Comoara de hârţoage*

De când mă ştiu m-am despărţit greu de hârţoagele tipărite care îmi cădeau în mână, fie că erau ziare, cărţi, reviste, chiar şi foi de calendar care aveau tipărite pe verso texte, informaţii, care mi se părea că sunt utile (sau că aveau să fie utile cândva în viitor), afişe, orice. La un moment dat, la maturitate, colecţiile mele de reviste şi ziare ajunseseră să cântărească zeci de kilograme şi tot nu mă înduram să mă despart de ele. Doar mutările dintr-o locuinţă într-alta, la care s-au adăugat nedumeririle prietenilor care mă chestionau cu reproş cât am de gând să le mai car după mine de colo până colo, au sfârşit prin a-mi sădi în suflet îndoiala că toate acele hârţoage mi-ar putea fi vreodată de folos şi că deci merită să fie păstrate. A contat însă şi experienţa personală, care m-a făcut să-mi pun întrebarea: atâta vreme cât nu dispui de niciun sumar al tipăriturilor îngrămădite una peste alta, cum ai putea ajunge la un anumit text care, să zicem, te interesează? Ai de gând să iei la răsfoit toate acele vrafuri enorme de hârtie tipărită? Dar e absurd!... Apoi, m-a mai pus pe gânduri o carte a lui Nino Palumbo, Ziarul, despre un tip care toată viaţa colecţionează ziare (ca şi mine) încercând apoi, către sfârşitul vieţii — când îi devenise clar că nu se întrevedea nicio altă folosinţă —, să le doneze, împachetate, unei biblioteci, dar nicio bibliotecă nu se arată interesată să i le primească. Într-un spirit asemănător, o altă carte, pe care am citit-o relativ recent, Les jeunes filles, de Henry de Montherlant, povesteşte despre prezumtivul socru al eroului, Pierre Costa, care, fiind bolnav incurabil, îi încredinţează prezumtivului ginere colecţia sa de scrisori, în speranţa că acesta o va păstra şi, scriitor fiind, va fi dornic să valorifice pentru cărţile pe care le va scrie câte ceva din ideile pe scrisorile le conţin. Dar după moartea bătrânului, Pierre Costa, fără pic de curiozitate ori mustrare de conştiinţă, le aruncă la canal fără a deschide măcar una... Concluzia mea era una singură şi dureroasă: a colecţiona periodice, indiferent de ce fel, înseamnă a-ţi face speranţe deşarte şi a-ţi pierde vremea; nimeni n-are nevoie de colecţiile tale, nici chiar tu însuţi. Şi cu toate acestea, chiar şi astăzi caut (şi de multe ori chiar găsesc) pretexte de a păstra tot felul ziare şi reviste: unele pentru că ar fi, după gustul meu, aspectuoase, altele pentru că ar cuprinde articole de interes (de a căror existenţă n-am să uit, nu! în niciun caz! cât voi trăi!), altele pentru că sunt numere inaugurale şi aşa mai departe.

Dar pe când aveam înaintea mea ani fără număr, în copilărie, când firul vieţii pare nesfârşit, a colecţiona era una din preocupările mele cele mai captivante. Şi, de fapt, nu atât a colecţiona, cât mai ales a frunzări, a palpa din când în când colecţia pentru a-i simţi consistenţa şi a-i evalua şi reevalua periodic valoarea. Colecţia o păstram într-un cufăr destul de şubred căpătat de la vecinii noştri de curte, familia Peiu. Era de fapt un fel de valiză voluminoasă, cum trebuie să fi fost la modă prin anii ’20, dacă nu chiar şi mai demult, cu peretele lateral făcut dintr-o unică bucată de placaj, fasonată rotunjit la colţuri, lăcuită, de culoarea mierii. Cât despre fund şi capac, acestea erau improvizate din placaj ordinar... Acolo, în acel cufăr vechi îmi păstram colecţia de hârţoage. Comoara.

O dată la câteva luni, când din memorie mi se ştergea conţinutul exact al „comorii”, simţeam nevoia să dau capacul la o parte şi să scot la vedere tot ce se afla în cufăr. Îi spuneam mamei, pe nepusă masă: — Răscolesc!... Iar mama se lua cu mâinile de cap, fiindcă „răscolitul” presupunea împrăştierea hârţoagelor pe aproape jumătate din odaie. Şi deci dezordine. Dar mama se necăjea degeaba fiindcă, odată hârţoagele pune la loc în cufăr, vreo două ore mai târziu, să zicem, în odaie nu rămânea nicio urmă a „răscolitului”. Eram la rândul meu ordonat, ba chiar în exces.

Odată memoria împrospătată privind conţinutul „comorii” şi lucrurile puse înapoi în cufăr, conştiinţa mea era împăcată: le ştiam pe toate la locul lor şi puse la adăpost. În plus, trebuia să dau dovadă de îndemânare deoarece piesele „comorii” mele erau de dimensiuni diferite şi numeroase — de la un an la altul tot mai numeroase — astfel că trebuia să găsesc de fiecare dată aşezarea optimă — o chestiune de perspicacitate la urma urmei; în caz contrar lucrurile n-ar fi încăput în cufăr.

Dar iată o întrebare: de unde plăcerea răscolitului „comorii”?... Întâi şi-ntâi trebuie să fi fost vorba de pedanterie, a cărei vocaţie mi-am descoperit-o foarte de timpuriu (fără ca la început să-i cunosc numele). Dar pedantul suferă veşnic de obsesia că ordinea la care a ajuns nu e cea optimă şi atunci simte nevoie să experimenteze o variantă nouă. Care — constată ulterior pedantul — nu-i neapărat superioară celei anterioare. De fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă, pedantul e un leneş intelectual. El se agaţă de ordine, care ţine mai degrabă de suprafaţă decât de profunzime, fiindcă îi este lene să facă un efort susţinut de gândire. Pedantul este o dată în plus lipsit de profunzime, ca să nu zic superficial, fiindcă încearcă să suplinească prin ordine lipsa creativităţii. Răscolitul „comorii”, în cazul meu, asta era: un substitut al creaţiei, a cărei absenţă, la vremea aceea, începuse, într-o formă cvasi-inconştientă, să mă roadă. În definitiv, era — aş zice astăzi — o intertextualitate avant la lettre. Trecându-mi prin mână, repetat, toate acele hârţoage vechi, care erau totuşi texte, deveneau, cumva, fraudulos sau nu (ţinând cont de vârsta mea inocentă), ale mele. Orice nouă scotocire a „comorii” însemna, poate, o rescriere, de bună seamă îmbunătăţită, sau poate o recreare...

Şi astăzi, uneori, în perioadele de lipsă de inspiraţie, tânjind după creaţie, trec în revistă notaţii mai vechi şi mai noi, crochiuri, simple idei, ale căror punere în operă o amân până la revenirea inspiraţiei, adică sine die. Pentru sunt conştient că o bună parte din acele notaţii fie nu se pretează la a fi dezvoltate, fie e deja prea târziu — pot aprecia — să mai fie vreodată dezvoltate. Este un fel de variantă nouă a scotocirii prin „comoara” de idei.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mărgărit, violonistul*

Îl cunoştea toată lumea din Câmpina dar mă întreb câţi ştiau amănunte din viaţa lui. Nici eu nu ştiam altceva decât că dădea lecţii de vioară. Îl vedeam când şi când, tot mai vârstnic cu fiecare nouă revedere, trecând agale pe la Zăcătoare sau pe strada Haşdeu, sus, în apropiere de gara Câmpiniţa, cărând după el vioara închisă într-un toc jerpelit. Purta, chiar şi pe vreme călduroasă, un costum la două rânduri, de culoare închisă, cu dunguliţe, curat şi proaspăt călcat. Iar la gât, nelipsita-i lavalieră bleumarin cu buline albe. Era ţigan şi de bună seamă nu se mândrea cu etnia sa fiindcă faţa îi era mereu dată cu pudră. O pudră vizibilă, care însă nu reuşea să-i acopere tenul întunecat. Rezultatul era mai degrabă grotesc. Nu mă îndoiesc însă că Mărgărit îşi asuma eşecul travestirii, consolându-se de bună seamă cu gândul că prin încercarea sa dădea cel puţin dovada bunăvoinţei sale de fi în rând cu lumea (bună).

Nu l-am auzit niciodată cântând. Unde să-l fi auzit? Mărgărit nu era un artist de scenă. El le dădea copiilor lecţii şi de aceea umbla toată ziua pe străzi, de la un elev în drum către altul. Nu mă îndoiesc însă că era un adevărat artist. Niciodată nu se grăbea şi niciodată nu l-am văzut încruntat. Îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte şi puţin plecat (cu smerenie). Un zâmbet împăcat şi un pic resemnat îi flutura vag pe buze de parcă ar fi dat un semn că nu vrea altceva decât să fie în relaţii bune cu toată lumea. Căci la ce altceva foloseşte arta, dacă nu la instaurarea armoniei cu lumea? E drept că pentru mulţi artişti mari creaţia — şi odată cu ea, viaţa — a fost chinuitoare. Dar Mărgărit n-a fost un mare artist. A fost doar un violonist de provincie, care, pe cât i-a stat în puteri, a încercat — şi poate a şi reuşit — să se ia în serios. Deşi nu-i exclus ca, în ciuda feţei sale blajine, să fi fost şi el, la fel ca marii artişti, frământat de întrebări fără răspuns.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mingea de tenis*

Obsesia mea în vara aceea a fost norii. Era vara celui de-al doilea an de secetă care s-a abătut peste ţară îndată după război. Dimineţile începeau c-un cer de cristal dar spre amiază se iveau norişori puzderie. Îi urmăream pe cer, cu rugă în suflet, până după-amiaza târziu. Aşteptam ca într-o bună zi norii s-aducă în sfârşit ploaia. Dar norişorii se duceau, albi şi imaculaţi, cu frumuseţea lor cu tot, dincolo de zare, fără ca din ei să cadă un singur strop.

Spaima de ziua de mâine însă nu mi-amintesc să mă fi încercat. Şi nici să mă fi chinuit cu adevărat foamea. Lapte, mămăligă şi uneori fructe, cam astea erau alimentele de care aveam parte zi de zi. Gustul pâinii aproape că-l uitasem. Se vorbea de oameni morţi de foame prin ţară, dar pentru noi copiii erau poveşti îndepărtate. Poveşti înfricoşătoare, ce-i drept, dar poveşti.

O singură dată m-a înfiorat spaima zilelor de foamete. Tata, care era funcţionar public, pe timpul concediului a plecat să muncească la strânsul recoltei la Cehu Silvaniei, despre care auzisem că-i undeva departe, la sute de kilometri spre nord, în Transilvania. La întoarcere, peste două săptămâni, mama şi cu mine l-am întâmpinat la gară. M-a trecut un fior când l-am văzut coborând din vagon, numai piele şi os, c-un fel de crispare pe faţă, pe care zâmbetul nu reuşea să i-o ascundă. De felul lui tata avea tenul închis şi mai mereu era bronzat, dar de data asta faţa lui luase cumva culoarea pământului pe care muncise vreme de două săptămâni, departe de casă. Şi culoarea pământului, pe care niciodată n-o mai văzusem pe faţa lui, mi-a dat fiori. A coborât din tren aducând cu el un borcan mare, plin cu fulgi de sodă caustică. Avea să vândă soda ca să facem rost de ceva bani în plus. În rest, zilnic ieşeam în stradă să ne jucăm, chiar şi în lipsa tatei, ca şi cum vremurile ar fi fost aproape normale.

Într-o zi pe strada noastră s-a ivit un bătrân nevolnic. Gârbovit, se apropia încet pe trotuar, venind dinspre centru, târşindu-şi picioarele, de bună seamă sfârşit de nemâncare, c-un colţ de cămaşă scos din pantalonii peticiţi. Faţa întunecată şi scursă îi dezvelea albul ochilor şi făcea să-i atârne buza de jos care parcă sta să-i tremure de plâns.

Dar în mână ce ţinea? Dumnezeule mare, era o minge de tenis! O ţinea la vedere într-o mână noduroasă şi neagră ridicată cu puţinele-i puteri rămase.

— Un colţ de pâine pentru mingea asta, spunea cu glas tânguitor. Dau mingea asta pe-un colţ de pâine. Ia uite, e nou-nouţă. Doar un colţ de pâine, atâta cer pe ea.

Se oprise pe bordură şi ne arăta mingea nouă, copiilor, care îl priveam încremeniţi de pe celălalt trotuar. Mingea strălucea în mâna lui, nou-nouţă într-adevăr, albă, cu perişorii neatinşi de zgura terenului.

Emoţia mi s-a încleştat de gât. O comoară, asta era mingea de tenis din mâna bătrânului! În ultimii ani nici nu îndrăznisem să visez că aş putea vreodată să am propria minge de tenis. Şi acum mingea mea de vis plutea în plină stradă, la doi paşi, luminând în aerul verii şi al secetei. Doar să-ntind mâna şi s-o înhaţ. Un asemenea gând nu putea să nu-ţi ia minţile. E-adevărat că de săptămâni de zile nu mai zărisem pâine prin casă, dar era imposibil să nu se găsească prin vreun cotlon ascuns o bucăţică. Poate uitată. Poate mama cumpărase chiar în dimineaţa aceea o pâine fără ca eu să ştiu. Poate că vremurile grele se sfârşiseră peste noapte. Să pun mâna pe mingea de tenis nou-nouţă devenise fulgerător afacerea vieţii mele. M-am năpustit în curte, am alergat la mama şi i-am povestit totul dintr-o suflare.

Dar ce vedeam în ochii mamei? Disperare sau ură? Din visul meu de vară secetoasă mă trezeam într-un chin dulce-amar, c-o mână întinsă în gol. Mingea de tenis, albă, nou-nouţă, se destrăma sub degetele mele întinse.

— Un colţ de pâine? a zis mama. Şi tot nu mă dumiream dacă ceea ce vedeam în ochii ei era ură sau disperare. — Tu nu eşti zdravăn, copile? Un colţ de pâine ţi s-a năzărit? Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Auzi ce-i trece prin minte, un colţ de pâine!

Am ieşit în stradă. Bătrânul se îndepărta încet, abia târându-şi picioarele, pe sub castani. Îşi lăsase mâna în jos şi mingea de tenis era tot în mâna lui neagră şi noduroasă. Niciunul din tovarăşii mei de joacă nu se întorsese în stradă c-un colţ de pâine, să încheie afacerea vieţii lor.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.
Tradus de asemenea, în lb. spaniolă, Empireuma, decembrie 2004

O-Mie-De-Ani*

Nimeni nu ştia cum îl cheamă, nimeni nu ştia ce treburi îl mânau. Mic de statură şi uşor gârbovit, trecea din când în când pe strada noastră, vara, de obicei pe la ora amiezii, destul de grăbit pentru vârsta lui. Dar cine ar fi putut să spună care îi era de fapt vârsta? Afară era cald dar el purta întotdeauna haine groase. Nu chiar zdrenţuite dar foarte-foarte sărăcăcioase. Uneori se îndrepta către centru, alteori către marginea oraşului. Spre casă oare? Nimeni nu ştia nici pe unde, nici dacă are o casă a lui.

Dacă nu-l striga nimeni, trecea fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Îşi vedea de drum, grăbit. Dar copiii de pe stradă îl strigau de fiecare dată: O-Mie-De-Ani! O-Mie-De-Ani! Şi atunci bătrânul se oprea brusc şi se întorcea cu faţa spre cel care îl strigase: Să trăieşti! îi răspundea cu adâncă recunoştinţă. Bogdaproste, Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să trăieşti! Să trăieşti! Şi se înclina cu gesturi largi la fiecare două cuvinte. Dacă îl strigau mai mulţi, se oprea şi se întorcea către fiecare, poate nu chiar cu acelaşi potop de cuvinte de mulţumire cu care îi răspundea celui dintâi, dar oricum având cuvinte pentru fiecare în parte.

Nimeni nu striga după el în bătaie de joc, deşi unii se întâmpla să aibă în glas unele accente mai repezite. Bătrânul însă răspundea invariabil, cu aceeaşi recunoştinţă, ca şi cum „O-mie-de-ani” ar fi fost o urare de viaţă lungă, făcută lui din tot sufletul.

O dată, fiind singur pe stradă, am alergat şi eu după el. Am alergat până am ajuns foarte aproape în urma lui şi i-am strigat: O-Mie-De-Ani! Bătrânul s-a oprit în loc. La fel ca de fiecare dată, s-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit drept în ochi. Să trăieşti! mi-a răspuns. Pentru prima oară eram atât de aproape de el. Avea ochi căprui şi strălucire în ochi. Ba chiar lumină. Să trăieşti! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ai parte de viaţă lungă! Să trăieşti!

Am avut o strângere de inimă. Mi-amintesc că m-am simţit un pic ticălos şi nevrednic de urările lui: ele veneau din adâncul inimii lui bătrâne, neatinse de răutăţile lumii, în timp ce eu, strigând după el mânat doar de curiozitate, săvârşeam deja, poate, una din primele mele răutăţi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.

Amintiri fulgurante (I)*

În curtea casei noastre de la Chişinău, de pe strada Viilor numărul 44, au fost săpate tranşee, chiar printre pomi, în mica noastră livadă, pentru a ne adăposti în caz de bombardament. Nu le vom mai folosi însă, căci evacuarea noastră a fost deja stabilită. E chestiune de zile. Până şi eu, la cei doar cinci ani şi jumătate ai mei, am înţeles asta. E o zi mohorâtă. A plouat mult şi pământul proaspăt scos din tranşee a devenit aproape noroi. Am găsit pe undeva prin jur o cutie veche de conservă. O umplu cu pământ şi i-o arăt mamei.

— Vreau să-l luăm cu noi în Refugiu, îi spun.

Mama mă priveşte emoţionată şi ochii i se umplu de lacrimi.

●

Am doisprezece ani sau undeva pe-acolo şi am venit cu mama în vizită la rudele din Bucureşti. În tramvaiul 3, în timp ce trecem prin dreptul Mânăstirii Caşin, intru un vorbă cu un băiat cam de vârsta mea, grăsuliu, evident bucureştean, foarte sociabil şi foarte informat, aşa cum mi-i închipuiam pe majoritatea bucureştenilor. Vorbim despre cacofonii. — Unele cacofonii sunt inevitabile, îmi spune bucureşteanul, prietenul meu pe durata a câteva staţii. De pildă „biserica catolică”. Sau „Ion Luca Caragiale”. Sau „biserica Caşin”, că tot trecem pe lângă ea. Aici au făcut o şmecherie şi au reuşit să evite cacofonia: i-au spus „mânăstirea Caşin”. Dar nu-i cinstit... El continuă să peroreze despre cacofonii, iar eu n-am nicio opinie, doar îl aprob. Dar nu mă simt inconfortabil: isteţimea bucureştenilor e recunoscută. Şi o recunosc şi eu.

●

În dreptul Rafinăriei, de partea cealaltă a străzii, toate casele au fost rase de pe faţa pământului de bombardamentele americane. După îndepărtarea molozului, n-au mai rămas la vedere decât pragurile acoperite cu mozaic de la stradă. Pe tot acel câmp întins — o singură colibă improvizată şi ca vai de ea: potcovăria. De fiecare dată când trec prin dreptul potcovăriei, în drum spre şcoală, sau la întoarcere, în drum spre casă, sunt atent la sunetului fierului lovit de ciocan pe nicovală.

Ridic privirea spre cer şi văd sus deasupra potcovăriei o cioară cum se lasă în picaj şi prinde ceva din zbor — o nucă! Odată nuca prinsă-n cioc, pasărea încearcă să se înalţe iarăşi către cer. Pesemne însă că nuca e prea mare pentru ciocul ei, n-apucă să bată din aripi decât de câteva ori şi o scapă din nou. Şi din nou se repede în picaj s-o prindă. Stau şi urmăresc încântat, cu palma streaşină, acrobaţiile nesfârşite ale păsării... Se spune că ciorile trăiesc foarte mult, cel puţin cât oamenii. Dacă-i într-adevăr aşa, înseamnă că cioara aceea trăieşte şi astăzi. Undeva.

●

Ne întoarcem acasă într-o seară de iarnă, pe un ger cumplit, când zăpada scrâşneşte sub picioare. La doi paşi de casă, înainte să traversăm de pe un trotuar pe celălalt pe sub felinarul de deasupra străzii, un băiat sărman, cam de vârsta mea, trece pe lângă noi. Suntem trei şi el ne ocoleşte pe de departe, ajungând până-n bordură, deşi trotuarul nu-i chiar atât de îngust. E îmbrăcat subţire, c-un fes pe cap, de bună seamă jerpelit, cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi cu umerii strânşi, chircit tot. În lumina chioară a străzii îi desluşesc, de fapt, mai mult silueta. Îi tai calea şi spun, hodoronc–tronc:

— Ia uite ce maimuţoi!

Tata, ca de obicei, aplică politica intervenţionismului minim, dar mama mă apostrofează cu reproş nereţinut:

— Ce-ai cu el! Ce ţi-a făcut?

N-aveam nimic cu biata mogâldeaţă rebegită de frig. Atât doar că acel băiat umbla singur pe o zi geroasă, era îmbrăcat ca vai de el şi în aparenţă nimeni nu-i purta de grijă. Nu puteam să scap prilejul de a marca, printr-o mitocănie, superioritatea condiţiei mele de copil aflat mijlocul familiei, ocrotit şi răsfăţat (totuşi) în ciuda sărăciei. Pe care totdeauna am refuzat să mi-o asum.

●

Zi ploioasă. Mă aflu în casa de la Chişinău, stau ghemuit pe pervazul ferestrei, între cele două perechi de canaturi, şi mă uit la zidul dosnic al casei învecinate, o casă cu etaj, de cărămidă netencuită. Parterul e acoperit cu viţă sălbatică, iar la etaj se văd din loc în loc scoabe de metal în formă de X (mi s-a explicat deja că folosesc la întărirea zidului). Pervazul e de-ajuns de lat pentru a-mi permite să mă închid între canaturile din exterior şi cele din interior, într-un spaţiu de sticlă, închis, unde mă simt în siguranţă. (10 mai 2009)

●

Încă n-am împlinit şase ani şi m-am nimerit să hoinăresc singur pe o stradă prăfuită din apropierea locuinţei de la Caracal, care te scoate afară din oraş, unde casele sunt la fel de răzleţe ca la ţară. Trec prin dreptul unui gard dărăpănat; observ o spărtură în gard şi, fără să stau prea mult pe gânduri, trec prin spărtură şi mă pomenesc într-un soi de şopron scund.

În semiîntunericul dinăuntru, singura fiinţă în afară de mine este un berbec, care mă priveşte ţintă. În două secunde berbecul mi-a şi aplicat o lovitură cu fruntea drept în stomac. Am căzut în fund, iar berbecul s-a dat înapoi doi paşi şi continuă să mă privească ţintă, suspicios. La rândul meu, îl privesc, mirat dar în acelaşi timp încrezător că aceea a fost singura corecţie pe care berbecul a înţeles să mi-o aplice. Mă ridic de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi ies în stradă prin aceeaşi spărtură.

Întâmplarea cu berbecul mi-a rămas întipărită ca una din puţinele amintiri în care mi-e drag de mine însumi, cel de odinioară. Poate că a fost singura dată în viaţă când am ieşit dintr-o confruntare fără ură şi părtinire. Pur şi simplu am înţeles, cu înţelepciunea mea de copil, că aceea era firea berbecului, care, la rândul lui lipsit de ură, îşi urma, firesc, instinctul. N-aveam nimic de împărţit cu el.

Din păcate, acea înţelepciune incipientă — dacă a existat cu adevărat — nu s-a dezvoltat; a urmat o altă cale. Calea adultului care nu înţelege să rămână cu nimic dator.

●

Sunt în clasa întâi, toţi avem tăbliţe de gresie, negre, care se pot sparge. Pe tăbliţe se scrie cu creta şi se şterge cu un burete. Suntem încă la faza de liniuţe şi beţişoare. Dar pe lângă asta doamna Botez ne pune uneori să desenăm floricele. Fiecare stă aplecat peste tăbliţa lui şi desenează. Eu profit de faptul că am cretă de diferite culori şi desenez floricele pe fiecare rând altfel şi cu altă culoare. Doamna trece încet pe culoar şi examinează din mers creaţiile fiecăruia. Când ajunge în dreptul meu se opreşte şi faţa i se luminează. — Tu singur ai făcut asta?! mă întreabă entuziasmată. Îmi ia tăbliţa cu floricele colorate şi, ţinând-o la vedere spre colegii mei, toată numai zâmbet, trece aplecată puţin din mijloc şi le-o arată rând pe rând tuturor: Ia uite!... Ia uite!... Colegii mei privesc tăbliţa, dar eu nu le văd feţele, nu ştiu dacă apreciază floricelele mele sau nu, fiindcă lumea întreagă, pentru mine, a devenit preţ câteva minute, un marş triumfal şi s-a colorat în roşu. Marşul triumfal a scufundat lumea în tăcere, iar roşul mă asurzeşte.

●

Fata proprietarilor locuinţei unde stăm cu chirie, Gabi Hoepfner, mai mare decât mine cu câţiva ani, elevă la Liceul de fete Iulia Hasdeu, mă ia la serbarea lor de sfârşit de an. Mă pomenesc în sala de spectacole a liceului, înaltă şi luminoasă, înconjurat de multă lume, foarte vorbăreaţă şi foarte bine dispusă. Urmează să înceapă o piesă de teatru jucată de elevi, pe o scenă improvizată. În sală se face linişte. Înainte de a începe piesa propriu-zisă, personajele se perindă prin faţa cortinei coborâte şi rostesc, fiecare, câte o replică din rolul său, aşa, pentru pregătirea spectatorului. Sunt şi băieţi printre actorii amatori, de bună seamă invitaţi de la celălalt liceu, cel de băieţi, Barbu Ştirbey. Cortina nu-i decât o pânză subţire, nu chiar transparentă, dar prin care mişcările dindărătul ei se pot întrezări cu destulă uşurinţă. Se vede cum după cortină se scapără un chibrit şi îndată după aceea trece prin faţa cortinei, pufăind ţanţoş din ţigară, un băiat care, fără doar şi poate, urmează să apară în piesă în chip de personaj plin de ifose. În sală se stârneşte rumoare, unii de lângă mine îşi dau coate şi toate privirile se îndreaptă spre profesorii care stau aşezaţi în rândul întâi, să li se vadă reacţia. Profesorii râd îngăduitori. Totul e OK!... OK se spune de multe ori şi în piesă fiindcă e vorba de militari americani, care, încartiruiţi în Europa Occidentală după Război, îşi dau aere şi se poartă cu localnicii ca nişte cuceritori. Un personaj — ofiţer american — apare de mai multe ori şezând într-un fotoliu, cu picioarele întinse, sprijinite de muchia mesei şi are un tic verbal: spune tot timpul „tâmpit şi imoral!”...

După circa zece ani am identificat piesa: Leul din piaţă de Ilia Ehrenburg.

●

Într-o seară, la Chişinău, ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită la rude. Tata s-a binedispus şi începe să cânte. Dă din mână ca şi cum s-ar dirija pe sine însuşi şi totodată se cam clatină pe picioare. Pentru mine e ceva cu totul neobişnuit şi încep să plâng. Mama încearcă să mă liniştească: Nu-i nimic, zice, tata nu-i decât vesel... Ajungem la poartă. Poarta încuiată şi ai mei n-au cheia la ei. Tata escaladează cu chiu cu vai gardul de zid şi, ajuns de partea cealaltă, în curte, deschide poarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În vizită în clasa întâi, cu Marcel Racoviţă*

Cezar Hoepfner, fratele domnului Alfons Hoepfner, cel care ne închiriase nouă locuinţa, se afla încă în deportare în Rusia, iar soţia sa româncă locuia undeva în alt oraş, aşa că corpul de casă care îi aparţinea lui, cel din mijloc, fusese închiriat familiei Racoviţă. Domnul Racoviţă era învăţător la Şcoala de Băieţi numărul 2 — un bărbat uscăţiv, mai degrabă scund, cu mustaţă şi înfăţişare austeră — prototipul învăţătorului de ţară. Iar şcoala unde preda el, deşi situată la doi paşi de centrul oraşului, între Liceul de Băieţi Barbu Ştirbey şi biserica Sfânta Treime, arăta şi ea ca o şcoală de ţară, micuţă, cu doar două săli de clasă, cu o curte îngustă, umbrită de brazii bisericii, astfel că părea veşnic umedă şi răcoroasă.

Băiatul domnului Racoviţă, Marcel, cu un an mai mare decât mine, era elev în clasa întâi la şcoala unde taică-său era învăţător, când eu încă nu începusem să merg la şcoală.

Într-o dimineaţă Marcel m-a luat cu el la lecţii şi am trăit o experienţă care m-a ameţit. M-am trezit deodată, fraudulos (spun astăzi), în lumea înaltă a şcolarilor, cărora le eram inferior în toate privinţele — mai scund, mai pipernicit, fără uniformă, neîndemânatic, fără nicio treabă şi fără niciun rost, abia îngăimând cele câteva cuvinte care îmi veneau în minte din vocabularul meu sărăcăcios de margine de oraş.

În clasă n-a intrat domnul Racoviţă, tatăl lui Marcel, ci o doamnă drăguţă şi zâmbitoare, căreia i-am fost numaidecât prezentat şi care, aplecându-se spre micimea mea neînsemnată m-a acceptat totuşi pe loc, şi chiar cu multă căldură, după care şi-a văzut de lecţie.

Am stat în bancă alături de prietenul meu, atât de copleşit de ceea ce mă înconjura încât auzeam ca prin vis ceea ce Doamna vorbea cu clasa şi îi vedeam pe toţi ca prin ceaţă... La un moment dat Doamna a pus o întrebare şi i-am văzut, uluit, pe băieţi, pe cei mai mulţi dintre ei, poate chiar toată clasa, ridicând mâna cu două degete în sus, c-un tremur de înfierbântare pe care nu mi l-am putut în niciun chip explica. Am privit în jurul meu îngrozit: oare asta trebuiau să facă toţi? Asta era regula? Şi, cu îndoială în suflet, mi-am luat inima-n dinţi şi am ridicat şi eu două degete. Doamna a făcut spre mine ochii mari, s-a aplecat surâzătoare şi drăguţă şi amuzată spre mine şi a spus:

— Cum, ştii şi tu?

Toţi ochii s-au întors spre mine şi mâna mea s-a retras ruşinată: făcusem o greşeală de neiertat.

Deocamdată atât. Următoarele greşeli aveam să le fac la şcoală începând din toamna aceluiaşi an.

Dar înainte de asta, Marcel Racoviţă a trebuit să plece din Câmpina. Tatăl său a fost mutat la o şcoală de la Vaslui, sau de la Tecuci, sau de undeva din alt oraş din Moldova, chiar în vara aceea... Camionul cu lucrurile lor strânse aştepta în faţa porţii, iar ei tustrei, domnul Racoviţă, doamna Racoviţă şi Marcel au ieşit din casă, domnul Racoviţă a încuiat uşa cu cheia şi cu toţii s-au îndreptat spre poartă. Şi atunci, trecând prin faţa casei noastre, unde un răzor de flori era împrejmuit cu nuieluşe arcuite înfipte în pământ, Marcel a izbucnit în plâns. Am ştiut în aceeaşi clipă de unde venea plânsul prietenului meu, care părăsea pentru totdeauna locul unde tocmai începuse şcoala. Marcel s-a oprit în dreptul meu, s-a întors spre mine fără a înceta să plângă, s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat, în timp ce eu, îmi amintesc şi acum, nu schiţasem niciun gest. Şi atunci mama lui, care apucase să treacă de casa noastră în drum spre poartă, s-a întors către Marcel şi i-a spus cu glas înveninat:

— Lasă-l în pace, nu vezi că stă ca o stană de piatră!

Marcel a pornit-o în urma părinţilor săi, cu capul în pământ, ascunzându-şi plânsul, şi dus a fost pentru totdeauna.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Despre colegii de şcoală*

În clasa întâi, Abagiu era primul în catalog... Dar nu, n-am să încep în ordine alfabetică...
   Ciudat este că îmi amintesc cu exactitate de prima zi de şcoală şi chiar de prima oră de şcoală. După ce a fost stabilit în ce bancă avea să stea fiecare, doamna a trebuit să lipsească din clasă câteva minute, aşa că ne-a spus: Să staţi cuminţi în bancă, cu mâinile la spate şi nu vă mişcaţi până nu mă-ntorc eu, ne-am înţeles? Şi a plecat. Îmi amintesc că am rămas aşezat în bancă — prima bancă de pe rândul dinspre ferestre —, am dus mâinile la spate şi am încremenit astfel, cu spinarea dreaptă şi ţeapănă, şi cu privirea aţintită drept înainte, atât de fixă că nu vedeam nimic înaintea ochilor. Pe colegul meu de bancă, în încremenirea mea disciplinată, nici nu pot să spun că îl vedeam la marginea câmpului vizual, mai degrabă îi doar simţeam prezenţa. Întoarcerea doamnei în clasă întârzia, aşa după câteva minute am simţit în jurul meu o uşoară foială. Colegul de bancă m-a întrebat:
   — Nu te-ai plictisit?
   Am scuturat energic din cap, negând cu hotărâre orice suspiciune că aş fi fost dispus să mă lepăd atât de uşor de rigorile disciplinei, şi abia dacă am îndrăznit să întorc spre el capul, pentru câteva secunde. Avea faţa rotundă, ochii înguşti ca două liniuţe, îl chema Apostol, locuia pe aceeaşi stradă cu mine şi alerga foarte repede, cel mai repede din clasă. Avea s-ajungă fotbalist în divizia B, la Poiana Câmpina.
   Ferestrele dădeau spre părculeţul din spatele primăriei, iar în colţul clădirii, într-o grădiniţă minusculă se afla, pe un soclu înalt, înconjurat de un lanţ greu de fier, bustul lui Nicolae Grigorescu — tot ce a mai rămas astăzi din Şcoala Elementară de Băieţi nr. 1 şi din tot ce o înconjura în toamna însorită a anului 1945... Îmi amintesc cât de ţanţoş răspundea Furtună Emil, cu sprâncenele lui groase şi unite între ele, la întrebarea pusă de Doamna, „Unde locuieşti?” „Pe strada Pictor Grigorescu!” Rostea cuvântul „pictor” cu atâta mândrie de parcă simplul fapt de a fi locuit pe o stradă numită Pictor Grigorescu îl situa mai presus de cei ce locuiau pe străzi purtând numele unor oameni ce practicaseră meserii mult mai puţin nobile sau nici măcar nu se ştia ce meserii practicaseră: cazul meu, spre exemplu, care locuiam pe strada I.C. Brătianu, despre care habar n-aveam ce fusese şi ce făcuse în viaţă...

   Asemenea lui Furtună, Topor Oprea rostea cu emfază numele străzii lui, Doctor Istrati, care nu era de fapt decât o nesfârşită scară, cu nenumărate paliere, ce cobora de la bulevard până aproape de Prahova. Când spunea doctor, în vocea lui desluşeai o undă de emoţie şi de mândrie, iar pe faţă i se aşternea subit morga solemnă a soldatului care prezintă onorul. Într-o zi ne aflam câţiva elevi, rămaşi după lecţii, repetând într-un mic cor dirijat de Doamna, într-un colţ al clasei. Topor Oprea stătea alături de mine. Deodată l-am văzut desprinzându-se de lângă mine şi căzând ca o scândură cu faţa în pământ. N-a fost decât un inexplicabil leşin, care nu s-a mai repetat niciodată. Foarte mulţi ani după acel incident Topor a fost unul din oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut. În ultima clasă de liceu avea să se distreze prinzând câte un muscoi, legându-i de picior o bucată de aţă şi lăsându-l să zboare astfel prin clasă în timp ce el râdea să plesnească, lovindu-se cu fruntea de pupitru. Avea să ajungă şi el doctor, stomatolog, un zdrahon de doctor, înalt de un metru 85 şi greu de 125 de kilograme. Avea să petreacă vreo doi ani la puşcărie pentru dispariţia dintr-un seif din cabinetul său, cu vinovăţia lui sau nu, a câteva grame de aur.

   Petru Gherman avea ochi luminoşi şi sprâncenele ridicate spre coada ochilor uşor migdalaţi, cu deschidere largă spre tâmple, semn de mândrie — o recunoştea chiar el. Şi chiar avea un motiv de mândrie, pe care nu-l ascundea: se născuse la Berna, unde părinţii lui adăstaseră într-un voiaj prin Europa. Şi încă un motiv de mândrie: numele de Petru, cu „u” la urmă, nicidecum „e”, să fie foarte clar! Foarte sigur pe el, mi-l amintesc suit pe o estradă ridicată în holul mare al şcolii, recitând în faţa mulţimii de copii şi de doamne învăţătoare, cu intonaţie şi cu gesturi dezinvolte, „Călin (file din poveste)”. „Un bondar rotund în pântec”, recita Petru Gherman trăind intens Povestea lui Călin şi, îndoindu-se un pic pe spate, creiona cu mâna prin aer linia rotundă a pântecului bondarului care, „somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”. Avea să devină arhitect şi să realizeze coperta primei mele cărţi, „Un pahar de cinzano”, o copertă superbă, în tonalităţi de grena, degajând un aer sărbătoresc (coperta lui, nu şi textul meu, din păcate), pe care buza unui pahar (de cinzano) arunca o sclipire vizibilă, în timp ce conturul său se putea desluşi cu discreţie abia pornind de la acea sclipire.

   Pe Dioma Virgil Doamna obişnuia să-l cheme la catedră când se întâmpla să primească în clasă vizita vreunei prietene care n-avea nicio legătură cu lecţia sau cu şcoala, şi să-l pună să zică „zece”. Dioma pronunţa ”jece” şi ambele doamne hohoteau de râs, şi toată clasa împreună cu ele. Era descendentul unuia din marinarii de pe crucişătorul „Potiomkin”, care, în urma bine cunoscutei revolte din timpul revoluţiei ruse din 1905, se refugiaseră în portul Constanţa iar statul român acceptase să ofere oblăduire marinarilor revoltaţi. Dioma avea să devină pasionat de înot, fără însă să ajungă la vreo performanţă, iar mai târziu medic veterinar cu prea puţină vocaţie, la fel ca mulţi alţii în România.

   Aveam în clasă un coleg pe care îl chema Sicora, un tip înalt, slăbuţ, destul de distant şi mai degrabă şters. Singura lui calitate era numele care suna bine, suna exotic. Peste mulţi ani, aveam să aud acest nume pronunţat de un bărbat cam de vârsta mea, pe care îl vedeam din spate, aplecat la un ghişeu de la CEC, cu coatele sprijinite de pervaz, un bărbat în aparenţă prezentabil deşi îmbrăcat modest. Trebuie să fi fost el, nu putea exista în zonă altcineva cu un nume atât de exotic. I-am povestit după aceea unui prieten întâmplarea de la CEC, adăugând că ceva mă reţinuse să mă apropii şi să intru în vorbă cu el.
   — Bine ai făcut, mi-a spus prietenul, e un tip mizerabil, proxenetul propriilor sale fiice.

   Mai aveam în clasă un nume exotic, Lezza. Un băiat vesel şi simpatic, cu ochii veşnic mijiţi de râs, destul de oacheş, despre care toată lumea ştia că e italian, probabil — adaug astăzi — dintr-o familie de comunişti italieni cărora autorităţile Republicii Populare Române, în anii aceia de puternică ascensiune a stângii italiene, le oferea cu generozitate refugiu şi protecţie. Pe-atunci însă, nimic din detaliile vieţii de familie nu conta pentru noi, elevii de clasa întâi de la Şcoala Primară de Băieţi numărul 1. Avea să se repatrieze în scurtă vreme... Nu era singurul străin din şcoală. Îmi amintesc de alţi doi băieţi, Michel şi Alain, francezi, care nu-mi erau însă colegi de clasă, Michel fiind mai mare decât mine, iar Alain mai mic. Erau drăguţi amândoi şi atât de spălăţei încât, prin comparaţie, noi ceilalţi arătam cu toţii ca nişte sărăntoci (şi poate chiar eram), iar tatăl lor era un adevărat domn, mereu la costum, cu cravată şi cămaşă albă, şi mai ales c-un zâmbet binevoitor, un pic superior — mi se părea mie —, nu însă şi condamnabil fiindcă venea, şi în scurtă vreme avea să se şi întoarcă într-o lume fabuloasă, de dincolo de Cortina de Fier. Nu că am fi avut noi habar, la vremea aceea, de vreo cortină de fier, dar distanţa şi mai ales prăpastia care despărţea cele două lumi le simţeam cu toţii. Michel şi Alain veneau la şcoală cărând fiecare servieta sa nou-nouţă, de piele, doldora de cărţi şi de caiete, cu numele lor scris mare şi clar, cu creionul chimic, în interior, pe spatele clapei cu încuietoare. Spre deosebire de Lezza, nu prea vorbeau româneşte şi nici n-aveau s-apuce să înveţe căci aveau să plece curând în Franţa lor natală, de unde la noi nu venea decât, o dată pe an, la sfârşitul anului şcolar, vacanţa cu trenul din Franţa.

   Despre Dan Teodorescu am povestit deja — cel cu ciocnirea locomotivelor. Vorbea foarte tare graseiat, drept care, în clasa întâi, după Dioma Virgil, doamna l-a chemat şi pe el la catedră, în prezenţa prietenei sale care n-avea nicio legătură cu lecţia, nici cu şcoala, şi l-a pus să zică „rar”. Dan a pronunţat, candid, „rharh”, iar cele două doamne au avut un nou prilej să se prăpădească de râs. A fost, până la absolvirea liceului, printre cei mai buni din clasă la matematică, dacă nu chiar cel mai bun, şi cu toate acestea a preferat să studieze medicina, n-am nicio îndoială că din vocaţie. Caz rar, ca medic generalist, a fost devotat meseriei şi pacienţilor săi din circumscripţia sanitară Poiana Câmpina, unde pacienţii — am avut ocazia să mă conving singur — îl venerau ca pe un sfânt. Le-am văzut feţele, în timp ce-l însoţeam pe stradă, luminându-se la vederea lui, mulţi dintre ei dându-i bineţe cu o plecăciune adâncă. N-a fost el însă chiar sfânt (dar cine este?), printre altele pentru că s-a acomodat indecent de bine cu regimul comunist. S-a înscris în Partidul Comunist foarte de tânăr. Într-o zi, la ştrandul Astra, a ţinut să-mi arate carnetul de partid şi mi-a declarat că o făcuse din convingere, lucru pe care alţii, în situaţia lui, aşteptându-se să fie dezaprobaţi, îl treceau sub tăcere multă vreme după comiterea aderării, uneori chiar timp de ani de zile. Am avut cu Dan numeroase dispute pe tema mizeriilor regimului, căruia el îi vedea destule părţi bune. În ultima perioadă a dictaturii, când degradarea vieţii cotidiene ajunsese la apogeu, magazinele erau goale şi procurarea alimentelor de bază devenise o luptă epuizantă, i-am spus într-o zi:
   — Tu nu vezi că e foamete în ţară?
   Iar el mi-a replicat:
   — Ai văzut tu pe cinema murind de foame?
   Am încercat să-l înţeleg (pentru alţii n-am făcut un asemenea efort). Pentru el, ca medic de circumscripţie, existenţa cotidiană — şi chiar mai mult decât existenţa cotidiană, chiar mult mai mult decât strictul necesar — era asigurată prin recompensele primite de la pacienţi. Să nu fi văzut ce se-ntâmplă peste tot în jurul său era imposibil. Probabil însă că nu simţea nevoia să-şi exprime dezacordul (sau să şi-l reprime), având în compensaţie pentru frustrările altora, mulţumirea de sine pentru binele pe care putea să-l facă semenilor. Mi-a spus într-o zi că speranţa de viaţă a medicilor este mai mică decât a celor ce practică alte profesiuni. Medicul, mi-a spus el, vine zi de zi în contact cu suferinţa umană, preia de la fiecare bolnav o părticică din durerile lui, răul lor se transferă în el şi, tot acumulându-se, îl macină într-ascuns. În cazul lui, lucrurile s-au adeverit. A făcut infarct şi a murit în ultima zi a penultimului an al regimului comunist. La înmormântarea lui la cimitirul de pe strada Bobâlna, o grupă de soldaţi a tras în aer şapte salve de puşcă în onoarea sa... Cu ceva timp în urmă, vorbind cu el la telefon, îl tachinasem pe tema graseierii, spunându-i: — Sunt sigur că există un medicament pe care tu eviţi să-l prescrii. — Care? m-a întrebat Dan. — Propranololul, i-am spus. — Oho! a replicat el. Să fii tu sănătos — e unul din medicamentele pe care le prescriu foarte des!... Peste o lună după acel nefast 31 decembrie urma să împlinească cinzeci de ani. Pesemne însă că prea mult din răul bolnavilor trataţi de el se acumulase în trupul lui în aparenţă voinic şi sănătos...

   Radu Dimitriu era prin clasa a şaptea unul dintre cei mai înalţi şi mai vânjoşi elevi din clasă. La fel ca şi Virgil Dioma, era pasionat de înot. Şi deşi nici performanţele lui n-au depăşit faima locală (ceea ce nu era totuşi chiar neglijabil într-un orăşel cu trei ştranduri publice de toată frumuseţea la 16 mii de locuitori în primii ani de după război), se poate spune că avea stil. Îmi amintesc de o probă de 100 de metri bras, la ştrandul Astra, unde Radu Dimitriu a concurat, printre alţii, alături de Dan Teodorescu. Acesta din urmă, ambiţios din cale-afară, aproape că se zbătea înotând pe culoarul lui, dându-se de ceasul morţii să câştige, în timp ce mişcările lui Radu Dimitriu erau de trei ori mai lente dar tot de-atâtea ori mai eficace decât ale adversarului său. Nu mai ştiu cine a câştigat proba, cert e că diferenţa de timp dintre cei doi la sosire a fost nesemnificativă... Ei bine, în ciuda staturii sale impresionante în clasa a şaptea, la absolvirea liceului Radu Dimitriu rămăsese printre colegii mai degrabă scunzi, deşi, fireşte, îşi păstrase în bună parte alura atletică...
   Se întâmpla ceva straniu. Mă simţeam reconfortat să-i privesc pe ăştia, foştii mici giganţi asemenea lui Radu Dimitriu, de la aceeaşi înălţime a ochilor. Sentimentul de inferioritate dispărea, dar nu prin vreun merit al meu ci pentru că ei cedau, cumva benevol, ascendentul de odinioară, dobândind odată cu egalizarea înălţimilor experienţa celui ce ştie să piardă (deşi putea foarte bine să fie o simplă aparenţă).

   Numele de familie era Corniţă; pe cel de botez l-am uitat. Nu-mi aduc aminte să fi dat vreodată vreun semn că îl preocupă şi cartea; dar vioara era în mod cert vocaţia sa; deşi probabil că n-avea s-ajungă niciodată mai mult decât un lăutar singuratic, precum Mărgărit, sau instrumentist într-un taraf. Era ţigan şi locuia pe strada principală, nu departe de calea ferată Câmpina–Telega, într-o curte sordidă, unde nu ţi-ar fi trecut prin minte să intri vreodată, cu o cocioabă iţindu-se undeva prin fund, printre acareturi scunde şi aplecate într-o rână. Era un băiat slăbuţ, pipernicit şi care încă de la vârsta aceea fragedă umbla un pic cocârjat, nu din pricina vreunei metehne ci fiindcă, de bună seamă, aşa îi era felul. Uneori venea chiar şi la şcoală cu vioara după el, ţinută într-un toc jerpelit, nu ca să cânte pentru colegi (sau printre colegi) ci fiindcă îndată după şcoală urma să se ducă, probabil, să ia lecţii acasă la vreun maestru de-al lor. Nu-mi aduc aminte să se fi luat vreodată la harţă cu cineva. Şi totuşi trebuie că bruscase pe vreunul din cei mici, căci o dată, într-o recreaţie, petrecută ca de obicei în holul cel mare al şcolii, într-o hărmălaie tolerată de corpul didactic, am văzut un domn spilcuit plângându-i-se directorului de purtarea colegului Corniţă faţă de odrasla sa. Pe director îl chema Răvoianu (sau poate Revoianu) şi avea o figură de intelectual rasat, cu încheieturi fine şi trăsături fine, cu gesturi de o nervozitate reţinută, însoţite de un zâmbet afabil şi un pic forţat; aducea puţin — aş zice astăzi — cu David Niven; dar nu, e doar o iluzie... Ei bine, la plângerea acelui domn, directorul Răvoianu a reacţionat prompt: l-a chemat pe Corniţă, a răcnit la el şi, de faţă cu toată mulţimea aceea de elevi, i-a repezit cu toată puterea un picior la spate, aruncându-l cât colo. Îmi aduc aminte de piciorul lui mult ridicat în timp ce-i aplica lovitura, îndoit din genunchi, lăsând să i se vadă pantoful, cu ciorapul dezvelit sub manşeta pantalonului, ca şi de grimasa de silă pe care i-o provoca atingerea de Corniţă, chiar şi doar prin pantoful lui elegant, la fel de fin şi de îngust ca şi încheieturile sale.
   Era naţional-ţărănist directorul Răvoianu. La ceva vreme după incidentul cu Corniţă s-a zvonit în tot oraşul că fost arestat şi închis. Nu prea aveam eu habar la vremea aceea, în şcoala primară, ce înseamnă naţional-ţărănist, sau liberal, sau social-democrat. (Auzisem doar de comunişti.) Ceea ce am simţit însă la auzul ştirii privind arestarea directorului Răvoianu a fost că şi-a meritat soarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Spaimele existenţiale ale copilăriei*

Nesfârşirea timpului m-a aruncat de câteva ori, de-a lungul copilăriei, într-o stare vecină cu panica. Mi-aduc aminte că o dată mă strecurasem sub pat, unde, după obicei, petreceam câteva minute de „meditaţie” — poate ore, nu mai ştiu; timpul deformează totuşi dimensiunea aducerilor aminte. Când mi-am dat seama, în spaţiul acela îngust dintre duşumea şi scândurile de dedesubt ale patului, printre care vedeam arcurile şi praful de zegras, în timpul acela strâmt, care este al copilăriei, că, probabil — aproape sigur, ba chiar sigur de tot — spaţiul, în univers, n-are nicio limită, şi nici timpul, când am realizat pentru prima oară toate acestea, m-am cutremurat până în adâncul fiinţei. M-am zbătut să mă eliberez din spaţiul acela sufocant, m-am grăbit să ies în curte, în soare, în aerul călduţ de-afară, să reintru în cotidianul cel blând şi prietenos, unde asemenea gânduri nu tulbură pe nimeni... Şi totuşi ce avea să se aleagă de mine peste ani, peste mii de ani, peste milioane de ani, peste milioane de milioane de ani? Voi trăi? Cum voi trăi? Sub ce chip? Unde voi fi? În Rai? — unde totul trebuie să fi fost auriu, de aur, iarbă de aur, tufe de aur, copaci de aur cu frunze de aur, adică înspăimântător şi plictisitor de mult aur... Şi era oare gândul unei vieţi fără sfârşit cu ceva mai liniştitor decât al distrugerii totale şi definitive prin moarte?... De fapt, moartea nici nu aveam puterea s-o concep. Îmi amintesc de un vis, nici nu ştiu dacă să-l numesc sau nu coşmar. Mă aflam pe una din străduţele din centrul oraşului, printre magazine vechi, birturi coclite, la doi paşi de strada pescăriilor. Cred că eram mai mulţi copii în mijlocul străzii şi poate jucam leapşa, când deodată s-a răspândit cu iuţeală zvonul că unul dintre copii are o baghetă magică aducătoare de moarte. Nu-mi era cunoscut acel copil, după cum nu-mi erau cunoscuţi nici ceilalţi, din grupul cărora se presupunea că fac parte. Am şi văzut bagheta de care se temeau toţi — nu era decât un simplu beţigaş. N-am avut timp să mă feresc. Băiatul cu bagheta s-a întors spre mine, a zâmbit, bagheta m-a atins şi eu am căzut mort. Dar cum? Am căzut pe treptele unuia din acele mici magazine, cu faţa în sus, şi n-am mai avut puterea să mă mişc şi nici să deschid ochii. În jur se auzeam un zumzet nu mai ciudat decât zumzetul obişnuit citadin, iar prin pleoape răzbătea o lumină roşcată, ca atunci când stai cu pleoapele coborâte, în soare. Pentru mine asta era moartea, de care, deşi speriat, eram totuşi conştient. O stare de care să nu fii conştient era pe atunci de neconceput pentru copilul care eram. Dar mă tem că tot de neconceput a rămas şi astăzi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cici*

Pe partea cealaltă a străzii, în plină amiază, Cici ardea gazu’ prin faţa casei ei zgândărind nu ştiu ce c-o nuia prin iarba dintre trotuar şi gard. Prin jur, nici ţipenie. Eu stăteam la gardul meu, în curte, rezemat cu coatele de creasta ulucilor şi mă uitam peste drum la ea. Auzisem că băieţii şi fetele fac ceva împreună adică se dezbracă amândoi până la piele şi se întind alături sau unul peste altul — nu cunoşteam prea multe detalii. Ceva delicios în orice caz şi care îţi dădea frisoane numai când te gândeai, atâta doar că trebuia să te fereşti de ochii lumii. Adică, vezi bine, era şi ceva ruşinos în toată povestea aia. Noi băieţii ne jucam toată ziua pe stradă dar numai noi între noi, fără fete. Cici era singura fată mai apropiată de grupul nostru pe care o cunoşteam, dar prea mică pentru a fi luată în serios. Cel mult îi spuneai „Dă-te mai încolo, fato, nu vezi că ne-ncurci!” Totuşi mi-a venit deodată ideea să-i propun să mergem să ne strecurăm împreună într-unul din boscheţii deşi din curte de la mine. Cât era s-aştept? Trebuia să aflu odată şi-odată ce-i cu chestia aia de care vorbeau toţi. Cum aveam, mai exact, să procedez? Dumnezeu cu mila. Mă hotărâsem să mă bizui pe inspiraţie. Şi atunci m-am trezit spunându-i:

— Cici, vrei să vii un pic pân-aicea?

Ea n-a stat nicio clipă pe gânduri. A lăsat baltă nuiaua, a traversat numaidecât strada, nu înainte să se asigure că nu vine nicio maşină nici dintr-un sens nici din celălalt, şi a venit pe trotuarul meu. S-a oprit în faţa mea, mijindu-şi ochii în soare, mică, mai mică decât mine cu vreo cinci ani şi, privindu-mă drept în ochi, m-a întrebat c-un aer arţăgos:

— Ce vrei?

Tot curajul meu s-a topit instantaneu. Am îngăimat:

— Tu... Ce mai faci, Cici?

Dumnezeule, de-aş fi auzit-o spunând: Păi aşteptam să mă chemi tu şi să mergem să ne întindem împreună în boschet uite chiar acolo în curte la tine! Dar ea s-a uitat într-o parte plictisită şi a spus ridicând din umeri:

— Nimica, aştept să vină mama.

O nouă scânteie de speranţă mi s-a aprins în inimă.

— Zău? Mama ta nu-i acasă?

— Nu, a spus Cici, s-a dus până la croitoreasă.

— Şi... stă mult acolo?

În ochii lui Cici a licărit o luminiţă jucăuşă.

— Vrei să vorbeşti cu mama?

— Nu, am spus. Cu tine vroiam să vorbesc.

— Ce vroiai să-mi spui?

Gândul meu s-a zbătut ca o vulpe prinsă într-un laţ.

— Vroiam să te întreb... Ce faceţi de Paşti?

— Nu ştiu, a spus Cici. Dacă vine tata din cursă stăm acasă.

— Şi dacă nu vine?

— Dacă nu vine... nu ştiu. Poate mergem la tanti Flora.

Tatăl ei era camionagiu, un tip încă tânăr, slab, destul de înalt, cam acru de felul său şi un pic adus de spate. Domnu’ Popescu. Făcea curse lungi prin ţară şi rareori putea văzut acasă. Nevastă-sa, mama lui Cici, o gâsculiţă durdulie, avea meritul de a fi mereu veselă şi gureşă. La un moment dat a avut însă o tentativă de sinucidere. Umblase zvonul că bărbatu-său avusese o aventură într-una din nenumăratele sale curse. Drept care, madam Popescu hotărâse că nu merită să mai trăiască şi băuse, cică, sodă caustică. Ajunsă la spital, i se făcuse o spălătură stomacală şi scăpase cu viaţă. Cici a rămas însă chiar şi după aceea fetiţa cu ochii mijiţi în soare, aşa cum mi-o amintesc din ziua când o invitasem să treacă strada, să intre la mine în curte şi să ne-ntindem goi în boscheţi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Aventura scrisului de mână*

În ultimele clase ale ciclului gimnazial scrisul de mână a devenit una din preocupările mele cele mai captivante. Ştiu sigur că mulţi din colegii şi cunoscuţii mei au fost la rândul lor interesaţi de propriul lor scris. Trăsăturile scrisului, se spunea, reflectă anumite trăsături ale caracterului. Nu-i puteam permite — nu-i aşa? — caracterului meu să se dezvolte alandala. Trebuia să-mi dau toată silinţa să-l dezvolt în direcţia bună dacă acest lucru depindea de trăsăturile scrisului. Trebuia să încerc necontenit să-mi afirm personalitatea — şi — prin caligrafie. Am încercat litere cu fel de fel de înflorituri luând de exemplu, printre altele, semnătura lui Eminescu, fiindcă ce altă personalitate ar fi putut să fie mai tentantă pentru viitorul meu? Am renunţat la înflorituri: trebuia să fiu eu însumi. Am exersat aplecarea scrisului spre stânga, dar am aflat că o persoană care scrie aplecat spre stânga nu-i prea vrednică de laudă: prefăcută, orgolioasă, trufaşă; aşa că am renunţat la aplecarea spre stânga. Dar am continuat să apreciez drept interesant un asemenea scris şi personalitatea cu care el se asocia. (Dar dacă totuşi nu era chiar atât de negativă pe cât se zvonea?) Apoi am încercat aplecarea spre dreapta, ba chiar aplecarea mult spre dreapta. Mi s-a părut fandosire dar nu eram dispus să încetez „să mă fandosesc”. Am fost atent la trăsăturile fiecărui gen de caligrafie. Am tras cu coada ochiului la scrisul colegilor mei de clasă, caz în care experimentarea mea a avut o bază solidă: vedeam cum scriu ei, îi cunoşteam (sau mi se părea că-i cunosc) şi puteam trage concluziile de rigoare. Am imitat parte din caligrafiile colegilor. Am încerc să scriu ghidat de o riglă: aşezai rigla exact pe linia caietului de dictando, scriai în aşa fel ca stiloul sau creionul să se atingă mereu, dedesubt, de riglă, şi caligrafia căpăta o anumită caracteristică mecanică: fiecare legătură dintre litere avea o mică porţiune perfect dreaptă şi perfect orizontală. Fiecare literă se ciocnea de riglă şi se turtea în partea de jos de parcă ar fi fost de plastilină şi ar fi căzut pe o suprafaţă tare. Dar nu era nimic scandalos în asta: pe de o parte, a fost o modă care a bântuit printre elevii din epocă (şi greu te poţi sustrage unei mode); iar pe de altă parte ştiinţele tehnice, în particular cele mecanice, erau în vogă, aşa că un anume aspect „mecanicist” al scrisului se potrivea perfect cu spiritul epocii. Nu mai spun cât de util era scrisul pe riglă practicat pe o filă de caiet neliniat. Rândul n-o mai lua nici în sus nici în jos (deşi, în treacăt fie zis, o caligrafie cu fiecare rând urcător este semn superioritate şi de aspiraţii înalte). Dar ce se-ntâmpla cu literele care au codiţă sub linie? Ce se-ntâmpla cu „g”-urile, cu „p”-urile, cu „j”-urile? Ei bine, codiţele puteau fi adăugate după ce rândul era gata: ridicai rigla şi adăugai codiţele; asta stimula atenţia, perseverenţa, meticulozitatea, perfecţionismul... Iar dacă e-adevărat că scrisul reflectă personalitatea, înseamnă că eu am încercat, prin scris, toate personalităţile posibile. Sau, mă rog, multe dintre ele. Se spunea că linioara de la „t mic de mână” vădeşte o personalitate puternică atunci când o pui sus. De aceea m-am străduit s-o pun de fiecare dată cât mai sus. Când uitam însă, iată-mă cu linioara aşezată destul de jos. Cu timpul însă, am reuşit să uit din ce în ce mai rar să pun linioara de la „t mic” acolo unde trebuia. Adică sus. Linioara pusă sus mi-a intrat în sânge. Astăzi scrisul meu e de multă vreme stabilizat: linioara de la „t mic” o pun invariabil sus, uneori chiar deasupra liniuţei verticale, a „băţului”, de la „t mic de mână”. Şi atunci, asta ce să însemne oare? Că nu m-am născut o personalitate puternică dar că am reuşit s-o dobândesc prin exerciţiu de caligrafie?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Curse de motociclete*

De bună seamă, la cursele de motociclete se găseau în oraş destui concurenţi să participe. Eu însă nu i-am reţinut decât pe doi dintre ei: Leonard şi Lupu. Ei doi erau campionii care îşi disputau mereu locul întâi şi îl cucereau când unul, când celălalt. Leonard avea o motocicletă Puch de culoare neagră şi se alinia la start echipat ca un dandy motociclist, cu un costum pretenţios, chiar dacă nu prea nou, de piele (dar pielea, fie ea şi niţel învechită, păstrează, nu-i aşa? un aer aristocratic), de la caschetă până la cizme. Lupu avea o Victoria roşie — o marcă de care poate mai puţini dintre puştii de vârsta mea auziseră. Pe el însă îl simpatizam fiindcă, deşi păstra faţă de toţi o anumită distanţă (dar nobleţea înseamnă şi distanţă, nu?), ne trata pe toţi ca şi cum am fi fost egalii lui. „Domnule Lupu! Hei, domnule Lupu, participaţi mâine la cursă?” Întorcea spre tine respectul său reţinut, fără zâmbet (fără zâmbet ipocrit!), şi răspundea: „Da, particip.” Şi se prezenta la start echipat cu o salopetă, nu chiar muncitorească dar, oricum, mult mai modestă decât costumul de piele al rivalului său. Nici nu-i nevoie să mai adaug că nu era încălţat cu cizme fiţoase ci cu o pereche de ghete populare — ei, poate nu chiar populare, dar, oricum, ghete... Şi apoi, Lupu locuia chiar peste drum de casa mea. Era din cartier, cum aş fi putut să nu ţin cu el? Nu mai vorbesc de stilul său de a conduce, riscant şi elegant, spre deosebire de Leonard, care conducea cu maximă prudenţă în curbe şi în slalom şi accelera ca nebunul pe loc drept, cu motorul său zgomotos şi oarecum nervos, acolo unde nu mai era niciun pericol. Cum aş fi putut ţine cu cineva care învingea prin prudenţă, în detrimentul unuia care înţelegea să rişte ca un cavaler, pentru care frumuseţea victoriei preţuia negreşit mai mult decât trofeul în sine. Nici figura nu-l avantaja pe Leonard în ochii mei: avea mereu un zâmbet trufaş pe buze (zic eu acum, dar poate că nu era trufaş), purta mustaţă şi, de n-ar fi fost motocicleta şi cursele, l-ai fi putut confunda oricând cu un chelner sau cu un frizer.

Pe tata, neştiindu-l preocupat de cursele de motociclete, nu l-am întrebat niciodată ce crede despre motociclistul nostru.

„Da, am auzit de el. Nu intră în vorbă cu nimeni din proprie iniţiativă, nu l-am văzut niciodată râzând, nu înşeală pe nimeni, nu cleveteşte, astăzi când toată lumea cleveteşte, nu supără pe nimeni, n-am auzit să alunge copiii când vin şi stau ciorchine în jurul lui în timp ce el meştereşte la motocicletă, nu-şi înşeală nevasta, ceea ce e mare lucru astăzi când toţi îşi înşeală nevestele, nu face negoţ la negru, astăzi când toată lumea face negoţ la negru, nu linguşeşte pe nimeni, astăzi când toată lumea linguşeşte, nu spune nimic şi deci nu minte, astăzi când toată lumea minte. Ştiu, cu toate că n-am dat niciodată mâna cu el, că mâna îi e murdară de unsoare şi nu umedă. Dar oricând i-aş întinde mâna.”

Mi-ar fi plăcut să-l aud pe tata rostind asemenea cuvinte. Dar nu mi-a fost dat să le aud. Aşa că a rămas pe seama mea plăcuta povară a admiraţiei nemărturisite pentru motociclistul Lupu, dublată de amărăciunea că celor mai mulţi de prin jur el le era aproape indiferent.

Mai târziu şi-a pierdut vederea, dar nu dintr-odată. L-am observat mereu din curte de la mine — vederea îi slăbea de la un an la altul. Era însă prea pasionat de Victoria lui cea roşie ca s-o abandoneze cu una cu două. A continuat să meşterească încă o bună bucată de vreme la motor, mai întâi cu ochelari cu lentile groase, apoi aproape pe dibuite, chiar şi după ce a devenit limpede (pentru alţii — nu şi pentru el) că nu va mai putea scoate niciodată motocicleta în stradă. Şi cu atât mai puţin s-o încalece. Dar probabil că doar zgomotul motorului pus în funcţiune cu multă zbatere era pentru el cea mai mare mulţumire...

Nevastă-sa poate chiar era cu mult mai tânără decât el, cel puţin aşa părea, dar după o vreme, când amărăciunea tuturor acelor ani de privaţiuni şi de umilinţe s-a adunat în el, ea a început să arate, în comparaţie cu el, tot mai tânără şi mai înfloritoare. Încât lumea de prin jur a început să clevetească. Nimănui nu i se părea cu putinţă ca o femeie atât de plină de nuri şi de fâşneaţă să-şi îngroape tinereţea într-o căsnicie alături de un soţ nevăzător. Şi care, în plus, avea o mare pasiune pentru motocicletă şi nu se ştie câtă îi mai rămăsese pentru femeia sa. Totuşi nu-mi aduc aminte să fi ieşit la iveală vreo dovadă clară a zburdălniciei ei feminine. Au rămas doar clevetirile...

Apoi Lupu, resemnat, a început să iasă pe stradă cu ochelari negri acoperindu-i complet ochii — ochelari de motociclist, cu rame de metal cu multe perforaţii în acele rame, dar negri — şi în mână cu bastonul alb cu care pipăia dezorientat bordurile, piciorul gardurilor şi trunchiurile copacilor. Dar chiar şi acele ieşiri pe stradă au fost tot mai rare, până când nu l-a mai văzut nimeni ieşind din casă.

Nimeni însă nu-mi va putea lua vreodată bucuria pe care mi-o aduseseră în suflet victoriile lui de până atunci. Pe vremea aceea nu ştiam şi nici nu mă interesa cine organiza cursele de motociclete. Dacă stau să mă gândesc, probabil că Rafinăria o făcea, căci linia de sosire era în dreptul porţii mari a Rafinăriei. La câteva zeci de metri de locul acela erau garajele, unde zilnic spălau maşinile cu furtunul, iar uneori îl vedeam şi pe Leonard învârtindu-se pe-acolo, veşnic zâmbăreţ, cu Puch-ul lui negru, căruia mecanicii de la garaje îi făceau revizii peste revizii şi se tot băteau pe umăr unul pe celălalt. Aşa că nu-i de mirare că Leonard câştiga destule curse, poate mai multe decât Lupu.

N-am ştiut niciodată în detaliu traseul curselor. Se zvonea că circuitul ar fi trecut pe lângă Uzina Electrică, jos în vale, pe malul Prahovei, şi nu-i deloc exclus să fi fost aşa fiindcă serpentinele care urcau de la Uzină până în capul bulevardului Ştefan Gheorghiu erau foarte grele, numai bune de pus la încercare iscusinţa concurenţilor. Iar acolo unde bulevardul se intersecta cu strada Griviţei se instalau pe timpul curselor două podeţe de scândură menite să umple curbura străzii şi s-o netezească în zona rigolelor... Dar slalomul, proba cea mai spectaculoasă dintre toate, avea loc pe strada Filimon Sârbu, adică strada mea, chiar înainte de linia de sosire. Ieşeai din slalom primul şi erai câştigător! Lumea îi aştepta pe motociclişti masată de-a lungul străzii şi în dreptul garajelor, unde locul era mai larg. Acolo mă aflam şi eu la fiecare cursă, aşteptând cu sufletul la gură să văd intrarea în slalom a lui Lupu. Oamenii de ordine aveau mereu de furcă cu mulţimea, care avea de fiecare dată tendinţa să se apropie cât mai mult de mijlocul străzii, cel puţin până la ivirea primului concurent. Căci dacă te plasai foarte aproape de linia jaloanelor puteai să-ţi desfeţi privirea cu pendularea elegantă a motocicletelor trecând printre jaloane, care păreau, privite din acel unghi, doar să se legene stând pe loc — iar uneori admirai pendularea lor în contratimp dacă doi sau mai mulţi concurenţi intrau în acelaşi timp în slalom.

La ultima cursă de care îmi aduc aminte câştigător a ieşit Leonard. A trebuit să îndur cu stoicism ghimpele înfrângerii care mi-a săgetat inima în clipa când l-am zărit intrând primul în slalom, cu mult înaintea tuturor celorlalţi, atacând jaloanele cu prudenţa-i cunoscută, acum că n-avea niciun concurent de care să se mai teamă şi îi ghiceam zâmbetul trufaş îndărătul ochelarilor de motociclist. Deşi în slalom n-aveai cum să-ţi întreci adversarul, iar linia de după slalom nu măsura mai mult o sută de metri, am sperat, absurd, până în ultima clipă, să se ivească — din Ceruri — providenţialul meu campion şi să-l lase pe Leonard, cu mustaţa zburlită, îndărătul liniei de sosire. Dar Lupu n-a sosit nici al doilea, nici al treilea, nici al patrulea... Lupu n-a sosit deloc...

Am rămas să-l aştept, cu sufletul pustiit, şi odată cu mine cred că l-au aşteptat şi alţii. Cu toţii priveam în lungul străzii, aşteptând, dar cât era strada de lungă nu se vedea nimic... S-a ivit şi el într-un târziu, când toată lumea deja se pregătea să plece acasă. Avea stropi mari de noroi pe toată salopeta, chiar şi pe faţă, chiar şi pe ochelari, şi toată mulţimea s-a întrebat de unde noroi, când vremea era perfect uscată de multe zile. A făcut slalomul cu aceeaşi eleganţă ca-ntotdeauna, fără a accelera însă prea tare, acum când pentru el cursa nu mai avea nicio miză. „A căzut — s-a vorbit în mulţime. A avut un accident. Jos în vale, lângă Uzina Electrică. Acolo a căzut.” Toţi cei de faţă au ştiut, au fost siguri că avusese un accident şi totodată, judecând după volutele lui elegante printre jaloane, au fost convinşi că ar fi putut oricând să câştige cursa dacă n-ar fi avut ghinion. El era campionul.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Traversarea curţii*

O femeie destul de în vârstă îşi făcuse un obicei din a traversa curtea noastră folosind-o drept scurtătură. O traversa fără nicio reţinere ca şi cum curtea ar fi fost un drum public. În timp ce trecea, cu o figură încruntată, nu se uita nici în dreapta nici în stânga, nu saluta pe nimeni, nici nu cerea voie şi foarte probabil nu-l cunoştea nici pe proprietar nici pe vreunul din chiriaşi. E drept că pentru a ajunge de pe strada Filimon Sârbu la Gara Câmpiniţa, curtea noastră era o cale foarte comodă. Altfel, pe străzi, ocolul ar fi fost mare. Dar femeia îmi era antipatică şi tupeul ei de a trece printr-o curte străină, prin curtea mea, mă înfuria la culme. O dată, după ce a ieşit pe poarta prin fundul curţii, care dădea spre linii, am aruncat în urma ei cu un bulgăre de pământ. Bulgărele a izbit poarta pe care ea o închisese cu o secundă înainte. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva exagerasem. Dar nu, mă simţeam stăpânul curţii şi nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că nu eram decât chiriaş.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Burloiu, nebunul cartierului*

Ca înfăţişare, aducea — aş zice astăzi — cu Toulouse–Lautrec. Doar că arăta mult mai fioros. Dacă era zgândărit, ceea ce se întâmpla de fiecare dacă când un grup de copii întorcându-se de la şcoală se nimerea să treacă pe lângă el atunci când Burloiu ieşea la miez de zi din bârlogul lui din capul unei fundături şi se ivea şontâcăind greoi pe stradă, ajutându-se de un baston noduros — dacă era zgândărit, spuneam, invariabil îl apucau furiile. Făceam cerc în jurul lui şi strigam „Burloiu nebunu’! Burloiu nebunu’!” (Nici nu ştiu cine era mai nebun.) El începea să se învârtă, furios, pe un picior, pe cel şchiop, cu o sprinteneală surprinzătoare vecină cu dezechilibrul, şi încerca să prindă pe careva dintre noi, deşi n-avea nicio şansă, în timp ce noi ţopăiam în jurul lui ca bezmeticii scoţând strigăte ascuţite, sau imitându-l cu cruzime. Uneori, dacă avea în mână un obiect de spart, spărgea cu furie acel obiect izbindu-l de caldarâm, fie că era o cană, un pahar, o sticlă sau orice altceva care se putea face ţăndări... Când se întâmpla să trec singur pe lângă el, furia mocnită din ochii lui negri, arzători, înconjuraţi de încâlceala neagră a părului şi a bărbii îmi cerea parcă o provocare, pe care mă abţineam să i-o ofer. Atunci când, odată trecut de el, aveam curiozitatea să mă întorc în urmă, îl surprindeam uneori întorcând la rândul lui capul după mine şi mormăind ceva nedesluşit, ca şi cum şi-ar fi arătat nemulţumirea că nu-i dădeam motive să se dezlănţuie. Niciodată nu ţinea minte că cineva, vreun copil anume, l-a întărâtat cândva, chiar şi cu foarte puţin timp în urmă, alături de alţii. Sau poate că se abţinea la rândul lui să-şi descarce furiile deşi vedea în toţi posibili neprieteni. Întorceam de mai multe ori capul după el în timp ce se îndepărta pe sub şirul de salcâmi de la marginea trotuarului şi îl vedeam şontâcăind, scund şi bondoc, întorcându-se ostil după fiecare trecător şi mormăind aceleaşi cuvinte nedesluşite, ascunzând parcă în el o rezervă uriaşă de energie, o forţă uriaşă şi inutilă. Mă gândeam la obiectele acelea cu care Burloiu dădea de pământ făcându-le ţăndări şi mă întrebam de ce oare nu încerca niciodată să le arunce spre noi, cei ce tulburam viaţa lui şi aşa tulbure.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Chişinău. Primele amintiri*

Sunt convalescent şi mama se întoarce acasă din oraş, în mână cu o cutie care seamănă cu o cutie de pantofi. (Mă întreb acum: să mă fi lăsat oare singur cât a fost plecată după cumpărături? Daca-i aşa, mare îndrăzneală din partea ei judecând după cât eram altminteri de cocoloşit.) Plin de speranţă, o întreb ce mi-a adus. Îmi arată cutia şi îmi spune: — Uite, ciorapi, asta am adus. Ciorapi pentru mine, ciorapi pentru tata, ciorapi pentru tine. Fac mofturi, mă alint şi strig: — Nu, nu-i adevărat! Nu sunt ciorapi!... Şi atunci mama începe să scoată jucăriile: un tanc, maşinuţe, cine ştie câte...

Doi ofiţeri nemţi aflaţi în drum către front sunt încartiruiţi la noi în casă, pentru cât timp, nu-mi aduc aminte — o noapte? o după-amiază şi o noapte? două nopţi? Suntem toţi trei strâmtoraţi într-o singură cameră cea din fund, unde de obicei dorm eu în pătuţul meu cu grilaj. În casă domneşte o atmosferă de nelinişte... Dar cei doi ofiţeri pleacă, cu toţii răsuflăm uşuraţi, nu s-a întâmplat nimic, ofiţerii s-au dovedit a fi domni, doar că în urma lor, în odaia unde au fost găzduiţi a rămas un miros pătrunzător, străin de casă, mai ales de la ţigările lor nemţeşti.

Soldaţi nemţi întind cabluri pe stradă, între stâlpi, în faţa curţii noastre. Şi poate pentru că nu le înţeleg limba, în amintirea mea au rămas drept oameni care se înţeleg mai mult prin gesturi. Naşă-mea povesteşte că un grup de tineri soldaţi nemţi s-au distrat pe seama ei şi a colegelor ei de aceeaşi vârstă luându-le la ochi în glumă cu armele.

Ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită. Străbatem un loc întins, foarte slab luminat, unde umbrele noastre cresc după fiecare felinar lăsat în urmă. Fac o reconstituire şi ajung la concluzia că războiul încă nu ajunsese la noi în Basarabia, fiindcă dacă ar fi ajuns, ar fi intrat în vigoare regula strictă a camuflajului. Deci era înainte de iunie 1941, deci nu aveam nici trei ani împliniţi.

Stau la fereastră, în casă, cu privirea îndreptată spre poartă. Curtea coboară uşor dinspre stradă spre casa noastră. Dar acolo la stradă e o altă locuinţă, a unei bătrâne. Rufele bătrânei sunt întinse la uscat într-o curticică împrejmuită cu un gard improvizat, toate de un alb desăvârşit. Printre ele, cearşafuri. În curte intră un bătrân cerşetor cu un picior de lemn dar cu un mers foarte hotărât. Fără nicio ezitare pătrunde în locul împrejmuit, smulge de pe frânghie, cu gesturi nervoase, aproape furioase, un cearşaf sau două şi iese din curte... După ceva timp o aud pe bătrână că i se plânge mamei că i-au dispărut câteva cearşafuri puse la uscat. Spun: — Am văzut cum un bătrân cu picior de lemn a intrat din curte şi le-a luat de pe frânghie. Mama şi cu bătrâna vecină, contrariate, mă ceartă oţărâte: — Ai văzut? Păi bine, măi băiete, şi de ce n-ai spus nimica!... Ridic din umeri, dezarmat. De unde să ştiu eu care sunt obiceiurile oamenilor?

Merg împreună cu mama pe o stradă din Chişinău. La un colţ, în dreptul unei clădiri cu etaj, pe trotuar, un băiat mai mare decât mine, loveşte cu piciorul, din mers, o cutie goală de chibrituri. Îl privesc cu admiraţie. Cutia fâşâie pe asfalt de colo până colo.

Pe înserat intrăm tustrei în magazinul Transnistria trecând printre doi lei de piatră aşezaţi pe piedestale, de-o parte şi de cealaltă a unei intrări monumentale. Înăuntru, o hală imensă, luminată ca ziua, compartimentată în standuri, un furnicar de oameni. Nu ştiu dacă ai mei caută ceva anume. Colindăm standurile în pas de plimbare. Niciodată n-am mai văzut atâta belşug într-un magazin. Ochii îmi cad pe un calup de halva marmorată, cu straturile ei ondulate — cafenii, albe şi bej-gălbui.

Şi încă una, deşi nu-i amintire. O ştiu de la mama. S-o divulg oare? Hai s-o fac... Cică i-aş fi spus mamei, într-o anumită împrejurare, pe când aveam vreo trei sau patru ani: Mama, mie nu-mi plac oamenii...

Asta este! Dacă mama mi-a spus-o, înseamnă că-i adevărat. N-avea niciun motiv s-o inventeze, cu atât mai mult cu cât mama, în ciuda propriilor ei dificultăţi de a stabili contacte cu oamenii, îşi dorea ca fiul ei să fie bine integrat în societate. Iar o asemenea dezvăluire nu era de natură s-o ajute să-şi atingă ţelul. Dimpotrivă... Şi, în plus, se cam potriveşte...

Mai târziu am cochetat cu ideea că dacă e-adevărat că nu-mi plac oamenii, pot spune, în schimb, că îmi place Omul... Aşa să fie?... Cineva ar putea să-mi replice, hâtru: depinde de om.

Ei, acum, dacă am spus-o, fie ce-o fi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Alexander, magicianul echilibrist*

La sfârşitul unui spectacol de echilibristică pe un cablu întins între doi stâlpi de telegraf (cum le ziceam pe-atunci), deasupra pieţei oraşului, am reuşit să capăt de la Alexander, contra unei sume modice, un autograf pe reversul unei ilustrate (pe care o mai păstrez şi astăzi). Pentru asta a trebuit să mă zbat s-ajung la el făcându-mi loc cu coatele printr-o mulţime care îl înconjura sufocându-l cu entuziasmul ei. Ilustrata îl înfăţişa pe Alexander însuşi făcând echilibristică la mare înălţime, pe un cablu întins peste o stradă, între acoperişurile a două imobile din Braşov. Iscălindu-se, peniţa stiloului lui Alexander s-a împiedicat într-un loc sau două în scamele cartonului moale, gălbui, de proastă calitate al ilustratei. Dar ce mai conta? Semnătura are toate trăsăturile unui caracter puternic, cutezător şi hotărât. Şi cum ar fi putut, în meseria lui, să fie altfel?

Ce nu făcea Alexander acolo sus pe sârmă!... Sigur, s-ar putea spune că şi la circ se face echilibristică pe sârmă. Da, aşa este. Numai că la circ acrobaţii au dedesubt, întotdeauna, o plasă de protecţie. În timp ce Alexander n-avea decât asfaltul pieţei la circa zece metri sub el. Zece metri? Estimarea o fac cu mintea de-acum, apreciind că un stâlp de telegraf n-ar putea fi mai înalt de zece, cel mult doisprezece metri. Dar cu ochii copilului care eram atunci îl vedeam pe Alexander în înaltul cerului nopţii, mergând între stele. De la o stea la alta. Aureolat de lumina reflectoarelor orbitoare...

Alexander pleca de pe mica platformă din vârful unui stâlp, cumpănindu-se cu nelipsita-i prăjină, şi ajungea la platforma din vârful celuilalt stâlp. S-a întâmplat să plece pe sârmă şi fără prăjină, şi atunci braţele lui întinse, în mâneci bufante, erau o neîncetată zbatere pentru menţinerea echilibrului. Mulţimea ştia cât e de greu să umbli pe sârmă fără prăjină şi aprecierea ei se făcea auzită într-o rumoare plină de admiraţie. Alteori Alexander glumea, mimând căderea. Şi atunci un scurt strigăt de spaimă ţâşnea din piepturile sutelor de spectatori care umpleau piaţa. Dar Alexander cădea doar atât cât sârma să-i ajungă între picioare. Era atât de sus şi atât de departe în aureola lui de lumină încât nici chiar cu vederea mea bună de copil nu puteam să fiu sigur că îl văd distrându-se de propria sa şotie, sau doar mi se părea că îl văd râzând... Apoi Alexander străbătea sârma de la un stâlp la celălalt călare pe bicicletă. Se ducea într-un sens, apoi se întorcea mergând cu spatele. Iar la un moment dat, la mijlocul sârmei, rămânea nemişcat pe bicicleta lui fără cauciucuri, doar pe jante, şi mulţimea, entuziastă, izbucnea în aplauze. Îl vedeam pe Alexander stând nemişcat pe bicicletă la mijlocul sârmei şi doar picioarele îi jucau pe pedale, scurt, înainte şi înapoi în zvâcnete de maestru... Se avânta apoi cu motocicleta de la un stâlp la celălalt, în mare viteză, ţinând şi de astă dată prăjina odată cu coarnele ghidonului, lăsând în urma sa un nor de fum cenuşiu strălucind în lumină.

Punctul culminant al spectacolului Alexander îl oferea — simt şi acum un gol în stomac când îmi aduc aminte — luând masa la mijlocul sârmei. Toată mulţimea îl vedea plecând de pe platformă în spinare cu o masă şi un scaun — şi nimănui nu-i venea să creadă. Dar Alexander o făcea. Ajungea la mijlocul sârmei, dădea masa jos din spinare, o punea cumpănind-o pe sârmă, apoi se aşeza pe scaun, în braţe cu prăjina sa cea lungă şi uşor încovoiată, totul cu mişcări lente şi cu o încordare care se transmitea mulţimii. Şi mulţimea încremenea. Dar Alexander încă nu-şi încheiase numărul. Aşezat la masă, scotea de undeva din haină un pahar şi o sticlă, din care îşi turna în pahar, închina spre mulţime şi bea. După asta ce-ar mai fi putut să urmeze?

Alexander n-a îngrădit niciodată locul spectacolului ca să încaseze o taxă de intrare. La sfârşit vindea doar autografe pe ilustrate ieftine. Iar în timpul spectacolului îşi trimitea oamenii, de bună seamă nu mulţi — doi sau poate trei —, să umble prin mulţime cu cheta.

Fiecare punea în vas cât îl lăsa inima.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mama mea — schiţă de portret*

Ştiu foarte puţine din viaţa ei dinainte de venirea mea pe lume. Ştiu că o chema Dimnici pe numele de fată şi că a rămas de la o vârstă fragedă orfană de ambii părinţi, după care a fost crescută — până la ce vârstă oare? — de o soră mai mare cu douăzeci de ani. Numele mamei este Agafia. Ar fi trebuit să fie, pe româneşte, Agapia. Dar la Chişinău, în 1904, când s-a născut ea, regulile erau cele ale limbii ruse. De altfel, ea era rusoaică get-beget şi nu existau motive să nu fie acceptate regulile ruşilor. La şcoală, când eram întrebat de numele părinţilor şi spuneam că pe mama o cheamă Agafia, eram corectat de fiecare dată: Vrei să spui Agapia! Nu puteam să explic — şi la vremea aceea nici eu nu ştiam — că limba rusă are unele reguli care pentru români pot părea ciudate sau de-a dreptul caraghioase. Nu numai la numele mamei aveam să întâlnesc schimbarea consoanei P cu F. Aceeaşi regulă — aveam să constat mai târziu — se aplică în limba rusă spre exemplu numelui lui Thales din Milet (cel cu teorema din geometrie). În ruseşte se spune Fales, şi anume Miletski! Aşa că Fales Miletski, s-o recunoaştem, sună în româneşte ca dracu’. În sfârşit, n-are importantă.

Mai ştiu despre mama — din povestirile ei, foarte puţine la număr — că a avut un frăţior care, la o vârstă foarte fragedă, a avut parte de o moarte îngrozitoare: un samovar cu apă clocotită s-a răsturnat peste el... Apoi, a mai fost un frate, care a murit de tânăr, probabil la vreo treizeci de ani, de tuberculoză. O poză de-a lui s-a păstrat în colecţia familiei. Îmi amintesc, în legătură cu acest frate al mamei, o gafă enormă pe care am făcut-o pe la vârsta de vreo unsprezece–doisprezece ani. Privindu-i fotografia, i-am spus mamei: Ia uite ce mutră de prostănac!... Cum e şi firesc, mama s-a supărat foc, mai ales că nu erau rare cazurile când făceam asemenea gafe. Dar şi eu m-am supărat, revoltat de faptul că, supărându-se, mama făcuse, după părerea mea, o alegere între mine şi fratele ei, optând pentru acesta din urmă, când, în egoismul meu nemăsurat, eu ar fi trebuit să ocup primul loc din viaţa ei şi nimeni altcineva să nu mai conteze. Minte de copil nătâng şi răsfăţat. Îmi este şi astăzi ruşine de mitocănia mea de atunci, dar cui să-i mai cer iertare?

Adolescentă fiind, mama a absolvit o şcoală profesională de arte şi desen de la Chişinău. Cel puţin aşa a pretins ea. Mai târziu n-am putut să verific că ar fi avut vreo aplecare spre desen; adică n-am văzut niciodată ieşind din mâna ei măcar vreo schiţă, oricât de simplă. S-a ocupat în schimb de broderie până la sfârşitul vieţii, iar din tinereţea ei a rămas neterminat un fel de goblen, mărturie a tărăgănării lucrurilor în familie. Era o pânză de formă ovală, de in, cumpărată de la magazin şi având imprimat pe ea un desen: o trandafir, cred, înconjurat de tot felul de motive geometrice. Mama trebuia să acopere acel desen şi de fapt toată suprafaţa pânzei cu cruciuliţe cusute cu fir de mătase, respectând culorile de pe modelul imprimat. N-a făcut altceva decât să înceapă lucrul, l-a neglijat, apoi au venit vremurile de restrişte, când era greu de găsit fir de mătase, iar mai târziu, când a început să se găsească, timpul goblenului trecuse.

Am găsit după moartea ei un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, bineînţeles crăpate şi scorojite, în care făcuse o singură însemnare, la vârsta de 14 ani: „Azi m-am plictisit şi am fost să mă plimb cu tramvaiul.” Presupun că era internă la vremea aceea, poate chiar la acea şcoală de arte şi desen. Presupun de asemenea că nu prea avea prietene (de vreme ce se plictisea) şi, dacă e adevărat că nu le avea, asta se explică, poate, prin faptul că nu era de felul ei prea comunicativă; deşi n-aş spune că n-a fost capabilă, de-a lungul vieţii ei, să se apropie de oameni...

Am în faţa ochilor o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic peste laba piciorului. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.

Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.

Aş putea spune: este fotografia mea întemeietoare. Dar nu-i chiar aşa, pentru că soarta mea nu era hotărâtă la ora aceea, în sensul că tata nu pare a arăta vreun interes doamnei din stânga sa, adică viitoarei mele mame. Poate că încă nici nu se hotărâse căreia din ele să-i facă curte — se mai întâmplă.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sacrificarea broaştelor*

Erau o mulţime de linii ferate în spatele casei noastre, care se ramificau una dintr-alta, fiind folosite de rafinăria Steaua Română pentru manevre cu vagoane-cisternă. Nici nu era nevoie să te uiţi cu prea multă atenţie ca să vezi care din toată acea mulţime de linii paralele era calea ferată principală, fiindcă luciul şinelor acesteia sărea în ochi. Patru trenuri personale mari şi late treceau zilnic pe acea cale ferată principală, zdrăngănindu-şi vagoanele învechite între gara Câmpiniţa şi Telega, dus şi întors, între şase dimineaţa şi cinci după-amiază. În răstimpuri chiar şi acolo, peste linii, se lăsa liniştea... Între linia secundară cea mai îndepărtată de casa noastră şi zidul împrejmuitor al parcului de rezervoare al Rafinăriei era o mică baltă. La sfârşitul verilor secetoase balta seca şi pe fundul ei ieşeau la iveală fel de fel de obiecte aruncate de-a lungul timpului, cutii de conservă, sticle, bidoane turtite şi pe jumătate îngropate în mâl, bucăţi de scândură putrezite, vechituri jalnice răspândite printre lujeri de vegetaţie acvatică moartă. În schimb primăvara, după dezgheţ, balta prindea viaţă şi se mărea înconjurându-se de smocuri de pipirig şi de broscariţă, iar apa se acoperea de lintiţă. După mai mulţi ani ploioşi balta persista de la un an la altul... Ieşeam deseori pe portiţa şubredă din fundul curţii şi acolo, pe linie, în vecinătatea bălţii, aproape nu era zi să nu mă întâlnesc, în timpul vacanţei mari, cu Octavian Butnaru, Ota cum îi ziceau ai lui, basarabean ca şi mine, de care mă simţeam oarecum apropiat. Avea un frate mai mare, Valentin, un tip atletic, mare voleibalist în echipa liceului, şi care se pricepea să danseze cu figuri, cu un joc din glezne care îi făcea pasul de dans lunecos şi plin de imprevizibil. Pe Ota nu ştiu să-l fi pasionat nici dansul, nici voleiul. Vorbea puţin graseiat şi îmi amintesc de el, printre altele, că obişnuia să se semneze de mai multe ori, meticulos şi îngroşat, exersând mai multe stiluri de scris, pe prima pagină a tuturor cărţilor pe care i le împrumutam. Ceea ce, bineînţeles, mă indigna. Pe lângă asta, avea ceva afectat în felul său de a fi, un fel de snobism incipient, care uneori mă ţinea departe de el. Cu siguranţă însă că, pe durata câtorva veri, deşi nu eram colegi de şcoală, am avut nevoie unul de celălalt. Sau, în orice caz, eu unul îi căutam tovărăşia (poate în lipsă de ceva mai bun), şi n-am niciun motiv să mă îndoiesc că şi lui îi făcea plăcere să mă caute. Trebuie să spun că zona liniilor ferate ale Rafinăriei şi balta erau recunoscute ca fiind domeniul meu, cum s-ar zice, fiindcă se aflau în imediata vecinătate a casei unde locuiam; în timp ce el locuia destul de departe, dincolo de terenul de fotbal Ileana, într-o „colonie” pentru salariaţii de rând, adică pentru proletariatul companiei — fostei companii — Concordia... Dintre noi doi, Ota era cel plin de iniţiativă. Îmi propunea de multe ori să facem schimb de diferite obiecte, ceea ce nu era ceva neobişnuit printre copiii din epocă, lipsiţi de posibilitatea de a-şi cumpăra, în anii aceia de cruntă sărăcie, lucruri noi. Îmi amintesc de o cutie de acuarele de-a lui, după care jinduiam de mult timp — o cutie de tinichea, destul de mare faţă de cutiile obişnuite, păstrată într-o stare acceptabilă, adică destul de puţin turtită şi în care, exceptând culorile cel mai des folosite, roşul, verdele deschis şi galbenul, din care mai rămăsese destul de puţin, celelalte pastile de culoare erau, în bună parte, aproape intacte. Albastrul ultramarin sau albastrul de Prusia sau verdele–mirt (denumiri pe care, pe vremea aceea, nu le cunoşteam, desigur) îmi sugerau ţinuturile reci şi îngheţate ale nordului, asociate cu corbul despre care se zicea că le survolează fără un scop anume — căci cine ar fi putut afirma că ştie cu adevărat destinaţia unui corb croncănitor care trece în zbor, piază-rea, pe deasupra caselor unde locuiesc oameni cumsecade? Sau îmi sugerau broaştele, cu corpul lor verde şi cu sângele rece. În timp ce roşul închis era culoarea pământului şi a verii, asociat cu păsările exotice, în particular cu papagalul, care adună în penajul lui toate culorile curcubeului, mai puţin pe cele reci, şi care, în plus, are în atitudinea sa o sobrietate total nepotrivită cu caracterul său frivol şi cu mişcările sale smucite... De bună seamă, o cutie cu acuarele ca aceea, sau măcar una cât de cât asemănătoare, n-o găseai de vânzare la niciuna din papetăriile din oraş. Trebuie că era fabricată înainte de război şi nu m-aş mira să fi fost chiar marca I.G. Farben. Era de-ajuns să moi pensula în apă şi să încerci câteva trăsături cu acel roşu închis ca să-ţi dai seama câtă personalitate aveau culorile şi cât erau de rafinate... Ei bine, într-o bună zi Ota mi-a făcut propunerea să-mi dea cutia lui de acuarele în schimbul unui penar de-al meu cu multe compartimente, cu condiţia să las acolo creioanele colorate şi compasul meu gheară. A făcut-o luându-şi poza marţială pe care deja i-o cunoşteam, ca un îndemn tacit să-i recunosc generozitatea, vorbind cu acea graseiere afectată a lui, evitând să numească obiectul pe care îl propunea pentru schimb cu numele lui întreg ci, la fel ca primitivii care, ferindu-se să rostească numele obiectelor pentru ei sacre, le desemnează prin gesturi sau prin sunete asociate, a spus: Şi ce crezi că-ţi dau în schimb?... După care m-a privit lung, drept în ochi, cu siguranţa zâmbitoare a celui care ştie că la o asemenea ofertă nimeni pe lume n-ar putea rezista, şi a rostit, emfatic: „A”!... Tot ce recuperez acum din memorie despre psihologia tranzacţiei de atunci este filtrat prin capacitatea mea recentă de apreciere a situaţiilor trecute. Dar în acel moment, când Ota a rostit „A” fixându-mă cu privirea lui intensă, mi s-a pus un gol în stomac. Dumnezeule, „A” să devină a mea! Dar orice om are totuşi, într-o măsură mai mare sau mai mică, darul negocierii. Orice om ştie că nu trebuie să i se vadă entuziasmul pe faţă atunci când simte că e pe cale să dobândească ceva ce şi-a dorit foarte tare. Aşa că tranzacţia a fost făcută cu sentimentul că ar fi fost una oarecare. Dar numai eu ştiu câte seri la rând am adormit îmbătat de bucuria de a fi devenit posesorul obiectului „A”, cu culorile lui nesperate, fie ele şi, în parte, epuizate. Aveam însă la dispoziţie celelalte culori, pe care le puteam combina în modul cel mai fantezist tocmai pentru că erau mai puţin obişnuite.

Dar Ota şi cu mine ieşeam uneori, când n-aveam nimic mai bun de făcut, pe malul bălţii şi ne distram aruncând cu pietre în broaşte. Şi cum liniile ferate treceau chiar pe-acolo, la doi paşi, aveam la dispoziţie un terasament întreg pentru a ne aproviziona cu pietre grele şi colţuroase. Aruncam cu ele în broaşte cu o furie stupidă. O făceam chiar şi când eram singur pe malul bălţii şi nu era nimeni prin preajmă să mă aprecieze pentru iscusinţa mea de ţintaş. (Dar îmi doream oare cu adevărat să le nimeresc?) Broaştele săreau numaidecât care încotro şi se ascundeau pe fundul bălţii. Totuşi pe una din ele s-a nimerit s-o lovesc în cap în timp ce încerca să se refugieze în adâncul apei. Am văzut-o lovită, ridicându-se încet, ca un duh, spre faţa apei, inertă, cu lungile-i picioare atârnând moi şi nemişcate şi un fir de sânge ridicându-i-se în apă din capul zdrobit. Sau din ochiul zdrobit. Am privind-o îngrozit, cu inima strânsă, dar în acelaşi timp fascinat de spectacol. Era o vietate din ţinuturile culorilor reci, care încercase o aventură într-un ţinut unde culoarea sângelui ar fi trebuit să sugereze căldura. Dar se înşelase. Văzusem cu ochii mei sângele ei rece, deşi roşu, răspândindu-se în apa stătută.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat