Instructorul de cor*

Toată lumea l-a văzut când a venit în hală, străbătând cu pas alert coridorul de la etaj, de care secţiile erau despărţite prin pereţi cu geamlâc şi cu panouri de metal în partea de jos. Aşa că se putea vedea totul, sau aproape totul, de pe coridor în secţii şi mai ales invers. A stârnit oarecare mirare figura severă a instructorului de cor, asta chiar înainte de a se şti că obiectul activităţii lui era cântul, putându-se doar bănui că e un străin cu oarecare greutate, având în fabrică o misiune oficială. S-a observat şi că era destul de scund: capul său depăşea doar cu destul de puţin înălţimea panourilor de metal. Altminteri, destule feţe din fabrică erau, la fel ca şi el, mai degrabă încruntate. Iar instructorul de cor se ocupa de piese cântate care — cum avea să se constate mai târziu, sau poate se ştia dinainte de către unii — nu erau tocmai vesele, sau comice, sau amuzante. Şi asta pentru că piesele erau patriotice sau eroice. Lucru care nu-i în general asociat cu acea stare sufletească numită voioşie. Direcţiunea îi înştiinţase cu siguranţă pe şefii de secţie şi de atelier, căci instructorul de cor s-a bucurat încă de la început de tot concursul acestora. Doar câteva ore i-a luat să ducă la bun sfârşit ceea ce avea de făcut. Cel puţin cât priveşte partea pregătitoare a misiunii sale. I s-a pus la dispoziţie un compartiment într-una din secţii, temporar disponibil, despărţit desigur tot prin pereţi de sticlă, acordându-i-se deplina libertate de a chema în acel compartiment pe oricine dorea, şi în ordinea pe care el o dorea, iar şefii de secţie şi de atelier nu numai să nu-l obstrucţioneze pe instructorul de cor invocând, să zicem, îndatoriri de serviciu ci mai degrabă să-şi dea silinţa să-i convingă ei înşişi pe eventualii salariaţi recalcitranţi să dea curs invitaţiei instructorului.

Aşadar, instructorul de cor avea sarcina să facă o selecţie de viitori corişti, tineri, de preferinţă prezentabili, dar nu neapărat, condiţia primordială fiind aceea de a avea ureche muzicală şi voce, căci fabrica n-avea încă un cor al ei. După alcătuirea corului aveau să înceapă, desigur, repetiţiile, care nu se ştie cât aveau să dureze până când corul avea să se producă pentru prima oară în public.

Până la urmă instructorul nici n-a mai fost nevoit să se obosească să umble prin ateliere şi să facă invitaţiile personal. Ar fi fost şi greu fiindcă el n-ar fi putut aprecia, la o primă privire, decât înfăţişarea candidatului, ca să-i spunem aşa, nu şi dacă era de felul său om serios sau hahaleră. Pe când şefii de secţie şi de atelier erau la curent cu acest lucru, drept care şi-au asumat ei sarcina de a face invitaţiile. Dar în definitiv, de ce era să-şi mai bată ei capul să trieze personalul aducându-i în faţa instructorului numai pe unii, iar pe alţii să-i lase de-o parte? De ce să facă asta? Doar fiindcă unii păreau serioşi şi alţii nu? Păreau! Doar păreau... Aşa că şefii de secţie şi de atelier au hotărât tacit să-i aducă pe toţi înaintea instructorului. N-avea decât să facă el selecţia, din toate punctele de vedere — doar era, fără doar şi poate, un om cu experienţă. Câţi nu s-or fi perindat prin corurile dirijate de el, fel de fel de oameni, cu aplecare spre muzică sau cu aplecare spre zburdălniciile vieţii...

Aşa că pelerinajul salariaţilor prin compartimentul de sticlă alocat instructorului de cor a început. Rând pe rând, au fost poftiţi să ia loc pe scaunul din faţa biroului său ad-hoc, prilej cu care severitatea feţei instructorului a putut fi văzută şi confirmată de aproape. S-a putut observa că are ochi cenuşii, cu o lucire de pasiune rece în care încăpea foarte bine voinţa de a-şi duce la bun sfârşit misiunea, adică de a avea în final un cor al fabricii, ca şi cum asta ar fi fost o chestiune de izbândă personală. Era clar, instructorul nu era omul cu care să-ţi permiţi să glumeşti sau să faci nazuri. Să spui „Ştiţi ceva? Eu nu doresc să fac parte din cor. N-am chef!” Nu. Lucrurile stăteau aşa: el îţi intona un scurt fragment dintr-un cântec, iar tu trebuia să redai cât mai fidel acel fragment. Asta era obligaţia celor examinaţi. Ceea ce nu înseamnă neapărat că aceştia s-au şi grăbit cu toţii să se execute. Instructorul de cor era de o gravitate atât de marcantă încât nimeni n-a îndrăznit să-l refuze pe faţă. Au existat însă încercări din partea câtorva dintre angajaţii examinaţi de a reda acel fragment de melodie cât mai distorsionat cu putinţă. Respectivii nici n-au realizat penibilul situaţiei: ridicolul vocilor lor care mimau afonia — culmea! — fără să reuşească. Fiindcă instructorul de cor nu putea fi dus cu preşul, el depistând fără greş încercarea de fraudă muzicală şi în consecinţă notându-l pe simulant în condică, la rubrica APŢI PENTRU COR. Atât şi nimic mai mult. Nimeni dintre simulanţi n-a fost apostrofat şi nici reclamat la conducerea fabricii. Dar reproşul din ochii săi cenuşii pentru tentativa eşuată de sustragere de la cor a fost, probabil, mai umilitor decât un eventual reproş prin viu-grai.

Angajatul era poftit să se aşeze pe scaunul din faţa biroului. Fiind nevoit să se supună, acesta prefera invariabil să adopte o atitudine de provizorat extrem, adică se aşeza puţin sucit pe scaun şi c-un picior adus în faţa celuilalt, ca şi cum întrevederea, cu siguranţă neplăcută, n-avea să dureze mai mult de câteva secunde, iar piciorul întins înainte urma să anticipeze primul pas spre eliberare de sub tirania viitoare a corului. Nu era decât o iluzie.

„Sus flamura şi rândurile strânse...”

Cam asta — şi ceva în plus — intona instructorul de cor fixându-l pe angajat drept în ochi. „Şi acum vă rog să redaţi cu vocea dumneavoastră ceea ce aţi auzit.” Era politicos dar şi ferm în acelaşi timp. „Aveţi voce — suna apoi verdictul. Ne întâlnim joi, după orele de program, la clubul fabricii. Şi pot să vă spun de pe-acum: joia va fi de-aci încolo ora de repetiţie pe următoarele câteva luni.”

Instructorul a încercat să-i invite la el în birou, spre a le testa vocea, chiar şi pe şefii de secţie şi de atelier. Ceea ce a stârnit, cum era şi de aşteptat, nemulţumirea acestora. Şefii s-au plâns imediat conducerii fabricii explicând că munca lor era nenormată, iar răspunderea pentru bunul mers al producţiei prea mare ca să-şi permită să aloce corului o parte din timpul lor, fie el şi liber. Atâta cât era. Conducerea a trebuit să admită ca fiind îndreptăţită plângerea şefilor şi scurtă vreme după aceea telefonul de pe masa instructorului de cor a sunat — strident ca toate telefoanele din fabrică. Instructorul, deşi se afla acolo, în acel compartiment de sticlă, doar temporar şi anume pentru câteva ore, ca oaspete, a ridicat totuşi, prompt, receptorul de parcă n-ar fi existat niciun dubiu că el era cel căutat. Directorul fabricii l-a tratat pe instructor cu multă deferenţă, fără a-i face vreun reproş, rugându-l doar să renunţe la recrutarea şefilor de secţie şi de atelier şi, dacă i se părea că asta înseamnă să le acorde şefilor un regim preferenţial, ei bine, atunci să considere eventual că au fost respinşi pentru lipsă de voce. Sau de ureche muzicală.

Şi pentru că instructorul de cor a răspuns printr-o tăcere prelungită şi dezaprobatoare, directorul a mai adăugat în încheiere:

— Puteţi s-o luaţi ca pe o glumă.

Şi a râs străduindu-se să fie jovial. Ceea ce nu însemna însă nicidecum că era dispus să renunţe la ideea de a-i elimina pe şefii de secţie şi de atelier de pe lista candidaţilor la cor.

Toate privirile angajaţilor s-au tot îndreptat, pline de curiozitate, prin rândurile de pereţi de sticlă, spre ceea ce se întâmpla în compartimentul unde avea loc selecţia. Nici chiar şefii de secţie şi de atelier nu s-au putut abţine, în timp ce supravegheau producţia, să tragă cu ochiul într-acolo, bineînţeles fără să poată auzi vocea candidaţilor supuşi testelor vocale, care nu puteau răzbate prin atâtea rânduri de sticlă. Dar au putut fi observate de către toată lumea grimasele penibile ale candidaţilor, care intrau, se aşezau pe scaunul din faţa instructorului, deschideau gura să intoneze acel fragment, „şi rândurile strânse” şi aşa mai departe, încercând să simuleze afonia, după care intervenea instructorul, iar ei erau văzuţi ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se către uşă, în timp ce instructorul, după fiecare în parte, se apleca să noteze în carnetul său. Dar oare ce nota? Asta nimeni nu putea s-o ştie până în clipa când candidatul se întorcea în atelier şi colegii se întrerupeau din lucru aşteptând de la el lămuriri. Tot farmecul însă era să ghiceşti rezultatul testului după mimica angajatului, aşezat în faţa instructorului, în timp ce intona fragmentul de cântec, după felul cum îşi mişca buzele, după jena care i se putea citi în privire şi după îmbujorarea obrajilor, atât cât se putea vedea prin pereţii de sticlă de la o depărtare destul de mare, după paşii săi în drum către uşă, după paşii grei şi resemnaţi ai proaspătului captiv în corul fabricii, sau dimpotrivă, după mersul săltăreţ al angajatului eliberat de teroarea corului.

Eliberat, da, căci s-a întâmplat ca instructorul de cor să şi respingă angajaţi — de fapt i-a respins pe cei mai mulţi, fiindcă, e lucru cunoscut, nu prea mulţi oameni sunt totuşi înzestraţi cu voce şi cu ureche muzicală. „Mulţumesc — spunea în aceste cazuri instructorul —, nu cred că sunteţi potrivit pentru cor. Puteţi să vă întoarceţi la locul de muncă.”

Odată întorşi în ateliere, cei respinşi afişau o voioşie reţinută şi se abţineau să se confeseze în privinţa celor discutate între patru ochi cu instructorul de cor.

Dar ceilalţi? Cei recrutaţi pentru cor? Lor care le era soarta?... Sigur, cântatul în cor putea să fie un lucru interesant. Împărţirea pe voci — tenori, baritoni, soprane altiste... Armonia... Depistarea unor eventuali notişti care să ţină dreaptă linia melodică... Unii trebuie că-şi aminteau cum era să cânţi în corul şcolii şi găseau, poate, că deosebirea faţă de situaţia de acum nu putea fi prea mare. Şi în corul şcolii, la fel ca şi acum, repetiţiile aveau loc după orele de program... Atâta doar că la şcoală corul era condus îndeobşte de profesorul de muzică, pe care cu toţii îl cunoşteau. Şi, cum profesorii de muzică erau de felul lor îngăduitori, iar dacă nu îngăduitori, atunci, să zicem, un soi de lasă-mă-să-te-las, coriştii se simţeau, cumva, în sânul familiei, cu toate mofturile pe care şi le puteau permite: să spună adevărul c-o jumătate de gură, sau să mintă c-o jumătate de gură şi s-o şteargă pentru o boală inventată sau pentru „un caz în familie”...

Dar cum avea să fie aici, la corul fabricii?

Realitatea e că prima repetiţie, din joia promisă, nici n-a fost propriu-zis o repetiţie. Coriştii, persoane mai mult sau mai puţin mature, s-au strâns în sala clubului fabricii după ce colegii lor necooptaţi în cor părăsiseră locurile de muncă şi se aflau în drum către casă. Câţiva se cunoşteau între ei destul de bine, să zicem, în timp ce alţii, de fapt majoritatea, abia dacă se cunoşteau din vedere. Se adunaseră în sală, iar instructorul încă nici nu-şi făcuse apariţia. Au fumat, au stat la taclale la ferestrele deschise, alţii n-au intrat în vorbă cu nimeni, ţinându-se posomorâţi de-o parte. Asta n-a durat prea mult. Iar dacă aleşii pentru cor au sosit la club înainte, a fost nu fiindcă instructorul de cor n-ar fi fost punctual — cum ar fi putut fi, după tot ce dovedise în privinţa caracterului său în ziua recrutării coriştilor? — ci fiindcă ei, aleşii, ca să nu mai bată drumul până acasă pentru prânz şi apoi să se întoarcă într-o goană la club, preferaseră să sară peste prânz şi să vină direct acolo după terminarea lucrului.

Deci, instructorul de cor a fost cât se poate de punctual şi şi-a făcut apariţia exact la ora stabilită adică la 17 şi 30 de minute. Cei care se antrenaseră în discuţii au aruncat pe fereastră ţigările pe jumătate fumate, mai că n-au fluturat mâna ca să împrăştie repede fumul, precum nişte liceeni surprinşi fumând la toaletă de către directorul liceului ivit pe neaşteptate în pragul uşii, şi şi-au dres vocea de parcă ar fi urmat să înceapă să cânte chiar în secunda următoare. Cei singuratici şi posomorâţi s-au desprins şi ei, cu lehamite, de perete şi au păşit către estrada clubului.

Prima repetiţie avea să-nceapă, probabil, cu gruparea pe voci, apoi cu nu se ştie care cântec eroic sau patriotic, sau marş patriotic, cu întrebarea Cine cunoaşte notele? Apoi... Şi aşa mai departe.

Instructorul de cor s-a oprit înaintea grupului de tineri recrutaţi pentru cor, a aşteptat să înceteze orice şoaptă, şi, scund dar clocotind de energie şi mocnind de autoritate chiar şi când stătea nemişcat, aşa cum deja a apucat să fie cunoscut de către toţi cei de faţă, le-a părut unora că în clipa următoare avea să ridice ambele braţe, într-o mână cu bagheta de dirijor, nemairămânând decât să dea, energic, semnalul începerii.

— Vreau — a spus instructorul de cor —, să punem la punct de la început câteva lucruri cu privire la felul cum se va desfăşura activitatea noastră în săptămânile ce vin...

În clipa aceea, probabil că niciunul din tinerii de faţă nu mai vedea vreo asemănare între instructorul pe care îl aveau în faţă şi profesorul de muzică din liceu cu care repetaseră la cor cu ani în urmă...

— În primul rând — a continuat instructorul —, trebuie să fiţi cu toţii de acord că, vrând–nevrând, urmează să ne petrecem destul timp împreună. Aici nu mă refer la repetiţiile propriu-zise. Mă refer la existenţa noastră în acelaşi loc, în aceeaşi sală, iată, aici în sala clubului. Şi e foarte bine că ne-ntâmplă aşa. Oamenii trebuie să se cunoască între ei, trebuie să se apropie, să stea de vorbă, să schimbe păreri. Distanţa dintre oameni nu este trăsătura noastră caracteristică. Ce vreau să spun este că nu trebuie să ne pară rău de timpul pe care îl petrecem împreună. El face parte din viaţa noastră şi ar fi păcat să ajungem într-o bună zi să-l considerăm timp pierdut. Iarăşi, accentuez, mă refer la pauze, la drumul pe care îl veţi parcurge împreună venind de la fabrică la club, sau la drumul spre casele voastre, la sfârşitul repetiţiei. Fiindcă... Mă gândesc, nu ştiu... Poate că sunt dintre voi persoane care locuiesc în acelaşi cartier... Ştiţi cum se-ntâmplă, vă urcaţi câte doi, să zicem, în acelaşi tramvai sau în acelaşi autobuz... N-aş vrea ca repetiţiile noastre să fie un prilej pentru fapte — cum să le zic? — necugetate. Sau, dacă vreţi, pripite.

Inspectorul de cor baleie cu privirea, fără să se grăbească prea tare, feţele tinerilor pe care îi avea înaintea sa încercând să-şi dea seama dacă vorbele sale se fac înţelese. Feţele îl întâmpinară însă cu ochi nedumeriţi.

— Vreau să ştiţi — reluă instructorul —, că eu sunt responsabil de tot ce se-ntâmplă în legătură cu repetiţiile în vederea spectacolului final. Care va fi probabil undeva pe la-nceputul verii... Eu sunt responsabil de calitatea spectacolului, dar şi de atmosfera în care lucrăm împreună. Pentru noi scopul NU scuză mijloacele. Vreau să ştiţi asta. Nu vreau să vină nimeni la mine şi să-mi spună Ştiţi, mi-am făcut datoria şi am cântat cât am putut eu de bine, iar în rest nu e treaba dumneavoastră. Iar eu am să-i răspund aceluia Ba da! E şi treaba mea! Dacă corul vă ţine pentru o vreme departe de casă şi de familie şi, în schimb, vă apropie de alte persoane, aici de faţă, eu nu vreau ca familiile voastre să aibă de suferit. Înţelegeţi ce vreau să spun. Şi vă spun că am destulă experienţă. Nu numai în privinţa corurilor ci şi in privinţa relaţiilor care se stabilesc într-un grup a cărui preocupare de căpetenie este armonia. Armonie, da, sunt de acord. Ba chiar, după cum vă spuneam, o şi încurajez. Dar până la un punct!

Coriştii ascultau cu atenţie, dar deja se iviseră curiozităţi din partea unora. Au fost bărbaţi care s-au uitat pe furiş la colegele lor aflate în faţă, pe rândul întâi, văzându-le linia obrazului din profil-spate şi încercând să sesizeze în acea linie vreo tresărire de emoţie sau de incitare. Fiindcă urma să fie şi ele parte în acea armonie irezistibilă şi primejdioasă de care vorbea instructorul de cor. Şi la umerii lor — şi la ei se uitau unii dintre bărbaţii care stăteau pe rândul din spate, fiindcă umerii aveau o anume mobilitate, mult mai mare decât restul corpului feminin. Şi umerii fetelor puteau să trădeze o sensibilitate la cele auzite.

— Dar lucrurile — continuă instructorul —, nu trebuie lăsate să avanseze prea mult. Fiindcă eu socotesc că, altfel, se ajunge, vrând-nevrând, la depravare. Da. Depravare, nu mă feresc, s-o spun. Gândiţi-vă cât rău face într-o familie descoperirea unei legături nepermise. Şi cât este de deprimant pentru toată lumea. Şi mai gândiţi-vă la minciuna în care începeţi să trăiţi voi înşivă atunci când atracţia începe să fie mai puternică decât raţiunea. Fiindcă traiul cu minciuna în pat aduce răul în casele voastre, dar vi-l aduce şi vouă înşivă. Avem o morală pe care toţi trebuie s-o respectăm şi să veghem să fie respectată şi de cei ce trăiesc în jurul nostru.

— Poate n-am fost destul de clar. Are cineva de pus vreo întrebare?

Faţa instructorului de cor s-a înseninat o idee, ceea ce s-a transmis şi tinerilor corişti, care s-au desprins din încordarea ultimelor minute şi au început să se foiască, să arunce câte o privire în dreapta, câte o privire în stânga. Linia obrazului care înainte fusese văzută mai mult din spate, acum nu mai era doar o linie ci un obraz întreg, iată, chiar o faţă întreagă, şi încă zâmbitoare, iar emoţia zugrăvită pe acea faţă era vizibilă. Sau în orice caz se putea ghici. Armonia se înfiripa văzând cu ochii. Acele legături nepermise de care vorbise instructorul de cor aproape că deveneau auzibile precum vocile într-o centrală telefonică... Alo! Tu în ce cartier stai? Mergem împreună?... Dar tu? Alo! Autobuzul 37?... La ce staţie cobori? Eu cobor cu o staţie după tine... Stai la casă sau la bloc? Dar tu?... Atunci, poate coborâm împreună şi mergem o staţie pe jos... Depinde de oră... Te aşteaptă cineva acasă? Pe mine, nu...

Deja o parte din tinerii corişti se apropiaseră de ferestrele deschise, pe unde pătrundea, căldicel, aerul promiţător al primăverii. Câţiva bărbaţi le-au oferit, zâmbitori, ţigări colegelor de cor, care nu se ştie dacă le-ar fi acceptat în alte împrejurări, dar aici nu s-au sfiit să întindă mâna spre pachetele deschise. Încă puţin şi ar fi început să sporovăiască şi să sufle cu toţii fumul spre bleumarinul înstelat al serii, uitând pentru ce se aflau aici. Şi poate că nici nu mai regretau prea tare că fuseseră recrutaţi în corul fabricii.

Dar instructorul de cor ordonă pe un ton sever să se arunce ţigările începute şi să se închidă ferestrele. Şi toată lumea să-şi reia locurile.

Repetiţia avea să înceapă în câteva secunde cu un cântec eroic.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei