Băieţii care fuseseră aleşi pentru roluri de înger trebuie să i se fi părut doamnei că au figuri angelice. Cu siguranţă. Şi nu numai figuri ci şi suflet angelic. „Poveste de Crăciun” — aşa se chema piesa. Lucian stătea cocoţat pe un taburet şi îşi examina de aproape faţa în oglinda din baie, pe cap cu peruca albă de vată, care era deja gata. Rotocoale de bucle din şuviţe de vată înfăşurate pe creion aproape că-i acopereau urechile. Încă nu ştia exact ce trebuiau să facă îngerii pe scenă dar, într-adevăr, găsea în propriii ochi larg deschişi inocenţă şi limpezime. Se aplecă şi mai mult spre oglindă privindu-se drept în ochi. Da, limpezime, într-adevăr. Pe undeva poate că adăuga un pic şi de la el dar în definitiv ce păcate ar fi putut cineva să-i găsească? Heruvimi, spunea mama... Rolul nu era nici greu. Nu trebuia să spună nimic, decât doar să cânte un cântecel. Ceata Domnului suntem... Erau cinci heruvimi cu toţii şi aveau să cânte cântecelul însoţindu-l pe Moş Crăciun prin pădurea de brazi de pe scenă. Se gândi la Michi Bobancu şi la Gelu Popa, care aveau să fie cei doi copii sărmani găsiţi dormind în pădure. Ei, da — ei aveau roluri. Trebuiau să povestească o grămadă de lucruri — cum nu mai putuseră să îndure viaţa grea de acasă, crescuţi, vorba vine, de un unchi arţăgos, şi de aceea luaseră hotărârea să plece în lume. Apoi, cum în ajun de Crăciun, pribegi pe coclauri, adăstaseră la fereastra luminată a unei căsuţe singuratice şi, privind pe furiş înăuntru, jinduiseră după bunătăţile primite în dar de doi copilaşi fericiţi şi câte şi mai câte. Apoi trebuiau să răspundă ce îşi doresc să capete în dar de la Moş Crăciun în Noaptea cea Sfântă. Lucian se gândi că poate doamna nu-i alesese întâmplător pe Michi Bobancu şi pe Gelu Popa fiindcă amândoi erau sărmani chiar şi în viaţă şi locuiau departe, la marginea oraşului, prin împrejurimile lacului Gahiţa, pe o stradă, dacă stradă se putea numi, unde totul era improvizat, pipernicit şi rarefiat sub soare — casele, acareturile, tufele, firele de pătlăgele roşii din grădini în timpul verii, şi totul.
Lucian se dădu jos de la oglindă şi împinse taburetul până către cazanul de aramă de la cadă. Dar piticii? îşi aminti el. Piticii trebuiau să aducă târâş pe scenă sania plină cu daruri. — Nu că darurile ar cântări cine ştie ce, le explicase doamna. Dar sania însăşi e destul de grea. Ca atare am nevoie de şapte băieţi musculoşi. Mici şi îndesaţi... Sandu Tornea, deşi ţinuse morţiş, fusese respins ca fiind din cale-afară de deşirat şi de slăbănog. Pentru rolul „Fulg-de-Nea” nimeni nu contestase că cea mai potrivită alegere era Călin Chivu. Lucian îşi amintea de el încă din septembrie. În curtea pe care băieţii o umpluseră în recreaţie se amesteca plin de neastâmpăr printre cei mari din clasele a treia şi a patra. Zâmbea fără încetare prietenos, jenat şi totuşi de-ajuns de înfipt. Dar era atât de pipernicit şi de firav încât nu-ţi venea nici să-l atingi, de teamă să nu-i rupi ceva înăuntru. Mulţi s-au întrebat: oare băieţaşul ăsta chiar e de vârstă şcolară? În „Fulg-de-Nea”, Călin Chivu avea şi el un rol uşor, ba chiar mai uşor decât rolul de înger fiindcă nici măcar nu trebuia să înveţe un cântec. — Eu joc rolul principal! începuse el să se laude netam-nesam la un moment dat... Ce rol principal? Tot ce avea de făcut era să se zbenguie dănţuind în tăcere printre celelalte personaje de pe scenă, învolburat, pasămite, de viforul venit din adâncul pădurii de brazi.
— Moş Crăciun e sărac, i-a spus tata când Lucian s-a aplecat să ia de sub bradul împodobit pacheţelul învelit în hârtie albă, legat cu o panglică de mătase bleu, darul lui de Crăciun. Dar era joi; şi sâmbătă la ora cinci după-amiază începea serbarea de la Teatrul Popular. „Poveste de Crăciun”. Mai puţin de două zile. — Numai anul ăsta e sărac, zicea tata în chip de scuză, nu prea convins, c-un zâmbet trist, în timp ce Lucian dezlega panglica şi scotea la iveală o cutie de creioane colorate. Pe capac, un băiat blond purtând o vestă roşie şi un papion pepit desena aşezat la piciorul unei sălcii pletoase. Între genunchi ţinea cartonul pe care desena, iar în mâna stângă un mănunchi de creioane. Lângă trunchiul gros şi aplecat al sălciei stătea o broască verde, albă pe burtă. Băiatul privea drept înainte, undeva peste întinderea lacului, din care se vedea doar o fâşie îngustă de apă ajungându-i, albastră, chiar până la picioare. Lucian ridică încet capacul. Zâmbi cu un fior de plăcere în suflet când privirea îi întâlni o foaie translucidă de hârtie cerată, sub care creioanele doar se întrezăreau, la fel ca imaginea promiţătoare a unui abţibild de pe care încă n-ai scos foiţa.
Era prima zi de Crăciun dar trebuia să se ocupe chiar astăzi de aripile de înger. Fâşii lungi de hârtie creponată, franjurate cu mâna lui pe-o latură, înfăşurate de-a curmezişul pe cadrul de sârmă al aripii. Mai întâi pe o aripă, apoi pe cealaltă. Hârtie creponată roz. Iar mama, de atâtea ori înainte nemulţumită de el, de astă dată se arăta încântată de zelul cu care îşi construia aripile de înger.
— Dacă ai să fii la fel de harnic şi de stăruitor în viaţă, să ştii că n-ai să ai decât foloase de tras. Poate chiar c-ai s-ajungi cineva. Fiindcă e plină lumea de oameni care mereu încep câte ceva şi nimic nu duc la bun sfârşit. Chiar îl privea cu încântare maternă, se vedea limpede pe faţa ei. Şi adăuga posomorându-se un pic dar totuşi cu speranţă în glas: — Chiar dacă ne aşteaptă, din câte se pare, vremuri grele.
Dar de ce vremuri grele? Deocamdată nu erau decât zile. Joi, vineri. Şi sâmbătă. Ora şapte dimineaţa, ora opt, ora nouă, ora amiezii. Toate se precipitau. Nu conta că cerul era mohorât în drum către Teatrul Popular cât era strada Luca Elefterescu de lungă. Din holul teatrului, Lucian se trezea poftit să intre, împreună cu mama, pentru prima oară pe o uşă laterală, nu pe uşa din fund, ca de fiecare dată când se ducea la film. Aproape în acelaşi timp cu ei intra şi Călin, pe care doamna Chivu îl ţinea de mână, şi Mirel Poenaru, care venea împreună cu doamna Poenaru. O doamnă impresionantă, asta era. O altă doamnă, de la teatru, pe care o cunoştea din vedere, îi însoţea. Lucian nu şi-ar fi închipuit niciodată că îndărătul ecranului care stătea întins, alb, înaintea spectatorilor, şi îndărătul scenei, şi îndărătul fundalului aveai de străbătut un drum atât de lung şi de întortocheat. Un adevărat labirint. La un moment dat coborâră într-un holişor luminat şi deschiseră o uşă. Doamna de la teatru spuse:
— Aici copiii se pregătesc pentru spectacol. Deasupra aveţi scena.
Chiar aşa, scena deasupra capului? Lucian observă în fugă încăperea. Era lume multă înăuntru şi stăruia în aer o încordare plăcută. Un afiş îngălbenit, lipit pe perete, rămas din timpul războiului, amintea că nu-i bine să ridici de pe stradă obiecte aşa-zis pierdute, care erau în realitate bombe puse de mâna inamicului. O explozie galben-roşie c-un contur în zig-zag în jurul unui stilou jos pe trotuar, asta te aştepta dacă aveai nesăbuinţa să te apleci după stiloul-bombă. Dar afişul venea cumva dintr-o lume trecută. Deprimarea lui Lucian nu dură decât câteva clipe. Îşi aminti că pe drum, într-o străfulgerare, privirea îi căzuse pe scenă. Scena văzută din culise. Reconstitui la iuţeală în minte formele ciudate, adânc crestate. Mucava întărită cu stinghii de lemn bătute în cuie, în neorânduială. Dumnezeule, trebuie să fi fost brazii, văzuţi dindărăt!
Doamna Chivu spuse:
— Haideţi să ne facem frumoşi, copii. Poate că-i ultima serbare de Crăciun pentru mulţi ani de-aci înainte.
Lucian simţea, cumva ciudat, că parcă brusc i se topise voinţa. Ca niciodată, alţii hotărau pentru el. I se cerea să ridice braţele şi i se băga pe cap rochia de înger, de hârtie creponată şi ea, la fel ca aripile — fâşii franjurate pe latura de jos, care, de astă dată, îi înconjurau corpul. Şedea amorţit pe taburet, la o masă grosolană de brad, având deasupra capului scândurile groase ale scenei. Cineva umbla bocănind pe acele scânduri. Pe când i se fixau aripile la spate, doamna Poenaru spuse:
— Nu trebuie să vă jenaţi de rochiţe. Voi rămâneţi tot băieţei, şi tot drăguţi. Am întâlnit bărbaţi care nu purtau rochiţe dar afară de asta nu prea aveau cu ce să se laude.
Lucian băga de seamă că şi pe Mirel Poenaru îl îmbrăcaseră într-o rochie de hârtie creponată. Hârtia lui era vernil, iar fâşiile arătau altfel: în loc să i le taie în franjuri cu foarfecele, răsuciseră puţin marginea hârtiei şi marginea se ondulase.
Nu se mai auzea vuietul îndepărtat de glasuri ce venise până atunci dinspre sală, surd şi cumva ostil. Lucian răsuflă uşurat însă deodată îşi dădu seama că n-avea niciun motiv. Îl trecu un fior rece la gândul că ridicaseră cortina. Dar lor încă nu le venise rândul. De partea cealaltă, în sală, spectatorilor trebuie că li se deschidea înaintea ochilor priveliştea pădurii de brazi, deocamdată pustie. Dar îndată aveau să-şi facă apariţia Michi Bobancu şi Gelu Popa, cei doi copii sărmani. Trebuie că încă rătăceau printre brazi, abia trăgându-şi picioarele, frânţi de oboseală după o zi de peregrinare. Lucian îşi încordă auzul. I se păru că desluşeşte ecoul slab al unei voci rostindu-şi rolul sus deasupra tavanului dar nu era sigur fiindcă în încăperea de sub scenă era prea multă rumoare.
Doamna Chivu spuse:
— În câteva minute intraţi şi voi. Haideţi, încă un pic de frumuseţe. Călin!
„Fulg-de-Nea” se apropie supus în timp ce ea scotea la iveală din poşetă un tub de ruj. Îi puseseră un costum pufos, dintr-o singură piesă, tricotat din lână angora, alb-strălucitor, rotunjit ca un butoiaş, din care îi ieşeau braţele şi picioarele goale, subţiri ca nişte beţe. Pe cap purta o tichiuţă, tot de lână angora, pufoasă, lăsată mult pe frunte şi legată pe sub bărbie cu o panglică. Doamna Chivu îl trase spre ea apucându-l pe după ceafă şi cu o mişcare fermă îi trecu peste buze beţigaşul de ruj. „Fulg-de-Nea” făcu o grimasă de silă şi de panică, iar ochii i se înroşiră brusc de lacrimi. Lucian zări la încheieturile lui două mici manşoane pufoase agitându-se în zadar.
— Şi tu, Lucian. Doamna Chivu îl eliberă pe Călin şi întinse mâna spre el. Mama zâmbea amuzată şi împăciuitoare, c-o umbră de îngrijorare în colţul gurii. Şedeau cu toţii la aceeaşi masă, în lumina puternică ce venea de sub tavanul scund de scândură. Lucian se ridica de pe bancă şi venea să se aşeze lângă doamna Chivu. Îşi simţea şi acum voinţa anihilată. Se trezea cu obrajii prinşi între palmele ferme ale doamnei Chivu. Capul îi era răsucit şi bărbia îi era ridicată către faţa ei. Simţi beţigaşul de ruj trecându-i lunecos şi gras peste buze, necurat, mirosind ciudat a ceva putred şi dulce. De sub pleoapele coborâte privirea ei îi fixa buzele căutând vreun retuş de făcut. Dar era agitată şi în criză de timp şi pe moment nu găsea nimic de corectat. Îi dădea drumul.
— Nu trebuie să vă ruşinaţi, băieţi, spunea doamna Poenaru. N-o s-ajungeţi mai puţin bărbaţi dacă vă daţi c-un pic de ruj când urcaţi pe scenă. Aşa fac toţi actorii.
„Povestea de Crăciun” abia acum începea cu adevărat. În mare grabă i se îndesa pe cap peruca de vată cu bucle ce aproape că-i acopereau urechile. Chemarea pentru intrarea în scenă se răspândi ca un val nevăzut, pornind dinspre uşa care se deschisese brusc într-o latură a încăperii, departe, peste mese, bănci şi scaune. Frisonul străbătu mulţimea de băieţi, care se precipitară către uşă. Alergând odată cu ceilalţi, Lucian simţi aripile clătinându-i-se în spate. Îşi agăţă rochia de înger de un colţ de masă şi observă cu groază că un capăt de hârtie creponată îi spânzura sfâşiat în dreptul genunchiului stâng. Se îmbulzeau pe scară în sus şi, pe când genunchii i se zbuciumau în goana urcuşului, tot încerca să ascundă capătul de hârtie zdrenţuită strecurându-l între alte două fâşii. Când, ajuns sus în capul scării, îşi ridică privirea, avu deodată în faţa ochilor scena în toată imensitatea ei. Spatele scenei şi spatele de mucava al brazilor înalţi. Se pomenea printre ei, într-o încrengătură de sârme cu care brazii erau ancoraţi, întinse oblic până la marginea podelei. Cineva în culise, o siluetă, se agita cu ochii pe băieţi, plină de o energie poruncitoare. Nu era doamna de la a treia ci o altă doamnă, de bună seamă mai mare în rang. Vocea ei şuieră şoptit:
— Îngerii! Luaţi-vă de mână! Atenţie la sârme!
Se supuseră pe loc energiei poruncitoare ce venea din culise, căutându-se cu înfrigurare unul pe altul cu mâinile întinse. Lucian observă abia atunci că fiecare era îmbrăcat într-o altă culoare — bleu, vernil, galben, crem, şi rozul rochiei lui, toate laolaltă precum creioanele colorate orânduite după culorile curcubeului într-o cutie proaspăt adusă acasă de la magazin. Un hohot de râs se ridică din sală atunci când, la un pas înaintea lui Lucian, îngerul galben se împiedică în mers de o sârmă întinsă şi făcu eforturi disperate să rămână în picioare, susţinându-şi totodată în panică peruca de vată de pe cap.
Vocea doamnei de rang înalt şuieră la fel de poruncitor:
— Staţi pe loc! Aşteptaţi semnalul la cântec!
Lucian îl recunoscu în capul şirului pe Alin Pivniceru dintr-a patra în costumul bleu şi cu aripile bleu uşor desfăcute în spate. Peruca de vată de pe cap şi rochia de hârtie creponată şi toată povestea de Crăciun îi atenuau prea puţin trăsăturile aspre de sportiv înnăscut.
Vocea şuieră începutul melodiei: Ceata Domnului suntem...
— Acum!
Sala râdea din nou, îngăduitor, fiindcă Alin Pivniceru, primul din şir, intrase în scenă săltăreţ, aşa cum de bună seamă cerea rolul, în timp ce Mirel Poenaru venea în urma lui cu pas poticnit, îngheţat de trac, abia reuşind, tras de Alin şi împins de la spate de îngerul în galben, să pună un picior înaintea celuilalt.
Ceata Domnului suntem... Am venit în Noaptea Sfântă... Lângă voi să-ngenunchem... Pe când cerurile cântă.
Se opreau alături de Moş Crăciun unul lângă altul ţinându-se de mână şi cântau. Apoi tot cântând, cu Alin Pivniceru în frunte o porneau în cerc apropiindu-se de rampă. Lucian avea atunci prilejul să vadă brazii de mucava pentru prima oară din faţă. Erau de un verde mohorât, mult mai spălăcit decât verdele din cutia cu creioane colorate, primită în dar acum două zile. Dar se înălţau foarte sus şi erau aşezaţi în planuri diferite, dând senzaţia de desime. Îndărătul lor, până la fundal, ochii erau ispitiţi să caute printre ei ascunzişuri de semiobscuritate, tainele Nopţii celei Sfinte. Dar după două ocoluri în jurul lui Moş Crăciun trebuiră să rămână nemişcaţi îndărătul său. Era rândul lui Moş Crăciun, înalt şi masiv, îmbrăcat într-o manta roşie de satin, tivită cu vată, s-o pornească domol către marginea cealaltă a scenei, unde, la piciorul unui brad de mucava, dormeau cei doi copii sărmani. „Fulg-de-Nea” zburătăcea deja pe tot întinsul scenei. Sala nu-i vedea, dar Lucian, ridicându-şi privirea către pasarela înaltă de metal de sub tavanul scenei, zări doi lucrători în salopete cenuşii, pe care nu-i văzuse niciodată până atunci, aruncând pumni de peticuţe de hârtie albă. Fulgi de zăpadă, care se aşterneau pe scândura scenei.
De acum şi până către sfârşitul piesei, pentru tot ce avea să se întâmple pe scenă, Lucian avea să fie ca şi spectator. Avea timp destul şi se simţea cumva despovărat. Nu mai stătu să asculte istorisirea celor doi băieţi sărmani. Privirea îi lunecă de-a lungul primelor rânduri, căutând-o pe mama. Nu întâlni decât feţe necunoscute, ochi zâmbitori, cumva miraţi şi fascinaţi, în care sticleau luminile scenei, de la primele rânduri, unde puteai să desluşeşti chiar şi trăsăturile feţelor, şi mai departe înspre rândurile din mijlocul sălii, unde nu mai vedeai decât lucirea ochilor ici şi colo, şi încă şi mai departe spre fundul sălii şi spre balcon, unde totul se ascundea în întuneric.
La un moment dat, cam pe la mijlocul unui rând apropiat de scenă o recunoscu pe doamna Chivu. Probabil că se uita la Fulg-ul ei-de-Nea. Nimeni din băieţii de pe scenă n-ar fi putut să spună la cine se uită spectatorii, cu ochii lor strălucind de luminile scenei. Dar ea trebuie că se uita la Călin. Sau urmărea spectacolul în toate amănuntele lui. În poală ţinea poşeta, iar în poşetă Lucian ştia că se ascunde beţigaşul de ruj, roşu, gras şi lunecos. Se mustră că lăsase privirea-i să zăbovească pe chipul ei şi repede şi-o îndreptă către rândurile îndepărtate unde lucirile ochilor nu se mai desluşeau în întuneric. *** *Din volumul de povestiri Manechine
Publicat, într-o variantă nerevizuită, și în Origini, 11-12, 2000
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu