Laurian și Laura (12)

Paradă

Sala de gimnastică nu mai semăna cu ce fusese în zilele precedente. Laurian stătea într-un colț, stingher, la distanță de toți, și se minuna. Cânta fanfara și tribunele se umpluseră de oameni — notabilități ale orașului, sau poate oameni veniți de la întreprinderi, reprezentanți, cine știe. O parte din tribună, locul central, era delimitată prin cordoane roșii, iar acolo, între cordoane, ședeau notabilitățile cele mai de seamă; poate că nici nu era nevoie de cordoane ca să se poată distinge cele două categorii de public: Laurian văzu clar că cei câțiva dintre cordoane, vreo patru-cinci bărbați, emanau cu toată ființa lor o anume putere, o anume autoritate — asta, ca să nu se gândească la mai mult de-atât, căci maică-sa, în care avea și-acum atâta încredere, îl îndemnase de atâtea ori să fie ponderat în aprecieri.
   Iar parada... Șuvoiul oamenilor se scurgea în lungul sălii, intrând pe o poartă laterală și ieșind pe alta, ambele larg deschise pentru prima oară special pentru această ocazie, în timp ce fanfara cânta de zor jos la capătul tribunei. Erau mai ales elevi din clasele superioare, sportivi și militari, împărțiți în plutoane, care mărșăluiau viguros, spre încântarea publicului spectator care umplea tribunele. Dincolo de șuvoi Laurian îl zări pe paznicul Vasile însoțindu-l pe administratorul sălii. Din cauza fanfarei, erau nevoiți să se aplece unul la urechea celuilalt ca să se poată face auziți între ei; de fapt, era mai mult paznicul cel care vorbea la urechea administratorului în timp ce îl ațintea de la distanță cu o privire fioroasă pe Laurian — iar celălalt căuta suspicios să distingă dincolo de șuvoiul participanților la paradă persoana asupra căreia voia să-i atragă atenția paznicul. Deocamdată niciunul din ei nu putea să treacă prin plutoanele în mișcare, dar era clar că de-ar fi putut-o face, ar fi venit țintit la el. Totuși Laurian nu dădu vreun semn că ar vrea s-o șteargă din locul retras în care venise să urmărească parada.
   — Ei vezi, auzi o voce care îi păru cunoscută, la un pas distanță, dacă nu vrei să te duci tu să vezi parada, vine ea la tine!
   Era Vartic, îmbrăcat cu aceleași haine de cerșetor ca și la prima lor întâlnire în fața sălii de gimnastică.
   — Vartic! strigă uimit Laurian. Ce-i cu tine aici?
   Înainte ca răspunsul fostului bancher să-i ajungă la ureche, privirea sa fugi spre cei doi oficiali ai sălii aflați dincolo de mulțimea mișcătoare a manifestanților. Administratorul era într-o vădită stare de agitație. Furios, dădea semne că s-ar avânta să treacă glonț prin mulțimea în marș și să-i înhațe pe el și pe Vartic de guler și să-i dea pe ușă afară. Doar că parada nu înceta nicio clipă.
   Îl auzi pe Vartic explicându-i:
   — Fanfara se aude de departe, dragule. Și pe mine de când mă știu mă atrag marșurile, muzica asta — cum să-i spun, eroică. Păcat că n-au și care alegorice. Dar într-un fel îi înțeleg — ce poți să faci într-o zi ploioasă ca asta, când împrejurările te obligă să renunți la Piața Prefecturii? Poate o să ți se pară ciudat la un bancher ca mine, dar totdeauna m-am întrebat ce reprezintă ceremoniile în viața unui popor. Așa-i că ți se pare ciudat? În definitiv, te-ai putea gândi că firesc ar fi să existe un anumit sentiment eroic în fiecare din noi. Da’ de unde! Nici vorbă de așa ceva. Sentimentele se nasc din... din ce crezi? Din practici! Din ceremonii! Altfel, din ce? E nevoie de bubuit de tobe ca să-i scoată pe unii din amorțeală. Pe cei mai mulți. Apropo, nu ești cam tăcut în ultima vreme, dragule?
   — Am motive, dragă Vartic, răspunse Laurian. Cele pe care le știi, ți-am mai povestit. Tot nu mi-am revenit, dacă asta vrei să afli.
   Fostul bancher deveni foarte atent la ce se întâmpla în sala de gimnastică. Laurian se întoarse și el într-acolo, curios.
   Plutoanele de elevi din clasele superioare ieșiseră din scenă, la fel și plutoanele de sportivi îmbrăcați în maieuri, iar în locul lor își făcuseră apariția plutoanele de soldați în uniformă. Tropăiau cadențat, atât de puternic încât fanfara, parcă fără voia ei, își redusese intensitatea sunetului. Poate și fiindcă capelmaistrul, în uluirea sa, răsucit către trupele ce intrau în defilare, abia dacă mai dădea din mâini.
   — Ce zici de asta? zise Vartic fără să-și dezlipească ochii de la parada militară.
   Deja intra fumul pe ușile larg deschise pe unde trupele intrau în sală și ieșeau, iar când ieșiră în prag văzură corturile instalate în jurul sălii de gimnastică și probabil altele, cine știe până la ce distanță, și soldații, cei care nu era clar de ce nu participau la paradă, așezați în jurul focurilor de tabără veselindu-se cu moderație, pătrunși totuși de solemnitatea momentului.
   — Asta îți stârnește amintiri, nu-i așa, Vartic? se întoarse Laurian către fostul bancher.
   În depărtarea străzii se pierdea coloana de militari, căreia nu i se vedea capătul. Urmau să intre în sala de gimnastică și să treacă în pas de front prin fața oficialilor.
   Vremea era în curs de ameliorare. Peste copacii desfrunziți, prin dreptul spărturilor de cer senin, treceau în zbor, croncănind, ciori răzlețe.
   Vartic coborî două trepte spre cel mai apropiat cort.
   — Hei, camarade, i se adresă el soldatului care stătea ciucit lângă foc, voi de ce nu sunteți la paradă?
   Soldatul îi răspunse ocolindu-i privirea, în timp ce scormonea cu un băț la talpa focului:
   — Nu putem toți să avem flori la butonieră. Unii din noi trebuie să stea de veghe.
   Vorbise ca și cum ar fi exprimat gândurile înțelepte ale unui superior de-al său care nu era de față dar risca totuși să ajungă la urechea acestuia într-un fel sau altul.
   — De veghe să, ce? insistă Vartic.
   — Asta nu-i treabă de civil! îl apostrofă posac soldatul.
   Fostul bancher zăbovi câteva clipe.
   — Nu trebuie să te superi, camarade. Sunt lucruri care ar trebui să ne intereseze pe toți.
   — Unii nu cunosc măsura, replică soldatul, la fel de posac dar parcă și un pic pornit, privind într-o parte.
   Laurian dădu să coboare treptele, dar exact în clipa aceea un ofițer-comandant se ivi brusc ieșind din cort, atras fără doar și poate de tonul discuției și, înainte de a interveni, observă intenția lui Laurian de a se apropia și îl preveni întinzând spre el, c-un gest vehement, un braț amenințător:
   — Rămâi pe loc!
   — Cât credeți că o să țină ocupația? întrebă Vartic.
   Ofițerul-comandant își mută atenția — și brațul furios — de la Laurian la Vartic, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară, deși pentru el ieșise din cort:
   — Dumneata să nu-mi vorbești mie de ocupație! Ai înțeles? Pentru voi o facem, ca să nu vă invadeze dușmanul!
   Dușmanul, deci? Laurian îndrăzni să coboare totuși ce mai rămăsese de coborât până la platoul din fața sălii de gimnastică, unde instalaseră corturile și aprinseseră focurile de tabără. Prin cine știe ce minune, cei doi din sală, paznicul Vasile și administratorul, reușiseră să treacă printre plutoanele de soldați și se iviseră în cadrul ușii celei mari care se deschidea spre trepte. Ofițerul-comandant îi văzu cu oarecare mirare pe cei doi civili coborând treptele, fără acea prestanță militărească, dar cu oarecare hotărâre dezordonată, îndreptându-se țintit spre Laurian. Probabil că se transmitea cumva prin aer calitatea lor de oficiali, căci se abținu de la orice gest de a-i opri și ține la distanță.
   — Timotei! strigă administratorul la Laurian. Ce cauți aicea? Cine ți-a dat voie? Treci la locul tău și să nu te mai prind niciodată la paradă! De-aci încolo nu ieși din sală decât cu bilet de voie! Și nu uita că te-am cules de pe drumuri, să fie foarte clar! Și tu — se întoarse el cu aceeași furie spre Vartic — șterge-o de-aicea chiar în clipa asta! Vagabondule! Să nu te mai văd niciodată, ai înțeles?
   Fostul bancher lăsă capul în pământ și se îndreptă, trecând pe lângă cort, către stradă. „Și tu ai devenit tăcut în ultima vreme, Vartic”, își zise în sinea sa Laurian în timp ce se îndrepta spre odăița sa de la subsol.
   Trupele ieșeau în pas cadențat de ușa cealaltă, larg deschisă și ea, și se îndepărtau în susul străzii.

Laurian și Laura (11)

Vizită

Saltelele erau ridicate pe muchie în cea mai mare parte și trase spre margine pentru a degaja podeaua. Laurian învățase să înfășoare cârpa de spălat, altminteri jegoasă, pe bățul în T, la fel de jegos; dar n-avea de ales. Îngrijitoarea dădea și ea cu cârpa câțiva pași mai încolo și din când în când se apropia de porțiunea spălată de Laurian ca să inspecteze.
   — Sper că n-ai de gând să te duci să deșerți găleata la dracu-n praznic, să pierzi vremea, taman la closetul de la subsol! Avea un fel arțăgos de a se adresa, indiferent că vorbea de bine sau de rău. — Mie să nu-mi tragi chiulu’, băiete! Uite, ai aicea la doi pași dușurile de la vestiare. O deșerți și tu acolo, la canal, că n-o fi foc! Eu așa fac de luni de zile. Doar că tre’ să ai grijă să nu faci băltoacă în jurul gurii de canal, mă-nțelegi? Adică o deșerți, așa, mai cu grijă. Și nu te grăbi să culci salteaua peste podeaua udă! O lași, nu să se zvânte, o lași să se usuce ca lumea! Și hai, dă-i zor, că la opt sala tre’ să fie gata.
   Aproape toate ferestrele erau deschise în vederea curățeniei și de pe stradă venea uguit de guguștiuci, dar și vocile unor trecători care se opriseră pesemne să stea de vorbă chiar în fața intrării în sală.
   Îngrijitoarea continua să-l boscorodească pe Laurian:
   — Ai stat o zi la căldurică pe daiboj, ai stat două, ai stat zece! La fel și cu cantina! Pomană azi, pomană mâine, da’ cât o s-o mai ții cu pomana! Trebuia să pui și tu mâna pe ceva, pe-o cârpă de spălat, pe-o găleată! Păi nu? Eu zic că foarte bine a făcut administrația că te-a pus la treabă! Păi eu singură nu mai făceam față. Foarte bine au făcut! Mai pui și tu mâna pe-o cârpă, că nu ți-o cădea rangu’! Hai, dă-i zor, că acuși vine ora opt!
   Trecătorii de afară nu se mai auzeau sporovăind în fața intrării. În partea cealaltă a sălii răsunară pași pe coridor. Ușa se deschise și intră paznicul Vasile.
   — Timotei, băiete, vezi că ai o vizită. Cu toate că nu meriți, am zis hai, treacă de la mine. Așa că lasă găleata și vino pe hol. Frusina nu s-o supăra c-o lași să termine treaba singură. Nu-i așa, Frusino?
   Îndreptându-se spre ieșire, Laurian auzi în urma sa ocările îngrijitoarei, așa, pentru sufletul ei, dar s-audă și alții, împreună cu bufniturile nervoase cu piciorul în găleată.
   Ieși pe hol și în dreptul ușii celei mari desluși două siluete în soarele ce venea de afară — o femeie și un bărbat. În spate simțea prezența paznicului, de bună seamă cu ochii pe ei, și cele două siluete nu îndrăzniră să se clintească din loc. Așa că Laurian se apropie de ele. Erau Amelia și Flavius, frații săi. Observă în treacăt că erau îmbrăcați mai mult decât modest și că Amelia purta șosete, ceea ce nu i se mai întâmplase, decât poate pe vremuri, pe când era adolescentă, și pantofi cu fețe de pânză și tălpi de papură împletită.
   — Ai grijă ce vorbești, Timotei! îi aruncă paznicul de la distanță, înainte de a dispărea. Și vocea sa hârâită și totuși sonoră reverberă în spațiul vast al holului.
   — Timotei? repetă contrariată Amelia, aproape în șoaptă când Laurian fu de-ajuns de aproape, atât cât să se poată atinge unul pe altul cu mâna.
   — Nu i-a plăcut numele meu, încercă să explice Laurian.
   — Cui nu i-a plăcut?
   — Paznicului, explică el într-o încercare penibilă de a-și depăși jena.
   — Paznicului?!
   Amelia nu înceta să se minuneze.
   — Hai, Amelia, nu mai turna și tu gaz peste foc, interveni Flavius. Se vede de la o poștă că aici e o situație complicată. Se intersectează funcții, se intercalează logici și pe deasupra mai vin și directive de sus, pot să bag mâna-n foc.
   — Depind de el, ce pot să fac? continuă să explice Laurian. În ziua când m-am întors de-acolo, știți voi, el mi-a oferit găzduire. Și apoi mai e și cantina, unde capăt când și când câte o masă.
   — Bine, acceptă Amelia, nu mai insist. Dar, pentru Dumnezeu, putea să-ți găsească un nume cât de cât rezonabil. Timotei mi se pare oribil. Acum ceva timp mama ți-a trimis o scrisoare, n-am înțeles prea bine dacă a avut doar intenția, sau chiar ți-a trimis-o.
   — O scrisoare pe care mai bine n-ar fi scris-o, interveni Flavius, și revolta i se simți în glas. Nici nu mă miră de altfel, de multe ori are asemenea idei crețe. Și partea proastă e că are obiceiul să vorbească în numele altora. Noi n-am contribuit cu nimic la scrisoarea aia, aș vrea să ții cont de asta, frate.
   — Cum ați reușit să mă găsiți? schimbă vorba Laurian.
   — Ne-am întâlnit întâmplător cu Vartic, explică Amelia. E și el într-o situație, vai de capul lui.
   — Dar voi? Cum vă descurcați?
   — Eu mi-am găsit un post de laborantă într-un laborator de analize medicale.
   — Iar eu, spuse Flavius mustăcind, am găsit ceva de lucru la o fabrică de urcioare care nu merg de multe ori la apă! Mac-mac! Și se porni să râdă zgomotos, de răsună tot foaierul sălii.
   — Tu știi, Laurian, sunt sigură că îți aduci aminte, mie totdeauna mi-a plăcut să mă-ngrijesc. De la o vreme însă, nici nu-mi vine să mă mai uit în oglindă. Și chiar dac-aș vrea, n-aș avea în ce oglindă să mă uit. Exceptând-o, desigur, pe cea din mica mea trusă personală. Dar aia nu face mare brânză, cred că-ți dai seama. Iar odată cu asta cred că ți-am răspuns și la întrebarea unde locuiesc. De fapt, unde locuim. Chiar dacă n-ai pus încă întrebarea, sunt sigură că-ți stătea pe limbă.
   — Așa e, recunoscu Laurian. Locuiți deci împreună.
   — Împreună, da, le-om duce pe toate, de e pace, de-i război! răspunse Flavius. Și din nou izbucni în râsul acela zglobiu, care reverbera în hol, făcându-l pe Laurian să se teamă că paznicul Vasile ar putea să reapară dintr-o clipă într-alta și să-i dea afară.
   — Laurian, își luă Amelia inima în dinți să vorbească, noi am venit să te luăm cu noi. De îndată ce-am aflat de la Vartic unde stai, ne-am zis că nu se poate să te lăsăm aicea, în voia sorții.
   Laurian lăsă capul în pământ.
   — Mă tem, Amelia dragă, că am niște datorii de plătit.
   — Cui, lui Vartic?
   — Nu, mă refeream la ăștia de la administrația sălii. Toate serviciile alea...
   — Serviciile! îl întrerupse Amelia, din nou contrariată.
   — Spune-le cum vrei. Mă rog, găzduirea, cantina. Apropo, au foarte multe saltele în sală. Și nu-s rele deloc, trebuie să recunosc. La iarnă o să fie, probabil, mai greu, fiindcă încă nu știu câtă căldură o să dea, având în vedere că nu sunt competiții de dimineață până seara. Presupun că o să facă totuși economie de combustibil. Dar sperăm că o să ne descurcăm într-un fel. Zi, mai bine, cum o duc ei.
   — Ei?...
   Amelia se posomorî.
   — Îmi pare rău, Laurian... Tata...
   Laurian încremeni. Așteptă. Ghici.
   Amelia aruncă o privire spre Flavius.
   — Tata nu mai e, vorbi ea în cele din urmă.
   Flavius era bun la glume. Dar când era vorba de ceva serios, se ascundea în muțenie. Așa că tot Amelia continuă:
   — Dacă era tânăr, ca tine... Ca noi... Poate că rezista. Dar se pare că acolo e încă și mai frig decât... Și mai frig decât te-aștepți tu să fie la iarnă aicea în sala ta de gimnastică... Pur și simplu n-a rezistat. Iar ei, nemernicii ăia, nici măcar nu s-au ostenit să ne dea de veste.
   Flavius încuviință lăsând capul în jos.
   — Am aflat abia acum câteva săptămâni, continuă Amelia să vorbească, după ce s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat acum ani buni de zile. Nici măcar nu ne-au spus unde e înmormântat. Cel mai probabil, într-o groapă comună. Așa că are vreun rost să mai facem investigații? Spune și tu, Laurian, are vreun rost?
   Se îndepărtau, vorbind, de zilele negre din trecut. Se apropiau încet-încet de prezent. Alte zile negre.
   — Se temea de poliție, bietul de el, își reaminti Amelia. Dar mă-ntreb, dacă nu te temi, dacă ești erou, cu ce ieși în câștig? Teama asta îți transformă viața-n coșmar. Dacă nu ești erou, poți să trăiești ca toți oamenii. Nimeni nu-i erou. Sau aproape nimeni. Tata cu siguranță n-a avut stofă de erou. Doar că avea și el dreptul să trăiască. Dar uite că pentru ăștia n-a contat.
   — Ei, uneori prinde bine să-ți însemnezi trecutul, spuse Flavius. Bietul tata. Măcar n-a rămas de pe urma lui un jurnal. Toți ar trebui să ținem un jurnal. Parcă așa te-a sfătuit mama și pe tine, Laurian, nu-i așa? Probabil că nu i-ai urmat sfatul.
   — Nu, nu i l-am urmat, recunoscu Laurian.
   Se lăsă tăcerea pentru secunde bune.
   — Mama ce mai face? întrebă Laurian.
   — Mama e bine, răspunse Amelia. Bine, ca sănătate. Și nici n-arată rău pentru vârsta ei. În rest, ce să-ți spun, lucrează ca îngrijitoare la o școală ajutătoare. Adică nu spală pe jos, așa de rău n-a ajuns. Nu-i cazul să-i plângem de milă. Se îngrijește de copiii din internat. Și culmea e că nici nu se plânge, ba dimpotrivă, spune că-i place ce face. Ascultă, Laurian, chiar nu vrei să vii cu noi?
   — Chiar dacă aș vrea, dragă soră, sunt sigur că nu mi-ar da voie. Te-ai întâlnit cu paznicul Vasile. De ce nu l-ai întrebat pe el?
   Amelia lăsă și ea capul în jos.
   — Îmi pare rău, Laurian. Îmi pare rău că ți-am adus vești rele. Și îmi pare rău de tot ce s-a-ntâmplat. Inclusiv cu tine.
   — Ne-așteaptă un viitor luminos! râse Flavius. Că tot e pe toate drumurile, la discreție. Mac-mac.
   Amelia se uită spre ușă.
   Se întoarse spre fratele ei.
   — Într-o bună zi o să prinzi un moment prielnic și o să fugi. Sunt sigură.
   — Da? Și unde să stau? Ai fi de acord să-mi ridic un cort în fața casei voastre?
   — Ah, nu vorbi de corturi! protestă Flavius. Circulă zvonuri sumbre. Cică armata ar pregăti militarizarea orașului. Și cum n-au destule cazărmi, cică soluția e să ridice corturi. Corturi peste tot! În tot orașul!
   — Ce tot spui! se scandaliză Amelia, privindu-și fratele cu reproș, de parcă el purta întreaga vină pentru că orașul avea să fie împânzit de corturi militare.
   Tăcură din nou cu toții, stânjeniți de propria lor tăcere.
   O bubuitură în ușa de la sala de sport: ușa se dădu de perete lovită cu piciorul și îngrijitoarea Frusina ieși neagră de furie, cărând două găleți pline. Urmă o traiectorie departe de cei trei, care așteptau ca ea să dispară. Dar chiar și de la acea distanță îndreptă spre ei priviri ucigătoare la fiecare doi-trei pași.
   — De Laura știți ceva? își luă Laurian inima în dinți să-i întrebe.
   Amelia și Flavius schimbară între ei o privire stânjenită.
   — Din câte mi-amintesc, Laurian, ți-a scris mama și despre asta în scrisoare. Pe Laura ai face bine s-o uiți. S-a măritat, sunt deja câțiva ani de-atunci. Încă de când au început evenimentele. Mai multe să nu mă-ntrebi. N-am fost curioasă să aflu. Și nici Flavius n-a fost curios.
   — Așa e, încuviință Flavius, n-am avut nici pic de curiozitate. Sincer, niciodată n-am considerat că Laura merită prea multă atenție. Bogăția familiei nu i-a stat în drum.
   — Cum adică? își miji Laurian ochii spre ei.
   — S-au descotorosit de ea într-un mod onorabil, răspunse Flavius. Mă refer la avere. Au făcut-o să dispară.
   — Dar asta e bine, observă Laurian. E, din câte îmi amintesc, în concordanță cu vederile familiei. Nu e greu să renunțe la bogăție cineva care vede în bani doar, așa, un mijloc, nu un scop în sine.
   — Un mijloc? pufni Flavius. Și tu ai crezut toate poveștile astea?
   — Acuma, nu știu dacă în vederile de care vorbeam intră și valorile imobiliare, preciză Laurian, dar îmi amintesc de ultima discuție, pe care am avut-o la un restaurant... nu, nu ultima — penultima. Fiindcă ultima am avut-o când a venit la gară să-și ia rămas bun.
   — Să-și ia rămas bun, dar mai ales să-ți explice de ce nu poate să te-nsoțească, ghici Flavius, cunoaștem genul ăsta de ipochimeni.
   — Flavius! îl certă Amelia, abține-te.
   — Păi de ce nu-i spunem lui Laurian cu cine s-a măritat Laura lui?
   — Cu cine? sparse Laurian tăcerea care se lăsase.
   — C-un mare șef! izbucni Flavius. Nu mă-ntreba mai mult! Nu mă pricep la ierarhiile lor! Toate s-au dat peste cap. Poate c-ai s-o vezi într-o bună zi cum umblă cu nasul pe sus. Cică din când în când poate fi văzută prin oraș într-o mașină de teren, cu șofer. Ea singură, atunci când nu-i împreună cu bărba-su.
   — Chiar așa? se îndoi Laurian.
   — Știi care-i combinația cea mai avantajoasă? i-o întoarse Flavius, sarcastic.
   — Nu. Care?
   — Nu ghicești?
   — Nu, spune-mi tu.
   — Și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod! Mac-mac!
   — Ei, fratele nostru e un pic cam radical, sugeră împăciuitoare Amelia. Dar, una peste alta, cam are dreptate.
   — Ce, radical? protestă Flavius. Îmi închipui că ajungem înțelepți abia la bătrânețe. Când e mult prea târziu. Parcă văd că o s-apară într-o bună zi un scriitor sclipitor care să...
   — Sau un înțelept! strecură Amelia, în vervă.
   — Bun. Un scriitor înțelept, acceptă Flavius. Parcă văd că o să vină cu ideea că prinde bine să pui la păstrare, acolo, într-un colțișor — și Flavius arătă cu degetul spre cap — toate toate defectele femeii cu care trăiești...
   — O! te gândești de pe-acuma la toate astea! remarcă soră-sa, nu fără un dram de admirație.
   — Toate necazurile pe care ți le-a pricinuit, reluă Flavius, să le pui la păstrare în cutiuță, ca să te poți sprijini pe ele când vine momentul.
   — Ce moment?
   — Momentul despărțirii, bineînțeles. Le treci în revistă, toate mizeriile, și ieși cu bine din necaz.
   Amelia continua să-l privească cu ironică admirație:
   — Dar văd că deja ai început să gândești ca un înțelept, Flavius! Deși n-ai încă nici treizeci de ani!
   Flavius scoase un plic din buzunar și se întoarse spre Laurian.
   — Uite, Laurian, noi ne-am gândit să-ți lăsăm un mic ajutor. Nu te grăbi să refuzi. Știu că ești mândru. Dar n-o lua decât ca pe un împrumut. Ca între frați. Ni-i dai înapoi când o să se normalizeze situația. Cât de cât. Trebuie să ai și tu un ban de buzunar, nu se poate să stai tot timpul la mila cantinei. Îți mai iei și tu din când în când o pâine proaspătă, o chiflă, poate și niscaiva bomboane, să-ți îndulcești sufletul.
   — Gata, Timotei! se auzi vocea aspră și hârâită a paznicului Vasile. Gata cu sporovăiala! Sper că n-ai spus cine știe ce prostii!
   — Nu, domnule paznic, se grăbi Amelia să-l liniștească, nedându-și prea multă silință să-și ascundă aversiunea. Nu ne-a vorbit decât despre cât ați fost dumneavoastră de darnic oferindu-i fratelui nostru găzduire la un moment de cumpănă!
   Paznicul mormăi satisfăcut în barbă, în timp ce ei, Amelia și Flavius, urmați de Laurian, deja ieșeau pe ușa cea mare, de sticlă, a sălii de gimnastică.

Laurian și Laura (10)

Carcase de carton

Ziua era însorită dar friguroasă și Laurian ieșise în stradă, în fața intrării monumentale în sala de gimnastică, să se încălzească nițel la soare. Nu trecea mai nimeni, doar un vânzător de mături de nuiele. Trecea cocârjat sub greutatea snopului de mături din spinare, încât abia dacă își putea răsuci un pic capul să vadă dacă nu era prin preajmă vreun client doritor să cumpere. Îl zări cu chiu, cu vai pe Laurian și îl întrebă:
   — Nu cumperi o mătură? M-ai despovăra un pic și aș câștiga și eu de-o pâine.
   — N-am ce face cu mătura, îi răspunse Laurian, stau aici în sală, într-o cămăruță. După cum vezi, n-am ce să mătur.
   Vânzătorul se răsuci anevoie în spinare cu snopul de mături cu tot și încercă să cerceteze sala cu privirea.
   — Ești de pripas? întrebă.
   Laurian zâmbi înveselit.
   — Ai nimerit-o, omule, răspunse. De pripas e cuvântul cel mai potrivit.
   — Și îți dau ăștia și de mâncare? vru să știe vânzătorul.
   — Mai pică din când în când câteva ceva. Au și cantină acolo, cu bucătărie, dar nu funcționează tot timpul. Numai când sunt competiții mai mari.
   — Competiții, zici? Asta-i bine. Men sana in corpore sano! mai zise vânzătorul și o porni șontâc-șontâc mai departe, sub povara snopului de mături de nuiele.
   Laurian tresări plăcut surprins. Privi lung, cu simpatie, în urma vânzătorului: cine știe ce profesor se ascundea în spatele amărâtului care abia se târa pe stradă încercând să câștige atât cât să-i ajungă de-o pâine.
   Dar iată că alt amărât își târșea pașii pe asfaltul murdar. Laurian nu-i dădu prea multă atenție. Remarcă doar că nu oferea nimic de vânzare. Purta o manta peticită care se părea că fusese cândva maro, lungă până aproape în pământ, cu poalele zdrențuite — ceva nici că se putea mai tipic pentru un cerșetor. Se sprijinea într-un baston, deși — ceva îi atrase atenția lui Laurian — n-avea o vârstă prea înaintată: să tot fi avut vreo cinzeci și ceva de ani. Avu o tresărire nestăpânită când îl recunoscu în cerșetor pe Vartic, bancherul. Și probabil că tresărirea nu trecu neobservată de către celălalt, care se opri brusc din mers și se întoarse mai degrabă placid către Laurian.
   — Vartic? strigă șoptit Laurian.
   Cerșetorul avu nevoie de vreo două clipe să se dezmeticească.
   — Laurian? Ce faci aicea, dragule?
   Nicio surpriză nu se citea pe fața lui. Laurian își dădu seama, privindu-i fața lipsită de orice urmă de voioșie, că nimic nu-l mai surprindea de multă vreme în viață.
   — Dar tu? Nu ți-a mers prea bine în ultima vreme, observă el.
   — N-ai fost să vezi parada din Piața Prefecturii? spuse fostul bancher.
   — Parada? repetă uimit Laurian. Când a fost asta? Mai devreme azi-dimineață?
   Vartic avea și o bocceluță în spate, aruncată peste umăr, pe care o ținea de-un capăt cu mâna cu care nu se sprijinea în baston.
   — Nu azi, dragule. Acum câteva zile. Mă gândeam că trebuie să se fi auzit fanfara în tot centrul orașului. Deci tu n-ai auzit nimica?
   — Nu cred că eram aici acum câteva zile.
   — Au fost și care alegorice, continuă Vartic. Bucuria copiilor. Dar, vrei să-ți spun ceva? Sincer, m-am bucurat și eu. Mi-a plăcut îndeosebi un tanc. Erau toate de carton, bineînțeles, dar vopsite toate cu pricepere, trebuie să recunosc. Ți-aduci aminte de noaptea când ai venit să-ți retragi banii din cont? M-ai sunat la telefon în toiul nopții, dar ce nu fac eu pentru prietenii mei! Ți-am spus atuncea că o să se-aleagă praful de ei dacă nu-i cheltuiești repede. I-ai cheltuit? Din păcate, eu am ignorat sfatul pe care ți l-am dat ție. Dar parcă ce puteam să fac! În noaptea aia de pomină, când ți-ai retras banii — corturile soldaților, focurile lor de tabără! Ți-aduci aminte? A fost frumos!... Și n-au fost doar tancurile de carton, dragule. Au mai fost și tractoare, o locomotivă. Impresionant! Și sportivii care făceau piramide! Țăranii cu unelte agricole!
   — Îmi pare rău să ți-o spun, Vartic, n-am reușit să cheltuiesc banii prea repede. Am pierdut parte din ei.
   — Foarte rău, Laurian băiete. Trebuia să-i cheltuiești. Și de ce, mă rog, nu i-ai cheltuit?
   — Fiindcă m-au prins la graniță, dragă Vartic, recunoscu Laurian fără nicio ezitare.
   Și mai întunecat la chip, fostul bancher dădu din cap a resemnare.
   — Și ai stat mult... acolo?
   — Trei ani, răspunse Laurian. M-au eliberat pentru bună purtare.
   Vartic rămase pe gânduri.
   — Bună purtare, zici? Da, știu cum vine asta. Am învățat cu toții să ne purtăm bine.
   Rămaseră tăcuți amândoi.
   — Ai unde să stai, Vartic? întrebă în cele din urmă Laurian.
   Fostul bancher îndreptă spre prietenul său o privire cețoasă.
   — Când ici, când colo. Mă descurc.
   — Nu vrei să stai cu mine? Măcar noaptea asta?
   — Ți-au lăsat casa? se miră Vartic.
   — Nu. Stau aici, în sala de gimnastică.
   — În sala de gimnastică? repetă Vartic, nedumerit.
   — M-am aciuit, cum s-ar zice. Dorm pe-o saltea. Dar până la urmă nu m-au mai lăsat în sală. Mi-au dat o cămăruță pe undeva pe la subsol. Deși e al naibii de strâmt, cred că găsim un locșor pentru încă o saltea, pentru tine.
   — De unde saltea?
   — Din sala de gimnastică. Sunt acolo puzderie. Numai că trebuie să le ducem înapoi dimineață devreme, înainte să înceapă antrenamentele.
   Trecură deci mai întâi pe la sala de gimnastică, să ia o saltea. Vartic rămase cu gura căscată în fața spațiului vast, cu tavanul înalt și boltit. Se minună de saltelele înșirate pe pardoseală, de cei câțiva cai de gimnastică împrăștiați pe întinderea sălii și de spalierele înalte de vreo trei metri sau patru, de jur împrejur, pe toți pereții în afară de cei cu ferestre.
   Se ajungea greu la cămăruța de la subsol, mai ales cu salteaua pe care Laurian, ca o adevărată gazdă ce se simțea că este, o căra în spinare. Se strecurau pe coridoare înguste și întortocheate. Pereții fuseseră cândva vopsiți cu ulei de culoare galbenă, cam până pe la înălțimea pieptului, cine știe cu câți ani înainte. Iar când vopseaua se scorojise, fără să se obosească să râcâie vopseaua veche, dăduseră cu un albastru deschis. Albastrul se scorojise la rândul său, astfel că cele două culori se întrepătrundeau alcătuind un desen neregulat, fără nicio noimă, hidos.
   — Ptiu, drace! făcu Vartic pe un ton scârbit. Tu treci pe-aicea în fiecare dimineață? Îți întoarce stomacul pe dos! Și pe deasupra mai și pute!
   — Știu, acceptă Laurian, e toaleta undeva prin apropiere. N-am văzut niciodată femeia de serviciu să vină să facă curat. Asta e.
   Cămăruța era mai degrabă un soi de debara. Tot felul de rămășițe erau depozitate la perete, în general părți de instalații — bucăți turtite și ruginite de țeavă, racorduri de plumb sfârtecate, bucăți de radiatoare de tuci, drugi de fier și cozi de mătură, toate în ultimul hal de mizerie.
   — N-am cu ce să te tratez, Vartic, se scuză Laurian. Să vedem dacă azi e deschisă cantina. Stăm un pic pe margine pe-acolo, prin sala de mese. De obicei se găsește câte o ospătăriță să i se facă milă.
   Vartic se așezase pe o margine de pat, timid. Aplombul lui de bancher se evaporase în anii din urmă. Totodată însă fața i se animase întrucâtva: cerceta cu privirea, în tăcere, cămăruța lui Laurian, după ce acesta reușise să împingă cumva propria sa saltea și să-i facă loc celei noi, unde urma să doarmă la noapte fostul bancher. Dar nu era încă nici amiază, așa că mai aveau mult de așteptat până la venirea serii. Vartic tot dădea din cap, răspunzând parcă unui gând care îl frământa.
   — Am scăpat de grijă cu banca aia, Laurian. Ce mă doare însă este că au închis-o, dragule. Aveam cinsprezece funcționari buni, care puteau să facă față oricărei situații. Bun, eu am plecat, am înțeles asta. Dar de ce n-au adus pe altcineva în locul meu? Ascultă, poate mai vorbim despre asta, dar acum te-aș ruga să-mi explici cum ajung la toaletă. Sau poate mă însoțești până acolo ca să nu mă rătăcesc, ce zici?
   Era într-adevăr întortocheat drumul.
   — Mi s-a întâmplat să mă rătăcesc eu însumi, îi mărturisi Laurian în timp ce străbăteau coridoarele înguste, cele vopsite în albastru deschis peste galbenul mai vechi. Laurian nu părea sigur deloc în privința drumului. La un moment dat deschise o ușă și se treziră într-o sală complet întunecată.
   — Nu poate fi aici, decise Laurian, nu pute destul de tare.
   Dădu să se întoarcă și să iasă, când Vartic îl opri c-un gest neașteptat:
   — Ia stai! Miroase ciudat! Parcă mi-e cunoscut mirosul.
   Se întoarse spre perete și ridică mâna să pipăie peretele. Dibui întrerupătorul. Deodată sala le apăru scăldată în lumină, în toată splendoarea ei vastă. — Oo! le scăpă ambilor o exclamație de uluire.
   — Deci aicea le depozitează! constată fostul bancher.
   Sala era plină de carcasele de carton pentru carele alegorice pe care Vartic le admirase la parada din Piața Prefecturii cu câteva zile înainte. Pe rândul întâi se afla chiar tancul — carcasa de carton. Coborâtă de pe vehiculul care o transportase pe străzi, lăsată direct pe pardoseală, lipsită de șenile, carcasa avea un aer neputincios și părăsit, de obiect inutil și înșelător, chiar și așa cum se prezenta, vopsită într-un verde întunecat, tipic militar, ales cu pricepere. Un pic mai încolo poposise și locomotiva, mai mare chiar decât tancul: carton negru, cu o stea roșie de toată frumusețea, în relief, sus în partea frontală, dar, la fel ca și carcasa tancului, lipsită de vehiculul de transport de sub ea, n-avea nici pe departe anvergura și fala unei locomotive adevărate, ci un aer pleoștit și vrednic de milă. Alte carcase de paradă se aliniau pe rândurile următoare. Puteai să te strecori printre ele, să ajungi lângă fiecare în parte și să le-atingi dacă țineai neapărat. Dar în clipa aceea cineva strigă cu o voce mânioasă și hârâită din cadrul ușii deschise:
   — Timotei, ticălosule!
   Era paznicul Vasile.
   — Ce-i cu tine aicea, derbedeule? Cine ți-a dat voie să intri unde n-ai nicio treabă? Și-ai mai adus cu tine înc-un derbedeu! Cine mai e și ăsta? Te-am cules de milă de pe stradă, da’ ți-am spus de la bun început, ți-aduci aminte că ți-am spus? Timotei, să nu te prind cu alte haimanale ca și tine în sala de gimnastică! Aicea nu-i azil de haimanale!
   O ținea tot într-un răcnet, pe când cei doi se și precipitau spăsiți spre ieșire, Laurian slab și înalt, fostul bancher Vartic în mantaua lui peticită și cu poala zdrențuită, bocănind în pardoseală cu bastonul, cocârjat înainte de vreme. Nici nu îndrăzni să-și întrebe prietenul cine-i Timotei. Dar poate că nici nu-i ajunsese la ureche acel nume necunoscut.

Laurian și Laura (9)

Un nou adăpost

Și totuși asta era hala cu lucruri recuperate de poliție de la răufăcători. Atât de mulți răufăcători să fi fost? Laurian nu mai văzuse niciodată o hală atât de mare. Într-un fel, îl și înspăimânta căci, în lumina chioară dinăuntru, nu-i deslușea capătul. „Ia vezi, îți recunoști lucrurile? fu întrebat. Ce era? Parcă mobilă, nu? Ia vezi, ți-o recunoști?” Fasciculul unei lanterne se plimba peste tot, adăugându-se luminii slabe din hală. Ovalul spotului se plimba de colo, colo — dar era o mână străină, o voință străină, care dirija lanterna după voia ei, nu după interesul lui Laurian. Cele mai multe piese în jur erau forme grotești, aproape negre, încât Laurian se întrebă cu groază cum ar putea trăi cineva înconjurat de un asemenea mobilier. Pe mijloc era un culoar larg cât o stradă. În rest, pustiu — spații întinse fără niciun obiect, încât te prindea și mirarea că fusese nevoie de asemenea hală pentru lucrurile recuperate. „Aveți și alte obiecte pe-aici?” îl întrebă pe polițist. „Avem de toate”, veni răspunsul, pe un ton de expert. În timpul ăsta, spotul lanternei continua să exploreze spațiul, ca și cum polițistul ar fi dorit să-și întărească vorbele făcându-i lui Laurian o prezentare a situației. „Ei? Încă n-ai recunoscut nimica?” Polițistul dădea primele semne de nerăbdare. „Încă nu”, răspunse Laurian simțindu-se inconfortabil: îl făcea pe polițist să piardă vremea cu el. „Și cam ce-ar trebui să căutăm? Ia zi, după ce te uiți, îmi spui și mie?”, se interesă polițistul. „În primul rând după o bibliotecă.” „Păi de ce nu spui așa! Hai că-ți arăt eu unde găsești biblioteci. Cu cărți?” „Da, cu cărți.” „Păi tu ce-ți închipui, că dacă hoții ți-au furat cărțile din bibliotecă, poliția stă să ți le așeze la loc în raft? Asta-i biblioteca?” Polițistul îi arătă o etajeră prăpădită, cu câteva cărți vechi și ferfenițite. Spotul lanternei zigzagă nervos peste cele câteva cărți prăfuite. „Biblioteca mea era mult mai mare”, spuse Laurian. „A! mult mai mare! replică ironic polițistul. Ca să vezi! Domnu’ a fost pe vremuri de familie bună! Neam de boieri, ce să-ți spun!” Laurian își aminti ce îi scrisese maică-sa în scrisoare, că vremea orgoliilor a trecut de mult.
   Venise la modă umilința.
   Continuau să înainteze pe culoarul-stradă, tot mai adânc în întuneric. Ceea ce trebuia să recunoască Laurian la îndemnul polițistului părea de negăsit. În schimb, alte piese de mobilier îi tot ieșeau în cale de ambele părți ale culoarului: fotolii vechi, scaune desperecheate aruncate claie peste grămadă, strâmbe, paturi la fel de vechi, dulapuri de bucătărie butucănoase, cu vopseaua scorojită, cu ochiuri de geam murdare și sparte — tot ce vrei și ce nu vrei. La un moment dat i se păru că zărește o formă alburie, alungită, întinsă pe... ce era acolo? Spotul lanternei poposi c-un tremur pe acea formă când polițistul parcă îi ghici lui Laurian interesul; sau poate era și interesul său propriu. Deveni deodată cât se poate de clar că era vorba de o femeie care zăcea de-a latul unei somiere, cu fața în sus. Doamne, cine era acea femeie? Inima lui Laurian se porni să bată nebunește. Se văzu în lumina lanternei că o mână a femeii e întinsă peste marginea patului, în prelungirea corpului inert, cu părul revărsat în golul de dincolo de margine. Iar în mână ce ținea? Era un flacon de sticlă, ca un borcănel minuscul. La piciorul patului, din acel flacon se rostogoliseră și se împrăștiaseră pe jos câtva pilule, cele pe care nu apucase să le înghită. Acea femeia era maică-sa. Laurian se prăbuși peste trupul mamei sale, zguduit de hohote de plâns.
   Fără să-și piardă cumpătul, insensibil, polițistul se apropie tacticos luminându-l cu lanterna drept în față. „Hei! Gata, lasă! E timpul să plecăm! Hai, ridică-te!” Și îl lovi în șold cu bombeul cizmei, nu prea tare dar cu destulă ură. O dată și încă de câteva ori.
   Laurian se trezi în plină stradă, cu o lanternă bătându-i în ochi. Altă lanternă? Toți ăștia aveau lanterne?
   — Hai, ridică-te! se răsti la el o voce hârâită. Lumina lanternei îl orbea. — Ia să te văd! Hm! Parcă nu ești unu’ dintr-ăia de stă cu mâna-ntinsă! Ce, ai tras cumva la măsea? Sau te pomenești că ești lihnit de foame? Ce mai stai, scoală! Doar nu vrei să faci aprindere la plămâni! Chiar dacă nu mai e iarnă, nopțile încă-s reci. Ai avut noroc cu mine c-am ieșit să dau o raită pe-afară. Altfel, rămâneai peste noapte-n stradă și te trezeai înțepenit. Dacă te mai trezeai!
   Laurian se ridicase în capul oaselor și se uită în jurul său, mijindu-și ochii dezorientat.
   Bărbatul îi urmărea gesturile c-un interes distant.
   — Te pomenești că nu cunoști locul! E sala de gimnastică, dacă nu știai. Ditamai sala! E-n grija mea, cu tot ce-i înăuntru. Io’s paznicul.
   Era întuneric în locul acela. Nu ajungea până la ei lumina niciunui felinar. Doar lanterna paznicului. În jur: clădiri fără etaj în cea mai mare parte, unele cu ferestre slab luminate. Dar undeva mai într-o parte se înălța o clădire care lui Laurian i se păru uriașă, cu foarte multe ferestre. Mai multe ferestre, sau un perete întreg de sticlă? Nicio lumină nu ardea îndărătul acelui perete de sticlă, dar în el se reflectau luminile străzii. Sau poate luminile nopții. Argintii.
   — Uite, te iau cu mine, îi spunea paznicul sălii de gimnastică, cu aceeași voce hârâită, pe un ton protector și totodată autoritar. Poți să te ridici? Îl luă de subțioară și îl trase în sus vădind o putere neașteptată. — Vii cu mine să-ți găsim un locșor în sală, până mâine-dimineață, ce zici? Așa-i că n-ai unde să te duci? Dac-ai ajuns tu în halu’ ăsta, e clar că n-ai un’ să te duci. Am ghicit, nu? Te ții pe picioare?
   Laurian se lăsă supus autorității întunericului. La fel ca în copilărie, cu ani în urmă, autoritatea întunericului venea să se instaleze ca emisar al bolilor copilăriei, cu torpoare, fobie de lumină, durere de cap, sfârșeală. Îi treceau prin minte imagini fugitive cu autoritatea îngăduitoare a maică-si, cu prestanța ei difuză, în care Laurian nu-și găsea întotdeauna locul. Dar acum parcă nu mai avea nicio importanță, parcă somnolența și refugiul în sine intrau în firescul lucrurilor. Îndemnul ieșit din prestanța pierdută a maică-si, la umilință, nu i se mai părea ciudat. În drum către nu se știe unde, treceau pe lângă uși, închise unele, deschise altele, coborau o scară în întuneric, urcau alta. Laurian se supunea autorității spațiilor vaste, al căror paznic îi era călăuză. Rămânea în patul copilăriei zile și nopți în șir, aproape fără să se trezească. Nu era o luptă pentru supraviețuire, fiindcă Laurian nu se simțea amenințat. Doar fără vlagă. Se supunea autorității bolii, care nu avea intenții ucigașe cu el. Cineva trebuie că-i aducea demâncare, dar Laurian n-a fost niciodată interesat să afle amănunte. Într-un final, ieșea cumva la liman fără să și-o fi dorit cu tot dinadinsul, ci mai degrabă împins de la spate, sub autoritatea indiferenței.
   Gata, s-a făcut lumină. E lumina zilei și Laurian se trezește singur într-o sală imensă cu saltele întinse pe jos — șiruri de saltele, niciuna ocupată în afară de a lui. Își amintește vag ce i s-a spus: că e vorba de sala de gimnastică. Deasupra se ridică tavanul boltit, tribune nu prea înalte, de doar câteva rânduri, de jur împrejur. E învelit într-o manta militară jegoasă, încât nici n-are culoare. Aspră și jegoasă, dar l-a ferit de frig pe timpul nopții. Iată și valijoara lui cea veche și răpănoasă, aruncată la doi pași de salteaua pe care a dormit. Afară, prin geamurile înalte de vede ziua mohorâtă de afară și acoperișurile caselor din jur, aceleași de aseară, ieșite și ele de bine, de rău la limanul zilei.
   O ușă scârțâie undeva departe, în sala asta unde abundă depărtările și obiectele depărtate. În afară de saltelele așezate pe rânduri, începând din imediata vecinătate. Saltele de gimnastică, pe care nu-i greu de imaginat că sportivi s-au avântat cu voință neînfrântă în exerciții acrobatice. Ușa de adineaori n-a scârțâit degeaba: un bărbat mai degrabă în vârstă, corpolent, s-a înființat lângă el și, stând în picioare, îl privește de sus c-un soi de veselie sarcastică. Laurian dă să se ridice în picioare, dar autoritatea istovirii îl țintuiește de salteaua veche, care miroase a transpirație stătută.
   Îl recunoaște de îndată ce începe să vorbească, după vocea hârâită: paznicul de astă-noapte.
   — Hai că te-am lăsat să dormi cât ți-a poftit suflețelu’. Da’ acuma, gata, e timpul să vină sportivii. Ia-ți catrafusele, băiete, mergem la mine și poate găsim ceva de îmbucat. Ești lihnit, se vede treaba.
   Un fluier de antrenor fluieră energic, repetat, undeva într-o sală alăturată. Câteva uși se auziră deschizându-se impetuos și voci vesele și sonore de tineri umplură acea sală.
   — Ei, uite c-au și venit! Hai!
   Ajunseră într-o odaie mică, atât cât să încapă un pat de fier, cu o pătură cenușie și aspră, o măsuță și un scaun. Lui Laurian încăperea îi stârni instantaneu amintiri dureroase. Ședea pe marginea patului, zgribulit, și mușca hămesit dintr-o bucată de brânză și dintr-un codru de pâine. De pe scaunul lipit de perete, paznicul îl învăluia într-un rânjet patern.
   Din sala de gimnastică se auzea fluieratul sacadat al antrenorului și bufniturile sportivilor care alergau și de bună seamă făceau tumbe pe saltele.
   Paznicul îl urmărea răbdător pe Laurian cum mănâncă. La un moment dat răbdarea lui luă sfârșit.
   — Cum te cheamă? îi puse întrebarea. Sări ca ars când auzi răspunsul. — Cum?! Laurian?! Ptiu, drace! N-am auzit în viața mea așa ceva. Laurian? Speriat, Laurian se oprise din mestecat și se holba la paznic, confuz. — Pe crucea mea, ăsta-i nume de boier! Ești din neam de boieri?
   — Nu tocmai, îngăimă Laurian.
   — Nu tocmai! îl îngână paznicul. Fierbea de indignare. — Nu tocmai, da’ pe-aproape! Să-ți spun ceva, băiete. Cu numele ăsta n-ajungi prea departe. Nu știu ce intenții ai tu, dar să-ți spun una și bună. Cu numele ăsta n-o să te primească nicăieri, mă-nțelegi? La nicio fabrică, nici la uzina electrică, nici chiar la stația de pompare. Or să facă ochii cât cepele! Laurian?! Ce? Am auzit eu bine? O să te trezești c-un șut în cur! Peste tot! Ăsta ce mai e? Neam de boieri? N-avem nevoie! Mai bine nu deschizi gura! Și chiar și-aicea-n sală. Parcă văd c-o să vină șefu’ mâine sau poimâine și o să-ntrebe: Pe cine ai găzduit tu acolo, Vasile? Așa mă cheamă pe mine: Vasile. O să mă-ntrebe de numele tău și, când o să i-l spun, ce crezi tu, băiete, că o să se-ntâmple? Afară! o să strige șefu’. Laurian?! Nu puteai să găsești și tu pe cineva, așa, mai din popor? Așa că, uite, îți dau un sfat. Uită de Laurian! De-aci încolo știi cum te cheamă? Nu știi? Timotei!
   — Timotei? bâigui Laurian c-un firicel de voce.
   — Da, Timotei! Să nu-mi zici că nu-ți place! Ascultă la mine, cu ăsta mergi la sigur. Într-o zi o să-mi mulțumești O să vii la mine și o să-mi zici: Nașule, ai avut gură aurită!
   Prin pereți continua să se audă, de la depărtare, fluieratul viguros al antrenorului și tropăiturile sportivilor care alergau tinerește prin sala de gimnastică, plină de saltele înșirate pe jos.

Laurian și Laura (8)

Altă casă

Laurian se așteptase la orice. Fiorul dinainte, pricinuit de vederea casei de la distanță, mai bine zis a împrejurimii atât de familiare și de dragi lui, ținea de trecut și de alte așteptări. Ce vedea acum în fața casei era deja un timp nou și necunoscut, care începea cu stângul. O stivă de lădițe de ambalaj vechi și cenușii, pe jumătate dezmembrate, se ridica de o parte a intrării principale până mai sus de un stat de om, semn clar că ceva se întâmplase cu casa. Altă destinație? Dar ce destinație? Un îngrijitor în vârstă, la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă peticită, își făcea de lucru cu o greblă pe pământul uscat ca un deșert, de pe care dispăruse orice urmă de iarbă. Pentru un moment îngrijitorul își ridică spre Laurian ochii indiferenți, doar atât cât să-și dea seama că nu merită niciun interes. Laurian se întoarse spre ușa închisă. În dreapta tocului, acolo unde cândva fusese plăcuța cu butonul soneriei, erau acum mai multe plăcuțe, vreo patru sau cinci, cu fire electrice improvizate, care plecau de la fiecare plăcuță nouă și se întindeau dezordonat pe perete dispărând îndărătul tocului. Sirena unei ambulanțe crescu vertiginos venind din josul străzii, deveni asurzitoare preț de o două sau trei secunde, cât trecu prin dreptul casei, și descrescu pierzându-se în susul străzii. Cineva trecu foarte aproape prin dreptul său venind dinspre stradă, fără să-i dea nicio atenție: era o femeie, pe care o văzu din spate după ce trecu de el scoțându-și legătura de chei în timp ce se apropia de ușă. Abia când ajunse la ușă, înainte de a băga cheia în broască, femeia aruncă o primă privire cercetătoare, de o secundă, îndărăt spre Laurian, urmată instantaneu de o a doua, îmbufnată, o idee mai lungă, semn că îl recunoscuse. Pentru Laurian nu fu niciun dubiu: era doamna Cora, fosta sa vecină. Doamna Cora dispăru înăuntru trântind ușa în urma ei. Avea toate drepturile unei chiriașe la stat și desfidea pe oricine i le-ar fi pus la îndoială. Trântise ușa atât de tare, că ușița de la cutia de scrisori se deschisese și un plic alb căzuse de acolo la piciorul zidului. Alb și nu tocmai. Era un plic vechi, foarte vechi, care zăcuse cine știe cât în cutie, astfel că hârtia se vălurise de la ploi și se îngălbenise pe la margini, ba chiar se și rupsese în câteva locuri. Îi scria mama.

Dragul nostru,
Am trecut pe la tine și am văzut că încă nu te-ai întors acasă. Sinceră să fiu, nici nu mă așteptam după tot ce am auzit că ți s-a întâmplat. Îmi imaginez ziua când ai să te întorci și mi se strânge inima. Nu mă îndoiesc că ai aflat, chiar și acolo departe unde ți-ai petrecut ultimii ani: au rechiziționat tot — case și terenuri și magazine, tot. Primii care au căzut victime au fost cei care se zice ar fi avut probleme cu legea, dar nici ceilalți n-au scăpat. Așa că tu ai fost printre primii, dragul meu, după cum lesne poți bănui. Nici noi n-am scăpat, chiar dacă, aparent, n-am avut probleme cu legea. Mă doare sufletul să ți-o spun, dar mă tem că n-are rost să ne mai cauți. Cel puțin o vreme. Iar tatăl tău se simte slăbit și fără poftă de viață. Nu știu, zău, ce să spun. Sunt îngrijorată.
   Cred că nici pe Laura n-are rost s-o cauți. Ea are problemele ei, cu totul altele, are lumea ei. Poate ai să afli. Și ca să fiu sinceră până la capăt, cred că nici nu era femeia potrivită pentru tine. Chiar dacă vremurile sunt cum sunt, chiar dacă ai trecut prin ce ai trecut, cred că putem spune, cu optimism, că ai tot viitorul în față. Sfatul meu este să nu consideri că, vorba proverbului, zarurile au fost aruncate. Cine știe ce se mai poate întâmpla. Viața poate lua întorsături nebănuite. Uite, ți-am dat din optimismul meu, încât mă tem că mie nu mi-a mai rămas mare lucru. Plâng pentru tine. Și pentru mine. Și pentru noi toți.
   Mi te închipui sosind de pe drum frânt de oboseală, înfometat, descurajat. Și, după toate, să mai și găsești casa rechiziționată pentru un război care nici nu se știe dacă va mai începe vreodată. După cel care s-a terminat cum s-a terminat cu câțiva ani, nu prea mulți, în urmă. Sau poate a început deja unul nou și n-am băgat noi de seamă. Să n-ai unde să te odihnești, să n-ai unde să tragi, e îngrozitor, știu, dragule.
   Ultimul meu sfat e să-ți înfrângi orgoliul. Vremea orgoliilor a trecut de mult. Ia-ți bocceluța, dacă ai una, și, pornind de la tine de-acasă... Hm! de acasă, ce cuvânt dureros!... Ia-o încetișor pe străzi. S-o ivi și pentru tine o rază de speranță, o milă de om care s-o îndura de tinerețea ta urgisită.
   Te sărută cu drag și tristețe,
   Mama ta însingurată, alături de Tata și de frații tăi Amelia și Flaviu, însingurați și ei, cu toții fără voie.

O voce emoționată de femeie, ca un hohot de râs înăbușit, se auzi din spate, de la mică distanță:
   — Mă scuzați, domnule Laurian, că mi-am permis să trag cu ochiul peste umărul dumneavoastră! Ei, nu sunt eu așa de înaltă, dar m-am înălțat un pic pe vârfuri! Era doamna Ina, cealaltă vecină, cu care nu se mai văzuse din noaptea spargerii locuinței. — Eram curioasă să aflu de mama dumneavoastră. Și de dumneavoastră, bineînțeles! În primul rând de dumneavoastră. Ați venit deci, până la urmă! Nu credeam că am s-apuc să vă mai văd vreodată după zvonurile îngrozitoare care au circulat pe la noi. Vai, ați slăbit, domnule Laurian și, cum să zic ca să nu vă jignesc, v-ați maturizat!
   — Adică am îmbătrânit, rezumă Laurian, moale.
   — N-am vrut să spun asta, nu, nici vorbă! Știți m-am gândit de multe ori la corabia dumneavoastră, cea din sticlă! Mi-a rămas gândul la ea. Să nu râdeți de mine! Era frumos la dumneavoastră în casă, deși eu n-am apucat să văd casa decât după ce a fost golită de hoți. Dar mi-amintesc parchetul, câte era de curat și lucios. Și de galben! Apropo, la câteva zile după spargere au sunat de la poliție să spună că l-au prins pe făptaș.
   — Pe cine a sunat poliția, pe dumneavoastră?
   — Vai, sunteți rău, domnule Laurian, dacă vă închipuiți că eu am avut vreun amestec în toată povestea aia. A sunat-o pe mama dumneavoastră.
   — Și mama a trecut pe-aici să vă spună?
   — M-au sunat și pe mine, domnule Laurian, de ce să nu recunosc. În calitate de vecină, nu de altceva. Să nu vă închipuiți că în altă calitate! Și atunci, ce faceți, vă duceți să vă recuperați lucrurile de la poliție?
   — Ca să le pun unde, doamnă Ina?
   — Așa e, aveți dreptate. N-aveți unde să le mai puneți. Și nici nu sunt convinsă că poliția le-a ținut atâta vreme. Unde să le țină poliția? Să aibă oare poliția spații unde să depoziteze lucrurile recuperate de la răufăcători?
   — Da, probabil că n-are asemenea depozite.
   — Cred, mai degrabă, că le-a împărțit la cine are nevoie, domnule Laurian. Sunt atâția oameni nevoiași pe lume! La ce bun să țină nefolosite niște lucruri de care s-ar bucura multă lume. Mi-amintesc că și dumneavoastră, în seara aia, chiar m-am mirat, cum de nu erați necăjit că ați rămas cu casa goală? Dar, nu, dumneavoastră ați intrat senin în casă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimica. Mă uitam la dumneavoastră și nu-mi venea să cred. Ba chiar v-ați bucurat că hoții v-au lăsat telefonul și picupul! Cred că în sufletul dumneavoastră simțeați oricum că ceva nu-i în regulă, că unii au prea mult și alții n-au nimica. Cred că de-asta erați așa de împăcat cu soarta. Alții hotărâseră ceea ce dumneavoastră nu îndrăzneați să faceți dar v-ați fi dorit. Unde o să dormiți la noapte? Aveți unde să dormiți? Îmi pare rău, domnule Laurian, dar n-am cum să v-ajut. În casa asta atât de mare, eu n-am căpătat decât o cameră. Una mică. O cămăruță. Vă simțiți rău, domnule Laurian? Doamna Ina părea speriată. — Poate lăsați un pic geamantanul ăla din mână.
   — E ușor, spuse Laurian în chip de scuză. N-am mai nimic în el.
   Brusc, doamna Ina îl întrebă mijindu-și ochii în sus către el:
   — E-adevărat, domnule Laurian, că ați încercat să fugiți peste graniță? Și că v-au prins acolo? Așa a ajuns pe la noi zvonul.
   Obosit, copleșit de oboseală, Laurian îi întoarse spatele și o porni încet către stradă. Abia își târa picioarele. Doamna Ina rămase fără răspuns, dezamăgită.
   — E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian, îi strigă ea din urmă, cu reproș neascuns. Dacă toți ar face ca dumneavoastră, cine ar mai pune umărul să împingem țara înainte?
   Laurian ajunsese deja departe pe stradă, cu valijoara lui jerpelită, și doamna Ina tot se mai auzea strigându-i din urmă, destul de cătrănită:
   — E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian. Foarte rău.
   Stătea acolo, în dreptul intrării, perseverentă, și nu-l slăbea din privirea încruntată, plină de reproș.

Laurian și Laura (7)

Dinspre gară, ziua: într-altă zi

Taximetriști de ocazie, care de care mai glumeț și mai insistent, îi asaltau pe peron pe călătorii abia coborâți din tren, îmbiindu-i cu mărcile lor renumite de mașini din alte timpuri: — Un taxi, vericule? Am un Ford a-ntâia, o să-ți placă! Arcurile-s ca noi!... — Un taxi, nenicule? Ce-ai zice de-un Oldsmobile negru strălucitor, să-ți răsucești mustața-n capota lui?... Scaune moi!... Buick!... Opel!... Ca pe vremuri!... Se duceau, harnici, plini de energie, de la un călător la altul, să-i convingă, mai să-i ia de rever. Pe Laurian însă îl ocoleau cu toții, nici nu-l băgau în seamă. Obosit după o călătorie de o noapte întreagă, în care abia dacă reușise să ațipească, Laurian nu se miră: ducea în mână o valijoară de carton presat, jerpelită, cu colțarele lipsă, nu cu mult mai mare — ba poate chiar mai mică — decât servieta pe care o tot cărase după el vreme de ani de zile, după ce se golise de bani. Iar costumul era și el același, doar că îl dăduse la curățat de nenumărate ori, până când se rosese pe la manșete și pe la mai toate cusăturile, iar îl ultimele luni nu-l mai dăduse deloc. Îl mirosiseră taximetriștii: de unde să aibă unul ca ăsta bani de taxi?
   Înconjurat de oameni îngândurați, posaci, mergea odată cu ei ca în mijlocul unei turme. La un moment dat cineva din mulțime scoase un strigăt de alarmă: Controlul! Instantaneu, taximetriștii de ocazie se făcură nevăzuți, fugiră ca potârnichile, îi înghiți pământul. Călătorii, încruntați, își văzură de drum, răsfirându-se la ieșirea de pe peron, spre porțile gării, unii scuturându-și, meticuloși, de pe mânecă, o scamă.
   La un moment dat, în jurul lui Laurian se făcu gol. Aici se despărțise de Laura — o despărțire care își amintea că îi lăsase atunci un gust amar, dar pe care acum, după atâția ani, o retrăi, timp de câteva clipe, cu emoție. Iată, același loc larg, atunci, în acea noapte, pustiu, astăzi, pe zi, ceva mai animat; aceleași magazine, tot cu storurile coborâte, doar că între timp afișele lipite pe storuri se schimbaseră: din afișe de avertizare deveniseră afișe de îndemn. Cum se schimbă timpurile! Controlul care băgase spaima în taximetriști câteva minute mai devreme, ajunsese și pe-aici. Erau echipe de câte doi-trei controlori care scotoceau, scrutau împrejurimea, nu le scăpa nimic. O astfel de echipă se apropie de un văcsuitor de ghete care ședea ciucit la piciorul zidului lustruind de zor pantoful unui client.
   — Ce ești tu aicea! strigară la el. Slugă?!
   — Nu, domnule, îngăimă văcsuitorul.
   — „Nu, domnule”? Clientul o și tulise. Văcsuitorul nici nu apucase să-i scoată cartoanele cu care îi ferea ciorapii de crema de ghete. — Cine era individul, stăpânul tău?
   — Nu, domnule.
   — „Nu, domnule”? Altceva mai știi? N-ai niciun serviciu?
   — Ăsta-i serviciul meu.
   — Ăsta-i serviciul tău?
   O lovitură de picior îi izbi cu furie lădița cu ustensile, care zbură cât colo, dându-se de câteva ori peste cap și zdrăngănind pe gresia holului. Un sertăraș ieși contrariat de la locul lui și se răzleți de lădiță.
   — Să-și facă singur pantofii! Azi nu mai suntem slugile nimănui! Controlorul îl aținti c-un deget amenințător. — Ai înțeles?
   — Da, domnule.
   Laurian se oprise și urmărea scena. Deodată controlorul se întoarse spre el, furios:
   — Ce te zgâiești? Nici tu n-ai nicio treabă? Vezi-ți de drum! Valea!
   Controlorii n-aveau timp de pierdut, deja căutau din ochi alte slugi.
   Laurian trecu de poarta principală și ieși în soarele de afară. Nu se vedea niciunul din taxiurile cu care erau îmbiați călătorii coborâți din tren — Buick, Oldsmobile, Ford, nimic. Aici afară întreg peronul de sub coloane era ocupat de tărăboanțe cu hulubele lăsate în pământ, în totală dezordine. Cărăușii ședeau pe platforme, posaci, întinși pe-o rână, cu cotul sprijinit de platforma înclinată, c-un picior îndoit sub ei și celălalt atârnând leneș în afară, peste hulubă, pândindu-i pe eventualii clienți c-un ochi plictisit, pe jumătate închis de somn. Ca să care, ce? De bună seamă, bagaje mari și multe la număr, valize și saci cu de toate. Laurian, cu valijoara lui minusculă, bineînțeles că nu putea fi luat drept client.
   Nimeni nu se uită în urma lui când traversă piața spre impunătoarea fațadă a Ministerului de Interne. Dar până unde să meargă?
   — Mai încolo! Mai încolo! Țineți departe! gesticulau agenții de poliție agitându-și încruntați bastoanele de cauciuc pentru a ține mulțimea de trecători cât mai departe de intrarea în minister.
   Pe trotuar, după ce traversă piața nesfârșit de largă, Laurian se trezi acostat de un individ. Îl privi cu vădită neplăcere: era un bărbat încă tânăr, cu fața nerasă de multe zile, care îl ochise încă de departe, înainte ca Laurian să pună piciorul pe bordură.
   — Nu vă supărați, vreau să vă întreb ceva.
   Sacoul îi era lucios de jeg, mai ales la coate și la guler, iar unul din buzunarele laterale îi stătea căscat din cauza unei sticle cu dop, care părea goală, deși, cine știe — nu se vedea până la fund.
   Laurian se opri pentru o clipă la o oarecare distanță. Individul îl aborda cu prudență — o pereche de ochi ezitanți îl cercetau, oscilând între teamă și îndrăzneală. Părea să fie cam de-o vârstă cu el.
   — Mă întrebam dacă nu v-aș putea invita la o terasă, domnule, să stăm un pic de vorbă. Dar dacă mă uit în jur, nu mai văd nicio terasă deschisă.
   Într-adevăr, în afară de câteva magazine mărunte, totul în jur părea închis. Activitatea străzii se rezuma la forfotă și la câteva patrule. Uitându-se la tânărul vagabond, i se năzări că ar putea fi același tânăr insolent, între timp căzut în mizerie, care îi abordase pe Laura și pe el, pe când luau masa la un restaurant, cu ani în urmă, cel cu călătoria spre Est. Dar nu, nu era același. Îi răspunse cu o glumă:
   — Păi atunci să găsim un gard să-l rezemăm amândoi.
   Individul nu se arătă amuzat:
   — Sunteți ironic, domnule.
   Pe Laurian îl încercă, parcă, un mic regret:
   — Lăsând gluma la o parte, despre ce vrei să stăm de vorbă?
   — Ei, spuse tânărul, erau câteva lucruri, vroiam să vă-ntreb...
   — Ascultă! îl întrerupse Laurian. Pari un tip cu experiență și rezonabil. Dacă te-ai uitat bine la mine, ai putut să-ți dai seama, cred, că de la mine nu-ți pică niciun ban.
   Vru să scape de el. O luă din loc și iuți pasul, dar individul se ținu scai el.
   — Da, spuse el din mers, am ceva experiență, nu pot să neg. Veniți de departe, nu?
   — Cu asta ai nimerit-o. Vin de foarte departe, în tren n-am dormit toată noaptea și abia aștept s-ajung acasă. Așa că te rog să mă lași în pace.
   — Sunteți un om norocos, domnule. Eu nu aștept s-ajung acasă. Bănuiți de ce, nu? Fiindcă nu mai am casă. Dumneavoastră poate credeți că m-au dat ăștia afară din casă, dar să știți că n-a fost așa.
   — Nu?
   Evită să-l întrebe Dar cum a fost? doar ca să nu pară interesat de subiect și să-i dea celuilalt prilejul să se agațe de ceva. Dar tânărul jerpelit îi mirosise interesul: — A fost cineva din familie care avea niște vederi, așa, mai de... mă-nțelegeți... Ce s-o mai lungim, a fost chiar taică-meu, care vroia egalitate pentru toată lumea. S-a dus la ăștia de-au venit la putere și le-a spus: Uite, eu am casă mare, prea mare pentru mine și familia mea. Dacă vreți, mai aduceți vreo doi-trei să stea acolo, într-o aripă a casei. Atâta le-a trebuit! Au venit, au pus mâna pe casă și nouă nu ne-au lăsat decât o cămăruță. După care ne-au luat-o și p-aia. Ne-am trezit afară în stradă!
   Laurian apucase să ia un avans de vreo doi pași.
   — Omule, crede-mă că n-am timp de povești.
   — Nu-s povești, domnule, îmi pare rău.
   Tânărul cerșetor devenea tot mai descurajat. Rămânea în urmă.
   — Măcar dați-mi un ban, ce dracu’, domnule! Dacă aveați un pic de răbdare, vă spuneam de taică-meu, nu vă interesează? Nu vă interesează c-a murit acum un an? De inimă rea, domnule!
   Laurian, în ciuda oboselii și a nesomnului, se îndepărta cu pas grăbit de-a lungul trotuarului murdar. I-ar fi spus celuilalt: De ce crezi tu că trebuie să bat atâta cale pe jos? Nu te-ai întrebat? De plăcere? Nu. Fiindcă nu mai am bani nici de tramvai, omule. N-am chef să te-ascult, crede-mă, pentru că nu știu nici pe mine ce m-așteptă acasă. Ai mei nu mi-au mai răspuns la scrisori de trei ani... Nici Laura nu mi-a mai răspuns. Tot de trei ani. Nu știu ce s-o fi întâmplat în ăștia trei ani, dar văd că aici în oraș nici molozul de la casele dărâmate de bombe nu s-au învrednicit să-l strângă peste tot.
   Laurian coborî de pe trotuar în fața unei îngrădituri improvizate din căpriori șubrezi de scânduri, pe care erau așezate alte scânduri la fel de vechi și de șubrede. Pe una din ele stătea scris cu var: OCOLIRE. Dincolo de îngrăditură molozul de la casa dărâmată se revărsase peste trotuar și din el crescuseră buruieni înalte și pomișori sălbăticiți. Evită în ultimul moment o tărăboanță care venea spre el împinsă de un zdrahon furios, care avea crima în privire.
   Într-o intersecție, două tramvaie care veneau dinspre două străzi în unghi drept se opriseră la distanță de un deget înainte să se ciocnească. Cei doi vatmani se dăduseră jos și se stropșeau unul altul înjurându-se cu ură... Apoi venea, în continuarea drumului, Crematoriul: împrejurimea devenise între timp rampă de gunoi... Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel: o mică mulțime cenușie și pleoștită adăsta în fața porților închise, cu capul între umeri.
   Și alte locuri devenite între timp necunoscute... Și alte locuri pe care le recunoscu fără nicio dificultate...
   Și în sfârșit, dincolo de umbra pâlcului de platani, se ivea în soare casa lui, pe care Laurian o întâmpină cu un fior de emoție în stomac.

Laurian și Laura (6)*

Gara, noaptea

Oamenii umblau îmbrăcați încă destul de subțire, ca de început de toamnă, dar unele trenuri care veniseră din nord aduseseră deja cu ele mohoreala cenușie a gerurilor îndepărtate. Țurțuri de gheață atârnau sub treptele de la uși și sub grilajele de protecție dintre vagoane, învăluiți în norii de aburi care ieșeau dezlânat de sub ușile lăsate deschise și se destrămau în luminile chioare ale peroanelor. Încă un pic și aveau să se ivească zorile. Unele din acele trenuri se pare că ajunseseră încă de cu seară dar nici acuma nu fuseseră evacuate spre depou sau spre Triaj. Și, culmea, țurțurii nu se topiseră decât foarte puțin. Pe alte linii fuseseră trase, nimeni nu știa de ce, garnituri de cisterne de păcură, pe care scursori negre năclăiseră, uscându-se, guri de încărcare și robinete și tot.
   Trenul lui Laurian încă nu fusese tras la peron. Toate chioșcurile de ziare și de gustări erau închise. Nu începuse încă nici măcar aprovizionarea de dimineață. Întreaga gară, cu toate sălile și coridoarele ei ramificate, era pustie. În această pustietate, Laurian tresări deslușind în depărtare o siluetă feminină cunoscută, care se apropia dinspre intrarea cu coloane. În prima clipă i se păru că e maică-sa. Să se fi răzgândit oare, după ce îl lăsase baltă în fața casei jefuite, grăbită să se întoarcă acasă? Să se fi simțit rușinată de dezertarea de la îndatorirea ei de mamă de a-și susține moral fiul ajuns într-o situație dificilă?

Dar nu era maică-sa. Era Laura. Încă din depărtare, înainte ca trăsăturile feței ei să devină distincte, îi recunoscu silueta, mersul grațios. Venind spre el, deși fără doar și poate îl recunoscuse și ea, nu se grăbea. Când fură față în față, ea stătu nemișcată înaintea lui, cu capul ușor înclinat, ațintindu-l cu o privire în care conviețuiau în bună armonie mirarea vagă, plăcerea revederii și reproșul:
   — Cum de ești calm, Laurian? Mai poți să fii calm după tot ce s-a-ntâmplat?
   Erau mai puțin întrebări, cât mai degrabă constatări de-ale ei, fugitive. Pentru Laurian nu era clar de ce dintre toate, calmul lui era pentru ea o surpriză, când pentru el, calmul nici nu era starea sa de spirit dominantă. Laura își coborî privirea spre servieta pe care el o ținea în mână.
   — Așa de puține lucruri ți-ai luat?
   — Nu sunt lucruri, sunt bani.
   — Bani? repetă ea surprinsă. Umbli cu o servietă plină cu bani în pustietatea asta? Nu ți-e frică de răufăcători?
   Laurian privi distrat în jur. Magazinele gării aveau, toate, storurile coborâte, definitiv coborâte, iar parte din ele erau lipite cu afișe de avertizare, învechite și mâzgălite. Drept în față, la o oarecare distanță, la capetele de peron, pufăiau rar locomotivele și, ceva mai încolo, fâsâia leneș aburul sub vagoane.
   — M-am interesat mai devreme, vorbi el, sala de așteptare a fost vandalizată.
   — De ce crezi că mă interesează sala de așteptare?
   — Știu că n-ai venit s-aștepți niciun tren, acceptă Laurian. Mă gândeam la un loc unde să putem sta nițel de vorbă. Toate sunt închise pe-aici. Restaurantele, bufetele... Poate facem câțiva pași, dacă vrei.
   — Nu încetez să mă minunez, Laurian, spuse ea în timp ce pășeau alături, în pas de plimbare, îndreptându-se spre peroane. Nu simt nicio emoție în glasul tău. Nu ești emoționat chiar deloc?
   — De ce-aș fi? Fiindcă plec într-o călătorie cu destinație incertă?
   — Și asta. Dar și fiindcă ai rămas fără casă.
   — N-am rămas fără casă. Am rămas doar cu o casă goală. Proprietar sunt în continuare. Mâine sau într-una din zilele următoare, cu prima ocazie, o să le telegrafiez alor mei să se ducă la secția de poliție și să semneze în locul meu procesul-verbal de constatare. Sper să accepte. Iar în rest, cred că nu-i nevoie să-i învăț eu ce trebuie să facă.
   — Îmi pare rău să-ți spun, iubitule. Am vorbit cu tata despre chestia asta. Mă tem că poliția o să ajungă la niște concluzii care n-or să-ți facă deloc plăcere.
   — Taică-tău are informații în sensul ăsta? Sau e o simplă presupunere?
   — Tata face analize. Bazate pe date și pe similitudini.
   — Înțeleg... Nu insist.
   Un răpăit sacadat începea să se audă și creștea, venind dinspre una din intrările laterale ale gării. În foarte scurt timp deveni cât se poate de clar că era o coloană de soldați care mărșăluia apropiindu-se. Bocancii cu ținte răsunau cadențat pe pardoseala de gresie a holului central. Iată-i, se și vedeau în lumina chioară a sălii înalte, sub ochiurile murdare de geam, peste care noaptea încă mai băltea, stătută.
   — Știu că tu contai pe mine, iubitule... Un colțișor de părere de rău fumega în ochii ei. — Dar nu mă simt capabilă de o aventură cu tine. Nici cu tine, nici cu altcineva. Pur și simplu nu-s făcută pentru aventură.
   — Nimeni nu-i făcut pentru aventură, acceptă el moale.
   — Ba da, îl contrazise ea cu un început de însuflețire. Unii sunt. Știu sigur că unii nu pot să trăiască fără aventură. Nu e și cazul meu. Din păcate.
   — Sau din fericire, încercă el, de dragul amuzamentului, o variantă.
   Coloana de soldați ajunsese foarte aproape, soldații din capătul coloanei se vedeau mărșăluind viguros, aproape ca la paradă, dând din brațul liber, cel cu care nu-și țineau pușca pe umăr. Păreau să facă față cu brio încărcăturii purtate în spate — raniță, pătură făcută colac peste umăr, în diagonală, cartușieră, lopata de tranșee și gamela bălăngănindu-li-se sub centură.
   — Se întorc de pe front, sau se duc pe front? întrebă Laurian — sau, mai degrabă, glumi.
   — Doamne, Laurian, îl certă Laura cu blândețe, pe ce lume trăiești? N-ai auzit ce ne-au spus la restaurant, nu mai departe de acum câteva ore? Că băieții noștri s-au întors victorioși?
   — Victoriile se întâmplă totdeauna în altă parte, spuse el cu gândul dus.
   Coloana se oprise în dreptul unui peron. Răsunară comenzile ofițerului comandant. În șir câte doi, la dreapta spre peron, pas alergăă-TOR!
   — Se îmbarcă, observă Laurian în timp ce soldații tropăiau precipitat dând colțul, în coloană, spre peron. În același tren cu al meu. Sper să mai rămână un loc și pentru mine.
   — Ai o pază bună pentru servieta ta plină cu bani! glumi Laura.
   — Chiar așa! râse el înveselit.
   Doar pentru moment înveselit. Se opriseră. Intenția ei de a nu-l urma în călătorie fusese exprimată clar. Ce altceva putea să mai urmeze, decât despărțirea?
   Un animăluț cu coadă stufoasă se ivi după ce ultimul soldat dispăru în pas alergător spre vagoane. O vulpiță roșie. O văzură prefirându-se pe la marginea peronului, pe lângă stâlpii metalici care susțineau acoperișul, apoi pe lângă chioșcurile închise de ziare și de băuturi răcoritoare, către holul central. Dacă nu părea speriată, de fapt nici nu avea de cine să fie, căci tot locul era din nou pustiu. Alerga repejor, fără nicio ezitare, părând că știe foarte bine care îi e drumul.
   Dincolo de peroane și dincolo de gară, mult dincolo de oraș, în depărtare, se ivise geana proaspătă a zorilor. Laurian nu-și putu desprinde ochii de ea.
   — O iluzie? se întrebă el cu voce aproape șoptită.
   — Poftim? tresări ea. Ce-ai spus?
   El o privi lung, cu despărțirea în suflet.
   — Rămâi cu bine, Laura.
   Se întoarse și o porni fără grabă pe urma soldaților, către mijlocul peronului.

***

^*Publicat și în Convorbiri literare nr. 1, 2021

Laurian și Laura (5)

Banca, noaptea

Acum, că era deja oarecum departe de locuința sa, începea să simtă pierderea suferită. Un gol nostalgic în stomac îl făcea să retrăiască într-o lumină nouă clipele de tihnă din ultimii doi ani, după ce se desprinsese de familie: citind întins pe canapea, sau cu mâinile sub cap, pe aceeași canapea, ascultând muzică de la picup, uneori cu lumina stinsă, de cele mai multe ori Rapsodia în albastru a lui Gershwin. Cineva, în ultimele zile, îi aruncase o vorbă: „Ai să te dezmeticești într-o bună zi.” Dar în ciuda nostalgiei, dezmeticirea părea încă departe. Și ce însemna, în definitiv, să te dezmeticești? Să nu te mai bucuri de viață? Maică-sa, care se gândea deseori la el și se temea pentru el, îi făcuse o sugestie: „Ți-ar prinde bine să ții un jurnal, puiule!” Îi respecta maică-si bunele intenții, dar pentru el era ultima prioritate să țină un jurnal. La ce bun? Zilele zboară oricum, la fel și lunile, la fel și anii. Parcă o auzea pe maică-sa reproșându-i: „Nu-i un mod de a gândi propriu tinerilor, puiule. Ai grijă.”
   În definitiv, de ce nu și-ar relua în stăpânire casa după ce poliția avea să-și încheie investigațiile? Un pic de răbdare. Casa era goală? Putea oricând să-și cumpere mobilă în locul celei furate. Mai greu cu cărțile, care se adună în ani. Chiar dacă acum, în vremurile tulburi care se anunțau, dacă nu chiar se și instalaseră, procurarea unei mobile noi și de bună calitate s-ar fi putut dovedi mai anevoioasă decât în urmă cu câțiva ani. Ceva însă se schimbase. Nu era dor de ducă. Pur și simplu ideea de drum, de plecare, luau, pe nesimțite, în el, locul ideii de așteptare. Așteptarea își pierdea mare parte din raționalitate.
   Ajunsese pe o stradă, pustie la fel ca toate celelalte, unde caldarâmul era sfârtecat de șenilele tancurilor care trecuseră cu abia câteva ore înainte. Încă mai stăruia în aerul noptatic mirosul de motorină arsă? Pe geamurile caselor și pe vitrinele magazinelor săriseră stropi mari de noroi, care deja se uscase. Tancurile făcuseră una cu pământul o pubelă de tinichea, iar în colțul străzii, culcaseră la pământ și turtiseră în chip grotesc un stâlp de lumină. Ce naiba? Se distraseră tanchiștii abătându-se din drum?
   Slavă Domnului că banca era teafără și întreagă. Maică-sa ar fi zis: „Cum îți închipui tu, iubitule, că cineva te-ar putea servi în toiul nopții? Cui ai tu de gând să-i spui că ai o nevoie stringentă de bani?” Laurian se căută prin buzunare și scoase o fisă de telefon. O lăsă să cadă în aparat, formă numărul și așteptă o mulțime. Vartic îi răspunse în cele din urmă cu o voce somnoroasă:
   — Laurian, dragule, ai înnebunit? Tu știi cât e ora?
   Vocea bancherului era somnoroasă dar nu acră. Cum ar fi putut fi?
   — Cât vrei să retragi? Tot? Lichidezi contul? Ca să știu măcar de ce mă pui pe drumuri dimineață la ora trei fără un sfert. Bine, hai, așteaptă-mă acolo, ajung într-o jumătate de oră.
   La baza vitrinei dinspre stradă erau pictate cu alb câteva dungi orizontale. Pentru ce? Dumnezeu știe. Lumina de pază din interiorul băncii trecea prin vitrină și proiecta pe trotuar umbrele acelor dungi. Laurian păși în lungul umbrelor în sus și în jos de câteva ori, până când mașina bancherului opri la bordură, în dreptul Băncii.
   Laurian îi ieși în întâmpinare:
   — Iartă-mă, Vartic, dar zău că nu mai aveam un ban și îmi trebuie neapărat pentru călătorie.
   Bancherul dădu din cap cu îndoială binevoitoare și, în timp ce își scotea din buzunar legătura de chei, se îndreptă spre ușa de intrare.
   — Bine, dragule, hai să vedem cum ne putem ajuta prietenii la vreme de restriște.
   Descuie, pătrunse în holul băncii și răsuci comutatorul electric. Ghișeele goale, de jur împrejur, străluciră surprinse și clipiră des în lumina aprinsă brusc, în toiul nopții. Vru să-l întrebe pe Vartic: De ce restriște? Se răzgândi, dar până la urmă nu se putut abține și tot îl întrebă:
   — De ce restriște?
   — Oho! Și încă cum! În fundul sălii, în fața seifului blindat, Vartic învârtea de zor discul cu cifrul. — Ce, n-ai aflat încă? Pe ce lume trăiești, dragule? Ușa seifului se deschise. — Ia să vedem. Cât ziceai că mai ai în cont?
   — Șaptezeci și cinci de mii, dacă mi-aduc bine aminte. Sau ceva cam pe-acolo.
   — Șaptezeci și cinci de mii or să facă mâine șaptezeci și cinci de bani.
   — Mâine? tresări Laurian, sceptic.
   — Ei! E-un fel de a spune. Poate nu mâine, nici săptămâna viitoare. Dar putem să contăm pe sfârșitul anului, cel mai târziu pe luna ianuarie.
   — Când, ce? întrebă Laurian.
   — Când vine inflația! Inflația galopantă, dragule.
   Între timp, bancherul descuiase un fișet metalic, scosese un biblioraft și îl răsfoia așezat la biroul său care ocupa o poziție centrală.
   — Ce vedem aici? Șaptezeci și cinci de mii, patru sute doisprezece lei și treizeci și șase de bani, ai ținut minte bine. Bravo. Așadar, lichidăm, da? Și tot el își răspunse: — Bine faci! Cu inflația care o să vină, cum spuneam, un depozit la bancă e la fel de nesigur ca și un teanc de bani ținut la ciorap. Și unul, și altul se devalorizează de nici n-apuci să te dezmeticești și ai rămas c-un purcoi de hârtii dar fără bani! Uite, ia aici formularul, așează-te acolo la masă și completează. Sfatul meu e să cheltuiești banii cât mai repede. Ideal ar fi să cumperi aur. Valoarea aurului crește. Dar presupun că nu prea ai persoane de contact. Unde călătorești? Spre Vest, nu?
   Laurian încuviință, aproape indiferent.
   — Vezi că granițele s-au închis. Laurian dădu din cap. — Ai la tine o geantă să pui banii?
   — N-am.
   — Bine, îți dau eu una. Cadoul de adio.
   Laurian îl privi cu reproș.
   — Pentru Dumnezeu, Vartic! Nu te poți abține? Chiar le vezi pe toate în negru? Cadoul de adio?
   — Ți-aș zice: Mai vorbim noi. Dar nici asta nu pot să-ți garantez. Nu știu dacă ne mai vedem, dragule. Dacă vrei optimiști, du-te în tabăra învingătorilor.
   — Unde-i aia?
   — Lasă, nu contează. Cum ai de gând să ajungi la gară? Chemi un taxi? Nu-i sigur. Hai că te duc eu. Ai completat? Ia să văd.
   Vartic își aruncă ochii pe formularul completat, dădu aprobator din cap, îl perforă cu perforatorul și îl puse în biblioraft.
   — E-n regulă. Gata, încuiem.
   Vârî fișicurile de bancnote într-o geantă pe care o scosese, aplecându-se, din compartimentul din dreapta-jos al impozantului său birou. Geanta i-o dădu lui Laurian c-un gest simplu.
   O porniră hurducându-se pe strada desfundată de șenilele tancurilor. Vartic își revărsa cu prisosință autoritatea bancară peste tot în jur, inclusiv de la volanul propriului său automobil Buick, dar Laurian tot îl întrebă:
   — Nu vii și tu, Vartic?
   Bancherul tresări surprins, făcând ochii mari spre prietenul său cu ocupații neclare:
   — Unde să viu? Cu tine, spre Vest? Nu, dragule. Nu vreau să te descurajez, dar nu cred să reușesc să trec de graniță. Vorbesc de mine. Cât despre tine, îți urez succes.
   Strada, în fața lor, era barată cu un șir de căpriori, dincolo de care soldații campaseră, făcuseră un foc de tabără și păreau că se distrează de minune în noapte. Fumul se ridica drept în sus, peste acoperișurile caselor cu etaj.
   Mașina oprise în fața barajului neștiind încotro s-o ia. Vartic se uita drept înainte, la soldații care se veseleau.
   — Bivuacuri, bivuacuri, intonă el, fără nicio vibrație de emoție în glas, începutul unei melodii numai de el știute.
   — Ai noștri? întrebă Laurian.
   — Ai noștri, pe dracu! veni răspunsul sumbru al bancherului.
   — Tabăra învingătorilor? insistă Laurian.
   Vartic îi răspunse printr-o tăcere mohorâtă.
   Buick-ul cel negru o viră pe o altă stradă care, Laurian n-avea nicio îndoială, avea să-i scoată, după un ocol oarecare, tot la gară.

Laurian și Laura (4)

Locuința spartă

Laura își ceruse scuze că nu poate să-l însoțească acasă la el: nu suporta să vadă încăperi devastate și oameni în suferință. Iar el își ceruse la rândul său scuze că nu poate s-o însoțească până acasă la ea dat fiind că era zor să ajungă în prezența poliției la locuința sa spartă.
   Când ajunse acasă, singur, poliția era deja acolo și făcea investigații. Îi zări încă de departe, de pe stradă. Erau de bună seamă experții în criminalistică, intrând și ieșind pe ușa larg deschisă a intrării principale, îngenunchind la tocul ușii ca să ia probe, probabil amprente. Din interiorul casei venea lumină pe uși și pe ferestre, iar trotuarul, în dreptul intrării, era de asemenea puternic luminat. Din acea lumină vie, galbenă, atât doar cât îi fugiră ochii într-o parte și într-alta, se desprinse o formă pe care o recunoscu imediat: era maică-sa. Silueta ei distinsă, de familie bună, cu borul larg al pălăriei îndoit în față, peste frunte, silueta de care era ea însăși mândră și nu mai puțin întreaga familie. Îl recunoscuse la rândul ei și venea spre el, înveșmântată în îngrijorarea nopții începutului de toamnă. Deși nu era vremea învinovățirilor.
   — Doamne, mamă, cum ai ajuns aici atât de repede?
   — M-am grăbit să vin să-i scuz pe ceilalți, dragule, îi explică ea. Să-i scuz față de tine! Deja ajunsese lângă el și îl luase cu un braț pe după talie, privindu-l de jos în sus c-un aer vinovat. El încă nu se dezmeticise când ea, ghicindu-i nedumerirea, îi explică: — Taică-tău n-a putut să vină. După cum știi, tremură de frica poliției. Amelia e și ea o fricoasă, iar Flaviu, ce să mai spun. Când îl apucă furiile, sparge tot ce întâlnește în cale, nu s-a schimbat deloc. Numai că, din păcate, dacă ar fi aici, n-ar prea mai găsi ce să spargă. Am înțeles că ți-au luat tot, iubitule. Chiar și corabia din sticlă! Vreau să spun, cu sticlă cu tot, bineînțeles. Doamne, și ce-mi plăcea corabia aia! Cum au putut să pună înăuntru bețișor cu bețișor și să încropească ditamai corabia, până la cel mai mic amănunt?
   — Hai să dăm o raită prin casă, o îndemnă Laurian.
   Dar maică-sa se încordă toată.
   — Nu pot, iubitule, se dezvinovăți ea înălțându-și spre el ochii rugători. Îmi face rău! Nu pot să văd așa ceva. Am venit doar să văd dacă ești bine. Adică, bine! se corectă ea. Sigur, e doar un fel de a spune. Cum poți să fii bine când ți-a fost casa jefuită? Dar trebuie să fug repede să-i dau raportul lui Tedi. Vrea să știe ce și cum, cu de-amănuntul, știi cum e el. Ai grijă de tine, puiule, vezi ce faci cu poliția. Dacă nu te descurci, vino să dormi la noi, bine?
   Și plecă.
   Când Laurian dădu să intre în casă, un tip îmbrăcat la patru ace îi ieși în întâmpinare, cumva prevenitor, ca și cum și-ar fi asumat, el, rolul de ocrotitor. Deși Laurian nu avea nevoie de nicio ocrotire venind din partea autorităților.
   Îl urmă pe polițist, trecând pragul casei, nu înainte de a arunca o privire în urmă. Apucă s-o vadă pe maică-sa cum se îndepărtează în întuneric, cu capul plecat.
   Polițistul, care știa una și bună, îl întrebă, așa, în mod oficial, dacă el e proprietarul casei și ceru să vadă buletinul.
   — Sper că nu l-ați uitat înăuntru! se încruntă el. După care se grăbi să adauge, îndulcind tonul: — Ați avut ghinion, domnule. Puține locuințe sunt sparte la asemenea ore, înainte de miezul nopții. Iar pe de altă parte răufăcătorii obișnuiesc să se asigure că proprietarul e plecat în concediu sau, mă rog, undeva, pe o durată mai lungă. Dumneavoastră mi se pare că n-ați lipsit decât câteva ore, nu? Dar, ce să zic, ați avut noroc totuși, fiindcă dacă erați acasă, se putea întâmpla orice. Îl privi în adâncul ochilor, cercetător, gesticulând discret: — Ați avut recent vreo discuție cu vreo persoană cunoscută sau necunoscută? I-ați vorbit cuiva despre valorile pe care le dețineați în locuință?
   Valori în locuință? Ce valori? Poate plăcile de patefon. Nu, tot ce era de valoare, rămăsese în casa părinților. Când, ținând cu tot dinadinsul să ducă un trai independent, se mutase la casa lui, adică aici, nu luase mai nimic din casa părintească. Doar mobila strict necesară. Iar parte din ea și-o cumpărase el însuși, c-un mic ajutor bănesc din partea familiei.
   Polițistul cel spilcuit continuă să-l descoasă:
   — Sunteți sigur, domnule, că la plecare ați încuiat ușa? De ce vă întreb? Fiindcă dacă, întâmplător, ați uitat s-o încuiați, nu putem menționa în procesul-verbal că s-a pătruns prin efracție. Știți, pătrunderea unei persoane neautorizate într-un spațiu neprotejat are altă încadrare juridică, nu vreau să intru acum în amănunte, mă-nțelegeți.
   — Da, răspunse Laurian, sunt sigur că n-am uitat să încui ușa. Pot să intru puțin, să văd cum arată? îi ceru el permisiunea polițistului-șef.
   — Bine, o să vă las să vă aruncați o privire, acceptă acesta, deși oamenii mei încă n-au terminat investigațiile. Apoi o să vă rog să-mi dați o declarație. Cred că cel mai bine ar fi să veniți cu noi la secție, ca s-avem măcar o masă pe care să puteți scrie. Nu știu dacă ați aflat — probabil că n-aveați de unde — vi s-a furat mobilierul. Altă ciudățenie! Cum de-au știut răufăcătorii că lipsiți mai mult timp de-acasă? Vă dați seama, a trebuit să vină c-un furgon! Nu s-au ferit de vecini, nu s-au ferit de nimica! Sigur n-ați vorbit cu nimeni despre intenția dumneavoastră de a ieși în oraș? Aveți unde să stați peste noapte?
   În primul moment, înainte de a-și aminti de invitația maică-si, se gândi la Laura.
   — Nu de alta, explică polițistul, dar aici nu puteți rămâne, chiar dacă, să zicem, ați fi dispus să dormiți pe dușumeaua goală. Ceea ce nu vă sfătuiesc. Știți, locuința trebuie sigilată, cel puțin pentru o perioadă.
   Pe stradă trecea o gașcă de derbedei, vreo șase sau șapte la număr, cel mai probabil beți, și, dând din mâini, scălâmbăindu-se în toate felurile, cântau răcnind în noapte, în zeflemea, cât îi ținea gura: Trăiască Regele, în piață și obor!... Poliția, care era de față, pe marginea trotuarului, venită să investigheze împrejurările în care fusese spartă locuința lui Laurian, nu intervenea, îi lăsa să-și facă de cap.
   Intrând în locuința sa se simți încă de la primul pas ca și cum ar fi pătruns într-o locuință străină. Pereții goi, parchetul — o suprafață de parchet pe care nu o bănuise atât de întinsă, totul într-o lumină galbenă cu care nu era familiarizat. Telefonul, care stătuse pe măsuța lui rotundă, nu dispăruse, doar ajunsese jos pe parchet, iar firul care venea de la priza din perete părea acum mult mai lung. Multă lume umbla prin locuința sa precum în sălile unui muzeu deschis publicului după ora închiderii, ca în noaptea muzeelor deschise. Priveau în dreapta și în stânga, admirau pereții goi.
   Polițistul îi observă nedumerirea de pe față și se aplecă discret la urechea lui cu o explicație:
   — Când am sosit noi aici, erau deja prezenți. Am presupus că sunt prieteni sau cunoștințe. I-am lăsat, considerând că nu fac niciun rău. Dar dacă doriți, îi poftim imediat afară.
   Dar Laurian nu ținu ca străinii din casa sa să fie dați afară. Pe cei mai mulți nu-i cunoștea. Pe alții își amintea vag că îi întâlnise în ultimii ani pe stradă, când pleca de acasă sau când se întorcea, și că îi saluta, așa, din obișnuință. Ba chiar, pe două dintre doamne, între două vârste, ajunsese să le cunoască după nume. Una era doamna Ina, proprietara unei căsuțe învecinate, iar cealaltă doamna Cora, vecină și ea, la depărtare de două sau trei case.
   Doamna Ina se apropie de el având aerul că ei doi erau doi buni prieteni de-o veșnicie, care se reîntâlneau după o lungă despărțire. Ba chiar se lăsă un pic pe spate și își depărtă brațele, ca și cum s-ar fi pregătit să-l strângă în brațe. Nu era însă decât un gest de surpriză.
   — Mă uit la dumneavoastră, domnule Laurian, spuse ea, și, nu știu, mi se pare mie, sau chiar nu sunteți afectat? Oricine în locul dumneavoastră ar fi. O! parcă îl și văd pe soțul meu cum s-ar da de ceasul morții! Să i se-ntâmple lui una ca asta? Dumnezeule! Dar dumneavoastră primiți totul... cum să spun? Cu detașare. Greșesc? Cu seninătate, domnule Laurian, așa mi se pare. Credeți în Dumnezeu, domnule Laurian? Dar ce întreb eu dacă credeți în Dumnezeu! Sunt atâția care cred, sau așa pretind, și nu le umblă gândul decât la răzbunare, la violuri, la prădăciuni, la toate ticăloșiile din lume! Dar dumneavoastră pesemne că aveți o altfel de structură sufletească. Aici, dacă îmi amintesc eu bine, nu era o sticlă conținând în interiorul ei o corabie cu pânze?
   — Ba da, cred că era într-adevăr așa ceva, recunoscu Laurian.
   Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare:
   — Credeți? Nu sunteți sigur?
   — Ei da, știți cum se-ntâmplă. Lucrurile mărunte care te înconjoară intră în rutină, nu le mai dai atenție. Și până la urmă le uiți.
   — Lucruri mărunte, domnule Laurian? Era o adevărată bijuterie artistică! De multe ori m-am întrebat cum e posibil să construiești o asemenea operă de artă. Să fi suflat meșterul sticla peste corabia dinainte făcută? Sau cum? Corabia e din lemn, nu? Și n-ar fi ars-o cu aerul fierbinte cu care lucrează ei? Asta m-am tot întrebat, până când într-o zi am văzut într-un film cum se face în realitate. Închipuiți-vă, domnule Laurian — nu știu dacă ați văzut și dumneavoastră filmul. Închipuiți-vă că artistul o asambla în interiorul sticlei! L-am văzut că umbla cu o pensetă, așa, foarte lungă și foarte specială. Dacă nu cumva lucra cu mai multe pensete. Lua piesele corabiei bucățică cu bucățică și probabil că piesele aveau clei la capete, fiindcă acolo înăuntru rămâneau fixate exact unde le așeza.
   Doamna își aminti apoi de cele două casete de sticlă, cu ramă, semănând cu niște tablouri, care înfățișau doi războinici din Kenia, în costumele lor tradiționale, sprijinind în pământ niște sulițe lungi. Încă puțin, și tot ce se aflase în locuința sa, avea să-și afle corespondentul în memoria vecinilor și a unor străini de pe stradă.
   Un domn necunoscut veni țintit spre Laurian invitându-l stăruitor să se apropie amândoi de fereastră — aproape că îl împinse de spate.
   — Dacă sunteți atent, spuse el arătând ceva în întunericul de afară, încă se mai vede troița. E cea din curtea școlii — nu se vede că-i o curte acolo fiindcă deja au dărâmat gardul. Probabil că dumneavoastră nici n-ați observat, că știu că ați fost foarte ocupat în ultima vreme. Dar puteți să mă credeți pe cuvânt. Nu vă mint. Acolo e troița, nepoții mei s-au jucat prin jurul ei, în curtea școlii, și e de lemn. Stejar, care n-a putrezit în ploi. Dar cât credeți că mai poate să reziste în vicisitudinea anotimpurilor?
   Doamna Cora trecu și ea pe lângă Laurian continuând să admire pereții goi.
   — Dar ce hoți, cum să vă spun, însetați de cultură, domnule Laurian, nu vi se pare? V-au furat până și biblioteca! Se vede treaba că ați lipsit foarte mult timp de-acasă. Ați fost plecat din oraș?
   — Nu, doamnă, n-am lipsit decât câteva ore.
   — A! dar ce-am observat, domnule Laurian? Am văzut pe-acolo pe undeva picupul dumneavoastră. Aveați un picup, nu? Ca să vezi! Închipuiți-vă că și pe-ăsta vi l-au lăsat! Generozitate sadea, nu alta!
   Laurian se uită prin ușa deschisă dintre cele două camere și văzu într-adevăr, undeva într-o parte, picupul lăsat direct pe parchet, în apropiere de peretele gol. Când se apropie, constată că îi lăsaseră până și câteva discuri. Nu pe toate, cea mai mare parte din ele dispăruseră. Dar printre cele rămase remarcă Concertul numărul unu pentru pian și orchestră, de Ceaikovski, și Rapsodia în albastru, de George Gershwin. Discurile erau rezemate de perete, în neorânduială.
   Doamnei Ina însă îi rămăsese inima la corabia din sticlă. Veni din nou aproape și se insinuă între Laurian și doamna Cora.
   — Apropo de corabie, domnule Laurian. Probabil că dumneavoastră sunteți un împătimit al călătoriilor. Ați lucrat la o agenție de voiaj? Sau mai degrabă ați fost patronul unei agenții de voiaj?
   — Nu, n-am fost, îi răspunse Laurian fără niciun entuziasm, privind în altă parte.
   — Așa e, acceptă femeia. Sunteți foarte tânăr, probabil că încă n-ați apucat să faceți mare lucru în viață. În afară de studii, bineînțeles.
   — Așa e, spuse Laurian îndreptându-se spre locul unde telefonul fusese lăsat direct pe parchet.
   Femeia se ținu după el.
   — Aveți bani de drum, domnule Laurian? nu-l slăbi ea.
   Laurian vru s-o întrebe „Ce drum?”, dar se gândi că poate până la urmă vecina are dreptate, marile decizii se iau de la o clipa la alta și izvodesc din locuri și din minți nebănuite.
   — V-aș putea împrumuta eu, insistă doamna Ina. Cu o dobândă convenabilă. Mai mult decât convenabilă! Laurian deja se așezase pe pardoseală și luase în brațe telefonul. — Știți, băncile sunt foarte stricte în privința asta, cu mine vă puteți înțelege.
   — Nu, n-am nevoie de bani, o refuză Laurian pe un ton rece. Îi veni greu să-i spună mulțumesc. Se concentră asupra telefonului și formă numărul Laurei.
   Doamna Ina încă mai spunea ceva, continuându-și oferta, în timp ce la telefon îi răspundea o voce feminină, care nu era a Laurei. Cerând să vorbească cu Laura, vocea îi răspunse pe un ton la fel de rece ca și acela cu care Laurian însuși tocmai respinsese oferta vecinei care dorea să-i împrumute bani:
   — Laura s-a întors foarte obosită din oraș. Nu știu dacă cu dumneavoastră a fost în oraș, nu știu pe unde ați dus-o, domnule, ce-ați făcut și ce-ați discutat, dar bine nu i-a făcut. Fata mea a venit acasă foarte deprimată și cu o mare durere de cap. Așa că s-a dus imediat să se bage în pat. Îmi pare rău, domnule. Noapte bună.
   Doamna Ina dispăruse de lângă el. Îl văzu pe polițistul-șef plasându-se într-un loc vizibil din mijlocul camerei și bătând din palme, autoritar, pentru a atrage atenția:
   — Gata, vă rugăm să părăsiți locuința! Se sigilează!
   Lumea se îndrepta spre ieșire.
   Înainte să iasă și el, polițistul-șef îi aruncă în trecere:
   — S-a făcut foarte târziu, domnule Laurian, declarația o lăsăm pe mâine-dimineață. De acord?
   Când fu deja afară în stradă și zângăneau zăvoarele închizând totul, iar locuința se cufunda în beznă, își dădu seama că înainte de plecare cineva pusese discul cu Simfonia în albastru. Se înfiripa din întunericul fostei sale case, intrată acum cine știe pentru cât timp în custodia poliției, crescendoul strălucitor-glisat, atât de promițător în taine și în energii debordante al simfoniei lui Gershwin.