Cea Dintâi primăvară a fost începutul tulbure al atâtor tulburi primăveri.
Soarele lumii răsunând de ecouri a încălzit strada, lumea, strada,
Lumea pe care am văzut o în cea de a Doua primăvară,
Uriaşa lume despărţită de grilajul porţii.
A Treia primăvară s a înfiripat sub ochii mei din zumzet de albine,
Flori de câmp, pădure, din cumpăna unei fântâni,
Din ropotul ghetelor soldăţeşti mărşăluind pe stradă,
Altă stradă, alte străzi — strada povârnită, oraşul povârnit.
Oraşul mi a arătat împrejurimile sale topite în verdeaţă, viile sale,
Ploile sale, luminile sale, leii magazinului Transnistria,
Manechinele sale înfricoşătoare, tramvaiele, vitrinele, jucăriile,
Zgomotul oraşului, zgomotul casei, liniştea împrejurimilor —
În cea de a Patra primăvară, şi în cea care i a urmat,
A Cincea.
A Şasea primăvară mi a dăruit un pumn de pământ reavăn
Din tranşeea proaspăt săpată la rădăcinile merilor,
Şi am văzut o apoi dănţuind peste câmpiile abia înverzite,
Peste gări, convoaie de trenuri, peste Dunărea înspumată,
Peste cazanele sparte ale locomotivelor, negrele cazane,
Arătându şi faţa ei mohorâtă, şi faţa ei blândă: cele două feţe.
Cea de a Şaptea primăvară a început cu puhoaiele zăpezilor topite,
Năvălind de pe dealurile oraşului meu adoptiv — drag orăşel.
A păşit falnică, tulburătoare, cafenie, roşie, verde,
Şi într o zi însorită a sunat prelung sirena Păcii, la amiază.
A sosit şi cea de a Opta primăvară, cu chip de fetişcană portocalie,
Zburdând, trăsnită, peste câmpiile portocalii de pe coperta revistei
Licurici.
A Noua primăvară a licărit, caldă, pe zidurile galbene ale caselor,
A aprins narcisele galbene, crăiţele galbene, florile galbene,
A licărit, blândă, pe zidurile galbene ale bisericii,
Şi a luat adio, fără părere de rău, de la ultima cuminecătură
Sub răcoarea odăjdiilor galbene ale preotului.
Avea gustul galbenului, glumea cu albastrul şi cafeniul bancnotelor.
A Zecea primăvară, înveşmântată în roşu, n a putut ascunde copiilor vrajbele,
Speranţele, capela părăsită, pădurea din juru i, răsunând de glasuri,
Planoarele, avioanele, puzderia de puncte negre zvârlite în azurul cerului,
Punctele negre — punctele albe — foile albe — afişele: Votaţi Soarele!
Muzica, fanfara, salopetele, rafinăria, incendiile...
A Unsprezecea primăvară a stat de vorbă cu cei mari ca între oameni mari.
S au privit faţă în faţă, Ea a ridicat din umeri a neputinţă,
Dar când s a întors spre noi, ne a surâs blând, ca întotdeauna:
Şi a scuturat ploile, şi a sumes voalul, şi a plecat.
A Douăsprezecea Primăvară a mărşăluit pe străzi în ropot de tobe.
S a gândit ce să ne dăruiască nouă celor mici, şi ne a dăruit câte un semn
roşu.
Ne a dăruit pădurile, şuvoaiele înspumate ale munţilor, popasurile,
Focurile de tabără, pădurile, înserările, cântecele,
Somnoroase păsărele, corurile, matematica, tabăra de vară,
Răsăritul roşului soare, puntea vasului fluvial, Delta, Marea, poezioarele...
A fost harnică cea care i a urmat, a Treisprezecea primăvară.
Dând greş cu cei mari, s a gândit că noi suntem cea din urmă speranţă.
A ţinut sfat cu profesorii, ea însăşi şi a pus pe nas ochelari,
A fost crezută, a zâmbit, a cântat, a scris, a citit, a zâmbit,
A plecat scuturându şi palmele de praful de cretă, a zâmbit, crezută.
Cea de a Paisprezecea primăvară a fost leneşă, puţin pedantă, nepăsătoare.
A întins braţele i, moale, spunând: „Pofteşte, surată vară,
Ia i în grija ta şi dă-le căldură, foşnet de frunze, susurul râului,
Nisipul fierbinte, hoinăreala prin praf, lâncezeala, bolile.”
Aşa că cea de a Cinsprezecea primăvară a avut mult de furcă.
A alungat febra iernii, a frumoasei şi chinuitei ierni,
A tulburătoarelor semne ale bărbăţiei, a ecourilor dragostei,
A celor dintâi ecouri ale dragostei dintre bărbat şi femeie,
Mi a poruncit să nu mă las înfrânt de boală,
Mi a scos în cale binecuvântatul chip al bătrânului doctor,
A chiuit împreună cu mine de bucuria tămăduirii.
Darnică, mi a arătat tainele întoarcerii la viaţă a Pământului,
Roadele raţiunii, puterea raţiunii, recunoaşterea raţiunii, încrederea oarbă.
Şi, mai presus de toate, s a aplecat la urechea mea şi mi a şoptit:
„Ia seama, priveşte în jurul tău — sunt ultima Primăvară a copilăriei tale!”
Neprefăcută, modestă, luminoasă ca o ursitoare bună, cea de a Şaisprezecea
A topit zăpezile iernii, a astupat ultimul crater de bombă, şi s a dus.
