aflam în Tripoli şi au dat ordin să ne aresteze...
   — Să vă aresteze? strigă Mami speriată.
   — Ei, nu te gândi prea departe, o linişti Tati. Nu-i vorba de oameni. E vorba de nave. Şi nu-i decât un fel de a spune. Blochează nava în port până se lămuresc lucrurile între armator şi... mă rog, autorităţi, ca să zic aşa. Cert e că, una peste alta, am stat o lună-ntreagă la Tripoli. Ce era să fac cu atâta timp liber? Spune. Ce puteam să fac? Toată lumea şi-a căutat câte ceva de făcut. Ei bine, eu m-am apucat să construiesc.
   — Să nu-mi spui că tu ai făcut toate astea!
   — Ba chiar eu, cu mâna mea! îşi umflă Tati pieptul. Dar făcu imediat după aceea un gest de modestie şi o lăsă mai moale: — Mă rog, c-un pic de ajutor din partea secundului. Şi... au mai pus mâna să mă ajute încă vreo câţiva. Ştii cum e, solidaritate! Mami îl privea cu admiraţie, în timp ce Tati continua să explice: — Mi-am dat seama că ar ieşi o chestie mult prea grea, aşa că am încercat să folosesc materiale cât mai uşoare. De pildă, peste schelet, în loc să vin direct cu ipsosul, am umplut unele porţiuni cu paie, ai să vezi.
   — Cum adică, am să văd? tresări Mami contrariată.
   Tati ridică din umeri şi se întoarse spre Luca:
   — Pornim trenuleţul?
   — Daaa! strigă Luca cu tot entuziasmul.
   Tati întinse o mână şi apăsă un buton roşu, până atunci neobservat, jos pe platformă, chiar lângă canton. Ferestruicile locomotivei se luminară şi un firicel de fum se porni să iasă pe coşul acesteia.
   Luca se întoarse fericit spre Mami, care aştepta urmarea, încordată şi ea.
   — U-uuu! fluieră micuţa locomotivă. Şi roţile ei se puseră în mişcare, în timp ce bariera de creion colorat coborî de-a curmezişul drumului.
   — Ia te uită! exclamă Mami.
   Trenuleţul dispăru în tunel. Rămasă în urma lui, trena diafană a fumului se prelinse peste versant în sus, pe măsură ce ieşea pe gura tunelului, după ce ultimul vagon se făcu nevăzut.
   — Uite, iese pe dincolo! strigă Luca cu sufletul la gură arătând spre versantul celălalt al muntelui, unde trenuleţul, ieşind avântat din tunel, alerga deja repejor, lăsând într-o parte oiţele care îşi vedeau de păscut, nepărând câtuşi de puţin impresionate de zgomotul trenului. Sau de suflul lui. Câinele de plastilină se uita şi el, indiferent, în altă parte fiindcă văzuse pesemne la viaţa lui destule trenuri trecând pe lângă turma pe care el o păzea.
   Dar fuga trenuleţului nu se oprea acolo. Îl urmăriră toţi trei cu ochi veseli cum taie o costişă scăldată în soarele roşu care pătrundea pe fereastră. Luminiţele vagoanelor dispărură grăbite într-un defileu stâncos, avântându-se apoi peste un viaduct cu picioare înalte şi albe ca de zahăr...
   — Pe ăsta din ce le-ai făcut? întrebă Mami savurând dinainte un răspuns trăsnit.
   Dar nu era timp de răspuns. Altă barieră se lăsă undeva în depărtare, cu ascuţitoare la un capăt în chip de contragreutate. Strecurându-se afară prin bolta tunelului, firicelul de fum se irosi prelingându-se şi aici peste versantul verde de mochetă. Trenuleţul alerga neobosit:
   — Puf-puf-puf! Puf! Puf-puf-puf! Puf!
   Urca sau cobora?
   Se îndepărta — din nou — luminiţa roşie de la coada ultimului vagon, iar fumul se abătea acum peste marginea platoului de ipsos.
   — O, ce frumos miroase! spunea Mami adulmecând în aer, cu ochii pe jumătate închişi. Ce zici, Luca? Miroase a beţişoare parfumate?
   Luca închidea şi el ochii şi adulmeca la rândul lui, cu nasul în aer.
   — „Mecanicul mai aruncă o lopată de cărbuni!” cită el închizând ochii, ca în transă.
   — Nu-i aşa, iubitule? intră şi Mami în joc. Am văzut asta amândoi, într-un film, când Tati era plecat pe mare! Ţi-aduci aminte? Pe vremea aia locomotivele mergeau cu cărbuni.
   — Când? întrebă Tati. Când eram eu plecat pe mare?
   — Nu, răspunse Mami. Cu mult înainte.
   — „Era negru de cărbune pe toată faţa, continuă Luca jocul, şi sudoarea îi curgea şiroaie pe frunte”.
   — Şi nici că-i păsa mecanicului de numele gărilor! Doar oprea în gări fiindcă aşa trebuia, şi aştepta ca pasagerii să se urce în tren!
   — Şi să coboare!
   — Şi să coboare, desigur!
   Tati se uita când la unul, când la celălalt, şi nu-şi putea stăpâni zâmbetul. Umărul lui atingea umărul lui Mami, iar Luca şedea pe scaunul din faţă. Deja soarele, pe fereastră, coborâse pe jumătate sub linia orizontului. Se simţi trepidaţia trenului.
   — Asta ce mai e? întrebă Mami cuprinsă de o nelinişte voioasă.
   Duşumeaua trepidă sub ei.
   Scaunele pe care şedeau trepidară.
   Mişcarea de înaintare fu de nestăpânit.
   Soarele dispăru sub linia orizontului.
   Gata, intrau în întuneric. Era tunelul. Se afundau în el.
   Tati se relaxă, lăsându-se pe spate pe scaunul cu spetează tare, cu picioarele întinse sub scaunul pe care şedea Luca.
   Un mâner de metal luci lângă fereastră în lumina galbenă care se aprinsese. Luca deja se ridicase de pe scaun. Fu cât pe-aci să apuce mânerul şi să tragă de el în jos.
   — Oprirea abuzivă a trenului constituie contravenţie şi se sancţionează! se auzi o voce aspră.
   Un domn pântecos pe cap c-un chipiu cu cozoroc lucios tras peste frunte şi cu o taşcă de piele cu cureaua petrecută pe după umăr se ivise în capătul vagonului şi se apropia de ei.
   — Dar... începu Mami să obiecteze.
   Făcuse ochii mari şi îl privea speriată.
   — Conform legii, doamnă! preciză controlorul, sever, apropiindu-se.
   — Sunt sigură că fiul meu nici nu ştia la ce foloseşte acel mâner, domnule controlor. Ia zi, iubitule, ştiai la ce foloseşte?
   — Nu, mami, habar n-aveam, răspunse Luca. Am vrut doar să văd.
   — Vedeţi, domnule controlor! Fiul meu n-a avut niciun fel de rea intenţie, ca să spun aşa.
   — Doamnă, îmi pare rău pentru dumneavoastră, spuse controlorul. Trebuie să-l amendez pe Luca.
   Deja frunzărea un carneţel, după care scoase un pix dintr-un buzunar de la piept.
   — Dar nici n-a apucat să tragă de mâner! încercă Mami o ultimă dezvinovăţire disperată.
   — Şi intenţia se pedepseşte, să ştiţi. Şi să vă mai spun ceva, doamnă. Trenul poate fi oprit numai în caz de pericol. Dacă vă uitaţi bine, scrie foarte clar chiar sub mâner. Vedeţi? A se folosi numai în caz de pericol. Or, eu unul nu văd în momentul de faţă niciun pericol. Ab-so-lut niciunul!
   — Luca nu ştie încă să citească, spuse Mami.
   — Asta nu-l scuteşte de amendă! rosti neînduplecat domnul cel pântecos.
   — Vă rog să fiţi îngăduitor, domnule controlor, spuse Mami cu glas rugător. Băiatul nostru n-a mai călătorit niciodată cu trenul până astăzi. Aşa este, Luca?
   — Da, mami, răspunse Luca, n-am mai călătorit.
   — Şi chiar şi acuma... reluă Mami.
   — Cum aşa, doamnă? o întrerupse controlorul, suspicios şi totodată dezamăgit. Nu l-aţi luat niciodată pe Luca într-o călătorie cu trenul?
   — Voiam să vă spun că nici acuma n-am fi plecat dacă nu ne-am fi aflat într-o situaţie specială, ca să zic aşa. Cu totul specială, nici nu ştiu dacă o să ne credeţi.
   Luca strecură cu glas coborât, aproape în şoaptă:
   — Mami, de unde ştie domnul că mă cheamă Luca?
   Cum stătea el în picioare la capătul băncii, îşi lipise fruntea de braţul lui Mami şi îşi răsucise capul pe jumătate privindu-l pieziş pe domnul controlor, care ajunsese în faţa lor.
   — Păi, Luca, răspunse Mami aruncând priviri împăciuitoare spre controlor, încă nu te-ai obişnuit că multă lume te cunoaşte?
   — Poate pentru că îl cunoaşte pe tati? încercă să ghicească Luca, plin de modestie.
   — Şi asta-i adevărat, îi dădu dreptate controlorul. De fiecare dată când se întorc vapoarele, sună sirena în port.
   — E-adevărat? se întoarse Mami către Tati, cu ochi luminoşi.
   — Ei, domnul controlor mai pune câte o înflorită pe ici, pe colo, răspunse Tati, modest la rândul său.
   — Să nu-mi spuneţi că nu-i un eveniment deosebit când un căpitan de navă se-apucă să construiască un tren! Mă rog, în timpul său liber.
   — Nu, trenul l-am cumpărat la Tripoli. Doar muntele l-am construit, explică Tati, la fel de modest.
   — Şi barierele! accentuă controlorul ridicând un deget în aer. Lăsaţi că ştiu eu! Aţi construit barierele! Ce tren ar putea să meargă în siguranţă dacă n-ar fi barierele! Aşa că nu-mi rămâne decât să vă urez călătorie plăcută. Şi vă asigur, doamnă, şi pe dumneavoastră la fel, dom’ căpitan, că la noi în tren călătoriţi în perfectă siguranţă. Da, Luca? Aşa că... Domnul cel pântecos îşi completă fraza pe muţeşte arătând în sus către mânerul de oprit trenul în caz de pericol. După care cu aceeaşi mână îşi prelungi gestul schiţând un salut milităresc, sau, să zicem, mai degrabă marinăresc, aplecându-se uşor spre Tati. Şi totodată spre Mami. Pe scurt, către toţi trei. Şi dispăru din vagon.
   Ieşiră din tunel şi era din nou dimineaţă. Mami închise ochii sub razele soarelui auriu, îşi dădu capul pe spate şi îşi lăsă părul fluturat de vântul răcoros şi umed de munte, ce pătrundea pe fereastră.

***

^*Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, ultima. Am schimbat titlul volumului din Umbrelarul în Carusel.

În ajun*

Încă de când puseseră piciorul în noua lor casă de vacanţă, inaugurată cu doar câteva zile înainte, Mami era entuziasmată de ea.
   — Niciodată nu mi-aş fi imaginat că într-o bună zi o să se-ntâmple aievea! spuse ea cu ochii strălucind.
   Focul ardea în cămin. Întunericul stătea afară, dincolo de ferestre, printre copaci şi dincolo de ei, cuminte şi nu tocmai.
   Tati îşi ridică ochii din ziar.
   — Ce anume? întrebă el.
   — Niciodată nu mi-am imaginat că o să fim singuri, în noaptea de Ajun, în căsuţa noastră, că focul o să ardă în cămin, că...
   — Zglobiu, strecură Tati, sec, cu ochii în ziar.
   — Poftim? zise Mami.
   — Focul, explică Tati. Zglobiu. Parcă aşa se spune, nu? Totdeauna focul din cămin trebuie să fie zglobiu.
   Dar nimic n-o abătea pe Mami de la fericirea ei. Îşi împreună palmele în dreptul pieptului şi îşi înălţă ochii spre bradul împodobit. Îndărătul lui se vedea scara de lemn, lustruită şi încă aproape necălcată, care ducea la mansardă. Vremea reveriei era foarte aproape. La un pas distanţă.
   Luca şedea pe jos, aplecat peste o altă căsuţă, de cuburi, aflată în stadiu de construire. Pe un cub se vedea chipul strălucitor al Albei ca Zăpada, cu ochii ei albaştri. Într-un fel semăna cu Mami. Pe un alt cub era faţa unuia dintre pitici, şi el cu ochi albaştri.
   — Mami, pe unde vine Moş Crăciun la miezul nopţii? întrebă Luca. Nu pe horn?
   — Ba da, iubitule, răspunse Mami. Pe horn, desigur.
   — Dar dacă la noi arde focul în cămin, spuse el, cum o să mai intre?
   Mami şi Tati schimbară între ei o privire. Inventiv, după un moment de gândire, Tati răspunse în locul lui Mami:
   — Unii se folosesc de scara de frânghie.
   Luca se încruntă.
   — Cum adică unii?
   Aici interveni din nou Mami cu o explicaţie:
   — Tati vrea să spună că în unele case i se pun la dispoziţie scări de frânghie.
   — Şi dacă noi n-avem scară de frânghie, ce se-ntâmplă? Nu mai vine?
   — Ei, se descurcă el într-un fel, îl asigură Tati.
   Luca îşi aţinti privirea spre Mami. Voia şi din partea ei o garanţie. Mami încuviinţă.
   — De fapt Moş Crăciun are puteri magice.
   — Adică n-are nevoie de nimic ca să intre? întrebă Luca.
   — Intră oricum, nu-ţi face griji, spuse Tati. Şi se adânci la loc în lectura ziarului.
   Pentru el rămăseseră prea puţine îndoieli.
   Luca deja auzise vorbindu-se de atâtea ori despre noaptea de Crăciun că o vedea şi-n vis. Un vis care se tot repeta de câteva nopţi încoace.
   ...Se făcea să se află singur la marginea unei păduri, noaptea. În acea noapte. Dar lui nu-i era frică. Pădurea semăna cu cea din apropiere de noua lor casă de vacanţă. Era atât de frumos! Totul în jur era alb de zăpadă şi licărea într-o lumină argintie, misterioasă, care parcă venea de la lună, sau poate de la stele. Pădurea, dantelăria crengilor albe, prin care se întrezărea nimic altceva decât adâncul întunecat şi umed al pădurii, prin care parcă vântul nu mai bătuse de-un secol, totul răspândea linişte şi farmec. Printre copaci se vedea un pârâu, iar spre malurile sale apa curgea susurând molcom sub o pojghiţă subţire de gheaţă. Luca stătea pe un podeţ arcuit, cu zăpadă pufoasă pe parapet, o zăpadă neatinsă de mână de om. Iar pârâul care venea din adâncul pădurii curgea pe sub podeţ. Zăpadă era şi pe podeţ, iar pe zăpadă se puteau desluşi urme de paşi — paşi mici —, peste care se aşezaseră cei mai proaspeţi fulgi de zăpadă — doar câţiva, astfel că urmele rămâneau încă vizibile. Nu se vedea, dar dacă era să-i dai crezare poveştii citite de Mami, trebuie să fi fost prin apropiere o moară de apă părăsită. Sau poate doar o colibă, părăsită şi ea. Nu era nimeni în jur, nimeni să calce pe gheaţa de pe malurile pârâului, nimic nu trosnea, nimic nu umplea adâncul întunecat al pădurii, decât liniştea neclintită. Şi la un moment dat crenguţe prindeau totuşi să trosnească sub un pas rar şi cătinel; sau poate că trosnea însăşi gheaţa; şi Moş Crăciun se ivea apropiindu-se de-a lungul pârâului, pe malul acestuia, şi Luca îl cunoştea după barba albă şi după desaga grea de daruri de pe spinarea sa. Îl aştepta pe podeţul arcuit şi se întreba pe unde avea să urce Moşul ca să ajungă sus lângă el, să-şi dea jos desaga din spinare şi să se aplece să scotocească în ea. Şi fiindcă nu cunoştea răspunsul la acea întrebare, se trezea de fiecare dată, şi vedea că afară e încă noapte şi că are tot timpul să adoarmă la loc şi să se lase încă o dată în voia aceluiaşi vis.
   Toby stătea jos pe covoraş, la piciorul măsuţei cu picioare înalte pe care era aşezat micul acvariu în formă de bol şi se uita fix în sus. Acvariul îl atrăgea teribil.
   — Oare Toby s-a obişnuit cu noua lui casă? se întrebă Mami.
   — Cred că ştie că nu-i decât pentru câteva zile, răspunse Tati.
   — Dar noi mai venim, nu-i aşa? întrebă Luca puţin alarmat.
   — De fiecare dată când avem câteva zile libere, îl linişti Tati.
   Mami nu părea să aibă vreo îndoială în privinţa asta. Continua să-l urmărească pe Toby şi să se amuze.
   — Deocamdată avem aici un interes arzător! glumi ea. Pisoiul era prea captivat de acvariu ca să-i dea vreo atenţie. Mami izbucni în râs.
   Pisoiul şedea pe covor, încordat, cu ochii nedezlipiţi de micul acvariu de pe măsuţă. În acvariu înota peştişorul lor cel roşu. Habar n-avea Toby că trezise interesul a trei fiinţe omeneşti.
   Tati se amuză de propriul său gând:
   — Cred că acuma îşi spune cam aşa: Dacă îţi doreşti ceva cu ardoare, e imposibil să nu se-ntâmple.
   Lui Luca îi stătu pe limbă să întrebe: Ce să se întâmple? Dar se gândi că Tati avusese în vedere unele instincte tenebroase ale lui Toby în legătură cu peştişorul cel roşu, de care era mai bine să nu afle.
   — N-o să îndrăznească, spuse Mami. De fapt, ca să fiu sinceră, aş prefera să mi se frece de picior.
   Se arăta sigură că instinctele pisoiului ei puteau fi ţinute sub control. Şi totuşi lui Luca i se păru că desluşeşte în adâncul ochilor ei o luminiţă de îndoială. Doar una.
   Alte luminiţe, colorate, se învârteau în jurul bradului, ţopăind sprinţar de pe o creangă pe alta şi schimbându-şi neîncetat culorile, în timp ce locul gol de la piciorul lui, bucata aceea de parchet lucios cu care încă nu se obişnuiseră, abia îşi putea ascunde nerăbdarea să primească darurile.
   — Bing–beng-bang! sună soneria de la intrare şi toţi trei făcură ochi mari unul către altul.
   — A şi venit? se sperie Luca.
   — Nu, spuse Tati, Moş Crăciun nu sună niciodată la uşă.
   — Mă duc să văd cine e, spuse Mami şi se ridică să plece spre uşă.
   — Nu, lasă, mă duc eu, spuse Tati şi, sprinten, i-o luă înainte.
   Dispăru în holişor.
   Luca şi Mami se uitară unul la altul în tăcere. Mami îi zâmbi a încurajare.
   O voce străină se auzi din holişor. Tati spuse şi el ceva. Vocea care se auzea nu era aspră. A lui Tati nici atât. În sinea lui, Luca răsuflă uşurat. Tati ieşi din holişor — Mami şi Luca observară că îl însoţea un domn înalt şi solid, cu o faţă câte se poate de serioasă, ceea ce pe Luca avu darul să-l neliniştească un pic.
   — Săru’ mâna, doamnă spuse străinul. Bună seara, Luca.
   Străinul purta uniformă. Era poliţist. Tati explică:
   — Se pare că s-a pierdut un băiat prin apropiere.
   Luca îşi lipi faţa de braţul lui Mami ridicându-şi ochii spre ea:
   — Mami, de unde ştie domnu’ poliţist că mă cheamă Luca?
   De astă dată Mami nu-l auzi, şi nici Tati. Ambii căpătaseră un aer îngrijorat. Tati explică în continuare:
   — Domnul poliţist întreabă dacă nu l-a văzut cineva dintre noi. I-am spus că nu, bineînţeles.
   — Îmi pare rău, doamnă, că trebuie să vă deranjez chiar în noaptea de Ajun, dar ce pot să fac dacă tocmai în noaptea de Ajun s-a pierdut.
   — Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Mami.
   Poliţistul se gândi un pic.
   — Cunoaşteţi împrejurimea? întrebă el.
   Mami ridică din umeri cu părere de rău.
   — Nu prea, se scuză ea.
   — Nu cunoaştem împrejurimea deloc, întări Tati. Ne-am mutat aici abia de câteva zile. E casa noastră de vacanţă.
   — Mutat, e doar un fel de a zice, completă Mami în chip de scuză şi totodată de explicaţie.
   — Dar o să mai venim, interveni Luca vorbind cu multă însufleţire. De fiecare dată când o să avem câteva zile libere.
   — Aşa?
   Poliţistul dădu din cap. Se vedea că împrejurarea de faţă îl împiedica să ia parte la bucuria familiei proaspăt mutate în casa de vacanţă. Se răsuci spre uşă, pe picior de plecare. Mai zăbovi însă două secunde.
   — Vlad îl cheamă pe băiat. Ştiu că e puţin probabil să mai ieşiţi în seara asta... Mă rog, e deja aproape noapte. Dar dacă aflaţi ceva, vă rog să mă sunaţi. Încă o dată îmi cer scuze.
   Şi spunând asta, îi dădu lui Tati o carte de vizită.
   Poliţistul ajunsese la uşa care dădea în holişor. Tati urma să-l însoţească până la ieşire.
   — Vă doresc sărbători fericite, le spuse celor doi rămaşi în casă.
   — Mulţumim, răspunse Mami. La fel şi dumneavoastră, domnule poliţist. Şi să-l găsiţi pe Vlad cât mai repede.
   Luca simţi că nu mai poate tăinui un gând.
   — E un podeţ afară, spuse el pripit.
   Poliţistul se opri în pragul uşii de la holişor şi se întoarse spre Luca:
   — Un podeţ?
   Mami fu încă şi mai surprinsă.
   — De unde ştii tu că-i un podeţ afară, iubitule?
   Luca nu le putea povesti totul de-a fir a păr, nici lui Mami, nici domnului poliţist. Tot ce le putea spune era:
   — Ştiu.
   Luca simţea că oricine era îndreptăţit să se îndoiască.
   — Ai fi dispus să-mi arăţi unde-i podeţul, Luca? întrebă poliţistul.
   Mami sări ca arsă:
   — Domnule poliţist! Vă rog foarte mult. Nu pot să-l las pe Luca să iasă în întunericul de-afară.
   — Vă înţeleg îngrijorarea, doamnă.
   — Foarte bine, atunci găsiţi pe altcineva. Luca nu iese din casă!
   — Nici dacă vă garantez că în câteva minute vi-l aduc înapoi teafăr şi nevătămat?
   — Cum puteţi să-mi garantaţi, domnule poliţist?
   — Atunci când mă chemaţi să vă apăr împotriva răufăcătorilor, aveţi încredere în mine, nu-i aşa?
   Mami dădu semne de ezitare. Uneori era foarte înţelegătoare.
   — E departe podeţul, iubitule? se întoarse ea spre Luca.
   — E aproape, răspunse Luca. Acolo unde începe pădurea.
   Acum Mami era pe punctul să cedeze.
   — Aţi avea ceva împotrivă ca soţul meu să vină cu dumneavoastră?
   — Absolut nimic, răspunse poliţistul.

   Erau toţi trei afară în noaptea rece şi poliţistul avea la el o lanternă. Una foarte puternică.
   — Se pare că aveţi ultima casă dinspre pădure, i se adresă poliţistul lui Tati. Nu v-a fost frică să cumpăraţi tocmai aici?
   Tati îi răspunse domnului poliţist ceva greu de înţeles, ceva între îngrijorare şi glumă, ceea ce la Tati era obişnuit.
   În lumina lanternei se vedeau căzând fulgi rari de zăpadă.
   Luca recunoscu dantelăria albă a crengilor, dincolo de care lumina lanternei îşi cam pierdea puterea. Adâncul pădurii mustea de întuneric şi de umezeală proaspătă.
   — Da, dom’le, zise poliţistul cu surprindere în glas, într-adevăr, un podeţ! Cum de nu l-am remarcat până acuma? Că doar am mai trecut pe-aicea de nenumărate ori. Acum vreo doi ani s-a mai pierdut un copil. Ia staţi!
   Le făcu semn să se oprească şi rămase şi el încremenit, cu urechea la pândă.
   — Ce, aţi auzit un zgomot? întrebă Tati în şoaptă. Asculta şi el liniştea pădurii.
   — Aşa mi s-a părut. Sunt nişte locuri tare păcătoase.
   — Ziceaţi că s-a mai pierdut un copil acum doi ani?
   — Întocmai.
   — Şi tot în Ajun de Crăciun?
   — Cam pe vremea asta, da, răspunse poliţistul.
   Ajunseseră pe podeţ. Se auzea pârâul clipocind, iar spre mal apa întunecată curgea pe sub o pojghiţă subţire de gheaţă. Era un fel de vale, ca de jucărie, care aducea dinspre pădure suflul umed şi blând al miezului de iarnă.
   Poliţistul se lăsă pe vine şi cercetă cu atenţie în lumina lanternei zăpada uşor vălurită de pe podeţ. Nu se vedeau urme de paşi, dar poliţistul, lăsându-se în genunchi, se apropie cu faţa la o palmă distanţă de zăpadă şi suflă precaut pe o mică suprafaţă în jur. Fulgii proaspăt căzuţi zburară sub suflul său lăsând să iasă la iveală în zăpada mai veche urma unui pas.
   — Un picior mic, anunţă poliţistul. Picior de copil! El trebuie să fie!
   — Vlad? întrebă Tati.
   — Pe podeţ s-au păstrat, spuse poliţistul în loc de răspuns, dar mai încolo, unde pământul e moale dedesubt, nu pot să garantez. Mă refer la urme. Aşa că mergem la noroc.
   — Apropo, întrebă Tati, câţi ani are Vlad?
   — Cinci ani, la fel ca şi Luca. Sau poate a împlinit şase, nu ştiu exact.
   Tati rămase cu gândul dus departe şi posomorât.
   — Trebuie să fie groaznic să ţi se rătăcească copilul, spuse el mai mult pentru sine.
   — Credeţi în Dumnezeu? îl descusu poliţistul. Tati nu răspunse, dar poliţistul se simţi dator să tragă o concluzie: — Dacă credeţi, atunci e bine. Înseamnă că dumneavoastră n-o să pierdeţi niciodată niciun copil, iar noi o să-l găsim pe Vlad.
   Luca se uită în jur şi, cu tot întunericul care îi înconjura, i se păru că de dincolo de fiecare trunchi, de dincolo de fiecare tufiş albit de zăpadă, un duh bun îl lua în primire şi îi călăuzea fiecare pas. Mami, rămasă pentru moment singură acasă, n-avea niciun motiv de îngrijorare.
   Pârâul probabil că făcea un cot pe undeva, căci îl regăsiră după ce străbătură o bucată de drum, spre dreapta, mergând pe urmele lui Vlad. Sau pe care poliţistul le presupunea a fi ale lui Vlad, băiatul rătăcit. Sau poate că ei trei urmaseră o cale şerpuită şi se întâlniseră din nou cu pârâul.
   Aşa se iveau toate, rând pe rând, pe neaşteptate.
   — Vlad! strigă o voce. Vlaaad!
   Luca se întrebă de ce vocea domnului poliţist se auzea nu de lângă el ci de la depărtare.
   Dar poliţistul nu mai era lângă el.
   Nici Tati nu mai era lângă el.
   Clipocitul pârâului se înteţise şi se amesteca acum cu sunetul unei ape în cădere, undeva foarte aproape.
   — Gllopf! făcea apa căzătoare. Gllopf! Gllopf!
   Cădea de pe o roată şi roata se mişca vărsându-şi rând pe rând în josul râului cupele încărcate în susul râului, dintr-un scoc.
   Deci asta era: totuşi moara de apă.
   Mai era încă puţin. Lumina lăptoasă nu era a zorilor ci a miezului nopţii.
   Pe jos era ud şi uşa scârţâi când Luca o deschise. Nu simţi nevoia să-i explice nimeni de ce se întâmpla aşa şi nu altfel.
   Vlad şedea pe o bancă veche, chiar înaintea uşii, de parcă aştepta de multă vreme să vină cineva după el. Deasupra capului, în tavanul de scândură pe jumătate putrezită, stătea deschis un chepeng, iar prin deschizătură atârnau fuioare de fân cosit astă-vară, spre toamnă.
   — Vlad? întrebă Luca, fiind cumva sigur că nu se putea înşela.
   Băiatul nu-i dădu niciun răspuns. Se ridică în chip firesc şi păşi spre el, oprindu-se la depărtare de-un braţ. Ridică braţul şi îl atinse pe Luca, de parcă ar fi vrut să se asigure că totul e aievea. Luca îşi aminti că uneori şi el simţea nevoia să se convingă că în jurul său tot ce vedea era aievea. Dar asta nu i se întâmpla decât rar. De cele mai multe ori ştia.
   — Stăm aici împreună?
   — Pe bancă? întrebă Luca.
   — Vrei?
   Focul în cămin se stinsese şi acum Moş Crăciun nu mai avea nevoie de scara de frânghie ca să poată intre pe horn. De fapt nu mai avea nevoie nici de scara de frânghie, dar nici de horn.
   Uşa se deschise încet, fără să scârţâie, şi bătrânul se ivi în prag, gârbovit şi cu desaga grea în spinare.
   Undeva nu foarte aproape, dincolo de marginea pădurii, o pendulă începea să bată de miezul nopţii. Moşul se apleca uşor şi cu o mişcare de răsucire firească îşi dădea jos desaga.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca

Notaţii literare (XVIII)

Tocătură literară
   Olga Lepeşinskaia, o pseudo-bioloagă sovietică de pe vremea lui Stalin, a pretins că a reuşit să demonstreze că viaţa poate să apară spontan, în condiţii naturale, din materie organică (eventual anorganică). În acest scop a introdus într-o cuvă materie vie, pe care a tocat-o mărunt-mărunt, până la nivel sub-celular, distrugând viaţa — a crezut/pretins ea. După care, supunând radiaţiilor ultraviolete respectiva tocătură, a pretins — falsificând datele — că din ea s-a născut după un timp materia organizată — viaţa.
   La fel mi se pare că a procedat şi Mircea Cărtărescu în scrierile sale de succes (Orbitor, Solenoid). A luat hălci din impresiile şi din amintirile sale — poate şi ale altora, n-are importanţă —, impresii şi amintiri care poate că mai aveau în ele ceva viaţă, le-a tocat mărunt, în fragmente dezorganizate, până ce aproape că n-a mai rămas din ele nimic. După care, aşternându-le pe hârtie alandala, la grămadă, a pretins că a fabricat viaţă. Olga Lepeşinskaia a fost dovedită ca impostoare. Despre tocătura pe care Mircea Cărtărescu a aruncat-o pe piaţă unii încă mai cred că este viaţă.

Moralitate şi literatură
   „Nimic nu stimulează spiritul critic în societate atât de mult ca o literatură bună. Dar literatura și moralitatea nu merg împreună. Sunt dușmani. Și trebuie să respecți literatura dacă crezi în libertate.” [Interviu cu Mario Vargas Llosa, în El Pais, 2 mart. 2018 — https://elpais.com/elpais/2018/02/27/inenglish/1519736544_699462.html]

Cuvinte în subconştient
   „În cazul unui romancier scrisul are loc mai ales în subconştient: în acele adâncuri este imprimat ultimul cuvânt, înainte ca primul cuvânt să apară pe foaia de hârtie.” [Graham Greene, Sfârşitul unei iubiri, Polirom, 2013, p. 49]
   Apropo, cartea am cumpărat-o cu preţ redus, la cinci ani de la publicare. La standul cu cărţi la preţ redus am cumpărat şi James Joyce, Stephen eroul. „Greii” se pare că nu mai au căutare în mediocraţia literară de azi.

Logica absurdului
   Lewis Caroll câştigă pe cartea absurdului. Toate personajele se pretează cu brio la jocul absurd pe care autorul îl propune fără a se retrage în culise. Logica în scrierile sale este facultativă. Se cultivă cu asiduitate gratuitul. Ce-i mai prost este că şi logica sentimentelor şi a relaţiilor între personaje este la rândul ei facultativă. E adevărat că se forţează realul, şi multora, sătui de convenţii, asta le place. Dar există nişte convenţii care ţin de logica... absurdului. Care nu poate ignora, oricât ar fi de absurd, resorturile intime ale naturii umane.

Dezordinea în proză
    Toată lumea interesată de literatură şi de lingvistică ştie că dintre toate genurile literare, cel mai mare „grad de dezordine” în sensul din teoria informaţiei o întâlnim în poezie. Ei bine, Julio Cortázar sparge tiparele. Proza sa din 62: model de asamblare (un fel de „Prisencolinensinainciusol” — Celentano)”, deşi ar trece cu brio orice test de corectitudine gramaticală şi ortografică, ar face să se blocheze orice verificator de sens. Vorbesc de sensul ansamblului. Căci personajele, cu atâta consistenţă câtă o au, se referă în fiecare pagină, în fiecare paragraf, la fapte şi situaţii care nu s-au petrecut şi nu au existat până în acel moment ci se creează on line. Dialogurile, cu naturaleţea lor incontestabilă, ai zice că au fost surprinse în curtea unei instituţii de recuperare psihiatrică unde au ajuns persoane educate, manierate şi non-violente, despre care cineva aflat doar în trecere ar spune, ajungându-i la ureche, că se înscriu în totalitate între limitele normalului; în timp ce altcineva, adăstând mai multă vreme în respectiva curte, s-ar considera probabil victima involuntară a unui joc al absurdului. (De fapt, se cheamă suprarealism.) Materia epică — dacă putem vorbi de un epic — se reconfigurează non stop, dezordinea cognitivă devine totală, în timp ce ordinea estetică se presupune — unii presupun — că rămâne intactă. Sau poate chiar creşte. Te pomeneşti! O singură întrebare îmi vine în minte: când, în ce moment a considerat autorul să „acţiunea” s-a încheiat? Când s-a plictisit?

Drona şi zmeul*

Luca privi peste creasta cetăţii lui de nisip. Pe plajă era multă lume, iar în apă de asemenea se scăldau o mulţime. Peste capete, destul de departe în larg se vedea un vapor nemişcat. Luca vorbi cu el însuşi: Ei, cum o să fie ăsta vaporul lui Tati! Ăsta nu-i decât o epavă! Vaporul lui Tati e mare şi frumos şi de câte ori se întoarce din cursă ancorează la dană... Foarte aproape de mal, o fetiţă cu caschetă bleu cu buline albe pe cap se bălăcea la apă mică, singură. Se trântea pe burtă şi dădea din mâini cu disperare încercând să înoate. Luca era salvamar. Văzând-o în primejdie sărea în barcă şi vâslea în forţă s-o salveze. Valurile se înălţau în calea sa şi carena bărcii le despica hotărât spulberând în vânt spuma albă de pe creste. Ajuns în preajma fetiţei, arunca peste bord colacul de salvare. Pe care vântul îl lua şi îl sufla, îl tot sufla, alb, uşor şi lucios cum era, târându-l peste mare. Luca sărea peste creasta castelului şi alerga să-l prindă. Mami îl supraveghea îndeaproape cu privirea, Tati citea ziarul şi din când în când lua câte o gură de bere rece din sticlă.
   — Luca, te rog să nu te duci prea departe, da? strigă Mami.
   Pe mal, în mână cu colacul său recuperat de pe nisip, Luca se uita la fetiţa care continua să se bălăcească în apă, singură şi curajoasă, nesupravegheată de nimeni.
   Acum Luca era din nou la castelul său. Castelul avea la temelie un fel de grotă unde puteai să te ascunzi. Pe fundul grotei se infiltra apa mării.
   În jurul fetiţei şi mult dincolo de ea, alţii se bălăceau la rândul lor, iar ceva mai în larg, înotau sărind cu capul în valuri. Valurile se spărgeau înainte de a ajunge în locul unde se scălda micuţa cu caschetă bleu. Spuma se împrăştia, se lungea spre mal şi susura. Departe în larg se vedea epava ruginită. Luca zărea apropiindu-se dintr-acolo o şalupă rapidă. Era o chestiune de clipe: şerpuind cu îndemânare printre înotători, şalupa ajungea în trombă şi oprea în preajma fetiţei. Din ea săreau doi nirhadieni vânjoşi, cu caschete cu ghimpi şi cu feţele acoperite cu cagule, se repezeau s-o înhaţe pe biata fetiţă şi s-o răpească. Ca s-o ducă unde? Pe epavă? Noroc că Luca avea gata pregătit lansatorul cu încărcătură dublă. Care distrugea tot: praf şi pulbere!
   De pe salteaua ei pneumatică Mami îl urmărise zâmbind cu încântare. Nu se putu abţine să nu-l întrebe:
   — Luca, cu cine te baţi tu acolo?
   Nirhadienii se făceau nevăzuţi.
   Fetiţa cu caschetă bleu cu buline albe continua să se bălăcească în voie, cu o energie nesecată.
   Luca se depărtă de prosopul întins pe nisip. Din urmă Mami strigă încă o dată după el:
   — Luca, te rog frumos să nu te îndepărtezi prea mult!
   În jur erau prosoape străine, de culori ciudate, papuci de plajă necunoscuţi, călcaţi de picioare venite cine ştie de pe unde, o minge mare, feliată în verde şi alb, pe care n-o sufla vântul. Şi n-o sufla fiindcă o ţinea apăsată o mână nerăbdătoare. O apucară două mâini sigure şi o aruncară cu o destinaţie precisă, ceva mai departe, unde Luca era bine să nu se aventureze.
   Un alt prosop din apropiere, alb ca şi al lor, rămăsese gol, doar cu ceva nisip peste el, adus de vânt sau împrăştiat de picioare grăbite şi neglijente care alergaseră pe alături. Şi totuşi era cineva în vecinătatea prosopului: un băiat ceva mai mare decât Luca. Să fi avut şapte ani? Ţinea în mână o telecomandă pe care o butona de zor privind cu atenţie în sus. Luca îi urmări privirea şi observă o dronă în aer, zburând la foarte mică înălţime, la doi sau trei metri.
   Drona ateriză la marginea prosopului iscând o minusculă furtună de nisip. După strâmbătura de dezamăgire a băiatului, Luca deduse că posesorul dronei ratase aterizarea pe care şi-o propusese, adică exact pe prosop. Multă lume se grăbea. Mare parte din greşeli se puteau repara. Înălţai drona încă o dată, o dirijai cu mai multă atenţie. Băiatul era desigur străin: Luca deduse asta după cuvintele pe care i le adresă lui. Desluşi doar cuvântul see, despre care ştia că înseamnă vezi. Băiatul apucă drona şi îi spuse ceva lui Luca arătând spre marginea plajei. Şi ca să fie sigur că se făcea înţeles, îşi însoţi cuvintele de un gest de chemare care în toate limbile însemna fără niciun dubiu Hai cu mine!
   Era loc mai mult acolo la marginea plajei, lângă tufişuri şi dincolo de tufişuri unde se întindea o peluză cu iarbă pe jumătate îngălbenită. Drona se înălţă iarăşi zumzăind către cer. Tot încerca ceva: să se stabilizeze, să rămână în loc. Dar mai mult nu putea. Luca auzi din nou un see din gura băiatului, care stătea cu ochii înălţaţi către dronă şi cu degetele pe comenzi. Era tot numai energie şi bunăvoinţă. Drona o luă peste nişte vile de dincolo de plajă, se legănă un pic în aer, se redresă şi reintră sub controlul băiatului străin.
   — Hei, tu eşti cu ăsta? auzi o voce.
   Jos lângă el se iviseră ca din pământ mai mulţi băieţi. Luca îl privi încruntat pe cel care i se adresase. Avea o privire străină şi dispreţuitoare şi o voce aspră şi certăreaţă. — Ce, ţi-ai înghiţit limba? se răsti la el băiatul necunoscut. Te-am întrebat dacă-l cunoşti!
   Nu merita să-i răspundă. Dar Luca scutură totuşi din cap. O clipă îşi înălţă iarăşi privirea spre drona zburătoare, dar nu era chip să te prefaci că ei nu sunt acolo. Toţi erau mai mari decât Luca — patru sau cinci la număr, câţi erau. Cel care i se adresase avea poate zece ani, dacă nu chiar unsprezece.
   Pe strada apropiată de plajă treceau maşini. Treceau nepăsătoare de parcă n-ar fi avut nicio legătură cu plaja şi nici cu oamenii de prin locurile acelea.
   — E cu familia lui, nu ştii? îl întrebară pe Luca.
   — Ce neam e? întrebă un altul. Neamţ? Sau italian?
   — E blond, bă! observă un al treilea. Ăsta nu-i neam de italian.
   — E american!
   — How much? îl întrebară pe băiatul străin însoţindu-şi vorbele de gesturi repezite şi caraghioase. Şi arătară spre dronă: How much?
   Băiatul străin îşi coborî privirea doar o secundă. Făcu semn că nu: Not for sale! Se vedea clar că insistenţa celor din grup îl irită şi se străduia să nu piardă de tot controlul asupra dronei. Care, clătinându-se, continua să zbârnâie deasupra întinderii de iarbă îngălbenită.
   — Ce zice? Ce zice? N-o vinde?
   Un grup gălăgios de tineri trecu pe lângă ei venind dinspre un magazin, sau poate dinspre un restaurant. Niciunul nu-i luă pe cei mici în seamă. Se îndepărtară sporovăind şi râzând.
   — Te pricepi să vorbeşti cu el? îl întrebară pe Luca. Spune-i că-i dăm în schimbul dronei un zmeu.
   — Un zmeu? se miră Luca.
   Undeva în apropiere, pe strada care trecea paralel cu ţărmul, o maşină frână brusc scrâşnind pe asfalt. Scrâşnetul frânei stârni nelinişte. Cei din grupul de arţăgoşi nu simţiră niciun fel de nelinişte.
   — Ce, nu ştii ce-i ăla zmeu? se răstiră la el. Uite-l colo, îl ţine de sfoară.
   Abia atunci observă Luca o sfoară care se înălţa spre cer. Capătul ei era ţinut în mână de unul din băieţii din grupul de arţăgoşi, unul care până atunci nu scosese nicio vorbă. Şi nici acum nu scotea o vorbă. Doar ţinea sfoara zmeului şi se hlizea la ceilalţi. Zmeul se vedea mic de tot în înălţime, un mic romb de o culoare incertă, a cărui coadă se legăna în vânt cu unduiri viclene de şarpe zburător.
   — Urcă de zece ori mai sus decât drona! îi explicară. Spune-i lu’ neamţu’ tău că-i dăm zmeul pe dronă. Hai, spune-i!
   — Zmeul pe dronă? repetă Luca surprins.
   — Păi da! Ce te tot miri! Ţi-am spus, urcă de zece ori mai sus. Şi în plus nici nu se strică. Drona, dacă nu eşti atent, ai dat cu ea de pământ şi s-a ales prafu’!
   Era ceva ciudat în explicaţia asta.
   — Şi atunci de ce-o vreţi? întrebă Luca.
   — Auzi, bă! Ăsta cică de ce vrem drona!
   Băieţii cei arţăgoşi se uitară cu sprâncenele ridicate unul la altul, întâlnindu-şi privirile neobrăzate undeva în mijlocul grupului, şi izbucniră toţi într-un râs lăbărţat, inclusiv cel ce ţinea zmeul.
   — Şi noi ce-i zicem? veni o întrebare zeflemitoare din grup.
   — Lasă-l, bă. N-avem nicio treabă cu el!
   Îşi făcură semne între ei şi se apropiară din toate părţile de băiatul străin care se străduia în continuare să nu piardă controlul dronei din aer.
   Luca se gândi cu ciudă că lansatoarele nu erau niciodată la îndemână când aveai nevoie de ele. O rupse la fugă spre prosopul lor alb, în vecinătatea castelului de nisip lăsat în părăsire.

   — Drona! îi strigau băieţii arţăgoşi băiatului străin. Vorbeau tare, de foarte aproape, făceau gesturi deşucheate şi arătau spre dronă. Zmeu! strigau străduindu-se să articuleze cât mai clar cuvintele. Şi arătau spre zmeu. Drona contra zmeu! Strigau tare şi arătau când spre dronă, când spre zmeu. Schimb! strigau. Drona contra zmeu! Ce zici? Vrei? Băiatul străin încerca să scape, dar nu prea mai avea pe unde să iasă din cercul lor. Drona când cobora vertiginos, când se redresa, instabilă în aer.
   Se treziră cu Luca din nou lângă ei. Unul din margine se răsuci nervos şi îi dădu un ghiont în umăr. În clipa următoare îl zăriră pe Tati. Obişnuit să stea drept şi înalt în vântul de pe puntea vasului.
   În doar două clipe se făcu gol în jurul băiatului străin. Băiatul străin râse spre Tati. Spuse ceva pe limba lui, din care Luca nu înţelese decât un singur cuvânt, cleared.

   În grota de la subsolul castelului său de nisip se infiltrase şi mai multă apă de mare. Crenelurile se înălţau însă semeţe şi erau întărite cu scoici albe. Un contrafort sprijinea turnul principal să nu se prăbuşească. Avea să ţină oare măcar până mâine?
   Luca se gândi la o încărcătură triplă. Lansă o rachetă spre epava ruginită din larg, către care prea puţină lume se uita în momentul acela. Epava se prefăcu într-o vâlvătaie.
   Vhu–pfuu!

***

^*Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru

Fotografia*

După mai mulţi ani se ivi pentru Lucia prilejul să mute de la locul ei etajera din colibă. O goli mai întâi de cărţi, etajera deveni uşoară, astfel că o putu muta ca pe nimica. Jos, îndărătul ei, pe plintă, în pânze de păianjen, descoperi fotografia format carte poştală care dispăruse într-o zi de pe etajeră. Gil o pusese acolo, rezemată de peretele de lemn. Fotografia înfăţişa un colţ din grădina lor, aşa cum nu mai era de cine știe câţi ani.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Ţarcuri*

Chelnerul îi luă de la uşă şi îi conduse la o masă de patru locuri, într-o zonă umbrită, sub o grindă solidă de lemn, sculptată în stil rustic.
   — Deşi sunt mulţi clienţi, aici aveţi intimitate, spuse el. Vă place locul? Dacă nu, vă pot oferi altul.
   — Ba nu, răspunse Mami uitându-se în jur încântată, e drăguţ. Mhm, e chiar foarte drăguţ!
   Mese foarte apropiate nu erau în jur. Politicos, chelnerul trase de sub masă un scaun invitând-o pe Mami să se aşeze. Tati fu şi el de acord şi chiar dădu să-şi tragă scaunul să se aşeze la rândul său, când deodată Luca...
   — Nu! Eu vreau acolo!
   Mami, calmul întruchipat, renunţând să se aşeze, ridică din sprâncene:
   — Unde acolo, iubitule?
   — Acolo! Luca arătă cu braţul întins ultima masă de lângă peretele de sticlă.
   Chelnerul era tânăr, subţirel şi simpatic. Îi scrută rând pe rând pe Mami şi pe Tati cu o politeţe surâzătoare dar şi uşor amuzat şi, văzându-i nehotărâţi, se simţi dator să le adreseze un îndemn:
   — Păi atunci, ne mutăm acolo, nu?
   Mami fu la fel de înţelegătoare, în timp ce faţa lui Tati rămase impenetrabilă, cu o uşoară înclinare spre acceptare.
   Aşa că se deplasară cu toţii la masa de la perete. Peretele era de sticlă de sus până jos şi dincolo de el era strada: trotuarul pe care se perindau fără încetare trecători, şi carosabilul, unde nu s-ar fi putut spune că maşinile nu treceau una după alta. Ce-i drept, sticla era izolatoare, aşa că aici în interior pătrundea prea puţin din larma străzii.
   — O alegere bună a făcut Luca, fu de părere chelnerul. Să vă aduc meniul.
   Doar doi paşi se îndepărtă chelnerul, până la masa alăturată, pentru a le aduce meniul, că Luca o şi trase pe Mami de mânecă adresându-i-se în şoaptă, intrigat:
   — Mami, de unde ştie domnul că mă cheamă Luca?
   Chelnerul se întoarse cu mapele conţinând meniul zilei.
   — Nu vrei să-l întrebăm chiar pe domnu’? îi propuse Mami lui Luca.
   — Nuuu, răspunse Luca cu alint, unduindu-se din mijloc ruşinat.
   — Ce anume, doamnă? întrebă chelnerul, care auzise fără să vrea sfârşitul discuţiei. Întrebaţi-mă şi vă răspund cu plăcere, cum să nu!
   — Luca e curios să afle de unde îi ştii numele, explică Mami.
   — De unde îl ştiu pe Luca? se înflăcără chelnerul de la primul cuvânt. Păi de-ar fi doar să-mi amintesc de căsuţa albastră de pe strada Iarba Câmpului! Cine n-o ştie! Dar nu-i numai asta. Ştiţi, sora mea e vânzătoare la magazinul Marathon.
   — Mm! exclamă Mami. Ce mică-i lumea!
   — Da. Şi mi-a povestit cum a fost în noaptea aia când bicicletele şi treningurile şi mingile de baschet şi toate alea au pornit-o haihui pe străzi, în toiul nopţii, cu Luca-n frunte. Mamă, ce poveste! Păi cum să nu-l ştiu eu pe Luca! Mă-ntorc peste câteva minute, după ce vă hotărâţi ce comandaţi. Bine?
   Luca a ascultat vrăjit istorisirea chelnerului. Vrăjit, dar şi oarecum stânjenit: nu se putea să fi fost chiar atât de frumos totul. Şi nici nu fusese el în fruntea plutonului de biciclete şi de trotinete pornite de la magazinul Marathon, în noaptea aceea de pomină.
   Ei, ce să zicem. Mai exagerează şi oamenii mari.
   Mami se cufundă în studierea meniului.
   Tati făcu la fel.
   Luca se răsuci curios să privească pe fereastră.
   Mami se întrerupse doar pentru câteva clipe din studierea meniului, se uită la Luca, apoi, prin geam, la stradă.
   — Parcă am fi într-un acvariu, spuse ea cu o umbră de nemulţumire în glas. — Se poate hlizi la noi cine vrei şi cine nu vrei.
   Nu mai era chiar la fel de încântată ca adineaori, dar drăguţă rămăsese, ca întotdeauna.
   Acum studia din nou meniul.
   Ei bine, nu, nu se hlizea nimeni prin geam. Pe strada însorită trecătorii treceau nepăsători şi nici măcar unul nu se opri să se întoarcă spre restaurant şi să încerce să desluşească prin geam. Fiecare îşi vedea de treaba lui. Trecu un domn în salopetă albastră, cu caschetă galbenă pe cap, purtând pe umăr o scară lungă de aluminiu. Venind din partea opusă, trecu un alt domn, în vârstă, pe cap cu o tichie albă, încins c-un şorţ tot alb: împingea un cărucior cu îngheţată.
   — Tu, Luca, ce vrei să mănânci? îl întrebă Mami.
   — Nu vreau nimic, răspunse Luca, cu ochii pe geam afară.
   — Nu ţi-e foame?
   — Vreau îngheţată, spuse Luca.
   — Ei, mai aşteaptă până la îngheţată.
   Luca privea prin peretele de sticlă. Maşinile înaintau acum destul de încet: ceva ce nu se vedea, mai încolo pe stradă, le împiedica să meargă cu viteză normală. Printre maşinile blocate în trafic, zări o dubă a Poştei Române, roşie, cu binecunoscuta siglă înfăţişând goarna cea galbenă cu buclă. Luca se gândi cu regret în suflet că, din cauza vitezei reduse, urmau, poate, să ajungă la destinaţie cu întârziere avizele poştale prin care alţi copii, asemenea lui acum ceva timp, aveau să fie anunţaţi că urmează să primească tot felul de colete.
   Chelnerul se întoarse.
   — V-aţi hotărât? întrebă el.
   — Da. Eu aş lua... începu Mami. De fapt, încă mai parcurgea cu ochii meniul, nu pe deplin hotărâtă.
   — Eu v-aş sugera, dacă-mi permiteţi, ceva uşor.
   — Adică? O salată?
   — Şi o salată. Dar pe lângă salată, v-aş sugera un grătar de piept de pui.
   — În niciun caz! sări Mami ca arsă.
   Încât chelnerul făcu ochii mari şi dădu înapoi un pas cu carneţel cu tot.
   — Nici nu ştiţi... nu ştiţi... ce fel de pui avem! se apără el bâlbâindu-se. Crescuţi în ţarc, exclusiv cu boabe! La noi în anexă.
   Luca se uită curios la Mami şi observă cu un soi de mândrie interioară, gestul adresat ei înseşi să-şi păstreze calmul.
   — Bun, o auzi spunând. Atunci rămânem la salată, da?
   — O salată cu mozzarella? Cu avocado? Cu rodie? C-un pic de rucola?
   — Foarte bine, acceptă Mami, cu mozzarella să fie. Şi puneţi şi-un pic de broccoli.
   — Crud? se miră chelnerul.
   — De ce nu, spuse Mami cu o naturaleţe cuceritoare.
   — Cum ziceţi dumneavoastră, stimată doamnă. Iar pentru Luca un sufleu de conopidă? O tartă cu spanac? întrebă chelnerul.
   Luca se lumină tot la faţă.
   — Mami, de unde ştie domnul că asta îmi place mie? strigă el.
   — Pentru noi e foarte important să cunoaştem toate gusturile clienţilor noştri cei mai de seamă! explică cu mult entuziasm chelnerul. Sper ca în cel mai scurt timp să ajungeţi clienţii noştri statornici.
   — De voi depinde, puse Tati accentul cuvenit.
   — Aşa este, domnule, acceptă chelnerul înclinând capul.
   Luca întinse un cot pe jumătate curios pe masă şi îşi lăsă mult capul într-o parte.
   — Dar unde faceţi sufleul de conopidă? se interesă el.
   Chelnerul rămase un pic descumpănit. Îşi reveni însă în câteva clipe:
   — Cum unde? La bucătărie, desigur.
   — E mare bucătăria? vru Luca să ştie.
   — Să-l întrebăm mai întâi pe Tati ce doreşte să comande, spuse chelnerul, şi după aceea mergem acolo. Bine?
   — Unde acolo? tresări Mami alarmată.
   — Să ştiţi, stimată doamnă, că bucătăria noastră e cu totul specială, o asigură chelnerul. Totul e securizat! Nu există absolut niciun pericol! Nu mai vorbesc de anexe! Niciun restaurant n-are atâtea anexe câte avem noi, să ştiţi. Cine le vizitează... şi sunt mulţi, să ştiţi... Cine le vizitează nu vrea să mai plece de-acolo! Am avut clienţi care ne-au întrebat dacă n-ar putea să-şi petreacă vacanţa acolo.
   — Unde să-şi petreacă vacanţa? se încruntă Mami.
   — În anexele noastre, stimată doamnă! Totul e proaspăt la noi şi în aer liber. Eu când vă spun că îi facem lui Luca un sufleu de conopidă, mai întâi mergem să culegem conopida, să ştiţi. La fel şi cu spanacul. Aşa-i că aţi devenit şi dumneavoastră curioasă? Văd pe faţa dumneavoastră, să nu-mi spuneţi că nu! Conopidă, spanac, rucola, toate cresc la noi în anexe şi nu folosim niciun fel de chimicale, să ştiţi! Aşadar, cu ce vă servesc, stimate domn, se întoarse el spre Tati, gata să noteze în carneţel.
   — Stai, stai! se încruntă Mami. Nu trecem aşa de uşor! Dumneata vrei să-l duci pe Luca în bucătăria restaurantului?
   — N-aveţi absolut niciun motiv să vă faceţi griji, spuse chelnerul pe un ton convingător. De mână îl iau şi îl duc acolo, de mână vi-l aduc înapoi în câte minute spuneţi dumneavoastră.
   Mami se uită întrebător la Tati, care îşi freca bărbia nehotărât.
   — Un muşchiuleţ de porc la grătar? îl îmbie chelnerul.
   — Muşchiuleţ să fie, acceptă Tati.
   — Şi de băut?
   — O bere Pils, la halbă. Şi una înainte.

   Chelnerul îi deschise o uşă şi Luca păşi în atmosfera încinsă din bucătărie. Nu mirosea deloc ca în bucătăria de acasă, unde gătea Mami. Erau mirosuri de mâncăruri străine făcute pentru oameni necunoscuţi. Primul lucru pe care îi căzură ochii fu un domn mustăcios, c-un turban alb pe cap, care stătea în picioare la un aragaz mare, cu spatele la ei, şi amesteca într-o cratiţă.
   — Vajnicul nostru bucătar, Mişu, i-l prezentă chelnerul. Oaspetele nostru, Luca, se adresă el bucătarului.
   Bucătarul încetă să amestece în cratiţă, se răsuci cu faţa spre ei umflându-şi obrajii înroşiţi de căldură şi, luând poziţie de drepţi, cu burta scoasă înainte, ţinu uriaşa lingură de lemn cu căuşul în sus, pe lângă braţ, exact aşa cum ar fi făcut un comandant cu sabia sa defilând în fruntea plutonului său de grenadieri. Ceremonios, trecându-şi lingura în mâna stângă, se înclină spre Luca cu mâna dreaptă întinsă şi când Luca îi întinse la rândul său mâna, i-o strânse cu trei degete viguroase şi i-o scutură camaradereşte.
   — Îmi pare bine să te cunosc, Luca! îi spuse mustăciosul.
   Luca îi zâmbi prietenos. Gata, nu mai era timid.
   „Pe bucătar îl cheamă domnul Mişu”, avea să-i povestească lui Mami. „Şi e un domn simpatic”, avea să adauge.
   Pe o bară înaltă, alături de plită, atârnau de cârlige o mulţime de cratiţe cu coadă lungă, de diferite mărimi. Toate de aramă strălucitoare, ca ieşite din fabrică.
   O culoare cât se poate de prietenoasă şi de cunoscută, îşi zise Luca.
   — Dincolo, la masă — masa de lucru, desigur! — sunt ajutoarele lu’ domnu’ Mişu, continuă chelnerul să-i prezinte personalul din bucătărie. Doamnele Miţa şi Mimi.
   Două doamne durdulii, încinse cu şorţuri, pe cap cu basmale înflorate, legate cu nod deasupra frunţii, se opriră din tăiat legume şi din tocat nu se ştie ce, şi se întoarseră ambele, numai zâmbet, spre Luca. Aveau un aer timid, dar cu siguranţă nu erau timide. Aveau obrajii la fel de roşii ca şi ai bucătarului Mişu, dacă nu încă şi mai roşii. Pe masa unde lucrau se înălţau grămezi de legume care aşteptau să fie ciopârţite: ceapă roşie, usturoi, morcovi.
   ...De toate.
   — Bine ai venit în vizită la noi, Luca, îi urară cu voioşie cele două doamne cu şorţ.
   Şi spunând asta, se înclinară puţin din mijloc.
   — Bine v-am găsit, răspunse Luca politicos. Şi le zâmbi ca şi cum le-ar fi cunoscut de când lumea.
   Atingându-i spatele, chelnerul îl îndemnă cu blândeţe să-şi continue vizita.
   Deschise o uşă şi amândoi se treziră afară, în faţa unei pajişti însorite, în miros de fân cosit şi de grajd ca la ţară şi de stână. La doar câţiva paşi distanţă pe pajiştea uşor povârnită, coborând spre o vale îndepărtată, era un ţarc unde păştea o vacă. Vaca nu le dădu nicio atenţie.
   — Una singură ne ajunge, îi dădu asigurări chelnerul. Lumea nu se prea omoară după lapte.
   Luca se uită uluit în jur.
   Chelnerul îi citi surprinderea pe faţă şi se aplecă întrebător spre el:
   — E ceva ce nu ţi-e clar, Luca?
   Luca era atât de uimit, că nici nu se pricepu să-i explice chelnerului că ceea ce nu înţelege este unde a dispărut deodată oraşul.
   — Acolo sunt straturile de varză şi de conopidă, îi explică chelnerul arătând spre o îngrăditură destul de întinsă, peste care se înălţau din loc în loc, arce de metal, destul de aproape unul de altul, înşirate în lungul stratului. Iar dincolo sunt straturile de fasole, mazăre şi spanac. Dar presupun că toate astea nu te interesează.
   — Ba da, mă interesează, vru Luca să spună, dar ceva îl reţinu, aşa că răspunsul său rămase nerostit.
   — Vrei să culegem puţin spanac pentru tartă? întrebă chelnerul. Uite, aici avem un coşuleţ. Culegem câteva frunze şi i le ducem doamnei Mimi, să le spele şi să i le dea lu’ domnu’ Mişu să le pună la fiert. Sau poate preferi să i le dăm doamnei Miţa?
   Luca nu dori să arate că are vreo preferinţă pentru vreuna din cele două doamne durdulii de la masa de ciopârţit legume. Şi chiar nu avea niciuna.
   — Dar acolo ce e? întrebă el. Şi arătă spre un alt ţarc aflat ceva mai la vale.
   — Acolo e ţarcul cu găini.
   — Pentru ouă? întrebă Luca.
   Chelnerul se cam codi.
   — Mda... sigur... şi pentru ouă.
   — Şi pentru mai ce? insistă Luca.
   — Păi, dragă Luca... n-avem încotro: unii clienţi ne cer să-i servim cu supă de pui. Mă rog, de găină. Ştii cum spune o vorbă, găina bătrână face supa bună. Nu că am avea noi, neapărat, găini bătrâne, dar...
   — Şi dincolo? întrebă Luca neliniştit, arătând spre următorul ţarc.
   — Dincolo... hm, cum să-ţi spun... Unii preferă altfel de carne. Ai văzut, şi tati al tău preferă muşchiuleţ de porc. Trebuie să fim pregătiţi pentru toate gusturile, dragă Luca.
   Luca se uită în urmă. Se vedea în vârful pajiştii o clădire cu multe ferestre şi o terasă într-o latură, despre care bănui că e peretele dosnic al restaurantului din care tocmai ieşiseră.
   Ce avea să-i povestească lui Mami?
   Ceva trist?
   — Şi acolo? Luca arătă spre ţarcul aflat ceva mai la vale.
   — Me-he-he-he! se auzi din acel ţarc vibrând un glăscior tânăr. Chiar foarte tânăr.
   Chelnerul îşi lăsă privirea în pământ. Se mărgini să dea din cap, strângând din buze, resemnat.
   — E timpul să ne întoarcem, Luca, spuse el.
   Pajiştea se întindea dincolo de ţarcuri, însorită şi verde, în zumzet de albine şi în aer de sărbătoare. Pentru toată lumea trebuia să fie sărbătoare. Tati era acasă, nu se ştie pentru câtă vreme. Din când în când pleca, dar se întorcea negreşit de fiecare dată. Erau însă alte fiinţe care plecau şi nu se mai întorceau niciodată.
   — Luaţi-o înainte, îi spuse chelnerului, vă ajung din urmă.
   — Luca, i-am promis lui mami a ta... obiectă chelnerul.
   — Doar două minute! se rugă Luca. Două minute şi cinci minute!

   Luca şedea cuminte la masă aşteptând cu teamă întoarcerea chelnerului. Deocamdată strada din spatele său nu îl mai interesa.
   — A fost interesant la bucătărie? îl întrebă Mami.
   Luca privea în jos, la masa pe care propriul său deget desena nehotărât un fel de floare — sau poate un animăluţ.
   — Da, răspunse el, mai degrabă apatic.
   — A fost? stărui Mami. Îl privea insistent fiindcă răspunsul lui nu o convinsese.
   — L-ai cunoscut şi pe bucătar? întrebă Tati.
   Luca desena în continuare cu degetul pe masa goală, absent.
   Sosi şi chelnerul, cu comenzile. Îi puse lui Luca în faţă farfuria cu sufleu de conopidă. Luca fu nevoit să înceteze cu desenatul imaginar.
   — Ce trebuie să spui? îi reaminti Mami.
   — Mulţumesc, rosti Luca supus, fără să-şi ridice privirea.
   Mami îl fixă pe chelner.
   — Ce grozăvii i-ai arătat acolo în bucătărie? îl întrebă pe chelner fără să-şi ascundă reproşul, de s-a întors atât de spăsit.
   Parcă nici chelnerul nu mai era tocmai în apele lui.
   — Nicio grozăvie, doamnă, răspunse el. Salata dumneavoastră cu mozzarella şi cu broccoli crud, aşa cum aţi comandat. Luă de pe tavă şi îi puse în faţă, tacticos, castronul cu salată. Se întoarse spre Tati şi îi puse şi lui în faţă un castron identic. — Salata dumneavoastră, domnule, tot cu mozzarella, dar fără broccoli crud.
   — Cum salată cu mozzarella! protestă Tati. Păi eu n-am cerut aşa ceva!
   — E adevărat, domnule, n-aţi cerut. Vă rog să-l întrebaţi pe Luca dacă nu ştie ceva în privinţa asta.
   — Luca? întrebă Tati contrariat. Ce legătură are Luca cu muşchiuleţul meu de porc! Luca, ai ceva de spus?
   Luca se întoarse alene spre peretele de sticlă şi privi, parcă fără s-o vadă, strada scăldată în soare.
   — Luca, cu tine vorbesc!
   — Problema e că au fugit toţi! interveni chelnerul. S-au răspândit care încotro.
   — Cine s-a răspândit care încotro?
   Mami îl fixă pe chelner, surprinsă.
   — Toţi, doamnă. Orătănii, miei, toţi au fugit. Chiar şi porcii. Doar vaca a rămas.
   — Ia spune, iubitule, se întoarse Mami spre Luca, ai vreun amestec în toată povestea asta?
   Luca dădu din cap ca prin vis.
   — Ce amestec ai?... Mami începea să dea semne de nerăbdare. — Îmi spui, te rog, iubitule, ce legătură ai tu cu orătăniile care au fugit?
   — Am deschis porţile, murmură Luca.
   — Care porţi, iubitule?
   — De la ţarcuri.
   Lui Mami i se aprinseră ochii:
   — Ai făcut tu asta?
   Luca deja ştia: când lui Mami i se aprindeau ochii, urmau îmbrăţişările, laudele şi alintul. Însemna că făcuse ceva bun. Doar că Tati nu era la fel de entuziasmat. Era uşor de ghicit că urmează întrebarea: Şi cine plăteşte toate astea?
   Dar bani se găseau întotdeauna la nevoie. Şi nici nu se lăsa până la urmă cu supărare.
   Luca se gândi la pajişte, la orătăniile pentru care un adăpost nou nu era o problemă, la mieii care la ora asta trebuie că zburdau prin iarbă fără să se gândească la zilele ce aveau să vină, la porcii care se mulţumeau totdeauna cu puţin. Doar să fie lăsaţi în pace.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru

Labirintul*

Vremea promitea să rămână bună. De pe şoseaua care tăia pădurea în lung, Tati viră la dreapta traversând linia ferată de tramvai pe care de ani de zile nu mai trecuse niciun tramvai. Nu-i fu greu să găsească un loc de parcare în faţa Parcului de distracţii, căci nu erau acolo decât puţine maşini.
   — Ceea ce nu mai ţineam eu mine, zise Mami după ce îl ajută pe Luca să coboare din maşină, era numele parcului. Şi acuma văd că-i zice Labirint. Oare de ce?
   Deja îşi căuta în poşetă portofelul pentru a plăti biletele de intrare, în timp ce nici Tati, nici Luca nu aveau o asemenea grijă.
   Mami o întrebă pe casieriţa din ghereta de la intrare:
   — Aşa se numea şi înainte parcul? Labirint? Sau e un nume nou?
   — Aşa s-a numit dintotdeauna, doamnă, îşi făcu casieriţa datoria să o informeze.
   — Deci s-a chemat dintotdeauna Labirint! Hm! Adică asta vrea să însemne, ce? Că înăuntru nu găsim altceva decât un labirint.
   — Dar ce labirint! replică mândră doamna de la bilete. Şi, schimbând pentru moment tonul, adăugă: — E foarte interesant, să ştiţi. Foarte interesant şi foarte mare. Labirintul nostru este cel mai mare labirint făcut din gard viu. Din lemn câinesc, mai precis.
   — Şi în afară de labirint? Nimic altceva?
   — Ce v-ar fi interesat?
   — Păi, ştiu şi eu... Un loc de joacă pentru copii... Un scrânciob... Un lac şi bărci de închiriat...
   — Un loc unde să bem o bere, completă Tati.
   — Poate vreţi să spuneţi fără alcool, strecură nu fără o nuanţă de maliţiozitate doamna de la bilete. Luca are sub şapte ani? întrebă ea.
   — Da, răspunse Mami.
   — Atunci e gratis.
   — Perfect! se bucură Mami. Păi atunci, chiar dacă n-avem decât labirintul, daţi-ne, vă rog, două bilete pentru adulţi.
   — Părinţii copiilor sub şapte ani intră şi ei gratis, îi dădu casieriţa vestea cea bună.
   Mami schimbă o privire înveselită cu Tati. Nu că ar fi fost cine ştie ce economie în bugetul familiei. Dar, oricum, nu erau multe locurile de distracţie unde intrai fără bani. Se grăbiră s-o pornească spre labirint, când Luca o trase de mânecă.
   — Mami, de unde a ştiut doamna de la intrare că mă cheamă Luca? o întrebă el cu o şoaptă înflăcărată.
   În momentul următor casieriţa îi strigă din urmă, aşa că Mami nu apucă să-i răspundă.
   — Aşteptaţi puţin, doamnă! Vă înţeleg graba. Dar n-am apucat să vă spun despre labirint tot ce trebuie să ştiţi.
   Făcură deci toţi trei cale întoarsă. Casieriţa ieşise din gheretă, pesemne fiindcă ceea ce urma să le spună era foarte important.
   — Labirintul, după cum puteţi vedea, are trei intrări. Aţi văzut, da? Ceea ce nu ştiţi dumneavoastră este că are o singură ieşire. Sau poate aţi aflat?
   — Nu, n-am aflat.
   — Dar vi se pare logic, nu?
   — Mda, oarecum.
   — Bun. Atunci reţineţi: are o singură ieşire. Aşadar dacă intraţi fiecare pe altă intrare, cum am văzut că fac unii, aşa, ca să se amuze, se poate presupune că la un moment dat, pe o fundătură oarecare, o să vă întâlniţi toţi trei. Deşi! Deşi, fie vorba între noi, nu-i deloc sigur. Ei bine, iată ce vă sfătuiesc eu: să nu intraţi separat. Luca n-are decât cinci ani şi, văzându-se singur, fără Mami şi fără Tati, s-ar putea să se sperie. Nu că ar fi el sperios de felul lui, Doamne fereşte, nu vreau să spun asta! Dar, ştiţi, peste gardul viu nu vă puteţi vedea unul pe altul. Şi ştiţi de ce?
   — Bănuiesc că-i foarte înalt, spuse Tati un pic ironic.
   — Exact! continuă doamna de la bilete neluând în seamă ironia. E atât de înalt, că doar o girafă ar putea vedea pe deasupra lui! Luca, în niciun caz! O să vă convingeţi. Am avut nu de mult un caz cu o familie, tot aşa, de trei persoane, cum sunteţi dumneavoastră, când copilul s-a rătăcit şi n-a mai fost găsit decât peste o săptămână.
   — Glumiţi, desigur, surâse sceptic Mami.
   — Ba nu glumesc deloc.
   — Dumnezeule, o săptămână! strigă Mami înspăimântată.
   — Asta, ca să nu vă mai spun de un alt caz, care... în sfârşit, nu vreau să vă sperii. Sunteţi tineri, ambiţioşi, o să răzbiţi până la urmă, sunt convinsă... Doamna de la bilete se îngândură brusc şi vorbi parcă mai mult pentru sine: — Deşi, ce-i drept, şi acela a fost cândva tânăr...
   — Despre cine vorbiţi? se încruntă Mami.
   — Ei, nu... Mă gândeam doar, aşa... Şi la fel de brusc cum se îngândurase, doamna de la bilete redeveni voioasă: — Ia spuneţi, umbrele v-aţi luat?
   Mami ridică ochii spre cerul de cristal. Zâmbi cu aerul ei sigur din zilele cele mai bune şi nu spuse decât:
   — Hm!
   În timp ce Tati, c-un aer misterios, recită, parcă mai mult pentru sine, dintr-o poezie necunoscută:
   — Precipitaţiile vin şi pleacă precum vijeliile.
   Doamna de la bilete îl aţinti preţ de două secunde cu o privire albă. Mami îl învălui cu o scurtă privire drăgăstoasă şi surâs înţelegător. Casieriţa reveni la prezent.
   — Dacă vedeţi că începe, îi sfătui ea, refugiaţi-vă la capătul celălalt.
   — Dacă vedem că începe, ce? solicită Mami lămuriri.
   — Ploaia, desigur. La ea mă refeream. Vă urez distracţie plăcută.
   Să fi fost un pic de zeflemea în urarea ei?
   Spunând asta, doamna le întoarse spatele şi reintră în gheretă. Faţa îi reapăru zâmbitoare şi proaspăt-prietenoasă la ferestruică, fiindcă în faţa gheretei tocmai se oprise să cumpere bilete o altă pereche de vizitatori, care se vede treaba că nu aveau copil.
   — Cum adică la capătul celălalt? întrebă Luca.
   Mami ridică din umeri: nu ştia, şi pentru ea prea puţin conta.
   Tati ridică şi el dintr-un umăr, mai degrabă indiferent.
   Intrară în labirint.
   Se afundară pe coridoarele făcute din gard viu de lemn câinesc. Gardul viu era tuns perfect drept. Pentru Tati poate că ar fi fost important să poată aprecia cât de greu şi cam cu câţi lucrători se întreţine un asemenea zid de verdeaţă. Sau să-şi facă o idee cam câţi kilometri însumau coridoarele labirintului. Să fi însumat oare douăzeci de kilometri? Treizeci? A, nu! Nici nu voia să se gândească la o asemenea cifră! (Lui Mami chiar i se păru că Tati vorbeşte pe muţeşte cu el însuşi şi îl aţinti cu o privire întrebătoare. Evident, nu primi niciun răspuns.) Pentru Luca însă, important era că zidul de lemn câinesc arăta neted ca-n palmă şi totuşi destul de ţepos la atingere.

   În prima jumătate de oră Mami se amuză de fiecare dată când se trezeau în câte o fundătură. Tati se amuza şi el, sau, mă rog, se străduia să nu rămână mai prejos. Luca îşi ridica faţa întrebător când spre unul, când spre celălalt. Ei ştiau fără doar şi poate mai bine tot ce era de ştiut. Cunoşteau calea, cum s-ar zice! Luca zâmbea împăcat şi i se părea că totul e sub control.
   — În definitiv nu ne-a obligat nimeni să intrăm în labirint. Noi singuri am vrut, filozofă Tati la un moment dat, în chip de explicaţie pentru situaţia în care se pare că ajunseseră.
   — E cât se poate de distractiv, îl susţinu Mami, optimistă.
   — Trebuie să fie o logică în toate, continuă Tati să filozofeze. Nu poţi s-o coteşti de mai multe ori la stânga, să zicem, pentru că ar însemna să te învârteşti în cerc. Nu? Aşa că după un cot la stânga, hai, cel mult două, trebuie cumva s-o luăm la dreapta. Şi aşa mai departe.
   — Păi nu, îl contrazise Mami. Tocmai că ei au gândit labirintul aşa ca să nu fie nicio logică. De asta poţi să fii sigur. Altfel, ar fi fost simplu pentru toată lumea. De exemplu, dacă vezi un culoar lung, lung de tot înainte, sigur te duce într-o fundătură. De ce? Fiindcă ei tocmai pe asta au mizat: pe faptul că oamenii se lasă atraşi de ceea ce li pare a fi calea cea mai directă.
   — Dar măcar, atunci când un culoar ţi se pare ţie că duce înainte, poţi să fii sigură că-i într-adevăr înainte şi nu lateral?
   — Te poţi orienta după soare.
   — Da? Cum?
   — Mi-amintesc că la intrare soarele îmi bătea în ceafă. Şi acuma tot în ceafă îmi bate. Deci suntem pe calea cea bună.
   Luca se gândi că uneori era bine să stai de-o parte. Dreptatea celor mari era un lucru destul de complicat.
   La un capăt de coridor Luca îşi lipi faţa de zidul verde, încercând să străpungă cu privirea desişul gardului viu. Crenguţele îi împunseră obrazul şi fruntea, neprietenoase.
   — Ce faci, Luca, îl zori Mami, vrei să treci prin gard? Ar fi bine dacă am putea. N-am mai orbecăi atâta!
   Gardul viu era atât de des încât nu reuşeai să vezi nimic prin el. Doar verde închis şi întuneric.
   Un guguştiuc trecu în zbor, la mică înălţime. Tati îl urmări cu invidie. Guguştiucul se aşeză, probabil, într-un pom, undeva la marginea labirintului, căci îl auziră de departe cântându-şi bucăţica de cântec pe care o ştia pe dinafară:
   — U-gu-guuu!
   Bubui din senin tunetul.
   Un stol de grauri se ridică speriat de undeva din apropiere şi se abătu peste labirint, nu foarte sus.
   — Frrrrr! se auzi fâlfâitul zecilor de aripioare ale stolului de grauri în trecere.
   — De unde tunet? se întrebă Mami cu uimire. Nu era niciun semn de ploaie când am intrat!
   Dar când îşi ridicară privirea, fură cu toţii surprinşi să constate că, da, o jumătate de cer era acoperită de un nor negru şi înalt. Ploaia nu stătu mult pe gânduri. Se dezlănţui cu înverşunare, de parcă ar fi avut în vedere o răzbunare din motive greu de ghicit.
   Mami dădu semne de nehotărâre.
   Tati dădu şi el semne de nehotărâre zgribulindu-se sub ploaie.
   Luca se lumină la faţă.
   — La capătul celălalt! strigă el deodată amintindu-şi sfatul doamnei cu biletele.
   Mami şi Tati schimbară între ei, cu mare zor, o scurtă privire întrebătoare. Feţele li se luminară şi lor. Avură inspiraţia să nu stea niciun pic pe gânduri. O rupseră cu toţii la fugă şi nu se opriră decât în capătul opus al coridorului.
   Acolo nu căzuse niciun strop de ploaie.
   — Ce minune! strigă Mami cu încântare, ridicându-şi ochii spre cer, în timp ce îşi ştergea de pe faţă urmele stropilor care apucaseră să o ude. O, Doamne, ce minune!
   — Hm, destul de ciudat, zise Tati, reuşind cu destul succes să-şi ascundă emoţia.
   Norul cel negru rămăsese neclintit în aceeaşi parte a cerului. Se vedea cum plouă de rupe pământul şi se auzeau picăturile grele cum răpăie în capătul celălalt al coridorului. Doar acolo. Şi nicăieri în altă parte.

   După încă o jumătate de oră de rătăciri pe meandrele labirintului, Tati îşi luă un răgaz pentru a reafirma convingerea sa de neclintit:
   — Chiar dacă în clipa asta mi s-ar pune la dispoziţie un balon şi mi s-ar spune: Poftim, poţi să ieşi din labirint într-o clipă — eu le-aş răspunde: Nici gând! Eu nu mă dau niciodată bătut în faţa greutăţilor!
   — Cine să-ţi pună un balon la dispoziţie, dragule? solicită Mami, neîncrezătoare, amănunte.
   — Zic şi eu aşa, răspunse Tati şi făcu un gest vag cu mâna.
   Luca se întoarse neliniştit spre Mami şi întrebă cu un firicel de voce:
   — Mami, ne-am rătăcit?
   — Nu, iubitule. O scoatem noi cumva la capăt.
   Tati spuse după ceva timp, cu fermitate în glas:
   — Eu rămân încrezător în norocul nostru.
   — Eu rămân încrezătoare în intuiţia mea, replică Mami.
   Luca întrebă:
   — Ce-i aia intuiţie, Mami?
   Mami se gândi un pic şi spuse:
   — Uite, dacă stau să mă concentrez — şi aici Mami îşi duse mâna la frunte şi îşi prinse tâmplele între degete — văd ca-n palmă drumul spre ieşire.
   — Da? se bucură Luca, mai să bată din palme. Păi atunci hai să ieşim!
   — Da, iubitule, ar fi bine să putem. Numai că ceea ce am eu în minte s-ar putea să nu se potrivească în totalitate până la capăt. Ştii? Doar aşa, până la un punct, să zicem. Fiindcă, vezi tu, eu n-am spus că ştiu. Am spus doar că intuiesc. Asta e deosebirea, înţelegi?
   Prea complicat. Luca îşi mută atenţia distrată de la faţa lui Mami spre gândurile sale, unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Se ridică pe vârful unui picior şi îşi întinse în acelaşi timp braţele în chip de pasăre în zbor planat. Pentru moment chiar fu pasăre şi zbură planat. Apoi îşi îndoi un genunchi la piept şi încercă să şi-l cuprindă strâns cu braţele.
   — Hai, Luca, îl îndemnă Mami.
   Urmă un alt timp de căutări... când Luca merse în tăcere după Mami şi după Tati precum piticul din poveste, ridicând sus genunchii la fiecare pas. Apoi se sătură de umbletul de pitic şi merse în chip de soldăţel, mărşăluind cu paşi exagerat răşchiraţi şi cu braţe lungi şi plictisite aruncate într-o parte şi într-alta. La un moment dat se uită pe cer, în urmă, să vadă ce mai face norul cel negru, care le trimisese ceva mai devreme o jumătate de ploaie. Norul dispăruse fără urmă. În acelaşi timp, cerul îşi pierduse din strălucire, dar încă mai strălucea. Acelaşi guguştiuc, sau poate un altul, îşi strigă de mult mai departe şi parcă mai obosit chemarea după-amiezii:
   — U-gu-guuu!
   Cu gâtul sucit îndărăt, Luca mărşălui mai departe, voiniceşte, poticnindu-se din loc în loc. Nu mai avea pe nimeni în faţă. Ceva se putea face fără niciun efort. Luca nu făcu niciun efort. Ceea ce îl împiedica deveni moale şi se reînfiripă la loc. Trecu fără să vrea prin umbră şi ieşi în chip firesc din nou la lumină. Din negru în verde. Se trezi pe un coridor nou, singur, dincolo de gardul viu. Îşi ridică faţa peste creasta gardului viu şi se uită cu încântare la un cap foarte înalt de girafă. Girafa molfăi din buze neascunzându-şi curiozitatea din privire şi mişcă din corniţe ca şi cum i-ar fi făcut lui Luca cu ochiul. Într-adevăr, girafa, de la înălţimea ei ameţitoare, putea privi cu uşurinţă peste creasta gardului viu. Dar şi jos la înălţimea lui avea ce vedea. Avea în faţa ochilor tot un gard viu, tot de lemn câinesc, doar că pe o porţiune mult mai scund, în chip de palisadă. Palisada înconjura, cuprinzând în interiorul ei, ceva, un careu, care nu făcea parte din labirint. În acel careu ca o curticică Luca văzu ridicându-se un acoperiş de rămurele uscate peste zidul unei căsuţe strivite parcă sub greutatea acoperişului. Acoperişul şi căsuţa nu erau cu mult mai mari decât un acoperiş şi o căsuţă-jucărie. În faţa căsuţei se afla un pridvor, iar în pridvor, pe un scaun, şedea un bătrân cu barbă albă, care pufăia dintr-o pipă şi se uita ţintă la Luca peste o masă butucănoasă, ca de la ţară, cu ochi râzători şi prietenoşi.
   Luca îl privi cu ochi mari.
   — Nu prea mă găseşte lumea, rosti bătrânul. Foarte greu, foarte greu mă găseşte lumea. Nici nu-i de mirare... Mă bucur c-ai venit, Luca.
   — Ştii cum mă cheamă? se miră Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   Bătrânul încuviinţă dând din cap şi ochii săi continuară să râdă spre el.
   — Cum ai ajuns aici? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa. Şi bătrânul spuse: — N-am mai găsit ieşirea din labirint. Şi uite-aşa, am rămas aici şi mi-am încropit o gospodărie. După cum vezi, am tot ce-mi trebuie.
   Luca se încruntă. Dacă ar fi fost ca el să locuiască în acea căsuţă cu acoperiş de ramuri uscate, nici pe departe n-ar fi avut tot ce-i trebuie. De deasupra crestei gardului viu girafa privea şi ea curioasă, molfăind din buze.
   — Eşti singur? îl întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — De când eşti singur? întrebă Luca.
   — Ehei, spuse bătrânul şi dădu din cap a zădărnicie. Sunt mulţi ani de-atunci.
   — Şi n-ai mai încercat să ieşi? vru să ştie Luca.
   — Am îmbătrânit, răspunse bătrânul. Nu prea mă mai ţin picioarele.
   — Nu? se miră Luca.
   — Nu prea mă mai ţin... Şi mai este şi ea, spuse bătrânul. Şi arătă cu degetul în sus, peste creasta gardului viu. — Nu ştiu dacă s-ar descurca fără mine, adăugă bătrânul.
   — Girafa? întrebă Luca.
   — Puf!... Puf!... Puf! pufăi pipa.
   — Hei, Luca! se auzi vocea îngrijorată a lui Mami de dincolo de gardul viu. Unde ai dispărut?
   — Sunt aici, Mami! răspunse voios Luca. Veniţi şi voi! E o căsuţă aici!
   — Luca, pe unde ai trecut? se auzi vocea lui Mami de dincolo de gardul viu. Luca!
   Se simţea că Mami e îngrijorată.
   Luca se întoarse spre bătrânul cu barbă albă şi ochii bătrânului, în timp ce încuviinţa dând uşor din cap, se umeziră de râs tăcut.

   Mami se opri încântată să admire căsuţa-jucărie încropită între gardurile vii ale labirintului şi i se adresă plină de bunăvoinţă bătrânului cu barbă albă care şedea tihnit la el în pridvor:
   — Sigur nu vreţi să veniţi cu noi, domnule?
   Bătrânul o privi cu ochii săi râzători.
   — Mulţam, doamnă, sunteţi foarte amabilă, spuse el. Dar mă simt fain aicea. Zău. Nu-mi trebuie nimica şi nu mai vreau să mă-ntorc în lume, ca să zic aşa. Din când în când mai poposesc pe la căsuţa mea vizitatori, aşa ca dumneavoastră, şi îi mai ajut, după puterile mele. De dat sfaturi cum să iasă din labirint nu pot să le dau, fiindcă nu ştiu nici eu. Dar o vorbă bună pot să le spun.
   — Poate nu sunteţi în formă astăzi, interveni Tati prietenos. Se vede dintr-o privire că Luca s-a şi ataşat de dumneavoastră. Sunt sigur că sunteţi un om bun, domnule. Dacă doriţi, putem să ne întoarcem după un timp să vă luăm cu noi.
   — Ca să vorbiţi de întoarcere, replică bătrânul, trebuie mai întâi să ieşiţi.
   Şi spunând asta, râse încetişor, fără voce.
   — Corect, acceptă Tati.
   — Am mai fost noi în situaţii asemănătoare, chiar şi mai grele, interveni şi Mami.
   — E nevoie de intuiţie! observă bătrânul. Nu-i aşa?
   — Fără doar şi poate, confirmă Mami.
   — Şi girafa? întrebă bătrânul. O luaţi şi pe ea?
   Tati se simţi pus în încurcătură.
   — Ce să zic... Întâi şi-ntâi, nu ştim dacă vrea. Şi chiar dacă să zicem c-ar vrea, nu ştiu cu ce fel de maşină am putea-o transporta. Cam cât credeţi că măsoară în înălţime?
   — Ce-aţi zice de vreo cinci metri? spuse bătrânul. Vi s-ar părea mult?
   Şi spunând asta, râse în felul său, tăcut.
   — În sfârşit, zise Tati încercând să-şi ascundă stânjeneala, am putea încerca să procurăm un furgon din acelea pentru transportat caii. Dacă i-am face o gaură în acoperiş. Pe unde girafa dumneavoastră să-şi scoată gâtul.
   — Să vă spun ceva, zise bătrânul. Cred că nici girafa nu vrea să plece.
   Tati îşi înălţă ochii spre girafă, care continua să molfăie din buze, având aerul că-i foarte mulţumită de sine şi de situaţia ei.
   — Se uită la noi de sus! glumi Mami.
   — Nu vă luaţi după aparenţe, dragă doamnă, spuse bătrânul. Sunt sigur că i-a făcut plăcere să-l întâlnească pe Luca după tot ce i-am povestit despre el.
   — Dumneavoastră i-aţi povestit despre Luca? spuse Mami cu încântare.
   — Şi despre dumneavoastră, desigur.
   Spuse asta şi tăcu.
   Mami tăcu şi ea, emoţionată.
   Tati se bucură şi el de tăcerea prietenoasă.
   Şi îşi depărtă braţele în semn de încheiere.
   — Păi, atunci, zise el, nu-mi rămâne decât să vă urez să ne revedem sănătoşi într-o bună zi. Nu?
   — Lumea-i plină de neprevăzut, răspunse bătrânul cu voioşia-i nesecată, poate doar un pic umbrită de melancolie. Cine ştie, poate ne-om revedea! Aşa că mergeţi sănătoşi, dragilor. Şi Luca să nu uite că poate să facă ceea ce alţii nu pot. Spunând asta, bătrânul îi făcu lui Luca cu ochiul şi în acelaşi timp îşi scutură pumnul strâns, cu degetul gros îndreptat în sus, băţos.

   În minutele următoare se intersectară pe coridoarele labirintului cu mai mulţi vizitatori. — Bună ziua!... Bună ziua! Tot rătăciţi?... Tot rătăciţi!... Unii se dovediră prietenoşi. Alţii mai degrabă indiferenţi, cu care doar îşi dădură bineţe trecând unii pe lângă ceilalţi. Alţii mai degrabă puşi pe glumă: — Bună ziua!... Bună ziua, n-aţi întâlnit-o pe Ariadna?...
   — Cine-i Ariadna? o întrebă Luca pe Mami.
   — Ei, e o poveste cu o fată care cică intrând într-un labirint şi-a luat cu ea un ghem de aţă, pe care l-a tot derulat de-a lungul drumului, ca să nu se rătăcească. Am să-ţi povestesc acasă mai cu de-amănuntul.
   — Şi noi de ce n-am luat un ghem cu aţă?
   Mami ridică din umeri, un pic nervoasă. Îi stătu pe limbă să-i spună lui Luca: Întreabă-l pe Tati. Dar se abţinu.
   Un vizitator indiferent îi atrase atenţia mai ales lui Tati. Avea în mână un carnet mare în care se oprea din când în când să-şi noteze ceva. Asta, nu înainte de a cerceta cu atenţie locul, de parcă în carnet schiţa ceea ce observa în jur în vederea unei viitoare naturi moarte. Tati găsi prilejul să arunce o privire cu coada ochiului în carnet. Vizitatorul îşi feri carnetul, încruntat. Prea târziu însă, fiindcă Tati apucase deja să vadă că vizitatorul îşi schiţa în carnet drumul străbătut.
   — Putea să-ţi treacă şi ţie prin cap să faci asta! îi reproşă Mami în şoaptă. Poate că la ora asta eram deja afară!
   Unii vizitatori prietenoşi cu care se intersectară le dădură bineţe. — Bună ziua! Vă descurcaţi?... Apoi întâlniră alţi vizitatori prietenoşi care le spuseră Bună seara.
   — Bună seara?
   Tati îşi ridică privirea îngrijorată spre cerul care începuse într-adevăr să bată în cenuşiu.
   — U-gu-guuu! îşi strigă de undeva guguştiucul chemarea înserării. Avea un glas somnoros, se pregătea de culcare.
   Aşteptară în zadar trecerea stolului de grauri.
   Rămas un pic în urmă, Luca închise ochii, întinse braţele înainte şi făcu un pas. Nimic nu îi zgârie faţa. Ceva i se împotrivi cu blândeţe atingându-i faţa şi trupul, apoi nimic nu îi mai atinse faţa şi trupul şi când deschise ochii văzu ultima aşchie a soarelui roşu afundându-se în apa unui lac şi un tăpşan coborând spre mal, acoperit de măturele fragede de coada calului, printre care îi zâmbiră candid flori azurii de nalbă.
   Ieşire? Nu, nu se vedea nicio ieşire.
   — Luca! se auzi înfundat de dincolo de gardul viu glasul lui Mami. Pentru Dumnezeu, unde ai dispărut iarăşi? Luca!
   Aici era în afara labirintului. Luca întinse mâna prin gardul de lemn câinesc, o prinse pe Mami de mână şi o trase afară, spre el. Iar când Mami se ivi întreagă dincoace de desişul verde, ca şi cum s-ar fi înfiripat din nou după o lungă absenţă, se văzu că la rândul ei îl ţinea strâns de mână pe Tati, trăgându-l după ea.
   Tati se scutură cu mâna pe haine ca şi cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat, se uită în jur şi spuse:
   — Păi da! Mi-am dat seama de la început că girafa nu putea să fie decât în afara labirintului! Eram pe-aproape, ştiam eu!
   Dar girafa nu se vedea nicăieri. De bună seamă rămăsese undeva mult în urmă, în preajma bătrânului cu barbă albă şi faţă râzătoare. În clipa aceea soarele se cufundă în adâncul lacului lăsând în urma lui înserarea de fum.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca, în lucru