Şi dacă cea de a Şaptesprezecea primăvară a sunat prelung din trâmbiţa triumfului,
Dacă strălucirea alămurilor ei s a întrecut cu Soarele (deşartă întrecere),
Şi, luându mi palma stângă, ţigancă cu cosiţe negre şi ochi vicleni,
Mi a ghicit: statornicie, prefăcătorie, îndărătnicie, drum neted,
Femei frumoase, Ovaţii, răsplată, prieteni mulţi, îndărătnicie,
Drum neted, ovaţii, drum neted, drum neted —
Dacă Ea mi a ghicit astfel, şi dacă eu am crezut o,
Dacă cea de a Optsprezecea primăvară a fost înţeleasă cu Ea întru înşelătorie,
Iar mai apoi, cea de a Nouăsprezecea,
A Douăzecea,
A Douăzeci şi una
Şi a Douăzeci şi doua, de bună credinţă, m au apucat de umăr, scuturându-mă:
„Omule, trezeşte-te! cele două şi au râs de tine”,
Cu toate astea, eu nu i port pică. Fiindcă ceva s a adeverit.
Şi nu mi pare rău după cei trei bănuţi pe care i am dat drept plată,
Drept plată pentru minciunile ei poleite în aur.
Au venit apoi (şi au trecut) primăverile numărul Douăzeci şi trei,
Douăzeci şi patru,
Douăzeci şi cinci,
Douăzeci şi şase şi
Douăzeci şi şapte — şi puţin a lipsit ca aceasta să fie şi ultima.
Dar n a fost. Ci gheara străvezie a mării, gheara străvezie a morţii,
Gheara străvezie a mării, gheara ei unduioasă, cu gust amar —
Valul înspumat al mării s a retras în matca sa verde, fără gust,
Lăsând soarelui de toamnă cerul de azur, nisipul de aur
Cele dintâi roade ale chemărilor tulburi de odinioară, încrustate...
Încrustate în foaia revistei, mirosind a cerneală proaspătă de tipar,
Cu răsunetul dintotdeauna al trâmbiţelor triumfului altor primăveri trecute.
Şi tulburele chemări de odinioară au prins să se închege cu sfială şi ardoare,
O dată cu zvâcnetul inimii trupului, dispreţuindu i zvâcnetul,
În cea de a Douăzeci şi opta primăvară,
Izbucnind, cu setea de viaţă a brânduşelor de sub covorul
frunzelor putrede,
În cea de a Douăzeci şi noua primăvară,
Întrecându-se cu setea de viaţă a revistelor libere, a cărţilor libere,
A lumii libere, a gonirii minciunii — oare pentru totdeauna? —
Şi acea primăvară n a privit spre nici o alta: era încă prea tânără;
S a privit doar pe sine cum s a privit în oglindă zâna cea rea,
Zâna cea rea, cu frumuseţea ei, cu candoarea ei, cu trufia ei...
Cea de a Treizecea primăvară a ridicat pe braţele i de zefir mica Primăvară,
Mica Primăvară cu ochi de azur şi floare de brânduşă la tâmplă
Şi a legănat o, adormită, în pădurea de ploaie de aur;
I a şoptit: Creşti ca un fir de iarbă fragedă, Fie ţi călăuză Soarele.
A Treizeci şi una primăvară a ciocnit cu mine un pahar de cinzano,
În timp de porcii râmau la rădăcina florilor în Ograda Libertăţii
Şi tot ce fusese cândva speranţă se năruia ca un şubred castel de cărţi.
Noua generaţie de dulgheri ridica sus grinda acoperişului... contra cost.
A Treizeci şi doua primăvară a smuls coroniţa de mărgăritar de pe creştet,
De pe creştetul Zânei de odinioară a Văii Cerbului
Şi, plină de răutate, a aruncat o în puhoaiele apelor tulburi.
Altminteri săracă, a nceput a ţese era planurilor fără de sfârşit.
Încă şi mai săracă, a Treizeci şi treia primăvară a adus trufia oarbă,
Ura, duhoarea porcilor răspândindu-se peste meleagurile speranţelor.
Şi grilajul porţii, strada povârnită, oraşul povârnit se topeau în neant.
A Treizeci şi patra primăvară, însetată de viaţă, şi a lepădat vălul
Şi a dănţuit goală peste păduri, la poalele munţilor,
La gura Văii Cerbului, unde Zâna îşi pierduse coroniţa de mărgăritar.
Au venit, şi au plecat, primăverile a Treizeci şi cincea
Şi a Treizeci şi şasea — surori serbede, descărnate, puţin plicticoase.
Au aruncat vălul îndoielii, au alungat ultimele ecouri ale Trâmbiţelor.
Au răsfirat cărţi felurite al Învăţaţilor Lumii, au înmulţit planurile...
Au sădit adânc în pământ sămânţa amară, şi mi au spus o pe şleau:
— Uită pentru totdeauna născocirile ghicitoarei de odinioară!
Stropeşte cu lacrimi sămânţa amară, stropeşte o neîncetat.
Şi atunci, poate, cândva, va răsări din ea fructul Soarelui palid.
A Treizeci şi şaptea primăvară a tras lunga brazdă a semnelor negre,
Socotindu-le mai de preţ decât florile, decât Soarele, decât viaţa...
Şi a întors privirea spre vechile semne putrede şi a poruncit: — Aruncă-le!
A muncit din greu, ca o femeie mulţumită de singura răsplată a
bunăstării copiilor.
Într o zi geroasă şi a înălţat privirea a Treizeci şi opta primăvară,
Şi i s a părut că zăreşte pierduta coroniţă de mărgăritar.
A pus o pentru câteva clipe pe creştetul femeii. Nu i a plăcut.
A Treizeci şi noua primăvară, gâfâind, a deschis poarta pământului...
Abia mijită în zare, a Patruzecea primăvară a scos de sub văl bagheta...
Bagheta chemărilor tulburi: tot ce atinge se preface n cuvânt —
Pentru întâia oară cuvânt zămislit din miezul fiinţei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu